marea enciclopedie a geto dacilor

Orasele subterane ale getilor si portile spre taramul celalalt ale mayasilor

2012-03-02T02:30:00.000-08:00

Derinkuiu este un oras antic din Capadocia ce se desfasoara pe verticala, scobit in roca vulcanica, pe 11 nivele subterane, care, se spune, ar cobora pana la 85 de metri sub pamant.

Sali ample foloseau si drept loc de vanzare a produselor alimentare

Putea adaposti intre 30.000 si 50.000 de locuitori. Intrarea in fiecare nivel era inchisa de roti masive de piatra, de 1,5 metri in diametru, cantarind 500 de kilograme.
O Shambala a getilor

Tuneluri prevazute cu trepte asigurau accesul spre nivelul urmator

Este cea mai spectaculoasa cetate care s-a durat vreodata, foarte ingineresc construita, cu sisteme de aerisire sub forma de puturi, cu 15.000 de deschideri la suprafata, si canalizare.

Fiecare nivel era inchis de roti masive de piatra, cantarind 500 de kilograme

In interior, era dotata cu toate accesoriile pentru o viata normala: puturi si bazine de apa, aprovizionate de un rau subteran, prese de ulei si de struguri, camari, crame, staule pentru vite, scoli, capele. Frizele prezinta toate simbolurile dragi neamului get: zig-zagul, rombul, sfoara, spirala. Este prezent si simbolul regal, floarea cu patru petale, prezenta pe scutul lui Decebal de pe Columna lui Traian, pe frizele mormintele regale ale getilor odrisi si pe steagurile dahilor parti. Era si simbolul zeului capadocian Mitra.
Zeci de orase subterane

Simbolul regal, floarea in patru petale, este motivul de decor principal

Derinkuiu nu este singular. Este legat de alte complexuri subterane, peste 40, ce se desfasoara in adancurile Capadociei prin zeci de kilometri de tuneluri. Derinkuiu era legat de Kaimakul (caimacul) printr-un tunel de opt kilometri. Kaimakul putea adaposti 20.000 de oameni. Sunt cele mai mari orase subterane.

Arhitectura orasului subteran este foarte complexa

Multi se straduiesc sa explice denumirea orasului Derinkuiu prin fel de fel de asocieri lingvistice, uitand ca era in Capadocia, cea locuita de geti. Pentru ei, „dura” era cetate, iar cuiul, cui. A „dura in cui”, inseamna sa construiesti in adancime, cum intra cuiul in lemn. Preluata de neamurile care au venit ulterior, denumirea nu prezinta o diferenta mare de pronuntie. Spaniolii il traduc si ei, fara sa dea detalii lingvistice, „cetate in adancime”. Istoricii de la Ministerul turc al Culturii dateaza constructia orasului subteran in secolul VIII, VII i.C. si sustin ca era folosit ca refugiu din calea invadatorilor.
Orasele au fost construite de zei
Cercetatorii David Childress si David Wilicock nu sunt de acord, pentru simplul motiv ca gurile de aerisire ale orasului subteran erau la suprafata si era foarte usor pentru invadatori sa le astupe si sa-i faca pe locuitori sa se predea. Subteranele au fost folosite ca ascunzatori in diferite perioade, destul de populate fiind in perioada de persecutie a crestinilor. Arheologi americani si spanioli dateaza constructia in 2000-1500 i.C. Childress si Wilicock il considera mult mai vechi. Ei au descoperit o relatare in epoca persana ca adaposturi subterane ar fi fost construite dupa planurile zeului Ahura Mazda. Demn de remarcat constructia foarte precisa, ce dovedea cunostinte de geologie, inginerie, rezistenta materialelor si inginerie de sisteme si instalatii urbane. Trebuia sa stii toate acestea ca sa construiesti labirintul subteran supraetajat, astfel incat sa nu se prabuseasca.
Dragonul mayas era Sarpele cu Pene
Conform cercetatorilor Childress si Wilicock , orasele subterane au fost facute pentru a nu fi identificate ca tinte din aer! Ni se recomanda sa citim cu atentie epopeile antice in care zeii pornisera un razboi intre ei, aviatia fiind forta principala. Cum fiecare zeu avea popoare de supusi, acestea deveneu tinte ale zeilor inamici. Asadar, pentru a-si proteja supusii, zeii le-au construit cetatile subterane din tinuturile Capadociei si adaposturile subterane ale indienilor Hopi, care spun ca „oamenii stelelor” au locuit primii in ele. Sarpele cu Pene al mayasilor, le-a construit adaposturile subterane din Tahtzibitchen, care sunt si „porti subterane spre lumea de dincolo”, guvernata de zeul unui nou inceput, Xi Balba. Cel care-i sperie pe „apocalipticii” anului 2012.

enational.ro

“CUIUL DACIC”

2012-02-27T00:52:00.000-08:00

Pe data de 4 septembrie 1997 soseam la Chisinau sa-mi intilnesc un prieten, Tudor Pantiru - fostul Ambasador al Republicii Moldova la Natiunile Unite. L-am cunoscut pe Andrei Vartic, de profesie fizician-spectroscopist, un pasionat al istoriei dacilor, care-mi spunea:
“Este trist sa stai de vorba cu “profesori universitari in arheologie” care sapa tot cu lopata veche de 20-40-100 de ani si nimic altceva, mentinind cercetarea arheologica, in Romania, pe pozitii aproape paukeriste, negind or refuzind sa vada radacinile extraordinare pe care romanii o au in civilizatia lumii”.
A face azi cercetare arheologica fara laboratoare de teren, care sa-i spuna cercetatorului ce roca sapa, ce compozitie are cutare caramida sau ciob, fara acces la Internet, la cele mai solide baze de date, fara urmarire prin satelit a ceea ce se intimpla in Carpati (ca de pilda misterioasele “arsuri”), fara o echipa solida multi - disciplinara incluzind sociologi, etnologi, istorici, medici, economisti, este in cercetarea arheologica moderna un fel de a juca turca pe rampa de lansare a unei rachete, nevazind altceva decit tuiul.
L-am intrebat cum de ajuns sa fie asa de pasionat de daci, la care Andrei mi-a raspuns:
“Pe vremea cind eram student in anul I la Fizica, in 1966 la Leningrad, unchiul meu, Grigore Constantinescu - absolvent al Sorbonei, mi-a facut cadou cartea lui Daicoviciu “Dacii” - pe atunci o carte interzisa pe teritoriul Republicii Socialiste Sovietice Moldovenesti.
Ce a realizat Andrei Vartic, in expeditia sa, este formidabil. Acesta descifreaza Topografia Dacica, redescopera Metalurgia Dacica - cea mai avansata din lumea antica, descrie materialele de constructie dacice, in special Betoanele Dacice, vorbeste despre Cosmogonia Dacica, Moralitatea la Daci si ce este cel mai important ii redescopera pe Daci, scriind carti ca: “Ospetele Nemuririi”, “Enigmele Civilizatiei Dacice”, “Fierul-Piatra, Dacii-Timpul”, “Magistralele Tehnologice ale Civilizatiei Dacice”, publicindu-si cercetarile chiar si in conferinte NATO.
El, Andrei Vartic, ridica valul nepasarii de pe trecutul nostru dacic. In timp ce se plimba, acum 7-8 ani, in jurul Movilelor Ciclopice de la Sona, descopera in huma acestora o veritabila Ghiara de Sfinx; fiind un om corect, el cheama Institutul de Arheologie din Cluj, care, trimite pe cineva pe soseste peste noapte, o ridica si … dispare.
“Ei, asa or fi legile pe aici” si-a spus Andrei, putin necajit ca ei, arheologii, nu au discutat si cu el. Era vara, frumos, papadii galbeme peste tot cind Andrei gaseste calupuri de fier dacic de peste 40kg si din nou corect ii anunta pe “tovarasii” arheologi care vin, iau si … pleaca.
Tot el gaseste in sanctuarul dacic de la Racos, Cuie Dacice si din nou “echipa” de bravi arheologi romani (?) soseste in frunte cu dl. prof. dr. Ioan Glodariu si il felicita, iau Cuiele Dacice, nu inainte de ai da “cadou” si lui Andrei … un Cui Dacic “cu tema” sa-l cerceteze. Andrei trece cu Cuiul peste granita, acasa, de cealalta parte a Prutului, la ceilalti romani. urmasi ai acelorasi Daci, dar despartiti de niste politicieni care i-au convins pe istoricii moldoveni ca ei ar fi de un alt neam si ca ar vorbi si o alta limba, diferita, Moldoveneasca, care ar avea si niste foarte mici asemanari cu Limba Romaneasca, dar prea mici pentru a fi luate in consideratie. Dar ei politicienii din dreapta si din stinga Prutului, cind se intilnesc, uita ca nu folosesc traducatori, ba de multe ori sint veri ori cumnati, avind si aceleasi nume.
Dar sa revenim la Andrei Vartic. Se facuse iarna la Chisinau, intr-o zi ningea, in alta ploua, iar el, Andrei, intr-una din dupa amieze se uita cind pe geam, afara la ploaie, cind la Cuiul Dacic vechi de peste 2000 de ani, primit ca “tema de lucru”, care nu era nici mincat, nici acoperit de rugina, o adevarata minune. Astfel incepe istoria acelui Cui Dacic, Cui al lui Pepelea (spun eu), primit de la profesorul roman, de arheologie, de din dreapta de Prut. Andrei ia cuiul si fuge cu el la Institutul de Metalurgie de la Balti unde, minune, X-Ray-ul arata ca, acel cui de peste 2000 de ani, acel Cui Dacic care nu vrea sa rugineasca, avea in componenta lui nici mai mult nici mai putin decit alfa-fier pur de 99,97%; nici urma de impuritati, adica de compusi ai carbonului ce ramin de la prelucrare.
O “Minune Antica”, care va atrag atentia ca se poate obtine numai in conditii speciale de laborator sau in cosmos!
Pina la ora actuala sint cunoscute in lume numai doua exemple de astfel de fier antic: stilpul de fier de la Delhi si un disc din Mongolia, datat din secolul IX, cercetat si in laboratoarele de la NASA cit si la Universitatea Harvard.
Specialistii spun ca procesul modelarii unui obiect din fier pur este mult mai complicat chiar decit obtinerea lui, data fiind posibilitatea introducerii in el a unor impuritati. Discul din Mongolia putea fi modelat doar in cosmos, sustin specialistii de la NASA, iar cercetatorii de la Chisinau aveau aceasi parere despre Cuiul Dacic.
Andrei, pragmatic, mai neincrezator, a fugit cu Cuiul la Leningrad, la Institutul Metalurgic caci, fier a pur, o fi el dar poate ca suprafata lui sa fi fost vopsita cu vre-o vopsea speciala “dacica”, ca sa nu rugineasca. La Leningrad cercetatorii au mai descoperit o minune, despre care va voi vorbi mai tirziu. Vrind sa verifice minunea, Andrei ia “Cuiul lui Pepelea” si fuge la Moscova. Si de asta data rezultatul a fost acelasi: Cuiul Dacic care nu vroia sa rugineasca de peste 2000 de ani, format din alfa-fier pur in proportie de 99,97% era acoperit, nu cu vopsea ci cu 3 straturi moleculare, perpendiculare, care-l protejau impecabil, pastrindu-i puritatea, aceste trei straturi fiind, tineti-va respiratia va rog: 1. suprafata - Magnetita “Fe3O4″ 2. oxid de fier “FeO” 3. alumo-silicati.
Prin cercetarile efectuate de profesorul Kiosse si doctor Galina Volodin, utilizind metode de iradiere ci X-Ray aplicate la pelicule subtiri de semiconductori (asa numitele unghiuri mici) s-a putut observa peliculele protectoare despre care am vorbit mai sus. Profesor Daria Grabco a studiat la microscop microstructura deosebita a fierului dacic si a mai observat ca acest fier are doua straturi de “domene”, unul central si unul de suprafata. Domenele, si aici este “ciudatenia”, sint orientate perpendicular unul pe altul asta insemnind ca, mai intii s-a solidificat (in cimpul magnetic al Pamintului) stratul interior, apoi, peste el s-a aplicat in stare lichid! un alt strat, care s-a solidificat si el, dar … in alta pozitie fata de cimpul magnetic al Pamintului!!!
Ei domnilor si asta se intimpla acum peste 2000 de ani, intr-o tara salbatica, populata de tarani daci, primitivi si salbatici. Cuceriti mai tirziu de romani (numai 14% din teritoriul Daciei) care au sosit cu o “mica” armata de 150,000 de legionari si carora le-au trebuit mai mult de 6 ani sa cucereasca ce … citiva kilometri din Spatiul Dacic.
Oare s-a intrebat cineva cum a putut rezista in fata Romei, o simpla civilizatie taraneasca? De ce se temeau romanii de daci? De ce Caesar si Burebista au murit in acelasi timp? De ce, de la moartea lui Caesar (care dorise sa porneasca razboiul impotriva dacilor) si pina la cucerirea a numai 14% din Dacia, de catre Traian, au mai trebuit sa treaca 150 de ani? De ce in toti acesti 150 de ani romanii si dacii nu s-au avintat in conflicte directe? De ce nici o armata romana nu pleca la razboi fara sa aibe cel putin un Doctor Dac cu ea? Ce or fi avut de impartit ei dacii si romanii ca acestia din urma, dupa cucerirea unei bucati asa de neinsemnate din teritoriul Daciei, sa declare cea mai lunga sarbatoare cunoscuta pina in zilele noastre, o sarbatoare de nici mai mult nici mai putin de 123 de zile, in care poporul roman putea sa manince si sa bea gratuit pe socoteala statului … 123 de zile? Ce or fi sarbatorit de fapt romanii?
Astfel se demonstreaza ca ei Dacii au lasat documente mult mai rezistente in fata macinarii timpului decit cele ale anticilor Greci sau Romani, dar in alt limbaj decit in cel scris-vorbit. Limbile sint si ele supuse distrugerii, alfabetele la fel. Ca dacii ne-au lasat mostre de “civilizatie” extraordinara ca:
- Betoane perfecte nedistruse de timp, apa si intemperii de peste 2000 de ani
- Metalurgie mai avansata decit ceea din zilele noastre - cuie care nu ruginesc de 2000 de ani, calupuri de fier de 40 kg, cind romanii nu puteau sa topeasca in cuptoarele lor bucati mai mari de 25kg.
- Modelele Matematice de la Gradistea Muscelului si desigur cele Topografice, prin asezarea “asa ziselor cetati” din Muntii Sureanului, Cindrelului, Persanilor (Racos) intr-o ordine perfect geometrica de invidiat chiar si azi.
Dar nimanui, se pare, ca nu-i pasa acolo sus, la nivel “profesoral” de acesti daci, iar Andrei Vartic in loc sa gaseasca nu intelegere ci dorinta arzatoare din partea compatriotilor romani, sa nu fie nevoit sa se duca in Rusia cu acel “Cui al lui Pepelea”, spre a-i cerceta misterele. De ce nu s-a oferit Institutul de Metalurgie din Romania sa faca studii, daca nu din sentiment patriotic, macar interes stiintific? Pe Andrei Vartic l-a chemat si presedintele de atunci, Ion Iliescu, pentru o intrevedere de 15 minute, care a durat o ora si jumatate, urmata de promisiuni – dar guvernul s-a schimbat!
Istoria poporului nostru Carpato-Dunarean nu a fost scrisa inca, iar Sarmisegetuza este inca un mister acoperit de paminturi care poate ca o protejaza. Unii spun ca numele ei vine de la Sarmis e (si) Getuza, altii mai initiati in tainele Vedice il citesc Sarmi Seget Usa, adica “Eu ma grabesc sa curg” (in sanscrita).
Din nefericire azi pling si caprele din Muntii Orastiei de mizeria ce domneste in “Zona Sacra” a Sarmi-Segetusei. Excavatii cu buldozere, nepasare, chiar reavointa iau locul a ceea ce ar fi trebuit sa fie declarata rezervatie a cetatilor dacice din Muntii Sureanului. Ce nume ciudat si acest Sureanului, ce o fi insemnind domnilor arheologi, istorici, lingvisti?
Il citez din nou pe prietenul meu Andrei Vartic, care spunea ca “Lipsa idolilor in asezarile dacilor din Muntii Suryanului (Surya, zeul soarelui la indienii arhaici, urmasi ai arienilor Carpato Danubieni, spun eu) ne duce cu gindul la Marele creator Divin, al poporului dac, Daksha, zapacit si el de Creatia sa, aflata in contiuna, ireversibila si cuantificata descoperire a Drumului Frumos, s-a indragostit de ea.
De aceea el daco-romanul cind spune “buna ziua” de fapt spune “Bun e Dyaus”. El Dyaus Pitar (pitar - cel ce aduce pita - in sanscrita) a fost primul mare zeu al arienilor (indo-europeni cum se mai spune). De la el se trage Zeus, Saturn, si intorcindu-ne la cea mai veche, poate, poveste a genezei cind Zeului Suprem i-a placut Pamintul a dat nastere prin respiratia sa celor 7 zei ai genezei lumii, avindu-l conducator pe Marele Zeu Dak-Sha. Acesta dupa ce s-a uitat peste tot pe pamint a gasit un loc unde ape albastre tisneau din munti impaduriti, dealuri blinde ii inconjurau, acoperite de covoare verzi de iarba, unde clima era blinda si … in timpul noptii a populat acest spatiu sacru cu primii 10,000 de fii, fii lui iubiti Dacii “the chosen people”.

basarabialiterara.ro

69 de motive de autostimă !

2012-02-20T04:55:00.000-08:00

1. Civilizaţia şi istoria au început acolo unde locuieşte azi neamul românesc. ( W. Schiller , arheolog american )
2. Istoria este cea dintâi carte a unei naţii . Într-însa ea îşi vede trecutul , prezentul şi viitorul . ( Nicolae Bălcescu )
3. Pe tăbliţele de la Tărtăria , scrisul apare în teritoriile carpato-danubiano-pontice cu mult înainte de Sumer . ( R. Schiller , Reader`s Digest , 7 , 1975)
4. Limba lor ( a românilor ) n-a putut fi extirpată deşi sunt aşezati în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului , încât parcă nu s-ar fi luptat atâta pentru viaţă cât pentru o limbă . ( Bonfini )
5. Oare trebuie neapărat să ne lăudăm cu toţi care ne-au cucerit ? ( Oltea Predoiu , elevă în clasa a IV-a , ian.1980 )
6. Aceşti volohi nu sunt nici romani , nici bulgari , nici wölsche , ci vlahi ( ROMÂNI ) , urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a tracilor , dacilor şi geţilor , care şi acum , îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle , locuiesc în Valachia , Moldova , Transilvania şi Ungaria în număr de milioane . ( Schlözer , Russische Annalen - sec XVIII )
7. ( La soldaţii români ) Dogma nemuririi sufletului îi făcea curajoşi fără margini , dispreţuitori faţă de orice pericol , poftitori de moarte ( apetitus morti ) luptători cu hotărâre şi cu o întreprindere de speriat . ( Metianus Capella )
8. Nu invidiaţi vechile popoare ci priviţi pe al vostru . Cu cât veţi săpa mai adânc , cu atât veţi vedea ţâşnind viaţă. ( Michelet , 1859 )
9. Da , am zis-o şi o voi repeta până voi putea fi auzit , că misiunea noastră este să dăm ştiinţelor arheologice pe omul Carpaţilor preistoric , ANTEISTORIC . ( Cezar Bolliac )
10. ( Zamolxen ) era minunat de înţelept în filosofie . ( Alfonso X El Sabio )
11. Atunci ... de ce ai lăsat acasă atâtea deprinderi , un trai cât se poate de ademenitor şi o domnie plină de străluciri ... De ce te-ai silit împotriva firii , să-ţi aduci oştenii pe nişte meleaguri ( geto-dacice ) în care orice oaste străină nu poate afla scăpare sub cerul liber ? ( Diodor din Sicilia , Biblioteca istorică , XXI , 11-12 )
12. Getul zdrenţăros sau scitul pribeag târându-şi avutul de ici-colo , n-au de ce să-l pizmuiască pe stăpânul celei mai întinse moşii ... Căci nicăieri ca printre aceşti pribegi nu întâlneşti mame maştere care-şi iubesc cu duioşie de adevărată mamă copiii vitregi . Aici nu întâlneşti soţie îngâmfată de zestrea ei şi mândră de adulterele ei sau de soţul ei din care a făcut un sclav ! Zestrea cea mai frumoasă e socotită aici cinstea tatălui , virtutea mamei şi credinţa soţiei ! ( Horaţiu )
13. ( Deceneu ) i-a instruit în aproape toate ramurile filosofiei , căci el era în aceasta un maestru priceput . El i-a învăţat morala (...) , i-a instruit în ştiinţele fizicii (...) , i-a învăţat logica , făcându-i cu mintea superiori celorlalte popoare (...) , demonstrându-le teoria celor 12 semne ale zodiacului , le-a arătat orbita lunii , şi cum globul de foc al Soarelui întrece măsura globului pământesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele 346 de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit şi până la apus , spre a se apropia sau îndepărta de polul ceresc .( Iordanes , Getica , XI , 69-70 )
14. Românii , în decursul acestui lung interval , au dăinuit refugiaţi în munţi la adăpost de şuvoiul invaziilor . (...) Timpul n-a avut darul să ştirbească forţa , nici să slăbească speranţa daco-românilor . Rămăsese aceeaşi rasă rezistentă , răbdătoare , întrucât se considera nemuritoare . ( Abdolonyme Ubicini , 1886 ) 15. Neamul geţilor , care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii care au trăit cândva şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor , dar şi pentru că astfel îi convinsese slăvitul lor Zamolxes . Crezând că nu mor , doar că îşi schimbă locuinţa , ei sunt mai porniţi pe lupte , decât ar fi înclinaţi să întrepindă o călătorie . ( Iulian , Cezarii ,Traian , 22 )
16. Cato : Feriţi-ne , zei cereşti , ca , printr-un dezastru care i-ar pune în mişcare pe daci şi pe geţi , Roma să cadă , iar eu să mai rămân teafăr ... ( Lucanus , Pharsalia , II , 295-297 )
17. Martial îi scrie unui prieten că în ţara Geţilor va găsi stânca lui Prometeu . ( Martial , Epigr. , IX , 46 )
18. Tracul Zamolxis , care învăţase pe druizi , printre altele şi divinaţia prin fise şi numere. (Origenes , Philosophumena , I , 2 , 22 )
19. Împreună cu tovarăşii săi de drum cu unul fiu al lui Theodorus şi cu Epi... , pe cheltuiala lui personală , a plecat în solie călătorind departe şi ajungând la Argedava , la tatăl aceluia şi întâlnindu-l , totdeodată a obţinut de la el ... , oraş ... şi a dezlegat poporul ... . Ajungând ( apoi ) preot al Marelui Zeu a săvârşit în chip strălucit procesiunile şi jertfele şi a împărţit şi cetăţenilor părţi de carne ( a animalelor sacrificate ) . Fiind ales preot al lui Serapis , tot aşa a suportat cu vrednicie şi bunăvoinţă cheltuielile . Iar pentru că Dionysos ( zeul ) eponim al oraşului , nemaiavând de mulţi ani preot şi fiind aclamat ( tot ) el de cetăţeni , s-a consacrat pe sine ( acestei slujbe ) ; şi pe vremea iernării lui C ( aius ) Antonius luând ( iarăşi ) coroana zeului ( adică devenind preot ) a împlinit procesiuni şi sacrificii frumos şi cu măreţie şi a dat cetăţenilor carne din belşug . Şi acceptând pe viaţă cununa zeilor din Samothrace , îndeplineşte procesiuni şi sacrificii pentru iniţiaţi şi pentru oraş . ŞI ÎN TIMPUL DIN URMĂ REGELE BUREBISTA AJUNGÂND CEL DINTÂI ŞI CEL MAI MARE DINTRE REGII DIN TRACIA ŞI STĂPÂNIND TOT TERITORIUL DE DINCOACE DE FLUVIU ( DUNĂRE ) ŞI DE DINCOLO şi a ajuns de asemenea la acesta ( la Burebista ) în cea dintâi şi cea mai mare prietenie , a obţinut cele mai bune foloase pentru patria sa , vorbindu-i şi sfătuindu-l în ceea ce priveşte chestiunile cele mai importante , atrăgându-şi bunăvoinţa regelui spre binele oraşului ; şi în toate celelalte ( ocazii ) oferindu-se pe sine fără să se cruţe în soliile oraşului şi luând asupră-şi fără şovăire primejdii , pentru a contribui în tot chipul la binele patriei . Şi fiind trimis de regele Burebista ca ambasador la Cn ( aeius ) Pompeius , fiul lui Cnaeius , imperator al romanilor , şi întâlnindu-se cu acesta în părţile Macedoniei , lângă Heraclea Lyncestis ( astăzi Bitoli-Monastir ) , nu numai că şi-a îndeplinit cu bine însărcinările primite de la rege , câştigând pentru acesta bunăvoinţa romanilor , dar şi pentru patrie a purtat cele mai frumoase negocieri ; în general în orice situaţie a împrejurărilor expunându-se cu trup şi suflet şi folosind cheltuieli din ale vieţii proprii ( adică din averea lui particulară ) şi dând puteri noi din averea sa ( de la el însuşi ) la unele dregătorii ale oraşului ( adică ajutând cu bani tezaurul public ) arată cel mai mare zel pentru binele patriei sale . Aşadar , pentru ca şi poporul să arate că cinsteşte pe oamenii cei buni şi vrednici şi care îi fac lui bine a hotărât Sfatul şi poporul ( dionysopolitanilor ) ca Acornion al lui Dionysios să fie lăudat pentru aceste ( merite ) şi să fie încununat el la sărbătoarea lui Dionysos cu o cunună de aur şi o statuie de bronz şi să fie încununat şi în timpul ce urmează , în fiecare an la Dionysii cu o coroană de aur şi să i se dea pentru ridicarea statuii locul cel mai de cinste din agora . ( Decretul Dionysopolitan În Cinstea Lui Acornion )
20. În ziua de azi , pentru a stăpâni cât mai mulţi oameni , nu se mai cuceresc teritorii , ci sufletele acelor oameni . Odată ce ai sufletul , ai omul ; iar când ai omul , teritoriul vine de la sine . ( contele de Marenches )
21. Într-adevăr acesta este unul dintre cele mai vechi popoare din Europa (...) fie că este vorba de traci (...) , de geţi sau de daci , locuitorii au rămas aceiaşi din epoca neolitică - era pietrei şlefuite - până în zilele noastre , susţinând astfel , printr-un exemplu poate unic în istoria lumii , continuitatea unui neam . ( André Armad )
22. Dar vă întreb , fraţilor , care sunteţi toţi moldoveni , cum ne lăsaţi pe noi , moldovenii , cei ce suntem rupţi din această Basarabie , să trăim pe celălalt mal al Nistrului ? Noi rămânem ca şoarecele în gura motanului ? Dar să ştiţi că de ne veţi uita , noi vom săpa malul Nistrului şi vom întrepta apa dincolo de pământurile noastre ! Mai bine să-şi schimbe râul cursul decât să rămânem noi rupţi unii de alţii . ( Toma Jalbă în congresul ostăşesc revoluţionar de la Chişinău , 20 octombrie 1917 )
23. Această naţiune neglijată şi oprimată stăpâneşte pământurile cele mai rele din întreaga ţară . Aceste pământuri le sunt luate îndată ce sunt defrişate de ei cu sudoarea feţei şi gata pentru a fi însămânţate cu porumb . Fiecare sas sau ungur poate să se înstăpânească pe pământul românului , chiar dacă acesta a fost stăpânul lui de sute de ani . Românul este alungat cu întreaga sa familie în munţi , unde el nu găseşte decât piatră şi câteodată este obligat să părăsească ţara . Dacă un sat românesc este aşezat în vecinătatea unui sat săsesc sau unguresc , românul nu are voie să se apropie mai mult de satele acestor două naţiuni privilegiate decât ţiganii . Nimeni nu îi adresează o vorbă bună şi el nu are niciodată o zi de sărbătoare . Eu nu voi uita niciodată vorbele unui bătrân al acestei naţiuni , din Şinca veche (Făgăraş) rostite pe patul său de moarte : Eu mor fericit , pentru că eu nu las în urma mea în sclavie nici femee , nici copii . Când am trăit printre ei am avut mai mult decât ocazia să constat că românul e bun . Cum se înduioşa inima sa când era tratat ca un frate . Oricât de duri ar fi aceşti oameni , eu am putut observa , în cei doi ani pe care i-am petrecut printre ei , trăsături care sigur nu ar fi fost nedemne pentru omul cel mai civilizat . Cât rău au făcut acestei naţiuni ura şi indiferenţa faţă de această naţiune altădată atât de mare şi de strălucitoare . Orice ar fi , naţiunea română are , prin numărul şi dreptul său la stăpânirea ţării , meritele sale proprii . ( geologul german Haquet , despre anii petrecuţi în Transilvania , 1763-1764 )
24. Prefer să mor în mocirlă într-o ROMÂNIE MARE decât să mor în paradisul unei ROMÂNII mici . ( Mareşalul Antonescu )
25. Nu trebuie niciodată uitaţi românii şi pământurile româneşti care ne-au fost luate , ca urmare a împărţirilor Europei în sfere de influenţă . Este dreptul lor să decidă dacă vor să trăiască în ţara noastră sau dacă vor să rămână separaţi . Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri , ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri . ( Regele Mihai )
26. O Evă mitocondrială din Tracia se află la originea românilor . Populaţia de aici a migrat apoi spre toată Europa cu 30-40.000 de ani în urmă . ( Profesorul Alexander Rodewald , director al Institutului de Biologie Umană de la Universitatea din Hamburg )
27. Era un popor brav acela care a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumii – Roma . Era un popor nobil acela a cărui cădere te împle de lacrimi , iar nu de disperare , iar a fi descendentul unui popor de eroi , plin de nobleţe , de amor de patrie şi libertate , a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost şi nu va fi ruşine niciodată . ( Mihai Eminescu )
28. Latineasca , departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc azi s-ar putea zice că este mai puţin în firea celei dintâi firi romane , că ea a schimbat mai mult vorbele sale cele dintâi şi dacă nu m-aş teme să dau o înfăţişare paradoxală acestei observaţii juste aş zice că ea e cea mai nouă dintre toate , sau cel puţin a aceea în ale cărei părţi se găsesc mai puţine urme din graiul popoarelor din care s-au născut . Limba latinească în adevăr se trage din acest grai , iar celelalte limbi mai ales româna sunt însuşi acest grai . ( D`Hauterive , Memoriu asupra vechei si actualei stări a Moldovei , Ed. Acad. , p. 255-257 , 1902 )
29. Universitatea din Cambridge susţine idee că din Spaţiul Carpatic au roit (după mileniul III î.e.n. ) cei ce se vor numi – indieni , persani , greci , traci , albanezi , italioţi , celţi , germani şi slavi .
30. Urmaşii geto-dacilor trăiesc şi astăzi şi locuiesc acolo unde au locuit părinţii lor , vorbesc în limba în care glăsuiau mai demult părinţii lor . (Huszti Andras)
31. S-a temut Süleiman ca nu cumva când ar încerca el să ocupe Transilvania sau Muntenia sau Moldova , toate aceste ţări să se unească împreună şi să se apere . ( Antonio Veranzio 1504-1573 )
32. Domnilor deputaţi . Pentru ce suntem împărţiţi în două câmpuri ? Pentru ce ne numim noi şi voi ? Ori nu suntem toţi români ? Ori nu avem toţi aceeaşi patrie ? Ori nu suntem toţi fiii aceleaşi mame ? Pentru ce să zicem noi şi voi ? De ce să nu zicem noi , românii ? Nu avem toţi aceeaşi amoare comună ? Care este cauza diviziunii noastre ? Care este mărul de discordie dintre noi ? Acest măr de discordie , să nu-l ascundem , el este Domnia . Cine va fi Domnitorul ? Fiecare îşi are convicţiile sale , fiecare îşi are simpatiile sale personale ; fiecare din noi crede că ţara va fi mai fericită având de Domnitor pe cutare şi pe cutare . Dar discordia există ; căci nu toţi cugetăm asemenea . Din astă discordie rezultă discreditul Camerei , discreditul nostru . Nimeni nu mai are credinţă la noi ; anarhia nu e departe şi inamicul e la porţile noastre . Cum să respingem anarhia ? Cum să oprim pe străini ? Făcând să piară discordia , făcând să piară punctul care ne desparte . Noi ( partida naţională ) declarăm că nu avem nici un candidat ; dumneavoastră ( partida conservatoare ) aveţi vreunul ? Se poate . Însă nici unul din noi toţi nu cred că a venit aici cu hotărârea a face să fie candidatul lui cu orice preţ . Toţi suntem români şi nimeni nu voieşte răul ţării sale , nimeni nu ar voi ca candidatul său să ajungă la Tron pe urme de sânge sau sprijinit de străini . Ar fi o ofensă pentru ţară de a crede că ea a putut trimite la Cameră asemenea oameni . Ca să ne unim toţi asupra aceluiaşi candidat , este posibil ? Cred că nu ; fiindcă am zis , fiecare îşi are credinţa sa . Dar a ne uni asupra unui principiu , ne putem uni ; mai cu seamă când acest principiu este cel mai mare al naţionalităţii noastre . Acest principiu este al Unirii . Mulţi din dumneavoastră , acum un an , au reprezentat ţara în această Cameră şi au susţinut cu căldură Unirea . Prinţul Bibescu , fostul Domnitor , a fost între alţii cel mai elocvent şi ardent apărător al Unirii . S-ar putea oare estimp ca aceste persoane să se contrazică ? Aceasta nu se poate crede . Să ne unim cu toţii asupra principiului de Unire , acestui mare principiu ce are să reînvieze naţionalitatea noastră ! Să ne dăm mâna ca fraţii , să cugetăm că suntem muritori , că avem să mai trăim câţiva ani şi că copiii şi strănepoţii noştri au să moştenească un viitor glorios , creat de noi ! A ne uni asupra principiului Unirii este a ne uni asupra persoanei ce reprezintă acest principiu . Astă persoană este Alexandru Ioan Cuza , Domnul Moldovei ! Să ne unim ca fraţi asupra acestui nume şi posteritatea ne va binecuvânta , ţara ne va întinde mâinile şi conştiinţa naţională va fi împăcată că ne-am îndeplinit cu religiozitate o datorie sfântă . (Discursul rostit de deputatul Vasile Boerescu , în şedinţa Adunării Elective a Munteniei , Bucureşti , 24 ianuarie 1859 )
33. Din gradele inferioare au căzut peste 130 , între care şi caporalul Iancu Pastia care , fiind grav rănit de o bucată de obuz ( care i-a rupt pîntecele ) a murit peste trei ore în durerile cele mai mari , însă era de un curaj fără egal şi în ultimele momente a murit zicînd : „ mor foarte vesel , căci po¬ziţia ( reduta ) s-a luat şi sînt fericit că putui muri luptîndu-mă pentru ţara mea , frumoasa mea Româ¬nie . " ( Căpitan Grigore Bănulescu )
34. În secuime peste 60.000 de români întrebuinţează chiar şi în vatra familială limba maghiară , ne mai având altă dovadă a naţionalităţii lor , decât religia lor ortodoxă . ( Carl F. Marienburg )
35. Aceşti bieţi ţărani , cu mantăile şi căciulile lor cu pene de curcan pe cap , ei de care se râsese atâta , dovediră că ştiu să moară dacă nu să învingă şi că le curge în vine tot sângele vechilor daci . ( Kohn Abrest )
36. Acest sentiment puternic de a trăi şi de a muri pentru naţionalitatea lor l-au exteriorizat şi l-au consfinţit cu numele de ROMÂN ; şi unde este puterea care să le poată lua această naţionalitate , unde se află dreptul care ar putea să le-o conteste ? ( Ştefan Ludwig Roth , 1848 )
37. Dacii , moesii , tracii n-au fost în toate vremurile aşa de războinici , că istoria legendară a făcut să se afirme că însuşi zeul războiului s-a născut în ŢARA LOR ? Mi-ar fi greu să enumăr puterea din toate provinciile , care acum se găseşte înglobată în Imperiul Roman... ( Flavius Vegetius )
38. Ei vor fi stăpânii lumii , dar noi , vom rămâne stăpânii timpului . ( Paul Tămaş )
39. Era un popor brav acela care a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumii – Roma . Era un popor nobil acela a cărui cădere te împle de lacrimi , iar nu de disperare , iar a fi descendentul unui popor de eroi , plin de nobleţe , de amor de patrie şi libertate , a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost şi nu va fi ruşine niciodată . ( Mihai Eminescu )
40. Maghiarii sunt un popor plin de îngâmfare care locuind în mijlocul naţiunilor străine lor prin rasă , au pretins totdeauna şi pretind încă să le domine şi să le maghiarizeze şi asta într-un fel de care însăşi ştiinţa suferă . În recensăminte , de pildă , domneşte voinţa bine hotărâtă de a arăta maghiarii mai numeroşi decît sunt în realitate . ( Prof. Dr. Julius Jung , 1877 )
41. Comuna Trăznea a fost ocupată de trupele ungureşti la 9 septembrie 1940 . Ca şi când armata de ocupaţie ar fi executat un ordin primit , îndată ce satul a fost invadat de soldaţi , un veritabil potop de foc şi sânge s-a abătut asupra lui . Toate armele moderne au fost utilizate pentru a satisface instictele brutale : puşti , mitraliere , tunuri , grenade . După ce au fost trase primele salve , soldaţii au pătruns în case şi au asasinat pe oricine găseau în calea lor , incendiind locuinţele . Cazul preotului român Traian Costea , care , dupa ce a primit un glonte în cap , a fost tras pe galeria de lemn a presbiteriului - căruia i s-a dat foc şi a ars în întregime odată cu cadavrul preotului - este tipic . După încetarea focului de arme , ungurii au pus mâna pe copiii de români şi îi aruncau de vii în foc , făcându-i să moară în chinuri groaznice . Jale mare răsuna în tot locul de plânsetele lor . ( Milton G. Leher )
42. Şi nici nu trebuie dacă vei afla defecte în poeziile ce le fac şi cari sunt aproape opera unui poet get . ( Ovidiu , Ex Ponto , 1 , iv ,13 , v . 16-22 )
43. Ar fi mai uşor a smulge ghioaga din mâna lui Hercule decât a abate lesne şi degrabă pe români de la vechile lor datini. ( Alecu Russo )
44. Sunt dac , nu sunt roman . Pe romani îi dispreţuiesc. ( B. P. Haşdeu )
45. Descoperirea sinelui adânc al părinţilor celor mai vechi e supremul act de orgoliu al unui neam . ( Nicolae Iorga )
46. Românii despre care am mai spus că sunt daci . ( Bocignoli , 29.06.1524 , la Răgusa )
47. Cantitatea de grâu adusă din Pont e mai mare decât tot ceea ce ne devine din celelalte porturi comerciale , deoarece , acest ţinut produce cea mai mare cantitate de grâu . ( Demostene , Discursuri )
48. Papa Nicolae I spune că grecii de la acea vreme numeau Latina şi Scita limbi barbare . ( O scrisoare către Împăratul Bizanţului Mihail al III-lea , 865 en )
49. Decebal , un rege alungat din reşedinţa sa , izgonit chiar din viaţă , fără ca să fi pierdut niciodată nădejdea . ( Plinius cel Tânăr , Epistole , VIII , 4 , 2 )
50. Într-un glas se roagă ţăranii romani ( NU ROMÂNI ) să-i lase a trăi cu barbarii ... Şi apoi să ne mirăm că nu pot fi învinşi goţii ( geţii ) când sătenii sunt mai bucuroşi să fie cu ei decât cu noi . ( Salvianus , De gubernitone , V , 8 )
51. În toate Pannoniile există obiceiuri şi moravuri Romane , dar şi un fel de limbă Romană şi mulţi se ocupă şi cu literatura. ( Veleius Paterculus )
52. Nu este nimeni dintre sarmaţi sau geţi care să nu poarte o teacă cu arc şi săgeţi muiate în sînge de viperă . ( Ovidiu ; Trist. ; IV ; 1 ;78 )
53. Geţii , care se mărginesc cu sciţii , întrebuinţează aceleaşi arme ca şi aceştia , ei sunt toţi arcaşi călăreţi . ( Tucidide ; II ; c. 96 )
54. Geţii vorbeau aceiaşi limbă ca dacii şi aveau aceleaşi obiceiuri . Grecii dădeau , atât geţilor din Bulgaria cât şi dacilor din Moldova , Valahia , Transilvania şi Ungaria acelaşi nume şi crede-au că şi geţii şi dacii provin de la traci . ( L. A. Gebhardi , Geschichte des Reichs Hungarn und der damit Verbudenen Stateen , I. Theil , Leipzig ,1778 ,p. 43-44.)
55. În cele mai vechi timpuri cunoscute , în Transilvania şi în ţările învecinate locuiau dacii , care mai erau denumiţi şi geţi , şi de la ei a primit actuala Transilvanie împreună cu Moldova , Muntenia şi regiunile învecinate din Ungaria numele de Dacia . ( Martin Hochmeister , Siebenburgische Provinziaalblatter , vol. III , fasc. 3 , Sibiu ,1808 , p. 126 )
56. Dacii sunt primii strămoşi ai românilor de azi . Din punct de vedere etnografic dacii par să se confunde cu geţii . Aceiaşi origine , aceiaşi limbă . Asupra acestui punct toate mărturiile din vechime concordă . ( Abdolonyme Ubicini , Les origines de l’historie roumaine , Ernest Laroux , Paris ,1866 , p. 6 )
57. Însuşi Hadrian , succesorul lui Traian , venind în Dacia după 117 , data morţii lui Traian , exclamă : Ce greşeală a făcut Traian , distrugând Dacia , căci Dacia constituia , prin natura aşezării , pavăza imperiului roman . ( M. Yourcenar )
58. Grele îndatoriri a trebuit să suporte Dacia aproape 60 de ani , sub 20 de împăraţi romani , pînă când sub Galienus dacii s-au deşteptat din nou , i-au bătut pe romani , le-au adus mari pagube şi , în sfîrşit , au prădat imperiul roman şi au ocupat Roma , ca să se răzbune şi s-o ruşineze , de unde a ieşit proverbul : Nullum violentum diuturnum ( nimic din ceea ce este impus prin violenţă nu durează ) . ( Johannes Tröster, în Vechea si Noua Dacie germană secolul 17 )
59. Nădejdea lui Decebal se împlinise : Imperiul fusese dărâmat prin loviturile oamenilor de la Dunăre , Roma însăşi învingătoarea tuturor popoarelor a trebuit să slujească supusă şi să primească jugul triumfului getic . ( Isidor De Sevilla între 560 – 636 )
60. Faza primară a Culturii Vedice s-a desfăşurat în Carpaţi , cel mai probabil , iniţial , în Ardeal unde se găseşte , Ancient India ( India Veche ) . ( 1922 The Cambridge History of India , Universitatea din Cambridge , bază vechea literatură vedică )
61. Polonezii sunt urmaşii acelor daci care , neîmpăcându-se cu cucerirea romană , şi-au părăsit locurile de baştină şi s-au mutat la nord . ( Jan Trynkowski , istoric polonez )
62. Spaţiul polonez de astăzi , acoperit de gheaţă , ca şi nordul Germaniei , pînă la începutul Holocenului ( etapa geologică actuală ) , n-au putut fi populate decât dinspre sud , din spaţiul carpatic , după prelungirea drumurilor sării . ( Cercetarea Universităţii Californiei din Los Angeles , întocmită de profesorul arheolog Marija Gimbutas )
63. Denumirile dacice de plante , păstrate la Dioscoride ( medic grec din perioada împăraţilor Claudius 41 - 54 e.n. şi Nero 54 - 68 e.n. ) pot fi găsite şi în fondul limbii germane . ( Jakob Grimm 1785-1863 , în Istoria limbii germane )
64. Romanii nu au ajuns nici în Maramureş , cu atît mai puţin în şesul dintre Carpaţii păduroşi şi Marea Baltică , spaţiu de expansiune al populaţiei carpatice . Aici şi-au organizat atacurile contra Imperiului Roman , armatele Geto-Dace , numite de unii şi gotice . ( Waclaw Aleksander Maciejowski 1792 – 1883 , în lucrarea Geto-dacii vistulieni şi niprieni strămoşii polonilor )
65. Daco-geţii sunt consideraţi fondatorii spaniolilor ( Cronicile spaniolilor 25 , p. 179 ) ; Daco-geţii sînt consideraţi fondatorii popoarelor nordice ( Gesta Normanorum , Cronica ducilor de Normandia , Carolus Lundius etc. ) ; Daco-geţii sînt consideraţi fondatorii teutonilor , prin saxoni şi frizieni , ai olandezilor al căror nume naţional este şi azi Daci ( Dutch ) şi ai Anglilor . ( Leibniz , Collectanea Etymologica etc. )
66. Amal domneşte peste Daco-geţi şi este întemeietorul Amalilor . ( Dinastia Amalilor este Daco-getă ) ( Carlo Troya istoric şi politician italian 1784 – 1858 ) 67. Belizariu , vestitul general al lui Iustinian , învingându-i pe aşa-zişii goţi în Italia , îşi ia titlul triumfal de GETICUS MAXIMUS . Ori titlul triumfal nu se putea lua decît după numele poporului pe care l-ai învins .
68. Neamul tracilor este cel mai numeros din lume , după cel al inzilor . Dacă ar avea un singur conducător sau dacă tracii s-ar înţelege între ei , neamul lor ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile . ( Istoricul Herodot 484-425 î.Chr. )
69. Ostaşi , ora mult aşteptată de către toată suflarea românească , şi îndeosebi de voi , vitejii mei ostaşi , a sunat în sfârşit după lunga şi dureroasa aşteptare . Trecerea trupelor aliate peste Dunăre ne impune ca o sfântă şi patriotică datorie să luăm iaraşi arma în mână ca să izgonim , împreună cu ele pe vrăjmaşul cotropitor din ţară şi să aducem liniştea populaţiei asuprite . Regele vostru vă cheamă din nou la luptă ca să înfăptuiţi visul nostru de atâtea veacuri : Unirea tuturor Românilor , pentru care în anii 1916-1917 aţi luptat cu atâta vitejie . Sufletele celor căzuţi pe câmpul de onoare vă binecuvântează pentru această ultimă sforţare : privirile credincioşilor noştri aliaţi sunt îndreptate cu dragoste şi încredere spre ţara noastră şi fiii ei . Camarazii voştri de arme … cari vin în ajutorul nostru , cunosc vitejia voastra de la Oituz , Mărăşeşti şi Mărăşti , arătaţi-le că timpul de aşteptare n-a putut să slăbească braţul ostaşului român . Fraţii noştri din Bucovina şi din Ardeal vă cheamă pentru ultimă această luptă , ca prin avântul vostru să le aduceţi eliberarea de jugul străin . Biruinţa e a noastră şi viitorul va asigura întregului neam românesc viaţă paşnică şi fericită . Înainte deci cu vitejia strămoşească ! Dumnezeu este cu noi ! Ferdinand ( Proclamaţia regelui Ferdinand către ostaşi , Iaşi 10.11.1918 ) VA URMA
Mulţumiri lui Klaus Kotzur, sursa acestor informaţii, care sper să reducă la tăcere pe DENIGRATORII MARELUI TRECUT TRACO-GETO-DACIC AL RUMÂNILOR !!!

NU UITATI DRAGOBETELE!

2012-02-14T02:35:00.000-08:00

Dragobete rullz! Sentimentul pe care il traiesc in ultimii ani, in preajma zilei de 14 Februarie, este unul de frustrare. Sentimentul celui care a fost prostit la masa, cand el intentiona sa manance pastrama de oaie cu mamaliga calda, ardei iute si must, iar realitatea cea hada apare sub forma unui frigider dospit cu junk-food. Avalansa chicioasa de plastic, inimioare, plapumioare, chilotei si sutiene, pernute, coarne de drac, prezervative, casatorii de o zi, cupidoni si poleiala. Toate rosii. De un rosu atat de strident si abundent incat incep sa cred ca Valentine’s Day este de fapt o sarbatoare venita din China, unde sunt produse toate aceste nimicuri rosii. Asa ca fie vorba intre noi, eu sunt convins ca Ziua lui Valentin este o sabatoare din Beijing, nicidecum una americana. Era sa cad intr-un stereotip cu tenta nationalista si sa cred ca am uitat prea usor de Dragobetele nostru. Dar cum sa (nu) uitam de Dragobete, cand pustimea nascuta dupa ’89 nici macar nu stie de acesta sarbatoare mai veche decat crestinismul? Dragobetele nostru era la origine un vajnic flacau dac. Traditiile populare stravechi il amintesc ca pe insusi fiul Dochiei, sora lui Decebal, si Zeu al dragostei pe plaiurile dacilor si mai tarziu ale daco-romanilor. Dragobetele, denumit uneori si Cap de Primavara, era sarbatorit in functie de zona etnografica, intr-una din zilele de la sfarsitul lui Februarie si inceputul lui Martie. Fiu al asprei si nehotaratei Babe Dochia, Dragobetele reprezinta in opozitie cu aceasta pricipiul pozitiv al fortelor latente ale Naturii care se pregatesc sa explodeze sub forma Primaverii, Tineretii, Veseliei si Dragostei. Dragobetele este deci un zeu tanar si frumos al panteonului autohton, patron al dragostei si bunei dispozitii pe plaiurile romanesti. Identificat fortat de unii nestiutori cu Eros, zeul iubirii la greci sau Cupidon, omologul sau de la Roma, Dragobetele este un duh precrestin chiar mai vechi decat acestia. Dragobetele este cumnat cu eroul vegetational Lazarica sau Lazarelul, cel care are in grija firul ierbii si frunzele din cranguri si paduri… Deseori se indentifica si cu Navalnicul, alt fecior frumos si periculos din traditiile romanesti. Navalnicul cel care ia mintile fetelor si nevestelor tinere, motiv pentru care a fost pedepsit de Maica Domnului si transformat in planta de leac pentru dragostile ranite, planta care-i poarta numele… Poporul credea ca in dreptul zilelor lui de 24, 28 Februarie sau 25 Martie, toate pasarile se strang in stoluri, ciripesc, isi aleg perechile si isi construiesc cuiburile. Cele neimperecheate ramaneau singure si fara pui pana la Dragobetele de anul viitor. Precum vietatile din Natura, fetele si baietii aflati la varsta adolescentei trebuiau sa se intalneasca in ziua de Dragobete pentru a fi indragosti tot anul in curs. De frica sa nu fie pedepsiti de Dragobete sa ciripeasca precum pasarile si sa nu mai aiba glas de om, nimeni nu lucra sau deretica prin casa in ziua de Dragobete, tinuta de popor drept o sarbatoare mare, venita din mosi stramosi. Daca am plictisit prea mult pe cei tineri prin acesta scurta prezentare a Daragobetelui, imi cer cuminte iertare si ma scobor in lumea lor pentru a le spune acelasi lucru in Romgleza, noua limba a secolului XXI din tara noastra. Copii nu uitati: Velăntains dei e naşpa! Dragobete Rullz! de NICOLAE PARLOG

FII DACO-ROMAN-SUSTINE SI APARA TRADITIA STRAMOSEASCA "DRAGOBETELE SARUTA FETELE!"

2012-02-05T06:21:00.000-08:00

..CA TOT NE APROPIEM CU PASI REPEZI DE "LUNA INIMIOARELOR ROSII",VALENTINES'DAY SI ALTE "FURACIUNI"- IMPRUMUTURI DIN TRADITIA TRACO-DACICA(PELASGO-ARIANA)

FII DACO-ROMAN-SUSTINE SI APARA TRADITIA STRAMOSEASCA

"DRAGOBETELE SARUTA FETELE!"

...numele provine din cuvintele dacice(tracice) trago – tap si bete – picioare (pedes, in latina). Pierzandu-se limba daca, trago a devenit drago, iar pede – bete (cum se numesc cingatoriile inguste, fasiile tesute). Tapul simbolizeaza puterea de procreare, forta vitala, fecunditatea.

Culegatorii de folclor de la sfarsitul veacului al XIX-lea si din prima parte a secolului al XX-lea au mai inregistrat si alte denumiri pentru aceasta sarbatoare, precum “Ioan Dragobete”, “Dragostitele”, “Santion de primavara”, “Cap de primavara” sau “Cap de vara intai”, dar si “Dragomiru-Florea” sau “Granguru”. In unele traditii este numit fiu al Babei Dochia si cumnat cu eroul vegetational Lazarica.

La 24 februarie, in ziua cand Biserica Ortodoxa sarbatoreste Aflarea capului Sf. Ioan Botezatorul, spiritualitatea populara consemneaza ziua lui Dragobete, zeu al tineretii in Panteonul autohton, patron al dragostei si al bunei dispozitii.

Dragobete era ziua cand fetele si baietii se imbracau in haine de sarbatoare si, daca timpul era frumos, porneau in grupuri prin lunci si paduri, cantand si cautand primele flori de primavara. Fetele strangeau in aceasta zi ghiocei, viorele si tamaioase, pe care le puneau la icoane, pentru a le pastra pana la Sanziene, cand le aruncau in apele curgatoare. Daca, intamplator, se nimerea sa gaseasca si fragi infloriti, florile acestora erau adunate in buchete ce se puneau, mai apoi, in lautoarea fetelor, in timp ce se rosteau cuvintele: “Floride fraga/Din luna lui Faur/La toata lumea sa fiu draga / Uraciunile sa le desparti”.

In dimineata zilei de Dragobete fetele si femeile tinere strangeau zapada proaspata, o topeau si se spalau cu apa astfel obtinuta pe cap, crezand ca vor avea

parul si tenul placute admiratorilor.

De obicei, tinerii, fete si baieti, se adunau mai multi la o casa, pentru a-si “face de Dragobete”, fiind convinsi ca, in felul acesta, vor fi indragostiti intregul an, pana la viitorul Dragobete. Aceasta intalnire se transforma, adesea, intr-o adevarata petrecere, cu mancare si bautura. De multe ori baietii mergeau in satele vecine, chiuind si cantand peste dealuri, pentru a participa acolo la sarbatoarea Dragobetelui.

Dragobetele trebuia tinut cu orice pret: Daca nu se facea cumva Dragobetele, se credea ca tinerii nu se vor indragosti in anul care urma. In plus, un semn rau era daca o fata sau un baiat nu intalneau la Dragobete macar un reprezentant al sexului opus, opinia generala fiind ca, tot anul, respectivii nu vor mai fi iubiti, iar daca o fata iesea impreuna cu un baiat si nu se sarutau se credea despre ei ca nu se vor mai iubi in acel an.
Cosmin Florin

Tablitele cerate de la Rosia Montana, un tezaur al Europei

2012-01-22T22:47:00.000-08:00

Zeul Ianus, cu doua capete, este considerat patriarhul nemuritor (IM PIO) al latinilor, dupa cum se vede in aceasta stela de la Rosia Montana

Rosia Montana constituie o comoara nu numai in aur si in alte elemente „top secret” din Tabelul lui Mendeleev, dar si pentru cultura Europei. Daca s-ar tine cont de acest nepretuit tezaur, nu s-ar da niciodata degrevare arheologica!

Zeul Ianus, cu doua capete, este considerat patriarhul nemuritor (IM PIO) al latinilor, dupa cum se vede in aceasta stela de la Rosia Montana

Atat de putin mediatizate, tablitele cerate gasite intamplator in galeriile de mine reprezinta o pagina de istorie care nu se potriveste cu teoriile ilogice ale celor care sustin ca romanii au venit in Dacia aducand germenii culturii latine din care a luat fiinta poporul roman si ca dacii nu exploatau aurul in galerii si nu stiau sa-l prelucreze. Concluzia „fireasca” de aici ar fi cea vehiculata de amar de vreme prin cartile de istorie, anume ca niciun tezaur gasit pe aceste meleaguri, nici faimoasele bratari de aur, nu pot fi dacice! Istoria tripticelelor ( carti cu trei foi de lemn cerat legate intre ele) de la Rosia Montana a fost povestita in detalii in cartea ”Romanica”, de G. Popa-Lisseanu, editata in 1926 la tipografia Ion C. Vacarescu.

Documente unice de o valoare inestimabila

Asa aratau „gaurile de aur” din Masivul Carnic, „despre care romanii ziceau ca sunt ale lor”, inchiriindu-le baiesilor cu contract scris

S-au gasit 50 de piese, dintre care jumatate au fost distruse integral sau partial, din nepricepere, ignoranta sau rea-credinta, pastrandu-se intregi sau parti doar 25. Cele mai multe au fost scoase din tara si se afla la Budapesta, Viena, Berlin. Prin continutul si destinatia lor, tripticele reprezinta contracte intre ”proprietari” de mine romani si ”arendasi”, baiesi priceputi, un edict de dizolvare a unui colegiu funerar – cel mai important document despre colegiile funerare din antichitate – o lista de bucate pentru un ospat al unui colegiu de meseriasi, contracte de vanzare – cumparare de sclavi si asocieri in vederea exploatarii unor ”gauri de mina”. Am pus in ghilimele ”proprietari”, pentru ca in tablite, formularea este deosebit de interesanta! Dam un exemplu: ”Ulpius Valerius, nestiutor de carte, inchiriaza o groapa de aur, despre care zice ca e a sa, lui Socratio Socrationes, de asemenea nestiutor de carte”. Este cel putin ciudat ca Ulpius nu este trecut ca proprietar categoric, ci doar ca unul care pretinde ca aurofodina era a sa! In 1875, tablite asemanatoare mai fusesera descoperite doar in Pompei, intr-un cufar din casa bancherului Cecilius Jucundus, dar acestea erau doar chitante. Impreuna cu cele de la Rosia Montana, constituie singura dovada a vechimii si raspandirii scrierii cursive in latina prisca!
Limba latina prisca, pe buzele tuturor

Asa aratau „gaurile de aur” din Masivul Carnic, „despre care romanii ziceau ca sunt ale lor”, inchiriindu-le baiesilor cu contract scris

In anul 1873, cele 25 de tablite au fost publicate integral cu comentarii si ilustratie grafica de catre eruditul german Teodor Mommsen. Ceea ce sustin toti cei care le-au studiat este faptul ca tripticele sunt documente extrem de rare si de o foarte mare importanta, ele constituind o dovada despre raspandirea limbii latine vulgare in secolul II d. Chr., despre scrierea cursiva in aceasta limba, pana la descoperirea tablitelor de la Rosia Montana necunoscuta in lume. Tablitele cerate demonstreaza ca minerii peregrini iliro-dalmatini, din marele neam al tracilor, ca si ”autohtonii”, adica dacii, se intelegeau foarte bine cu romanii in limba latina prisca sau ”vulgara”. In tablite se stipuleaza clar ca, desi aproape nimeni ” quia se litteras scire negavit” – ”nu stia a scrie literele” -, ei se intelegeau verbal asupra obiectului contractului. Si asta in anul 131 (dupa cum este datat in scris cel mai vechi triptic), ceea ce naste o intrebare legitima: cand anume invatase neamul trac, in masa, limba latina prisca? Aceste triptice au fost descoperite accidental, de aceea exista posibilitatea sa mai fie altele ascunse in galeriile dacice. Asta ar insemna sa nu se dea nicio degrevare arheologica pentru nicio exploatare invaziva, dar asa ceva nu se intampla guvernanti educati, care stiu ce inseamna cultura. Tripticele au fost descoperite in mai multe mine. La Larnic, pe langa tablite, s-a gasit si un stil, pe care oamenii din zona il numesc condeiu si pe care astazi il folosesc ca instrument pentru a incondeia ouale de Pasti. In minele din Letea, langa triptice, a fost gasit si cadavrul unui barbat cu barba lunga, cu varsta apreciata la 40 de ani. Intr-o mina dacica din Carnicul Mare, au fost descoperite intr-o odaie subterana, care era mobilata cu o masa si mai multe scaune, avand si o vatra. Langa Rosia Abrudului, in mina Sf. Ecaterina, la o adancime de 277 metri, au fost gasite cele mai multe triptice, impreuna cu obiecte casnice.

“Ungurii” de pe tablita greceasca

Toporul gasit pe Valea Mozacului, cu inscriptia ”SVI MI PIE”, datand din 1500-1375 i.Chr.

Unul din tripricele descoperit in minele Letea, in 1788, a ajuns la magisterul Paul Laurentiu Kovacs din Abrud si familia acestuia l-a vandut in anul 1834 librarului anticar Samuel Nemes. La acest anticar au ajuns si unele tablite in limba greaca, pe care a incercat sa le falsifice. G. Popa-Lisseanu scria in ”Romanica” despre incercarea grosolana de falsificare a tablitelor: “Pe alocuri, ceara fusese topita atat cat sa se stearga literele initiale si, pe langa unele vorbe barbare fara de niciun inteles, scrise cu litere pseudo-scitice si cursive neo-grecesti, rau formate, au aparut numele mai multor eroi din migratiunea huno-ungarica”, in incercarea de a croi o istorie halucinanta a unor asa-zisi sclavi maghiari adusi de romani pentru a munci in mine!

Oltenismele latinii prisce

Tripticele de ceara extrem de rare constituie o dovada a raspandirii limbii latine vulgare in secolul II d. Chr.

Textul fiecarui document se scria de doua ori. Scopul dublei transcrieri era sa se poata sti cuprinsul textului intern, fara a se desface sigiliile ce-l pecetluiau, iar scopul contactului era, dupa cum stipula cel ce le scria, sa se fixeze si in scris obligatiunea verbala. Fiecare triptic este scris de aceeasi mana de la cap la coada, inclusiv semnaturile celor sapte martori obligatorii, deoarece, este specificat in contracte, nici cei care sustineau ca sunt proprietari, nici baiesii arendasi, nici martorii ”quia se litteras scire negavit” (nu stiau sa scrie literele). O ”ciudatenie” a limbii latine vulgare utilizate in contracte o constituie folosirea ”oltenismelor”, pe care lingvistii le considera tipic romanesti. De exemplu, un martor la un contract de vanzare al unei femei, se subscrie cu formulasegnai, in loc de signavi, adica perfectul simplu romanesc sau ”oltenismul” semnai. In alte parti, gasim iarasi o forma ”autohtona”, ”siesi”, scrisa ”sies” sau ”sues”. Si aici trebuie sa amintim de toporul gasit pe Valea Mozacului, care poarta inscriptia in limba latina prisca ”SVI MI PIE”, ”al meu, patriarhul”! Datarea acestui topor este uimitoare pentru adeptii teoriei ca romanii i-au „latinizat” pe daci: 1500-1375 i.Chr. Si atunci, cine pe cine a ”latinizat”?

Latina prisca, din timpul zeului Saue

Tablitele cerate de la Rosia Montana, un tezaur al Europei

Printre monumentele epigrafice de la Rosia Montana se afla si o stela inchinata zeului Ianus, cel cu doua capete, considerat patriarhul latinilor. Acesta este incadrat de cuvintele ”IM” si ”PIO”, ”patriarhul imortales”, nemuritor. Acest zeu misterios cu doua capete a fost adorat din timpuri stravechi la Tartaria, sub numele de Su, sau Saue, fiind o divinitate al carui simbol dedicat era soarele. El apare si pe monede dacice anteromane sub denumirea de Ianus. Isidor, in lucrarea sa ”Origini”, ne spune ca ”limba prisca, adica limba batrana, a fost aceea pe care au folosit-o locuitorii cei mai vechi ai Italiei, din timpul lui Ianus, care i-a civilizat”. Iar limba latina culta, folosita de patura conducatoare, il supara pe Catilina : “Ispraviti cu atatea grecisme in limba, ca nu ne mai putem intelege cu poporul!”.
Enigmaticii scribi ai tripticelor
Dintre semnatarii contractelor, vreo suta de nume sunt de origine romana, aceia care pretindeau ca ”gaurile de mina” pe care le inchiriau erau ale lor. Cei mai multi dintre ”arendasi” erau baiesi din tribul Pirustilor, asezat in Rosia Montana in ”vicus Pirustarum”. Alti baiesi, vreo cincisprezece, au nume grecesti si nu este exclus ca si acestia sa se fi avut bine cu dacii, asa cum s-au avut intotdeauna. Vreo patruzeci de nume pomenite de tablite sunt ”barbare”, originare Daciei. Este interesant cine erau “arendasii” si cei care scriau contractele pentru romanii nestiutori de carte pentru a intelege de ce documentele n-au fost tinute la centrul tuturor minelor stapanite de romani, la Zlatna, acolo unde se tineau socotelile referitoare la toate exploatarile aurifere!Istoricii sustin ca minele ”romane” erau exploatate direct de catre imparat, prin ”procuratori aurari”. Tablitele ne spun ca majoritatea procuratorilor erau doar niste liberti,

dar de conditie mai buna. In afara de acestia, exista o multime de ”particulari” romani, tot liberti, care pretindeau ca stapanesc ”gropi de aur”. Contractele scrise pe tablite par cel putin dubioase, pentru ca cei care le incheiau erau in afara organizarii exploatarilor de catre procuratori, iar cei care le scriau cursiv in latina vulgara nu erau functionari romani, pentru ca acestia foloseau latina oficiala, culta! Si de ce au fost ”ingropate” in galeriile miniere greu accesibile? S-a spus ca din cauza atacurilor triburilor germanice ale marcomanilor, aliate cu triburile sarmate si cu dacii liberi. Cu atat mai mult acestea ar fi trebuit sa fie puse la adapost la centru, pentru ca erau niste acte pe care proprietarii n-ar fi vrut sa le piarda! Se poate presupune fie ca erau ”furtisaguri”, facute pe la spatele comenduirii romane, fie ca ”scribii” erau in bune relatii cu dacii si nu au vrut ca romanii sa fuga cu astfel de acte de proprietate.

Dacii au sapat galeriile

Maniera de abataj, trapezoidala, din Masivul Carnic, caracteristica dacilor, cu proportii regulate, calibrate si foarte geometrice, acum amenintate sa dispara in cianura, pentru ca Gold Corporation vrea sa conserve galeriile „romane”

Incepand cu 1999, la Rosia Montana a cercetat o echipa de arheologi si specialisti francezi de la Centre National de la Recherche Scientifique, de la Unite Toulousaine d’Archeologie et d’ Histoire (UTAH) si de la Universitatea ”Le Mirail”, plus geologi de la Universitatea Tehnica Babes Bolyai din Cluj si de la Universitatea Tehnica din Munchen. La UTAH exista un departament de arheologie miniera, foarte avansat ca metode de cercetare. Rezultatele cercetarilor laborioase au fost publicate in volumele ”Alburnus Maior”. Conform acestor specialisti, „stilul monumentelor epigrafice este unic, specific pentru Rosia Montana”. Este vorba de simboluri stravechi, folosite de populatia autohtona din cele mai vechi timpuri. Dar concluzia care ii da peste cap pe „academicieni” este urmatoarea: ”In opinia noastra, este foarte posibil ca Rosia Montana sa fi cunoscut o activitate miniera chiar din epoca bronzului. Filoanele bogate au fost cu siguranta exploatate initial la suprafata, apoi in subteran. Nimic nu ne impiedica sa credem ca exploatarea miniera a fost initiata de daci. De fapt, dupa diferitele faze de sapare observate in plan si topografia lucrarilor acestei retele, nu este posibil sa se distinga importante schimbari in tehnica miniera. Singura noutate pe care o aduce romanizarea se pare ca rezida in introducerea opaitului, pentru care sunt sapate nise in pereti. Inainte se foloseau bete de lemn pentru iluminat. Toate acestea ne duc la ideea ca activitatea miniera dacica era bine dezvoltata in subteran la Rosia Montana, atat la Tarina, cat si la Carnic, in cursul celor trei secole care preced cucerirea romana. Apoi, dupa cucerirea si relansarea activitatii miniere, s-au reluat lucrarile deja sapate in epoca preromana si vor fi fost date in utilizarea probabila a acelorasi familii de mineri indigeni. Acesti ultimi pastratori ai unui mestesug ancestral vor continua sa-si deschida santierele lor in aceeasi maniera de abataj atat de caracteristica, cu proportii regulate, calibrate si foarte geometrice, probabil o tehnica miniera dacica”. Si atunci, cum sa nu ne infurie acordarea degrevarii arheologice si reclama in care se spune ca „Rosia Montana are nevoie de bani pentru conservarea galeriilor romane”?! ecomagazin.ro-sursa

Sunt daco-getii stramosii romanilor?

2012-01-20T10:29:00.000-08:00

Autor: Adina Mutar

O revista cu pretentii, Historia, a lansat un forum pe tema „sunt dacii stramosii romanilor?” (……) Aici e loc de urari de muma si de tot neamul pentru cei ce zic ca nu, fara sa se documenteze!

Stramosii masageti, reconstituire bazata pe studii complexe asupra mormintelor

Tema dialogului de pe forumul revistei amintite este tot atat de folositoare ca si cea dezbatuta de un post de radio, nu spun care, anume: „mai are vreun rost patriotismul in ziua de azi?”
„Periculoasa alinare”

Frumoasele Gete, care si-au lasat mostenire arta tesaturii straielor nationale

Pentru cei care se simt bine cand romanii sunt numiti tigani de toti „mulatrii” Europei nu are rost patriotismul. Cei care isi insusesc istoria stramosilor nostri cu tot cu comori sau, si mai ridicol, (c)academicienii nostri care sustin ca altii ne-ar fi fi fost stramosii, ar fi foarte bucurosi ca romanii sa taca si sa-nghita istoria plamadita de ei. Din pacate pentru toti amaratii falsificatori de istorie, aceasta nu se infaptuieste dupa cum viseaza ei. Istoria se sustine prin arheologie si, mai nou, mare dandana, prin studii genetice!

Raspandirea R1b, cel mai comun haplogrup, tragandu-si originea de la Marea Neagra

„E foarte greu azi sa vorbesti in Romania despre daco-geti”, scrie un forumist patruns de misia sa. „Toate frustrarile si neimplinirile timpului prezent si-au gasit in istoria dacilor o periculoasa alinare. Istoricii si antropologii descriu acest fenomen ca nostalgia paradisului pierdut (un spatiu geografic si temporar plasat la inceputuri, in care totul a fost exact cum nu mai este astazi). Realitatile istorice sunt ignorate si adesea nu vrem sa cunoastem raspunsul la intrebari firesti, precum „ce stim despre daci sau ce legatura au ei cu Romania de azi?“
Au, bai nene, (caci nu suntem atat de intimi incat sa-ti spun „stimate domn”), ca umblara unii prin Europa si prin lume cu betisoare cu care luau mostre de saliva sa-ti stabileasca stramosii si sa-ti dea o periculoasa (ne)alinare!

Rudele ti le da Dumnezeu

Port din Rucar, de pe o carte postala veche

Mostrele au ajuns in laboratoarele Universitatilor din Stanford, Arizona si Florida, dar si prin institute europene, in cadrul „Proiectului Arborele ADN”. Rezultatele preliminare privind genomul Europei au starnit vii controverse, pentru ca atingea natiile la origine! Si strica rudenii inventate si istorii nazuite de unii si de altii. Genomul europenilor scoate la iveala o inrudire nedorita de aia care se credeau mai cu mot, iar inrudirea merge si catre Marea Caspica si Urali, pe drumul parcurs de voit uitatii masageti, neamul blond cu ochi albastri care a ajuns sa infiinteze case regale pana in Punjab. Daca se ia in considerare ca parul blond si ochii albastri au aparut in urma unei mutatii genetice petrecuta la Marea Neagra, dupa cum au constatat geneticienii din Suedia si Danemarca, rezulta ca tot neamul blonzilor se trage, la originea originilor, din geti! La inceput, cand s-a produs mutatia, cei cu ochi albastri si parul auriu, ca Soarele mult venerat, erau socotiti fiii Cerului si formau un trib aparte, ascet. Sau sa le zicem sciti? Istoricii adevarati ii numesc simplu masaGETI. Am scris „sufixul” cu litere mari ca sa nu mai caute veneticii alte inrudiri. O tema mai corecta de dezbatere ar fi fost „ai cui stramosi mai sunt geto-dacii?” Oho! De ce rudele noastre vorbesc alte limbi si unii au trasaturi distincte? Studiul genetic a urmarit linia paterna, deoarece s-a constatat ca mamele erau intotdeauna autohtone. Atunci cand tatii acum sunt, acum dispar, mama isi creste copilul pe limba ei, leganandu-l cu vorbe „dulci” de genul:”Fir-ar tac-tu al dracu’, pe unde l-o purta saua!” Si uite asa ne negam inrudirile si ne uram, desi in venele noastre curge acelasi sange.

AMAZOANELE-PREOTESELE DACE-

2012-01-17T06:24:00.000-08:00

….”Amazoanele,preotese-prezicătoare din Dacia?
După cum spune legenda, amazoanele erau femei războinice, redutabile arcaşe şi călăreţe, care îşi tăiau sânul drept pentru a mânui mai uşor arcul. Despre ele ne dau veşti scriitori ai Antichităţii şi sunt redate, uneori pe vase sau sculpturi greceşti. Au fost reprezentate de Fidias şi Policlet, după părintele istoriei, Herodot, cultul amazoanelor fiind foarte răspândit în Grecia Antică, cult ce era celebrat la Atena într-un sanctuar, “Amazoneion”, situat pe o pantă a areopagului. În timp de pace, amazoanele – care-şi aveau regatul la Thermodon, în nord-estul Asiei Mici – se îndeletniceau cu vânătoarea sau cu exerciţii războinice, iar băieţii erau omorâţi, schilodiţi sau trimişi la taţii lor. Amazoanele îşi apărau patria, dar întreprindeau şi incursiuni în afara hotarelor, până în Tracia sau Siria. După Herodot, după ce au fost înfrânte de greci, amazoanele s-au refugiat la sciţii liberi, şi astfel a luat naştere neamul sauromaţilor. În opinia marelui istoric Gh. I. Brătianu, “mitul respectiv, adesea reprodus de autorii eleni, poate fi considerat ca simbolul fuziunii iranienilor ieşiţi din marea familie indo-europeană, cu aceste populaţii de o origine mai veche”. Procesul de indo-europenizare este complex, îndelungat şi controversat, iar perioada de tranziţie de la calcolitic (eneolitic), la epoca bronzului (cca. 2700/2500 până la cca. 2000/1900 î.Hr.), când are loc interpenetrarea comunităţilor autohtone cu cele stabilite în Carpaţi, la Dunăre şi pe ţărmul nord-vestic al Mării Negre, constituie doar o etapă. Reputata Renate Rolle, arheolog german, care a văzut la faţa loculuiosemintele, în mormintele-movilă din stepele pontice ale tinerelor femei războinice, foloseşte cuvântul “amazoană” fără nici un calificativ. Cercetătorul englez N. Ascherson menţionează că “reprezentări de figuri magice, androgine apar într-adevăr pe ornamente scite, sarmate şi indo-europene. O tiară dintr-un mormânt din Kuban înfăţişează o astfel de figură slujind-o pe Marea Zeiţă, iar alta apare pe un corn de băut găsit în România”. Istoricul Dinu V. Rosetti menţioenază că, în mijlocul aşezării geto-dacice de la Cetăţuia, de pe malul stâng al Dâmboviţei, nu departe de Câmpulung-Muscel, săpăturile arheologice au scos la iveală, în locul ce avea să fie denumit “Sanctuarul dintre stânci”, printre altele, fragmentul unei calote craniene umane, în care descoperitorii văd ră,ăşiţele unei cupe de băut, folosite cu prijeul libaţiilor, folosire ce este atestată de autori greco-romani precum Strabo, Orosius, Livius. Istoricul menţionat arată că sanctuarul respectiv conţine o stelă ce aparţine se pare cultului Soarelui, iar prezenţa scheletelor a trei copii, în parte ciopârţite şi înconjurate de ofrande vegetale, ar putea fi fost hărăzită unei divinităţi, putând fi folosită, ca în vechea Grecie şi în Tracia, drept mijloc pentru facilitarea prezicerilor. Pe malul drept al Dâmboviţei, au fost descoperite osemintele calcinate ale unui trup ars pe rug, ce poate fi tot atât de bine bărbat sau femeie, având alături o cămaşă de zale sau podoabe, printre care mărgele de sticlă. Vestigiile de lângă Cetăţeni l-au făcut pe Dinu V. Rosetti să se ducă cu gândul la rămăşiţele unei preotese-prezicătoare, care putea fi prezentă foarte bine în lumea geto-dacică într-o vreme în care matriarhatul apusese de mult. Monedele de tip Jiblea, asemănătoare imitaţiilor geto-dacice după tetradrahmele regelui Macedoniei Filip al II-lea (359-336 î.Hr.) poartă pe reveră reprezentarea unei femei ţinând în mâna stângă o ramură de brad, călărind un cal, imagine redând după unii cercetători pe zeiţa Bendis, divinitatea feminină a pădurilor şi munţilor Tracilor, unde un misterios trib al bessilor îngrijea un oracol de tip dionisiac, unde profeteasa ghicea viitorul în “extaz”. O cupă de lut, descoperită în aşezarea geto-dacică de la Popeşti, o reprezintă pe aceeaşi Bendis, iar în cetatea dacică de la Piatra Roşie s-a găsit bustul zeiţei respective, ce la amazoane purta numele de Artemisa. Toate acestea subliniază rolul pe care femeia l-a jucat în cult, şi întăresc convingerea că, descoperiri viitoare vor confirma prezenţa în Dacia a unor preotese-prezicătoare ce vor fi ştiut să mânuiască şi armele, ca urmare a contactelor cu amazoanele care au supravieţuit Potopului de la Marea Neagră”….http://carlakia.wordpress.com

Talk Fusion Cea mai noua oportunitate financiara

2012-01-16T04:56:00.000-08:00

http://successform.com/pintilienicolae/

Salut prietene! Te-ar interesa posibilitatea unui venit suplimentar substantial pe langa cel actual? Poate da, poate nu, habar n-am, tu ar trebui sa stii!

Eu iti propun sa-ti incepi propria afacere si cred cu tarie ca este o sansa reala si unica pentru tine! Dar poate nu stii inca in ce domeniu, cum, cu cine ?!

Stiu cum e, te inteleg perfect, aceeasi senzatie am trait-o si eu cu ani in urma, dar am gasit cel putin o solutie. Iar de atunci tot gasesc si ofer solutii si altora.

Insa pentru asta trebuie sa fii dispus(a) sa iesi din zona de confort si sa inveti ceva nou, sa inveti sa (te) vinzi si sa faci bani. Sa inveti pe teren, marketing, vanzari si distributie! Sa inveti sa lucrezi cu oamenii, apoi vor aparea si rezultatele + beneficiile si avantajele muncii si efortului depus.

Stiu ca nu-ti place cum suna, dar daca vrei sa iesi din multime si din mediocritate, va trebui sa intrii in arena, adica pe teren ;) Asta inseamna ca e timpul sa renunti la a mai sta in tribune si sa carcotesti de pe margine.

Dezvoltarea si cresterea valorii tale de piata va avea loc doar prin munca inteligenta cu oamenii, si in teren, nu cu nasu-n hartii ;) Orice activitate economica sau comerciala se dezvolta, se extinde si creste doar prin multiplicare si lucru cu oamenii.

Iar asta inseamna marketing, vanzari si distributie, Leadership & Dezvoltare Personala rasplatite cu ft multe beneficii si avantaje, dar nu inainte de efort si munca cu pasiune, pe baza de obiective si actiune planificata ;)

Daca doresti sa te dezvolti, sa cresti, sa inveti sa vinzi si sa faci bani, eu iti ofer parteneriat cu o companie internationala, prezenta in 150 tari, de 34 ani pe piata mondiala, de 14 ani in Romania si nr 1 mondial in domeniul sau ;)
INTRA AICI http://successform.com/pintilienicolae/ completeaza tabelul cu datele tale. Apoi confirma-ti inregistrarea si vei primi 4 mailuri (1 mail/zi) cu informatii detaliate, apoi contacteaza-ma, ok ?!

Cicero... vorbea lingua româneasca

2012-01-16T04:39:00.000-08:00

Cicero... vorbea lingua româneasca

''Limba română are mai multă latinitate decât cea italiană.'' CAVASIUS - De Administratione Regni Transylvaniae

Aşa este, dar atunci cum ne-am romanizat, limba fiind elementul esenţial? Nu cumva toată teoria noastră este iluzorie? Poezie? Nu cumva romaniştii ignoră cu bună ştiinţă această realitate?
*

În Italia, în Spania, în Galia, poporul se slujea de un idiom de formaţie mai veche sub numele de lingua româneasca, ca pe timpul lui Cicero''. LECLERC - Moldo - Vlahia, Paris, 1866
Aceasta nu putea fi decât limba veche românească, din care s-au desprins limbile neolatine numite... din protolatină, deci...
*

''În slavonă se regăsesc multe cuvinte româneşti, mai ales în cea bisericească'' COURTENAY BAUDOIN, 1900

Exact invers de cum susţin slaviştii noştri în dicţionare!
*

''Originea neamului românesc trebuie căutată la traci cu mii de ani înaintea altor popoare şi aceasta ne dă dreptul de a ne considera noi, românii, ca adevăraţii moştenitori ai acestor locuri''. NICOLAE IORGA
''Geţii şi Sarmaţii apar ca popoare înrudite şi vorbesc aceeaşi limbă latină''. OVIDIU - Tristele, II, 188 - 189

Ca şi Horaţiu, care spunea acelaşi lucru despre Daci, poetul exilat la Tomis precizeaza latinitatea ante-romană a limbii geţilor!

''Gelonii, după o tradiţie veche a grecilor erau din aceeaşi familie cu Agatârşii, de la râul MARIS(Mureş)''. HERODOT, I, IV, 10
*

''Macedonenii erau de asemenea un popor pelasg''. JUSTINI, lib. VII, 1
*

''O limbă barbară latină se vorbea şi în provinciile ILLYRICULUI încă înainte de cucerirea romanilor. Sub numele de Illyria se înţelegeau, în timpurile mai vechi, toate ţinuturile de apus de Tessalia şi Macedonia, până la mare şi până la Istria, iar în timpul Imperiului, făceau parte din Illiric: Noricul, Panonia, Dalmaţia, Moesia şi CELE DOUĂ DACII de peste Dunăre '' SEXTUS RUFUS - ''Breviarium'', C. VIII, cf. Bocking Not, Dign. II, 6

Mai precis de atâta nu se poate: deci, limba barbară latină străveche se vorbea pe un spaţiu vast, inclusiv DACIA.
*

''Zalmoxe, filosoful şi legiuitorul cel mare al geţilor a fost, după tradiţiile greceşti, unul şi acelaşi cu Saturn''. MNASEAS - Frag. Hist. Gr. III, 153

În Dacia - cel mai vechi popor al Terrei

2012-01-16T04:31:00.000-08:00

În Dacia - cel mai vechi popor al Terrei

''Am făcut multe experienţe în viaţa mea ca să aflu care a fost cel mai vechi popor de pe pământ şi ce limbă vorbea acel popor; în fine, am ajuns la convingerea că limba cea mai veche a fost a FRIGIENILOR, adică a PELASGILOR, şi prin urmare este poporul cel mai vechi''. Faraonul PSAMETIC, 700 î.e.n. cf. HERODOT, cartea II.

Deci: frigienii sau DIVINII PELASGI, cum îi numeau grecii, fără însă ai preciza la origine. N. Densuşianu în ''Dacia Preistorică'' îi prezintă pe larg, iar patria de origine este DACIA. Interesant.
*
''Colhii şi Dacii mă cunosc, ei vorbesc o limbă barbară, de idiomă LATINĂ''. HORAŢIU - ''Odele'', I, 20.

Deci, limba dacilor era de idiomă latină. Foarte important de reţinut, mai ales că latinitatea limbii noastre, EVIDENTĂ oricui, este anterioară războaielor cu romanii... - Horaţiu (65 - 8 î.en.). De ce oare deranjează atât latinitatea limbii noastre ante - romană?
*

''Grecii ne numesc şi pe noi romanii, barbari''. Pliniu cel Bătrân - ''Istoria naturală''

Pliniu cel Bătrân a trăit între anii 23-79 e.n. Prin greci, el denumea, bineînţeles, pe scriitorii de greacă veche...
*
''Limba priscă, adică limba bătrână, a fost aceea pe care au folosit-o locuitorii cei vechi ai Italiei, în timpul lui Ianus.'' PAUSANIAS - ''Istoria Greciei''

A trăit în secolul II e.n. Limba priscă era limba cea mai veche latină, după Isidor, limba triburilor pastorale, păstrată în carminele saliare, cu mult înainte de fondarea Romei.
*

''S-a dat numele de Scyt întregii mase latine, ca nume geografic''. STRABO - ''Geografia''

Născut în 58 î.en. Precizarea este foarte importantă pentru a descifra campania din 514 î.en. a lui DARIUS împotriva ''sciţilor''!

''Grecii numesc limba latină - limba pe care o vorbesc sciţii''. Papa NICOLAE I, către MIHAI al III-lea al Bizanţului (865 e.n.)

Iată o repetare autorizată a străvechimii latine a limbii.

CINE SUNTEM?

2012-01-08T01:51:00.000-08:00

Carpații sunt într-o regiune a lumii în care se situa odinioară centrul celei mai vechi culturi cunoscute în ziua de azi."
(Daniel Ruzo-savant peruvian)

„Fiţi voi înşivă, nu imitaţi pe nimeni. Aveţi sub picioarele voastre izvoare de apă vie. Nu invidiaţi popoarele bătrâne, ci priviţi-l pe al vostru. Cu cât mai adânc veţi săpa, cu atât veţi vedea tâşnind mai mult viaţa.”
(Jules Michelet- cărturar francez)

“În fond, ideea romanitatii romanilor în viziunea ei evolutiva ni se prezinta… ca un arbore gigantic al carui trunchi îl constituie traditia autohtona a romanitatii, constiinta poporului roman despre romanitate. Ramurile sale reprezinta, desigur, traditiile înfatisate mai sus, ramurelele si frunzele fiind diferitele marturii asupra romanitatii romanilor. Din arborele romanitatii romanilor cunoastem cel mai bine trunchiul; nu este exclus ca cercetari viitoare sa descopere existenta unor noi ramuri; cu siguranta putem afirma ca numeroase frunze ale acestui arbore ne-au ramas necunoscute.”

(Adolf Armbruster – Romanitatea romanilor)

“Nu ne putem mira îndeajuns care e pricina ca voi ungurii ne-ati apasat pe noi într-atat si ne-ati aruncat pe cap si jugul iobagiei, cand noi suntem si am fost totdeauna mai multi decat ungurii si, ce e mai mult, suntem si mai vechi decat voi în aceasta tara, caci suntem ramasite înca a vechilor daci.”

(Un grup de tarani ardeleni, cca.1770)

(Limba romana)”arata caracterele romanice, ba înca le arata în unele privinte mai curate decat celelalte limbi romanice. Limba poporului roman prezinta în chipul cel mai netulburat dezvoltarea de la graiul latin spre cel romanic.”

(W. Meyer-Lübke, Rumänische und Romanisch)

“Cand primise titlul de împarat el [Galerius] a declarat ca este dusmanul numelui de roman si ca vrea titulatura Imperiului Roman cu aceea de Imperiu Dacic. Caci aproape toti însotitorii din suita sa erau din neamul acelora… Avand în jurul lui astfel de însotitori si aparatori, el si-a batut joc de tot Orientul.”

(Lactantiu, De mortibus persecutorum)

“Ce stranie este tenacitatea cu care oamenii acestia [aromanii] adera la limba si obiceiurile rasei din care fac parte! Desi s-au scurs multe secole de cand acesti oameni îndura sclavia numerosilor tirani, totusi sunt în stare sa se întretina cu un strain în temerara si pitoreasca limba a Romei antice.”

(Edmund Spencer, Travels în European Turkey…)

“Acest sentiment puternic de a trai si de a muri pentru nationalitatea lor l-au exteriorizat si l-au consfintit cu numele de roman; si unde este puterea care sa le poata lua aceasta nationalitate, unde se afla dreptul care ar putea sa le-o conteste ?”

(Stefan Ludwig Roth, 1848)

“Astfel astazi moldovenii, muntenii, valahii transalpini, mysienii, basarabenii si epirotii se numesc pe sine cu totii cu un nume cuprinzator nu «valahi» ci «romani», iar limbii lor neaose îi spun «romana».”

(Dimitrie Cantemir, Historia Moldo-Valahica)

“[Romanii, ce] se întindeau aproape de marginea Constantinopolului pana la Byza si mai departe, în multime fara numar, neam de oameni care se simteau foarte bine în locuri greu de umblat si care se ocupau cu pastoritul dar erau obisnuiti si cu luptele”

(Georgios Pachymeres, Istorii compuse, even.-1285)

“Transilvania si Ungaria nu s-au confundat niciodata, ele au format totdeauna doua tari diferite.”

(Szilágyi Sándor, Erdélyország története)

“Noi consideram ca romanii nu sunt numai cei mai numerosi, ci si cei mai vechi locuitori de azi ai Transilvaniei. Imigrarea lor, din sudul Dunarii în Transilvania, nu poate fi adeverita cu nici o dovada istorica.”

(E. A. Bielz, Handbuch der Landeskunde Siebenbürgens)

“Împaratul Diocletian iubea mult tara Dalmatiei; de aceea a adus din Roma popor împreuna cu familiile lor si i-a asezat în tara Dalmatiei: acestia se numesc si romani, pentru ca au venit din Roma, si poarta acest nume pana în ziua de astazi.”

(Constantin Porphyrogenetul, De administrando imperio)

“Printre neamurile fara noroc, ne numaram în frunte noi, Romanii. Ca sa supravietuim în Istorie, ne-am istovit mai mult decat s-au cheltuit alte neamuri ca sa cucereasca pamantul. Nicolae Iorga spunea ca nenorocul ni se trage de la Alexandru Machedon : în loc sa-si ridice privirile spre Miaza-noapte si sa uneasca toate neamurile thracice într-un mare imperiu, Alexandru s-a lasat atras în orbita civilizatiei mediteraneene si, ajuns în culmea puterii, s-a îndreptat spre Asia. Thracii care, dupa spusa lui Herodot, erau «cel mai numeros popor dupa Indieni» au pierdut, prin Alexandru, singura lor sansa de a intra în istoria universala ca factor autonom; ei au contribuit la facerea Istoriei, dar în numele altora: în numele Imperiului Roman sau al Bizantului, prin împaratii pe care i-au dat cu prisosinta atat Rasaritului cat si Apusului. Dar Nicolae Iorga a înteles admirabil consecintele îndepartate ale gestului lui Alexandru Machedon: uriasul rezervor de oameni, energii si mituri pe care îl constituia spatiul balcano-carpatic, nu si-a mai putut gasi de atunci prilej de a intra masiv si de-sine-statator în Istorie. Politiceste Thracii au pierit fara urmasi…
O mie de ani în urma, a avut loc ceea ce putem numi pe drept cuvant o catastrofa de incalculabile consecinte pentru istoria Romanilor: Slavii au ocupat Peninsula Balcanica si s-au întins pana la Adriatica. Marea unitate etnica, lingvistica si culturala pe care, în pofida tuturor navalirilor barbare, o alcatuia romanitatea orientala (care se numea, chiar din secolul IV dupa Christos, Romania), a fost definitiv sfaramata. Neamul Romanesc se va forma pe o întindere imensa – din Balcani si pana în muntii Tatrei – dar destinul lor politic va fi limitat la Dacia. Politiceste, romanitatea sud-dunareana va fi condamnata; ca si Thracia, dupa Alexandru Machedon, Romania orientala va servi destinele altora. Posibilitatile unui organism politic unitar, zamislindu-se în spatiul întregii Romania, au fost definitiv anulate prin asezarea masiva a slavilor în Peninsula Balcanica.
De ce am idolatriza, noi, Romanii, Istoria ? Descindem dintr-unul din «neamurile cele mai numeroase din lume» si praful s-a ales de el, nici macar limba nu i se mai cunoaste. Am facut parte dintr-o Romanie de trei ori mai mare decat Dacia, si «vicisitudinile istoriei» au sfaramat-o definitiv; o mana de Macedoneni trebuie sa plateasca si astazi, cu lacrimi si sange, nenorocul de a se fi nascut Romani. Toata lumea e de acord ca Dacii se aflau asezati pe pamantul nostru cu cel putin o mie de ani înainte de Christos, si cu toate acestea am fost singurul popor european caruia i s-a contestat dreptul de a stapani tara pe care au locuit-o mosii si stramosii lui.
Istoria Neamului Romanesc n-a fost decat o lunga, necontenita, halucinanta hemoragie. Ne-am alcatuit într-un uragan si am crescut în vifor. Popor de frontiera, luptam si muream pentru toti. Muream, mai ales, platind miopia si neghiobia altora.”

(Mircea Eliade – “Teroarea istoriei” si destinul Romaniei)

“Timpul n-a avut puterea sa stirbeasca forta, nici sa slabeasca speranta daco-romanilor. Ramasese aceeasi rasa, rezistenta, rabdatoare, întrucat se considera nemuritoare: Romanul nu piere, suna un dicton popular în toate regiunile Romaniei. Mai e si-un altul, aproape la fel de raspandit: Apa trece, pietrele raman. Apa era navalirea barbara, romanii erau pietrele.”

(Abdolonyme Honoré Ubicini, Les origines de l’histoire Roumaine)

“Sa va purtati numai în chip vrednic de Evanghelia lui Hristos… fara sa va înfricosati întru nimic de cei potrivnici, ceea ce pentru ei este un semn de pierzare, iar pentru voi de mantuire, si aceasta este de la Dumnezeu. Caci voua vi s-a daruit, pentru Hristos, nu numai sa credeti în El, ci sa si patimiti pentru El…”

(Sf. Ap. Pavel, Epistola catre Filipeni)

DIN NOU DESPRE ORIGINEA ROMANILOR

2012-01-04T02:08:00.000-08:00

O alta viziune despre originea romanilor

Cu totii am invatat la scoala ca poporul roman a aparut din contopirea romanilor cu dacii pe care i-au cucerit. Formarea poporului roman si a limbii romane ar fi durat, in versiunea aceasta, aproape 1000 de ani, timp in care spatiul dacic/romanesc ar fi fost bantuit de popoare migratoare. In aceasta perioada, aproape nimeni nu spune nimic despre romanii care tocmai se formau... ci doar despre nenumarati "migratori". Cum se explica oare?
Tot ce citim in cartile de istorie pare cusut cu ata alba... romanii au cucerit Dacia, au furat comorile, au imbunatatit drumurile pana la minele de aur din Apuseni si au pus garnizoane. Intre timp, colonistii au reusit sa se instaleze pe teritoriul ocupat si sa faca o droaie de copii, asa incat, pana la 275 cand au fost izgoniti definitiv din Dacia, zice istoria oficiala, au pus bazele poporului roman.
Ce nu ne spune "istoria" oficiala, dar ne spun cronicile, este ca, de fapt, romanii au cucerit doar Banatul, Oltenia si o mica parte din Transilvania. Cum au reusit acesti soldati analfabeti si vorbitori de diverse limbi (doar elita imperiului stia latineste) sa schimbe limba unui intreg popor? Mai mult, caz singular in Europa, la 1800 romanii, impartiti politic intre 5 state, vorbeau aceeasi limba!
De ce nu vrem sa acceptam evidenta? Nu a existat nici o latinizare, pentru ca nu a fost timp suficient (~ 170 de ani; stapanirea catolica din Transilvania nu a reusit in 900 de ani!), nu avea cine s-o faca (soldatii nu stiau nici ei latina), asupra cui (populatia geta culta s-a retras), de ce (se putea exploata aurul fara scoli de latina).In plus, Iordanes (in Getica - De origine actibusque Getarum) ne spune, ca getii nu au incetat sa-i atace pe cotropitorii romani, si devenind din ce in ce mai puternici, au reusit sa-i alunge in anul 275.
Din Getica mai aflam (de la Iordanes, get de origine) ca in diferite epoci si locuri getii au fost denumiti diferit: astfel, "cei care in vechime se numeau geti, astazi se numesc goti". Unii istorici, care considera ca gotii erau "un neam germanic" au comentat ca Iordanes face o confuzie intre geti si goti. Argumentele? nu exista... doar parerea lor... Oricum, se pare ca aceeasi "confuzie" o fac multi alti cronicari din acele vremuri... Cercetatorul Gabriel Gheorghe a gasit peste 20 de referiri ale autorilor antici la identitatea dintre geti si goti. Pentru edificare va recomand GETICA - Studiu Introductiv de Gabriel Gheorghe.

Unii autori occidentali considera ca gotii sunt stramosii germanilor, fara nici un argument. Denumirea de goti apare dupa "retragerea Aureliana", ori germanii erau deja cu multa vreme inainte. Daca acceptam ca geti=goti, lucrurile capata totusi sens. Iordanes insusi vorbeste despre originea getica a germanilor, care la origini erau acelasi neam, dar s-au despartit in timp datorita "padurii si fricii reciproce". In plus, Iordanes ii numeste barbari pe germani. Leibnitz, binecunoscutul geniu al poporului german si al omenirii, afirma explicit in Collectanea Etymologica (ed. franceza, Hanovra 1717, trad. de G. Gheorghe): "Teutonii vin din Ascenez... Acest Ascenez este din spiţa Daes-lor, în latină Dae şi Dai, de atunci numiţi Daci şi Geţi de către greci.". Cred ca dovezile sunt suficiente, pentru a fi luate in serios.
Din Getica lui Iordanes mai aflam ca Attila, regele hunilor, stapanea peste ostrogoti (gotii rasariteni), care ii erau aliati in lupte. Cronicile de la curtea lui Attila il denumesc insa pe acesta "Rex Hunnorum, Medorum, Dacorum". Alte cronici mai amintesc de limbile vorbite in jurul lui Attila... printre altele se mentioneaza si limba ausonica=limba valahica (cf. Francisci Foris Otrokocsi, Origines Hungariae, part. I, cap. 4, Franequerae 1693).Ar mai fi si un argument lingvistic in sprijinul identitatii dintre geti, daci, goti etc. (acestea fiind doar denumiri, date de altii): vizigotii (gotii occidentali) au cucerit Italia, apoi sudul Frantei si in final s-au stabilit in Spania. Exact in aceste regiuni au existat si exista inca dialecte foarte asemanatoare cu limba romana. Daca gotii erau germanici, unde sunt cuvintele germanice in spaniola, in dialectele din sudul Frantei sau in cele din nordul Italiei? In schimb, exact aceste dialecte au extraordinar de multe asemanari cu limba romana. Si mai stim ceva: in Spania a existat pana tarziu, "cand gotii disparusera", un obicei prin care, carturarii sau nobilii, trebuiau, "pentru a-si intemeia nobletea, sa dovedeasca, sau macar sa afirme descendenta lor din geti" (cf. Al. Busuioceanu, Zamolxis sau mitul dacic in istoria si legendele spaniole, Ed. Meridiane, Bucuresti 1985)! Conform aceluiasi autor, care citeaza o lucrare religioasa din secolul al XIII-lea, "Zamolxis, Deceneu, Decebal etc. intra, prin opera arhiepiscopului, in Istoria Spaniei, nu ca niste oaspeti intamplatori, ci aiu loc in genealogia poporului hispanic: Don Diceneo, don Zamolxen, don Boruista...".
Dupa cucerirea Italiei, Teodoric cel Mare si-a stabilit capitala la Ravenna. In timpul domniei sale a fost pictat interiorul catedralei Saint Apollinaire Nuovo din Ravenna.
Priviti si va minunati cum s-au gandit pictorii "goti" sa-i reprezinte pe cei trei magi (Balthasar, Melchior si Gaspar) si pe fecioarele mucenite.
De unde sa se fi inspirat acesti "germanici"?
Magii apar îmbrăcaţi ca tarabostes, având pe cap cuşma dacică specifică. Alaturat apar sfintele mucenite care poartă îmbrăcăminte traditională românească: cămăşi albe cu poale lungi, catrinţe decorate variat, marame albe de borangic cu franjuri etc. Dovezile abunda... trebuie doar sa deschida ochii si sufletul si istoricii nostri oficiali. Mai trebuie si ceva munca... si infruntarea mentalitatilor mondene, dar mai ales dragostea pentru adevarul istoric. Un caz simptomatic pentru orbirea "stiintificilor" nostri mi-a fost relatat de dl. Gabriel Gheorghe. Prietenul sau Nicolae Miulescu i-a prezentat profesorului I.I.Rusu rezultatele si concluziile cercetarilor sale. Dupa ce a studiat lucrarea, I.I.Rusu a afirmat: "se pare ca ai dreptate"; iubitor mai mult de adevar decat de faima, Miulescu i-a propus sa-i cedeze studiul pentru a fi publicat, la care, I.I.Rusu a exclamat: "Vrei sa dau cu piciorul la toata munca mea de o viata? Eu astept sa ma faca membru corespondent al Academiei Romane!". N-a mai apucat... Dumnezeu a avut alte planuri... a murit in acelasi an.
De unde provine legenda romanizarii dacilor? Prima "lansare" a acestei ipoteze, devenita apoi "certificatul de nastere al poporului roman", a fost facuta de liderii "Scolii Ardelene" din ratiuni politice (care din pacate, de multe ori, nu au legatura cu adevarul). Teoria lor s-a bazat pe povestea unui cronicar moldovean care auzise de la un pelerin care vizitase Roma, ca acolo se vorbea o limba asemanatoare cu a lui; dupa auzirea povestii, cronicarul a notat "inseamna ca si noi tot de la Rim ne tragem". Unul dintre promotorii teoriei latinizarii a fost Petru Maior. Intr-un moment de sinceritate el recunoaste totusi, ceea ce este evident pentru orice om cu bun simt: "Aceaia iaste adeverit, precum vazum deasupra, ca nu limba latineasca cea proasta s-au facut din limba latineasca cea corecta ci ceasta din ceaia. De aciia, macar ca ne-am deprins a zice ca limba romineasca e fiica limbei latinesti, adeca ceii corecte, totusi, de vom vrea a grai oblu, limba romineasca e mama limbei ceii latinesti." (Petru Maior, Scrieri, vol 1, pag. 311, Ed. Minerva, Bucuresti, 1976).Cercetatori renumiti din occident si-au exprimat nedumerirea de ce ne incapatanam sa trecem drept bastarzii imperiului roman, cand de fapt suntem stramosii lui.
Raspunsul l-ar cunoaste si ei daca ar sti cine conduce aceasta tara...
Unii s-au grabit sa ne impaneze limba cu presupuse imprumuturi lingvistice din vecini... altii au "descoperit" ca intemeietorii tarilor romane erau de alte natii, inventate ad-hoc...
Munca de documentare fiind grea iar "laurii" "stiintei" acordandu-se pe simple afirmatii, au ajuns unii sa viseze si apoi sa afirme, ca pe o certitudine, ca Basarab I a intemeiat Tara Romaneasca/Valahia si ca acesta era... cuman.
In primul rand, daca tarile romane/valahe au fost intemeiate in secolul al XIV-lea, cine era acel voievod Ramunc al Valahiei, despre care se vorbeste in Cantecul Nibelungilor ("herzog Ramunc uzer vlachen lant") ? In al doilea rand, cine erau cumanii?
Despre "cumani" se vorbeste inca din antichitate... Diferiti cronicari antici si medievali ii identifica pe cumani cu valahii sau cu getii. Altii lasa de inteles ca-s inruditi cu ungurii (?). Multi vorbesc despre ei ca fiind locuitorii celor doua Cumanii. Gasim la unii Cumania Mare si Cumania Mica, la altii Cumania Alba si Cumania Neagra. Deducem ca acestea erau regiuni geografice ai caror locuitori se numeau (logic) cumani, asa cum getii din Carpati se numeu carpi, locuitorii Boemiei se numeau boi (in timpul lui Burebista), sau cum cum locuitorii Belgiei se numesc acum generic... belgieni. Poate reiesi de aici ca acesti cumani erau un popor distinct? Cu siguranta nu.
Dar, dupa un nestiintific obicei, "istoricii" nostri au pus eticheta: "cumanii au fost un popor migrator". Fara alte detalii... Asa putem spune si ca Dragos si Bogdan I-ul nu erau români/valahi/moldoveni/etc. pentru ca erau... maramureşeni, si evident migratori... Daca vorbim astazi despre olteni, moldoveni, ardeleni, maramureşeni etc. si le spunem din cand in cand si români, ne putem astepta ca urmaşii nostri mai prostuţi sa creadă, peste cateva sute de ani, ca aceştia au fost popoare diferite, eventual migratoare? Iar noi, innapoiatii, am facut din nestiinta confuzii intre români si olteni, de exemplu? Ni se pare ridicol... probabil ca asa li s-ar parea si lui Iordanes, Priscus, Leibnitz etc.
Din pacate astfel de "fenomene" se petrec adeseori cu o istorie devenita sluga a politicii... uneori se petrec chiar sub ochii nostri, precum in cazul moldovenilor foşti sovietici - pe care se forteaza unii sa-i convinga ca-s alt popor si vorbesc o alta limba!!!
lucian milea.ro

La Multi Ani tuturor dacilor, HarTios Amini !

2011-12-31T01:58:00.000-08:00

LA MULTI ANI, DACILOR!! VA DORESC UN NOU AN PLIN DE IMPLINIRI ,IUBIRE SI PROSPERITATE ...
La Multi Ani – Fiilor Cerului, Fiilor Soarelui si Fiilor Luminii, in Bucuria si Iubirea Dumnezeului Care Este Unul!
“Huten Iaren Pleisten Eiven Reven HarTiosAminis"
Neamul Sa-ti Traiasca In Pace Intotdeauna, Prin Puterea Vointei Si A Iubirii Tatalui Sfant,

La Multi Ani tuturor dacilor, HarTios Amini !

„Anul Nou la popoarele vechilor civilizaţii“ -Anul Nou dacic

2011-12-29T14:58:00.000-08:00

Anul Nou dacic

Se ştie că Noul An este întâmpinat printr-un ritual, cunoscut sub numele de Pluguşor. Cum s-a născut acest ritual? Aşa cum era de aşteptat, pentru un popor sedentar care se ocupa în principal cu agricultura la şes şi păstoritul la munte, care a fost mult timp reprezentat, în majoritate de “locuitorii ţării” – adică de “ţărani” (sau “ţăreni”, în unele zone – de pildă, la românii timoceni, sau în varianta mai veche).

“În fonemele lor, ale începutului

zis-au pământului Terra, teranii

azi, doar în limba română a pământului

sunt numiţi oamenii ţării, ţăranii”

(Elena Armenescu -vol Memoria statuilor -Ţăranii)

Numele ritualului derivă de la cuvântul “plug”. Dar… apare o întrebare simplă, logică:

- se poate ieşi la arat, fie şi pentru a trage o “brazdă rituală”, ca anul agricol să fie bun, la începutul lui ianuarie, când, în trecut iernile erau mult mai aspre, de mai lungă durată decât acum, era frig, ger şi zăpadă “cât casa”? ( eu am trăit o astfel de iarnă în 1953 când aveam doar câţiva ani. Atunci nu au mai venit urătorii cu plugul tras de boii împodobiţi ca în alti ani, când trăgeau o brazdă prin zăpada din curte, iar bărbatul care rostea Pluguşorul, avea o traistă cu boabe de grâu pe care le semăna din când în când peste omătul în care se cufundau 2-3 centimetri, formând mici fose de unde aruncau sclipiri aurii amestecate cu steluţele orbitoare ale zăpezii, ca nişte promisiuni ale bogăţiei recoltei viitoare.).

Răspunsul este evident Nu! şi nici nu era nevoie, fiindcă ritualul “brazdei rituale de plug” sau de “pluguşor” se desfăşura la 1 martie de către strămoşii noştri dacoromâni (sau vlahi după cum ne numeau vecinii la un moment dat de-a lungul istoriei ), când de fapt începea Anul agrar.

Pluguşorul este un lung poem în versuri care prezintă succesiunea muncilor agricole – de la aratul ogorului până la coptul colacilor, sfârşindu-se cu urări pentru gazde:

Aho, aho, copii si frati
Stati putin si nu-mânati,
Lânga boi v-alaturati
Si cuvântul mi-ascuttati:

S-a sculat mai an
Badica Traian
Si-a încalecat
Pe-un cal învatat,

Cu numele de Graur,
Cu seaua de aur,
Cu frâu de matasa,
Cât vita de groasa.

Si în scari s-a ridicat,
Ca s-aleaga-un loc curat
De arat si semanat.
Si-n curând s-a apucat,

…………………….

Cum a dat Dumnezeu an,
Holde mândre lui Traian,
Asfel să dea şi la voi
Ca s-avem parte şi noi.

Să vă fie casa, casa;
Sa vă fie masa, masa;
Tot cu mesele întinse
Şi făcliile aprinse.
Şi la anul să trăiţi,
Să vă găsim înfloriţi,

Ca merii,
Ca perii,
În mijlocul verii,
Ca toamna cea bogată
De toate-ndestulată.
Aho, aho!

(Pluguşorul)

Pentru a intra în modul lor de percepţie a fiecărei luni pe care au botezat-o ţinând cont de trăsăturile specifice ale vremii, de preocupări ori de ofrandele pe care le primeau de la Natură, propun să ne reamintim :

Calendarul popular dacic

Ianuarie este numit Gerar şi toată lumea ştie că, de regulă, în fiecare început de an, se manifesta “gerul Bobotezei”,

Februarie este numit Făurar, fiindcă, acum, sub “plapuma” de nea, se “făureşte” recolta de grâu a verii viitoare…

Martie se cheamă Mărţişor, de la o veche tradiţie românească, a mărţişorului, fixată la 1 martie când de Anul Nou dacic exista obiceiul ca feciorii să ofere fetelor un şnur împletit din două culori: alb şi roşu ( culoarea roşie, alături de cea albastră a zărilor şi galbenă a Soarelui se regăsesc şi în tricolor!). La sfârşitul lunii aceste şnururi sunt agăţate şi în zilele noastre în ramurile pomilor roditori.

Aprilie poartă numele de Prier, adică prieşte semănăturilor, În 23 aprilie totdeauna se sărbătoreşte Sf Gheorghe şi Ziua Pământului , după sărbătoarea precreştină, dacică. După alţii este legat de faptul că, în perioada creştină de cele mai multe ori, în această lună se sărbătoreşte Paştele, precedat, fireşte, de post şi rugăciune – interesantă este şi identitatea formei numelui românesc cu cea a verbului francez (se) prier – a (se) ruga…

Mai – are numele de Florar, fiindcă multe dintre flori apar în această lună.

Iunie este cunoscut sub numele de Cireşar, acum se coc cireşele…de iunie.

Iulie, se numeşte Cuptor din două motive: pe de-o parte, este foarte cald şi pe de alta – şi datorită acestei călduri, se coace recolta de grâu…

August este numit în popor Gustar, fiindcă acum încep să se coacă primele fructe: merele, perele, strugurii timpurii …numai bune de gustat, şi de mâncat…

Septembrie este cunoscut ca Răpciune, probabil legat şi de începutul răcirii vremii…

Tot acum se dezvoltă între boabele de struguri ori în pănuşii de porumb, în lunile ploioase nişte mucegaiuri, răpciunele…

Octombrie anunţă accentuarea acestei răciri, prin numele său de Brumărel

Noiembrie, cunoscut ca Brumar, fiindcă bruma devine un fenomen obişnuit în penultima lună a anului. Anul se încheie, aşa cum am mai precizat, cu luna de după Ziua Sfântului Andrei

Decembrie – numit Îndrea sau Undrea. Femeile stăteau în casă şi cu undrelele împleteau din lână, călduroase pulovere, veste, fulare, ciorapi etc

În calendarul popular, în antichitate, moartea şi renaşterea timpului, şi împreună cu el a zeului adorat, sunt celebrate în raport cu echinocţii, solstiţii, faze lunare, bioritmuri ale plantelor şi animalelor etc

Este cunoscut faptul că sărbătorile precreştine au fost asimilate de biserica creştină, deoarece, preoţii în înţelepciunea lor şi-au dat seama că tradiţia era şi este adânc înfiripată în modul de existenţă al poporului. Să medităm asupra faptului că aici, în jurul paralelei 45 al emisferei nordice, omenirea a trăit milenii întregi doar la lumina unui opaiţ în întunericul lungilor nopţi ale iernii.

Pe tărâmul ţării noastre, echinocţiul de primăvară e însă asociat mult mai strâns de figura legendară a Dochiei, legendă în care se pot identifica elemente din cele mai diferite perioade, începând cu cele preistorice.

Oficial, sărbătorită la 1 martie este Sfânta creştină pe nume Eudochia (sfântă de origină libaneză) „Dar, slujitorii cultului creştin i-au suprapus data de celebrare peste Noul An agrar, ziua morţii şi renaşterii unei mari divinităţi precreştine Dochia”.

Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae este cel care ne dă primele informaţii despre complexul mitologic al Babei Dochia ca stana de piatră de pe Ceahlău: „cel mai înalt munte al Moldovei este Ceahlăul şi dacă acest munte ar fi cunoscut poeţilor vechi, el ar fi fost atât de celebru ca şi Olimpul, Pindul sau Pelia. Din vârful său, ce se ridică la înălţime enormă ca un turn, porneşte la vale un pârâu cu apa foarte limpede şi, rostogolindu-se cu mare vuiet printre stânci, se aruncă în râul Tazlău. Drept în mijlocul lui se vede o statuie străveche, înaltă de cinci coţi, închipuind o babă înconjurată, de oi” etc ( mai multe despre muntele sacru Ceahlău în lucrarea Ceahlăul şi hierofania)

Concluzii ştiinţifice de ultimă oră confirmă faptul că oamenii nu au evoluat ca disponibilitete a inteligenţei în ultimii 7-8 mii de ani, doar progresul tehnic ne face mai informaţi. În cazul acesta este lesne de înţeles cum cu ajutorul imaginaţiei lor, strămoşii noştri care aveau puternice sentimente religioase, au creat ritualurile ca forme de manifestare a câştigării bunăvoinţei zeităţilor- trăind împăcaţi cu gândul că au respectat şi împlinit legile divine. Au creat costumele, măştile cu care să sperie duhurile rele, nebinevoitoare, dansurile ritualice, au creat minunatele colinde, urări, descântece, basme populare românşti, fiecare gen rostit şi repovestit în funcţie de sărbătorile sau ocaziile de peste an.

Ritualurile sărbătorilor de iarnă sunt foarte diverse în funcţie de fiecare regiune a ţării.

Să nu confundăm aceste ritualuri care corespund saturnaliilor sărbătorite de către romani în cinstea Zeului Saturm în perioada 17-23 decembrie, cu cele ale Anului Nou!

Notă! Primii crestini sărbătoareau Naşterea lui Iisus în luna septembrie, o data cu Ros Hashana (sărbătoare din calendarul iudaic). Saturnaliile, în anul 264 au cazut în 25 decembrie şi Împaratul roman Aurelian a proclamat aceasta data “Natalis Solis Invicti”, festivalul naşterii invincibilului Soare. In anul 320, Papa Iuliu I a specificat, pentru prima data oficial, data naşterii lui Iisus ca fiind 25 decembrie

Dacii care cunoşteau bine harta cerului, aveau un calendar solar, determinaseră cu exactitate solstiţiile şi echinocţiile După perioada de scădere dramatică din noiembrie când înspăimântaţi de posibila vizită a duhurilor rele se protejau de Sânandrei ungând canaturile uşilor şi ferestrelor cu usturoi, imediat după solstiţiul de iarnă când ziua începea să crească se dezlănţuiau într-o succesiune de petreceri ritualice dedicate zeităţilor care i-au ajutat să treacă cu bine acea perioadă.

Prin urmare, după solstiţiul de iarnă, dacii sărbătoreau creşterea zilei, îmbogăţirea luminii! Există şi o legendă a Moşului Crăciun.În Transilvania, şi în zilele noastre Anul Nou actual este numit Crăciunul Mic!

. Stabilirea datei de 1 ianuarie ca zi de Anul Nou a fost stabilită în anul 1691 de către papa Inocenţiu al XII-lea

Anul Nou este întâmpinat în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie când sărbătorim prin petrecerea numită Revelion. În limba franceză: Réveillon înseamnă aproximativ “veghe”, aici cu sensul de ospăţ grandios la miezul nopţii – cu petarde şi artificii; la rude, prieteni şi cunoştinţe se fac urări de sănătate, prosperitate, noroc, viaţă lungă, se urează “La mulţi ani!”

Colindatul

După cum aflăm de la cercetători de prestigiu, (Ghinoiu, Coman M)„Colindatul este văzut ca o manifestare întemeietoare de lume, încărcată cu virtuţi apotropaice ieşite din comun.” În spatele acestor practici se ascund elemente originare în cele mai străvechi timpuri. „De la formele preistorice ale ceremonialului sacru, în care substitutele Zeiţei Mamă neolitice (Geea) şi a Zeului Tată, în ipostazele lor fitomorfe, zoomorfe sau antropomorfe, murea şi renăştea printr-un ritual funerar, s-a ajuns la colindatul de astăzi care adduce credincioşilor – aşa cum au stabilit părinţii Bisericii – care au fixat numai vestea Naşterii Fiului lui Dumnezeu –Salvatorul – la solstiţiul de iarnă, iar moartea, înhumarea, Învierea şi Înălţarea Domnului la echinocţiul de primăvară.”

Cetele de colindători ( însoţiţi de muzicanţi ), strigând şi hăuind, în costume viu colorate îşi asociază urările cu dansuri ritualice travestiţi în animale prezente în conştientul lor ca animale înzestrate cu puteri şi frumuseţi ieşite din comun cum sunt : ursul, cerbul, capra, căiuţii, vasilcuţa, etc

Spre exemplificare, să analizăm în câteva cuvinte unul dintre ele, şi anume ursul.

Ursul este un simbol al puterii. Pentru că este puternic, are toate valenţele: vindecă, alungă răul, demonii, maleficul.; “este binevoitor şi protejează roadele câmpului”. Deci, ajutaţi de forţa URSULUI ei reuşesc să împingă anul din zona periculoasă de criză – adică pericolul de stingere a Soarelui, de la Solstiţiul de Iarnă!– şi astfel se rearmonizează ritmurile cosmice! Pentru toate calităţile lui, ursul a fost desenat (inclus) pe cer, în constelaţia Ursul (Ursa) Mare şi Ursul Mic – care devin Carul Mare-Carul Mic.

Ursul hibernează până în luna martie, când de Anul Nou dacic era invocat şi sărbătorit ca aliat. De Anul Nou Ursul alungă demonii din case şi ogrăzi şi– colindătorii care-l însoţesc urează un an fericit . Există credinţa că cei care primesc colindatul cu ursul au noroc tot anul. Cei care au dureri de spate se intind pe jos ( ca la căluşari) şi se lasă “călcaţi” de urs.

Un alt animal legendar este cerbul, regele codrilor de care sunt legate atât dansuri rituale cât şi cântece, balade.

Menţiune: în noaptea de Anul Nou fetele joacă un joc dezvăluitor al sorţii, ascunzând sub căciuli sau sub batiste nouă obiecte simbolice: bani, oglindă, pieptene, cărbuni. etc

Fiecare are voie să descopere trei dintre ele şi în funcţi de ce “a tras”, se pot creiona trăsăturile viitorului ales. Se creează o atmosferă de mare amuzament, făcându-se diverse supoziţii, ele trăind în colectivităţi restrânse, în care toţi oamenii se cunosc unii cu alţii.

Atitudinea generală

Apropierea Noului An, ca şi la alte popoare, după bugetul fiecărei familii aduce multe schimbari mai mici sau mai mari, în gospodarie de la cumpărarea mobilierului nou, curaţenia generala, plătirea tuturor datoriilor, până la costume şi rochii speciale de sărbătoare.

Superstitii ( actuale) de Anul Nou
- e bine ca la miezul nopţii sa tii iubita (iubitul ) de mână: iţi va merge bine în dragoste tot anul!

- e bine sa ţii bani în mână la miezul noptii, sau să ai bani în bunzunar, mai ales bancnote noi.

pentru ca iti va merge bine cu banii tot anul (trebuie – e bine să ai pe masa de Anul Nou crenguţe de vâsc.
- primul aliment care trebuie mâncat în Noul An trebuie sa fie preparat din peşte.
- e bine să îmbraci ceva roşu în noaptea de revelion.

- trebuie îmbracată o haină nouă în prima zi din an.

- dorinta pusă la miezul nopţii de revelion are toate şansele să se împlinească.
- trebuie lăsată o lumină aprinsă în casă până la ziuă pentru a avea un an nou luminos.
- daca ţii paharul în mână, va fi un an vessel, de aceea se bea vin sau şampanie în momentul trecerii dintre ani.
- persoanele brunete aduc noroc, astfel ca e bine ca prima dată pragul casei în Noul An, să fie trecut de un bărbat cu părul negru.

Anul Nou chinezesc

Pentru chinezi, Noul An va incepe în anul 2010 pe 14 Februarie. Se va afla sub semnul tigrului, ca animal simbolic si al metalului ca element cosmogonic. Anul Nou mai este denumit si “Sarbatoarea Primaverii” si este sarbatorit in intreaga lume de aproape 2 miliarde de chinezi.

Ca medic cu competenţe în acupunctură, prin urmare şi cunoscătoare într-o oarecare măsură a gândirii chinezilor, aş avea multe de spus, dar să ne rezumăm doar la câteva lucruri esenţiale şi anume:

La chinezi, Calendarul constituie cea mai veche înregistrare cronologica din istorie, datând din 2637 î.Hr., când împaratul Huang Ti a introdus primul ciclu din zodiac. Ca si calendarul occidental, calendarul este un calendar anual, al carui început se bazeaza pe ciclurile Lunii. Prin urmare, începutul fiecarui an poate avea loc într-un interval mai larg, între sfârsitul lui ianuarie si jumatatea lui februarie. Un ciclu complet dureaza 60 ani si este compus din 5 cicluri de câte 12 ani.

În binecunoscutul calendar chinezesc, fiecare dintre cei 12 ani ai unui ciclu poarta numele unui animal. Legenda spune ca Buddha le-a chemat la el pe toate animalele înainte sa paraseasca aceasta lume. Numai 12 animale au venit sa îsi ia ramas bun, iar el le-a rasplatit dând numele lor câte unui aşa numit an chinezesc, în ordinea sosirii lor

Dupa cum bine se stie, China are o istorie veche de 5000 de ani ce inspira respect iar chinezii se mândresc cu moştenirea lor culturală. Cu prilejul Noului An are loc o Paradă: Parada de Anul Nou

Ea este un amestec de traditii dinamice, sărbatorind renaşterea, regenerarea şi revitalizarea.

Parada Anului Nou in China este o ceremonie fastuoasa in care sunt prezente ca în orice ceremonial, obiceiurile şi credinţele poporului chinez. de către toată lumea, tradiţiile vechi de secole păstrandu-se cu aceeaşi sfinţenie, nealterate, ca la începuturi. Parada Anului Nou reflectă în adevăratul sens al cuvântului esenta acelor ritualuri adânc înrădăcinate, care se aseamană – cum le place chinezilor să spună – cu eternitatea pasării Phoenix, ce renaşte mereu din propria cenuşă.

La chinezi, Dragonul reprezintă animalul fantastic ce se poate metamorfoza, de aceea el se bucură de adoraţie..

Parada este un amestec de procesiune cu character religios şi festivalul traditional chinezesc al lampioanelor. Deşi dansul Dragonului este un simbol al sărbătorii chinezesti, restul paradei chinezesti de Anul Nou, inclusiv frumoasa defilare în costume elaborate, care alegorice şi grupuri care mărşăluiesc, sunt inspirate din afara culturii chineze.

GETIA,TARA SFANTA...

2011-12-26T22:12:00.000-08:00

Stramosii nostri geto-daci ne-au lasat mostenire o cronica scrisa pe placi de aur. Este vorba despre cele 514 table si tablite de aur gasite la Sinaia, pe care sunt inscrise foarte multe informatii despre istoria Poporului Primordial si a religiei sale arimine. Dintre celebrele tablite de aur de la Sinaia, care au fost insusite de regele Carol I si tainuite la Biserica Sin Nicoara din Curtea de Arges, un numar de circa 200 de tablite au fost furate si scoase din tara de catre regele Carol al II-lea dupa abdicarea sa si au ajuns in Arhivele secrete ale Vaticanului, iar alte 300 de table mari (de circa 100 cm x 60 cm) au fost date Uniunii Sovietice (U.R.S.S.), la cererea lui I.V. Stalin, in 14 septembrie 1944, de catre regele Mihai I pentru a-si pastra tronul si pentru 2 avioane rusesti. Citeva tablite de aur se afla la persoane fizice, iar o tabla mare exista in Egipt, la Muzeul de istorie din Cairo. Despre Tezaurul de la Sinaia si despre necesitatea recuperarii lui de catre Statul Roman au fost publicate detalii numai in revista "Romania Mare", din 11 septembrie 2009. Tezaurul de la Sinaia si implicarea fostilor regi ai Romaniei in jefuirea lui sunt subiecte tabù pentru Parlament, presedintii Romaniei, Guverne, televiziuni si presa scrisa ! De ce? Pentru a nu fi cunoscut adevarul despre Poporul Ales si despre religia geto-dacilor. Academicienii si istoricii alogeni, precum si cei romani au sustinut teza falsa ca tablitele de la Sinaia au fost topite inainte de anul 1877. Originalele lor exista in Arhivele Vaticanului si la Moscova, ele fiind predate la sovietici pe baza de proces-verbal, in septembrie 1944. Acest document exista, precum si copii ale sale. Aceiasi pretinsi istorici alogeni si romani au refuzat sa vada si sa cerceteze copiile dupa Tezaurul de la Sinaia, facute pe placi de plumb. De ce? Pentru a nu se afla si a nu se cunoaste adevarul despre arhiva regatelor geto-dace din vremea reginei Hestia si a regilor Zamolxe, Burebista si Decebal.
Pe tablitele 50 si 66 de la Sinaia scrie "Sfinta Getie." Getia a fost Tara Sfanta cunoscuta de toata antichitatea. Noi romanii am mostenit Pamantul Sfant de la stramosii nostri geto-daci, care aveau ca simbol al sacrului crucea, cu brate egale si inscrisa in cerc, fiind folosita de cel putin 8.000 de ani. Geto-dacii erau cel mai religios popor din lume, Neamul Ales de Ziditor. Aceste adevaruri si multe altele au fost prezentate de preotul Dumitru Balasa in cartea "Dacii de-a lungul mileniilor" si de Constantin Olariu Arimin in volumele I si II din cartea "Adevaruri ascunse". Din aceasta Tara Sfanta, unde a existat cea mai veche civilizatie, au roit stramosii nostri, in jurul anilor 4000 i.Hr. si 2000 i.Hr., in toata Europa si pe alte continente, ducand religia lor. Ariminii, pelasgii, tracii, getii si dacii erau unul si acelasi popor, un neam divin si scoborator din Tatal Ceresc, popor ce avea aceiasi limba, Limba Primordiala, si aceiasi religie a crucii cu brate egale si inscrisa in cerc. Denumirile diferite au fost date stramosilor nostri de catre unii istorici si geografi ai antichitatii. Din Calea/Legea Adevarului si Dreptatii stiau stramosii geto-daci ca numai cunoasterea si faptele bune sunt caile pentru a deveni OM. Geto-dacii plecati din Carpati au raspandit invatatura lui Santu in lume, inclusiv in Palestina, asa cum rezulta din manuscrisele descoperite la Qumran.
Genialul Mihai Eminescu scria, in anul 1877, ca "va veni ziua in care si pietrele vor vorbi adevarul". Un numar tot mai mare de romani afla din ce in ce mai multe informatii despre adevarata noastra istorie, care ne-a fost falsificata in ultimii 1.905 ani.
Ne aflam in apropierea marii sarbatori a Nasterii Domnului sau Craciunul. In mitologia romaneasca avem un personaj religios arhaic, pe Mos Craciun, care sta in dreapta Tatalui Ceresc. Acest adevar se regaseste si pe tablitele 1, 2 si 6 descoperite la Sinaia, in anul 1875. In legendele populare, Mos Craciun este stramosul neamului pastorilor geto-daci, Mos Arimin cum scrie pe tablitele de aur de la Sinaia. Sarbatoarea Nasterii Domnului si Mos Craciun apar in miile de colinde romanesti. Poporul roman este singurul din lume care are colinde! La celelalte popoare exista cintece de stea, mai vechi sau mai noi. In monumentala lucrare "Dacia preistorica," a lui Nicolae Densusianu apare si urmatoarea colinda:
"Sus in dalbe manastiri              Langa batrinul Craciun
Sade Bunul Dumnezeu,             Sade Ion Sant-Ion,
Linga Bunul Dumnezeu             Langa Ion Sant-Ion
Sade Maica Precista                   Sed toti sfintii de-a randul
Linga Maica Precista                  Si-mi judeca pe Sivo-Ilio
Sade batranul Craciun,               Vasileo Ilio ...."
In cartea "Dacia Edenica", Miron Scorobete scrie urmatoarele: "Colindele erau si, in sate, unde traditia inca e vie, sunt si azi considerate sfinte, chiar si cele "laice", si tocmai de aceea textul lor se transmitea nealterat din generatie in generatie". "Aceste colinde au o vechime de zeci de milenii, sute de secole!" In eseul "Isus in tara mea" Nichifor Crainic scria: "Colindele noastre canta pe un Hristos care e al poporului acestuia. Un Hristos coborat din lumina Evangheliei si imbracat in haina pitoreasca, de mit idilic, a unei mentalitati naive in cucernicia ei. Istoria lui Iisus, pruncul, se preface astfel intr-un mit crescut din vlaga pamantului romanesc. Colindele il amesteca printre ciobani si plugari." In cele doua volume de "Colinde romanesti" scrise sub coordonarea Prof. univ. dr. Ioan Bocsa, acestea sunt grupate astfel: de gazda; profesionale; de june; de fata; de petit; familiale; cosmogonice, mito-religioase; religioase, apocrife; religioase, carturaresti.
De mii de ani, geto-dacii aveau la 25 decembrie Sarbatoarea luminii sau Nasterea luminii, cind ziua incepe sa creasca si noaptea sa scada.
Romanii, impreuna cu ceilalti credinciosi, sarbatoresc Nasterea Domnului, Craciunul la 25 decembrie, data stabilita la Roma, abia in anul 354. In Noul Testament, in Tora si in Talmud nu se face o referire expresa la aceasta data. Prin colinde ne intilnim cu stramosii nostri, cu virtutile lor ce ni le-au transmis ca expresii si imagini despre Sfanta Sarbatoare a Craciunului.
In multe colinde stramosesti este amintit Ler imparat si apare refrenul Lerui-Ler pentru cinstirea memoriei imparatilor Galeriu cel Batran si Galeriu cel Tanar care, in anii 291-301 si 301-311, au schimbat denumirea Imperiului Roman in Imperiul Dac. Acesta este adevarul istoric, confirmat si de colinde !

Dupa Craciunul insangerat din decembrie 1989, stapanii-criminali ai Poporului Roman au cautat, prin nenumarate mijloace si metode, sa-i umileasca si sa-i batjocoreasca pe romani in preajma si in timpul Sarbatorilor de Iarna. Pentru multe milioane de romani saracia nu a fost mai mare ca acum, in anul 2011.
In colindele romanesti nu este pomenit imparatul Traian, cel care a distrus Statul Geto-Dac, a ras locasurile de cult din munti, a macelarit preotii si solomonarii, pe slujitorii religiei crucii si a infaptuit cel mai mare jaf din istoria Imperiului roman. Imparatul Traian, impreuna cu mercenarii lui, i-a talharit pe strabunicii sai din Gradina (Cetatea) Domnului, din Ardeal, furandu-le tezaurul geto-dacilor format din 1.640.000 kg aur si 3.310.000 kg argint. Cea mai mare parte din aceasta bogatie a fost extrasa din Muntii Apuseni, mai ales de la Rosia Montana, din cei 200 km de galerii dacice. Pe langa aceste jafuri uriase si distrugerea cetatilor geto-dacilor, imparatul Traian a dat in anul 112 d.Hr., un edict prin care a interzis crestinismul arimin,al Poporului Primordial, al geto-dacilor,in Imperiul roman. Acest adevar a fost ascuns credinciosilor ortodocsi romani. De ce? Sunt inca multe adevaruri ascunse privind istoria Neamului Ales de Santu si a religiei geto-dacilor data de Bunul Dumnezeu lui Eno in Calea/Legea Adevarului si Dreptatii.

In istoria sa de peste 10.000 de ani, Adevaratul Popor Ales de Bunul Dumnezeu care traieste in Dacia Edenica nu s-a impiedicat de un ciot si a pastrat traditiile stramosesti.
Romanii sarbatoresc Nasterea Domnului, Craciunul, Anul Nou, pe Sfantul Vasile, protectorul viei si a vinului, precum si pe Sfantul Ion, nume de stapan, la geto-daci si la romani.

Sarbatori fericite ! La multi ani !

                                                                                Dr.Gheorghe Funar

Romania-vatra lumii !?

2011-12-26T21:52:00.000-08:00

?
Zona geografica in care se afla astazi Romania, a fost in urma cu peste 10.000 de ani, vatra lumii, locul unde a inceput cu adevarat civilizatia umana. Acest adevar este destul de greu de digerat pentru celelalte mari natiuni, printre care si cu aspiratii inalte la titlul de popor ales.
In zona Olteniei se inregistreaza cea mai veche locuire in bordeie din lume(18,000 ani inainte de Christos), cea mai veche activitate de minerit, cel mai vechi tarnacop de miner descoperit vre-o data, cea mai veche activitate metalurgica a aramei din lume (8,000 ani inainte de Christos), cea mai veche scriere din lume (tablitele de la Tartaria, judetul Alba 5-6.000 inainte de Christos). Tot aici s-a inventat arcul, au aparut primele furnale din Europa, si tot de aici au plecat si s-au format celelalte popoare indo-europene si nu numai cum ar fi: iranienii, carienii, italicii, frygienii, scitii, cimmerienii, triburile iberice, bascii, sarmatii, elenii(ahei si dorieni), fenicienii..etc.

Traco-dacii reprezinta cea mai veche si mai inalta cultura de pe Pamant, anterioara civilizatiei Sumeriene, si totodata cea mai numeroasa (180 - 200 de triburi). Ei puteau fi gasiti in intreaga Europa (Balcani, Ucraina, Ungaria , Austria , Germania, Cehoslovacia, Polonia, Italia, Franta, Spania, Turcia europeana, Asia Mica, Africa ..chiar si Burii din Africa de Sud sunt tot un neam Dac, din care facea parte insusi Burebista.

Scrisul si odata cu el istoria, au aparut mai intai in spatiul tracic si abia mai tarziu in spatiul greco-roman, dus probabil acolo tot de triburile care au migrat de aici. Traco-dacii au avut cea mai veche agricultura din Europa, (neolitic) si printre cele mai vechi din lume. La vremea lor erau singurul popor din lume care foloseau cercul la dispozitivele de masurare a timpului.

Incepand cu anul 1995, dupa studii indelungate, insa intentionat tinute la subsol, o serie de savanti americani de prestigiu au ajuns la concluzia ca Potopul descris in Biblie a avut loc pe malul vestic al Marii Negre, unde locuia o populatie neasteptat de dezvoltata, (oare cine?). De altfel Olimpul, legendarul munte din mitologia greaca (ULIMP- Lumina sau Splendoare, in limba traco-daca), nu era altceva decat muntele Bucegi pe care nu intamplator dainuie al doilea Sfinx de pe Pamant. Istoricul Homer spunea ca numai tracii stiau sa lupte calare si cu arcul incepand cu mileniul cinci inainte de Christos.

Traco-dacii se remarcau printr-o corectitudine desavarsita, toate conventiile fiind incheiate verbal si apoi pastrate cu sfintenie. Lipsa de acasa era semnalata printr-un bat lasat la poarta, fiind mai mult decat suficient.
Traco-dacii erau singura civilizatie din lume care nu a folosit sclavagismul sub nici o forma a sa.
In jurul anului 1400 I.C, se construieste in Tracia nord-Dunareana, cea dintai scoala cu local de sine statator de pe Terra, numita Androniconul, unde preotii Zamolxieni predau toate disciplinele universitare incepand cu teologia (cultul Zeului Soare si al celor 12 constelatii).
Confom marturiilor ramase posteritatii ale lui Platon si Socrate, insusi Pitagora si-a completat studiile la scoala Zamolxiana, si tot ei afirmau ca in acea vreme in Dacia existau cei mai de seama medici ai timpului.
Istoricul Herodot, ii considera pe Cimerieni originari de pe versantul Nord-Estic al Carpatilor,( Moldova de astazi). Apoi o parte din ei s-au deplasat spre Sud, in Anatolia , unde au fost cunoscuti ca Cimiry. Migrati ulterior catre Italia, Spania, Anglia si Irlanda au fost cunoscuti sub denumirea de celti.

Zona Nord -Dunareana (Romania de astazi), a fost considerata din vechime drept un paradis terestru.Un teren bogat in aproape toate bogatiile pamantului, cu terenuri agricole(Granarul Europei de mai tarziu), pasuni intinse, toate formele de relief, un incredibil sistem hidrografic natural, o zona bine aparata contra majoritatii dezastrelor naturale...etc. Ca un miracol unic al istoriei, locuitorii acestei zone n-au putut fi alungati din vatra stramoseasca si nici deznationalizati.

Romanii pastreaza in continuare limba, portul, obiceiurile, traditiile stramosilor de acum 7.000 de ani. Analizele minutioase de sange, demonstreaza un alt miracol : in ciuda numeroaselor invazii, inclusiv mult distorsionata ocupatie romana, ne-am pastrat puritatea genetica, specifica stramosilor nostri.

Romania ramane un miracol, caruia i s-a prevazut un viitor mesianic. Profetul indian Sundhar Singh scria in 1922, ca romanii vor deveni un popor indragit si respectat de toate popoarele lumii.

Bibliografie:
- Augustin Deac - Istoria Adevarului Istoric
- P.L.Tonciulescu - Ramania, paradisul regasit
- Nicolae Densusianu - Dacia Preistorica , Vol.1, 2, 3, 4, 5
- Cornel Barsan - Revansa Daciei

Originea Crăciunului

2011-12-21T19:07:00.000-08:00

Originea Crăciunului

“Privitor la CRĂCIUN, unul din cuvintele dumnezeieştii limbi române, au curs rîuri de cerneală, atît autohtonă, cît şi extra carpato-dunăreană.”
“Înainte ca biserica creştină să instituie sărbătoarea naşterii lui Iisus, existau cel puţin patru zeităţi ale caror naşteri erau prăznuite (pentru trei dintre ele) la 25 decembrie, iar a patra la 6 ianuarie (Dion/ysos). În toate cazurile, este vorba de zeităţi care mor şi învie.”
“Sărbătoarea Naşterii Domnului a fost instituită deliberat, cu scopul precis de a şterge din mintea credincioşilor, prin suprapunere, prăznuirea unor sărbători cu acelaşi conţinut, mai vechi, dedicate lui Sol invictus, lui Mithra, lui Saturn, lui Dion/ysos, pentru câştigarea de aderenţi. Ea apare ca o măsură politică, de mare importanţă pentru răspîndirea creştinismului, dar fără legătură cu CRĂCIUNUL, prăznuit de români,”una din mărcile de străvechime ale Neamului Românesc.”
“Nici împăraţii, nici Biserica nu pot să modifice brusc modul de gîndire şi de viaţă instituit de acţiunea lentă a secolelor. Rezultatul: în drept, imperiul se face creştin, în fapt, creştinismul se face păgîn. Teologii repetă mereu că-i păcat a celebra ziua solstiţiului de iarnă, sărbătoarea zeului solar Mithra, dar cum toată lumea continuă s-o serbeze, Biserica face din ea sărbătoarea naşterii Domnului. Astfel, creştinismul triumfă în lege, iar păgînismul triumfă în fapte.”
“Naşterea Soarelui era sărbătorită la 25 decembrie, data solstiţiului de iarnă, de la care zilele încep să crească. În ritualul sărbătorii, la miezul nopţii, credincioşii ieşeau din temple şi strigau: Fecioara a născut, lumina creşte. Noul născut era personificat, la unele popoare, ca un prunc, care era arătat mulţimii, ca prilej de bucurie.”
“Biserica creştină a păstrat datinile şi obiceiurile păgîneşti, atît de înrădăcinate în viaţa poporului , cu haina religiunii creştine.”
“La arienii carpatici anul începea la 1 martie, şi, normal, la aceeaşi dată începea şi la vechii greci şi la vechile populaţii italiote, ca şi la alte populaţii europene vechi, care au roit din Spaţiul Carpatic, la alte popoare la 1 septembrie, în Italia dupa 153 î.e.n. la 1 ianuarie, dar nu la 25 decembrie.”
Generalităţi
Nu de puţine ori, şi nu din partea unor lingvişti, istorici, etnologi etc, de mâna a doua, limba română s-a bucurat de un nedisimulat interes şi de aprecieri superlative. Nu este aici locul, deşi ar fi necesar, să inventariem astfel de judecăţi de valoare de excepţie adresate poporului român şi limbii române în diverse perioade şi contexte, de care nu avem cunoştinţă să mai fi fost făcute şi despre alte popoare şi graiuri europene.
De la (F. Lot) “o enigmă şi un miracol” (cel mai caracteristic atribut al unui popor este limba) sau “din punct de vedere lingvistic, limba română este cea mai interesantă din Europa” (V. Kiparski) s-au enunţat numeroase opinii despre situaţia cu totul particulară a limbii române între limbile lumii. Este de tot regretabil că cei care au avut româna ca limbă maternă, dar şi ca profesiune, şi au învăţat limbi străine, nu au ajuns să observe caracterul ei cu totul special şi n-au încercat să-i descopere originea.
Aproape în totalitate cuvintele din lexicul de bază al limbii române ţărăneşti nu au origine cunoscută. Pentru multe din acestea dicţionarele indică “etimologie necunoscută”, dar şi “originile” ATRIBUITE unora din aceste cuvinte sînt, cel mai adesea, simple fantezii, fie direct rezultatul unor superstiţii istorice, lingvistice sau culturale.
Privitor la CRĂCIUN, unul din cuvintele dumnezeieştii limbi române, au curs rîuri de cerneală, atît autohtonă, cît şi extra carpato-dunăreană. Nu credem că este necesar să facem istoricul “etimologiilor” propuse pentru Crăciun, toate fiind foarte departe de adevăr. Sărbătoarea “naşterii Domnului” este un termen posterior al unui eveniment “nedeterminat” istoriceşte, şi nici de către Biserica creştină .
Propunerea ca în era noastră anii să se numere de la “naşterea” lui Hristos aparţine dobrogeanului Dionisie Exiguus, cel smerit, sau Dionisie Românul, propunere acceptată în 527 în Italia, o sută de ani mai târziu în Franţa, în secolele VIII-IX în Anglia şi mai apoi în restul lumii. Baza de calcul a lui Dionisie nu a fost exactă, astfel că s-a dovedit, ulterior, că “era noastră este cu 4-7 ani în urmă”. De asemenea, se ştie că înainte de “sfîrşitul secolului IV se admisese” că Hristos “s-a născut sau în 20 aprilie, sau în 19 mai, sau la 6 ianuarie, sau la 25 decembrie”.
Pe de altă parte, la arienii carpatici anul începea la 1 martie, şi, normal, la aceeaşi dată începea şi la vechii greci şi la vechile populaţii italiote, ca şi la alte populaţii europene vechi, care au roit din Spaţiul Carpatic, la alte popoare la 1 septembrie, în Italia dupa 153 î.e.n. la 1 ianuarie, dar nu la 25 decembrie.
Critica etimologiei din latinul “creatio”
În cele ce urmează vom căuta să determinăm gradul de admisibilitate al etimologiei oficiale a cuvîntului Crăciun obţinută prin diverse exhibiţii fonetice, lipsite, după părerea noastră, de vreo bază ştiinţifică. A deduce pe Crăciun din “creatio(nem)” înseamnă a ignora realitatea credinţei creştine instituţionalizate.
Nu se poate sărbători “crearea” lui Hristos deoarece, conform Crezului Niceo-constantinopolitan, stabilit la 325 e.n., la Niceea, de către primul sinod ecumenic, şi recunoscut de sinodul ecumenic din Calcedon (451 e.n.) ca “expresie autentică a credinţei Bisericii universale”, Fiul este “născut” din Dumnezeu-Tatăl, “iar nu făcut (creat)”.
Crezul sau Simbolul credinţei spune: “Cred şi într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, unul născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, născut, iar nu făcut, cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut”. Cum ar fi fost posibil să se sărbătorească o zi a “naşterii” pentru Fiul, născut “mai înainte de toţi vecii”, participant la întocmirea lumii (prin care toate s-au făcut)? Cine ar putea pretinde că ştie sau poate stabili ce s-a întâmplat mai înainte de toţi vecii, înainte de facerea lumii?
Din cele mai sus arătate rezultă cu claritate că orice legătură cu lat. creatio = act creator, facere, creatură, zidire (2, p.108) (actul creator prin care Dumnezeu “Atotţiitorul cheamă la fiinţă cele ce încă nu sînt” - privitor la Hristos este o imposibilitate dogmatică, Biserica creştină neputînd institui o sărbătoare care contravenea fundamentelor sale ideatice şi care cădea sub anatema celei mai înalte autorităţi bisericeşti.
Cîteva repere istorice
Roma a fost fundată, după legendă, la 753 î.e.n., şi a fost dominată de etrusci pînă la sfîrşitul secolului VI, când suprafaţa pe care o ocupa era de cca. 150 km², mai puţin de jumatate din cea a Bucureştiului.
În ce priveşte contribuţia Romei la Cultura Europei a se vedea capitolul “Tragedia istorică a unei lumi” din care vom spicui numai cîteva constatări : “…faţă de ideile pe care le profesa, Roma era făcută pentru a fi mică; idealul roman era simplu şi sărac: acela de a face din romani un popor dominant; Roma antică nu reprezintă un echilibru, ci un dezechilibru permanent: statul Cezarilor nu a putut rezista decît luptând clipă de clipă înlăuntru şi înafară; Imperiul Roman nu era un principiu, ci o forţă distructivă, care nu unea lumea, ci o distrugea, sau o reducea la imposibilitatea unei rezistenţe; Putem să admirăm grandoarea şi forţa Romei antice: nu putem însă să-i dăm adeziunea noastră intelectuală; Romanii nu aveau însă decît politica lor imperialistă drept ideal. Dacă grecii nu ar fi cucerit spiritual pe romani, Imperiul Roman ar fi fost pentru Europa ceea ce a fost, mai târziu, imperiul mongolic al lui Ghinghis Khan. Numai că, de data aceasta, barbarii ar fi venit de la vest, şi nu de la est….” (p. 23-26).
Din puţinele rânduri de mai sus, reiese că Roma reprezintă o realitate recentă în istoria culturii şi civilizaţiei umane, mai ales în comparaţie cu producţia culturală multimilenară (cel puţin 5 000 ani î.e.n.) a spaţiului românesc (carpato-danubiano-pontic), că din punct de vedere ideatic şi spiritual, Roma nu a cunoscut prisosul.
Din numeroasele argumente de neînlăturat privind realitatea enunţată, să cităm măcar una (8.1), în care se defineşte spaţiul habitatului primitiv aric (aşa-zis indo-european) din care s-au desprins, după mileniul trei î.e.n.: grecii, italioţii, celţii, germanii, slavii (p.71), iranienii şi indienii (p.72): “the area which is bounded on its eastern side by the Carpathians, on its south by the Balkans, on its western side by the Austrian Alps and the Böhmer Wald, and on the north by the Erzgebirge and the mountains which link them up with the Carpathians” (“aria mărginită la est de către Carpaţi, la sud de către Balcani, la vest de către Alpii Austriei şi Böhmer Wald, iar la nord de către Erzgebirge şi munţii care fac legătură cu Carpaţii”) – p. 68.
Normal, toate grupurile care au roit, la date diferite, din habitatul primitiv au plecat cu limba vorbită în acesta, ceea ce explică similitudinile lexicale între idiomurile vorbite de popoarele Europei, respectiv de cele indo-iraniene, observate de William Jones la 1786. Trebuie să rămână limpede că limba matcă a Europei este cu milenii mai veche decît fundarea legendara a Romei antice, că limba latină este un derivat târziu din limba primară a Europei, şi că în nici un caz n-a avut vreun rol la formarea limbilor europene.
În contextul celor de mai sus, Giacomo Devoto, profesor la Universitatea din Florenţa, privitor la raporturile dintre latină şi română, scrie: “Il latino, da questo punto di vista, è per i romeni non già un tratto d’unione, ma una frattura rispetto al mondo indeuropeo (p. 235) (” Latina este, pentru români, nu o trăsătura de unire, ci o fractură în raport cu lumea indo-europeană”).
Sărbătoarea “Naşterii” înainte de creştinism
“Data naşterii” lui Hristos (ca om), nu e precizată destul de clar şi nu se ştie în ce lună şi în ce zi s-a născut Hristos, nici chiar în ce timp al anului. Evangheliile nu mărturisesc nimic privitor la data naşterii lui Hristos, iar în primele ei secole Biserica Creştină nu a avut o astfel de sărbătoare.
Cu toate acestea, noroadele prăznuiau, de milenii, o sărbătoare a “Naşterii”, la 25 decembrie, cum vom arăta pe scurt în continuare. “Naşterea” Soarelui nebiruit (“Sol invictus”) era sărbătorită la 25 decembrie, după Calendarul Iulian data solstiţiului de iarnă, de la care zilele încep să crească. Soarele (re)naşte. În ritualul sărbătorii, la miezul nopţii, credincioşii ieşeau din temple şi strigau: “Fecioara a născut, lumina creşte”. Noul născut era personificat, la unele popoare, ca un prunc, care era arătat mulţimii, ca prilej de bucurie (v. 4.3, p.136).
În antichitate, se răspîndise în mai tot imperiul Roman Cultul lui Mithra, care reprezenta “duhul luminii dumnezeieşti, al adevărului şi al bunei credinţe”. Fundamentele creştinismului sînt, în cea mai mare parte, identice sau similare cu ale mithraismului. De aceea, principala piedică în răspîndirea creştinismului n-au reprezentat-o religiile politeiste, zise păgâne (de la paganus=ţăran), ci mithraismul.
Răspîndirea mithraismului a fost prodigioasă: din Scoţia pînă în Mesopotamia, din Afirca de Nord şi Spania pînă în Europa Centrală şi Balcani. Majoritatea sanctuarelor au fost descoperite în vechile provincii romane din Dacia, Panonia, Germania. La Roma, cultul lui Mithra ajunsese chiar religie a curţii imperiale. Naşterea lui Mithra era prăznuită la 25 decembrie, când lumea cea veche sărbătorea creşterea luminii, care biruieşte forţele întunericului. În Roma veche, la 25 decembrie se sărbătoreau Saturnaliile, în cinstea lui Saturn (“Deus Daciae”), o foarte veche zeitate agricolă. Este o sărbătoare prea cunoscută, aşa că nu vom insista.
Naşterea lui Dionysos (Dion/ysos) s-a întâmplat la 6 ianuarie, când pământul, luând chip de femeie, l-a zămislit prin trimiterea ploii din cer… iar izvoarele cele sfinte au ţîşnit vin tămâios în loc de apă obişnuită. În închipuirea celor dintîi creştini, naşterea lui Dion/ysos coincidea cu naşterea lui Iisus. Episcopul Epiphaniu, care a păstorit în Salamina Ciprului , spune că de 6 ianuarie apa izvoarelor şi rîurilor s-a transformat în vin.
Această veche legendă a lui Dion/ysos el o pune pe sema lui Iisus, spunînd că Domnul s-a născut în adevăr la 6 ianuarie, şi că, după 30 de ani, a schimbat, la Nunta din Cana Galileii, apa în vin. Minunea din Cana Galileii, nemenţionată în Evangheliile după Matei, Marcu şi Luca, atribuită de mitologie lui Dion/ysos, a fost trecută de Ioan, care era grec, pe seama lui Iisus. Gnosticii serbau vechile taine ale lui Dion/ysos la 6 ianuarie, dată la care cinsteau şi naşterea lui Iisus, alcătuirile exterioare ale sărbătorii creştine fiind strîns legate de cele păgâne. Sărbătorirea naşterii lui Iisus, la 6 ianuarie, n-a fost acceptată de Biserica occidentală, fiind practicată, parţial, numai în Biserica orientală.
Din relatările de mai sus, rezultă că înainte ca biserica creştină să instituie sărbătoarea naşterii lui Iisus, existau cel puţin patru zeităţi ale caror naşteri erau prăznuite (pentru trei dintre ele) la 25 decembrie, iar a patra la 6 ianuarie (Dion/ysos). În toate cazurile, este vorba de zeităţi care mor şi învie.
Creştinarea sărbătorii “naşterii”
Cea mai veche menţiune a unei sărbători creştine a naşterii pe care o cunoaştem (un papyrus al unui cor bisericesc din Egipt în care este preamărit Iisus cel născut în Betleemul Iudeii), este din secolul IV.
Din numeroasele opinii privitoare la creştinarea sărbătorilor păgâne ale naşterii, s-o cităm pe aceea a lui A. Bayet. “Nici împăraţii, nici Biserica nu pot să modifice brusc modul de gândire şi de viaţă instituit de acţiunea lentă a secolelor. Rezultatul: în drept, imperiul se face crestin, în fapt, creştinismul se face păgân. Teologii repetă mereu că-i păcat a celebra ziua solstiţiului de iarnă, sărbătoarea zeului solar Mithra, dar cum toată lumea continuă s-o serbeze, Biserica face din ea sărbătoarea naşterii Domnului. Astfel, creştinismul triumfă în lege, iar păgânismul triumfă în fapte” (12, p. 62).
Interdicţiile şi canoanele promulgate de Concilii şi Sinoade nu dau rezultate, pentru că fără sărbători, faţă de care îşi etapizau existenţa, oamenii nu-şi puteau concepe şi organiza viaţa personală. Văzând că în pofida tuturor interdicţiilor, credincioşii continuă să prăznuiască sărbătorile tradiţionale, Biserica renunţă la politica de mână forte, recurgînd la diplomaţie: se dă coloratură creştină vechilor sărbători aşa-zise păgâne. Treptat, Biserica ajunge să canonizeze o bună parte din practicile rituale şi sărbătorile religiilor multiseculare cărora creştinismul li se substituie cu încetul.
Pe lângă creştinarea sărbătorii naşterii, de care ne ocupăm, au mai fost creştinate: sărbătoarea ţăranului, a începutului campaniei agricole, botezată Sfîntul Gheorghe (de la gheorgheea = agricultură), Rosalia a fost înlocuită cu Rusaliile, sărbătoarea Apei, celebrată la solstiţiul de vară, a devenit a Sfîntului Ioan Botezătorul, sărbătoarea Dianei, în august, a fost înlocuită cu a Sfintei Maria (Mare), Sâmbăta morţilor, în noiembrie, continuă o veche sărbătoare păgână a morţilor etc.
A se vedea şi referinţa 48 (p.7), scrisă de un preot: “biserica creştină a păstrat datinile şi obiceiurile păganeşti, atît de înrădăcinate în viaţa poporului , cu haina religiunii creştine”.
Această realitate bine cunoscută este splendid exprimată prin gura Magului din Carpaţi: “Veştile pe care mi le aduceţi nu mă pot mâhni, căci tot ce se întâmplă e rânduială a Celui prea Înalt pe care noi îl servim. Mi-aţi vorbit demult de legea nouă către care noroadele se îndreaptă; dar sub cuvintele ei proaspete eu văd aceleaşi semne vechi, căci Domnul Dumnezeu are o mie de nume şi o mie de forme. Poate ochii oamenilor de rând au nevoie de altceva şi sufletul lor doreşte alt joc de colori, dar cel ales trebuie să rămâie într-acelaşi loc al său, îndreptat cu toată puterea spiritului spre întelepciunea cea mai presus de toate. Cel pe care îl servim e unul, născut din el însuşi; şi din acest unul toate au ieşit şi el e în toate şi le învăluie pe toate… pentru noi ceea ce e veşnic nu se poate clăti”.
“Dragostea noastră către fraţii noştri cei neluminaţi trebuie să se împace cu tot ce poate fi de folos sufletului lor. Dacă pot fi astfel mai buni, să rostească numele lui Iisus… iar preoţilor noştri cărora li se cer alte vorbe pentru aceleaşi lucru le dăm sfat să se plece stăpânirii. Slujesc pe acelaşi Dumnezeu. Să ştiţi de asemeni că ce a fost rânduială a vieţii şi a fiinţei noroadelor o mie de ani va rămânea încă o mie. Căci o lege care pare nouă nu schimbă nici frica, nici nădejdea, nici viaţa, nici moartea. … Aş dori să aflu dacă popoarele împărăţiei Bizanţului, de unde vine această silă, sînt mai fericite şi dacă preoţii legii nouă au sporit c-un dram înţelepciunea” (13, p. 66).
La începuturile ei, Biserica susţinea că creştinii se închină unui Dumnezeu viu, adevărat, născut din sine însuşi, din eternitate, care a făcut cerurile şi pământul care, deci, “nu are început şi nici sfirşit”, ca atare nici o zi de naştere. De aceea, creştinii nu puteau prăznui o zi a naşterii unui Dumnezeu adevărat şi, ca urmare, luau în rîs sărbătorirea unei zile de naştere pentru zei, ceea ce dovedea că aceştia sînt creaţii ale oamenilor care, asemănându-i vieţii lor, le-au fixat şi zeilor zile de naştere, de botez etc.
Cu toate eforturile depuse, Biserica creştină nu sporea numeric tocmai datorită faptului că poporul, mai ales ţăranii, nu putea adera la o religie care le cerea să renunţe la obiceiurile tradiţionale, moştenite din moşi-strămoşi.
Pentru a intra în graţiile mulţimii, pentru a se putea răspîndi, Biserica a fost nevoită să facă concesii. Cea mai mică concesie, de neînlăturat, era să potrivească adevărurile pe care le propovăduia cu realitatea tradiţiei, să preia în ritualurile sale numeroase obiceiuri, practici şi sărbători “păgâne”, cum am arătat, să continue sub faldurile sale tradiţia păgână, o continuitate de neînlăturat, isvorîtă din natura umană, conservatoare, reţinută la nou, mai ales în societăţile patriarhale.
Când Sf. Augustin de Canterbury, în anul 596, a fost trimis în Anglia, de papa Grigore cel Mare, pentru a propovădui Evanghelia, a primit sfaturi anume de a respecta tradiţiile popoarelor la care merge să le convertească, de a le POTRIVI ÎN CAZ DE NEVOIE CU CEREMONIILE CREŞTINILOR în aşa mod încît să facă în curând un mijloc de convingere, şi într-un chip oarecare să găsească cele mai bune părţi din riturile speciale ale sărbătorilor solstiţiului de iarnă în folosul aceleia a “naşterii Domnului”.
În acest context, este explicabil pentru ce papa Liberiu instituie, pentru prima oară în creştinism, la 354, în Biserica apuseană o sărbătoare a naşterii lui Iisus, iar la 386 Sf. Ion Gură-de-Aur hotărăşte ca şi în Biserica răsăriteană să se prăznuiască o zi a naşterii Domnului.
Românii nu au fost creştinaţi niciodată, ceea ce l-a făcut pe ambasadorul Vaticanului să afirme, în Aula Academiei, că poporul român s-a născut creştin.
Tertulian – ap. P. Maior, “Istoria bisericii românilor”( p. 86) – scrie: “Iară lui Hristos Dumnezeu sînt supuse şi a sarmatelor, dachilor, şi a germanilor şi a schithilor (ţări)…”
Margaret Dampier (“The orthodox church în Austro-Hungary”, Londra, 1905, p.10) scrie:”Convertirea transilvănenilor nu este notificată nicăieri, aşa că trebuie să acceptăm că ei au reuşit să-şi păstreze credinţa creştină în timpul lungilor secole în care şi-au continuat existenţa lor din munţi. Ei reapar ca popor creştin, având forma ortodoxa a creştinismului, cu proprii lor episcopi şi prelaţi…”.
Nu de puţine ori creştinarea s-a făcut cu forţa, chiar cu vărsare de sânge. Istoria bisericească este plină de astfel de convertiri cu tăişul sabiei. În realitate, sub masca convertirilor la creştinism – convertiri de acest fel nu sînt cunoscute în aşa-zisa Biserică a răsăritului, ci numai în cea apuseană – s-au ascuns de multe ori lupte pentru putere şi, mai ales, pentru avere.
Din cele arătate se vădeşte că nu se poate afirma nimic precis cu privire la datele la care prăznuirea la 25 decembrie a Naşterii Domnului a devenit reală şi obişnuită, tradiţională pentru majoritatea populaţiilor creştinate. Din discuţia făcută în prezentul capitol rezultă cu toată evidenţa că sărbătoarea Naşterii Domnului a fost instituită deliberat, cu scopul precis de a şterge din mintea credincioşilor, prin suprapunere, prăznuirea unor sărbători cu acelaşi conţinut, mai vechi, dedicate lui Sol invictus, lui Mithra, lui Saturn, lui Dion/ysos, pentru câştigarea de aderenţi. Ea apare ca o măsură politică, de mare importanţă pentru răspîndirea creştinismului, dar fără legătură cu CRĂCIUNUL, prăznuit de români, “una din mărcile de străvechime ale Neamului Românesc”.
Atestări ale cuvîntului Crăciun
Din punct de vedere al numelui, apariţiei, rostului şi conţinutului nu se poate găsi nici o legătură între Crăciun şi vreuna din sărbătorile “Naşterii” analizate anterior.
Alăturarea sărbătorii Naşterii Domnului de cea a Crăciunului, pentru că de creştinare nu credem că se poate vorbi, s-a făcut foarte târziu. Nici unul din textele religioase, creştine, româneşti, din secolele XVI – XVII şi chiar din sec. XVIII nu conţine cuvîntul Crăciun, în timp ce unele din acestea menţioneaza Paştele.
În secolul XVIII, în Ceremonialul Curţii Moldovei, intitulat “Obiceiul ţărămoniilor ce să fac în zioa de Ajunul Naşterii Domnului Hristos” (p. 274-279) numai de trei ori, într-un fel de comentarii ale autorului, se scrie şi Crăciun. În rest, peste tot sărbătoarea este numita “zioa naşterii”. Şi asta într-un text laic din a doua jumătate a secolului XVIII, ceea ce pare a arăta că nici la această dată târzie Crăciunul nu fusese acceptat de Biserica creştină din Ţările Române.
Deşi cuvîntul este străvechi, cum vom arăta, ciudat, el apare înregistrat de 19 ori ca nume propriu, între 1414 şi 1570, şi de 6 ori ca toponim, între 1512 şi 1594 (15, p. 57), dar nici măcar o dată, în aceste secole, ca nume al sărbătorii. În afară de acestea, în sec. XV mai întîlnim Cetatea Crăciuna, zidită în Ţara Vrancei (1470) şi localitatea Piatra lui Crăciun, în prezent Piatra Neamţ. De asemenea, ne întîmpină numeroase toponime: Crăciunei, Crăciunel, Crăciuneşti în aproape toate regiunile ţării.
În vorbirea populară sărbătoarea se numea Crăciun, dar în texte religioase preoţii s-au abţinut să folosească acest nume.
După Dicţionarul Academiei, numele sărbătorii ar apărea de trei ori în sec. XVII (“Anonymus. caransebiensis”, “Pravila lui Matei Basarab” şi într-un text din “Crestomaţia lui Gaster”) afirmaţii care nu s-au putut verifica. Chiar dacă arătările din D.A. ar corespunde realităţii, înregistrările ca nume proprii şi ca toponime sînt şi cu peste două veacuri mai vechi, şi mult mai numeroase.
Oricum, ca să existe antroponime şi toponime, trebuia să existe mai înainte numele comun: “Toponimele şi antroponimele din această categorie provin printr-un transfer de sens de la cuvîntul comun spre numele propriu. Atestarea cuvintelor comune prin nume proprii reprezintă, de fapt, recunoaşterea izvorului de formare a toponimelor şi antroponimelor, şi implicit demonstraţia existenţei anterioare a cuvîntului comun” (15, p. IX).
Datorită prezenţei în Câmpia Panonică, încă din antichitate, a unei populaţii româneşti compacte, astăzi în mare parte maghiarizată prin grai, în maghiară au pătruns numeroase cuvinte româneşti, printre care se găseşte, cu mai multe atestări, începând din secolele XII-XIII, deci dinainte de răspîndirea creştinismului, spre a deveni religie populară, şi Crăciun (19). În folclorul medical român se găsesc numeroase credinţe populare şi superstiţii legate de Crăciun (18).
În Moldova şi Bucovina se numeşte Crăciun, sau Aluat sau Colac de la/din Crăciun un colac pe care-l fac femeile de Crăciun, şi care se păstrează pînă în primăvară când, după ce se tămâiază boii şi plugul, se pune în coarnele boilor înainte de a porni la arat, după care e mâncat de plugari pe ogor (31, p. 866), ceea ce denotă o legătură cu practicile agrare, legate, foarte probabil, de sărbătoarea naşterii lui Saturn.
Astfel de practici sînt descrise de mai mulţi etnografi (Elena Niculiţă-Voronca, Petru Caraman, Ion şi Silvia Ciubotaru ş.a.) ale caror texte nu le cităm pentru că nu adaugă ceva notabil din punctul nostru de vedere.
În legătură cu Crăciunul, poporul nostru a creat proverbe, glume şi expresii populare:
Craciunul sătul, buze unse şi vine căcate; Crăciunul sătul, Paştele fudul; Crăciunul sătul/ Paştele/ Minciunele/ Cu ouă boite/ Cu straie-noite; La Crăciun se vede dacă-i bună nuca; Nu ţi-e frică de Crăciun sau O dată-i Crăciunul într-un an; Cine umblă la Crăciun în cămeşă, la Paşce umblă în cojoc; A da minte cu Crăciunul; A mânca mulţi Crăciuni; Să mai mănânce mulţi Crăciuni; Parcă-i capra de la Crăciun; A intra în lemne de Crăciun.
Moşii de Crăciun = pomana din mână, reprezentând darurile pe care le pregăteşte gospodina şi le duce pe la diverse case, oferindu-le ca pomană pentru sufletul răposaţilor ei.
Numele Crăciun se regăseşte şi printre denumirile populare ale unor plante: Crăciuniţă (Begonia semperflorens) – înfloreşte chiar în preajma Crăciunului, de unde rezultă că denumirea îi vine neapărat de la sărbătoarea Crăciunului; Crăciun (Begonia metallica; Crăciuniţa, Crăciun sau Crăciunel (Begonia crassifolia); Crăciunel (Rhipalis crispata), Crăciunele (Rhipalis pachyptera), etc.
Din toate cele arătate rezultă că este vorba de un cuvînt străvechi, numai cuvintele care se găsesc de foarte multă vreme în limbă ajungînd să formeze expresii populare, să intre în compunerea unor proverbe, să contribuie la apariţia unor superstiţii, obiceiuri şi leacuri populare, să fie date ca nume unor plante etc.
Crăciunul, ca şi Mărţişorul, Drăgaica etc, este o sărbătoare românească şi numai românească. Prezenţa ei în unele din ţările limitrofe se datoreşte existenţei în aceste state a unor populaţii româneşti, azi deznaţionalizate sau în curs de deznaţionalizare. Cuvîntul care numeşte această sărbătoare este de uz general numai în română.
Din moment ce Crăciun nu se găseşte decît în română nu se vede cum ar fi putut fi împrumutat din alt grai. Chiar dacă Miklosich, la 1862, n-a cunoscut realitatea, după aproape 140 de ani, mijloacele de informare (dicţionarele) privitoare la limbile în discuţie au sporit în aşa măsură încît rămânerea întocmitorilor DEILM la nivelul de cunoaştere al lui Miklosich nu-şi poate găsi explicaţie în limitele ştiinţei.
Însuşi Béla Bartók scrie: “Das rumänische Material ist an Weinachtsliedern unvergleichlich reicher als das jenige der Nachbar völker” (“Materialul /muzical/ românesc privitor la cântecele de Crăciun este incomparabil mai bogat decît al tuturor popoarelor vecine”), 56, p. VI. Sau, cu altă ocazie, referitor la colindele româneşti, arată că “acestea se deosebesc de cântecele de Crăciun ale Europei occidentale şi că partea cea mai importantă a textelor nu are nici o legătură cu sărbătoarea creştină echivalentă” (57, p. 39).
Se naşte întrebarea: de ce un nume al unei sărbători religioase, cum este astăzi Crăciunul, deşi străvechi, nu a fost menţionat măcar în vreun text religios creştin pînă de curând.
Răspunsul ar putea fi următorul: Moş Crăciun apărea ca o zeitate necunoscută Bisericii, pe lângă cele deja amintite, întîlnite în spaţiul fostului Imperiu Roman. Or, este dificil să lupţi cu o zeitate necunoscută, venerată de o populaţie care practică, fără să fie constrînsă de nimeni şi de nimic, o trăire creştină (Friedrich Hayer: “Românii sînt poporul din Europa care s-a născut creştin”), pe care n-ai cum şi nici motiv să încerci s-o determini să renunţe la trăirea ei, pentru că aplică în viaţă tocmai principiile pe care i le oferi. Aceasta pare să fi fost dilema Bisericii privitor la Crăciun.
În aceste condiţii, în final, Biserica a trebuit să renunţe la luptă, dată fiind dificultatea, chiar imposibilitatea de a-şi identifica adversarul, şi a încercat să-şi apropie sărbătoarea, introducînd, treptat, elemente creştine în sărbătoarea Crăciunului, “necreştină, dar prăznuită de o populaţie cu trăire creştină”.
Avem unele indicii în acest sens. Iată-le:
“Bătrânul Crăciun a înţeles că la casa lui s-a născut fiul lui Dumnezeu” – v. 31, p. 866. Este vorba de alăturarea lui Moş Crăciun de evenimentul naşterii lui Iisus, dar şi în acest caz se vădeşte că Moş Crăciun este cu mult mai vechi, la naşterea lui Iisus Moş Crăciun fiind deja bătrân.
Sau alt text: “Moş Crăciun era stăpânul păstorilor şi staulului unde s-a născut Mântuitorul” (31, p. 866), o altă alăturare la fel de artificială ca şi cea anterioară.
Şi un al treilea text de acelaşi fel dar cu tendinţa de a-l discredita pe Moş Crăciun: “Acest post a fost poruncit de Maica Domnului bătrânului Crăciun pentru că a tăiat mâinile bătrânei Crăciunoaie, nevastă-sa, care moşise pe Maica Domnului” (31, p. 866).
Ultimul text face din Moş Crăciun, cunoscut ca expresie a bunătăţii întrupate, un criminal, în stare să-i taie mâinile bătrânei sale neveste, Crăciunoaia, sugerându-se că ar fi făcut-o din invidie, pentru că nevastă-sa ar fi moşit-o pe Maica Domnului, ajutând-o să aducă pe lume un concurent al său, pe Iisus. Această confecţie de “credinţă populară” insidioasă n-a avut nici un rezultat. Ea a fost inventată pentru români, pentru că numai românii au în mitologia lor un Moş Crăciun, o divinitate străveche. Toate celelalte popoare au acceptat, mai mult sau mai puţin uşor, o sărbătoare a naşterii lui Iisus, pe care o prăznuiesc chiar cu denumirea cu care le-a fost instituită.
Astfel de încercări de a-l elimina pe Moş Crăciun din minţile oamenilor, pentru a-l putea înlocui cu Iisus, au fost târzii şi fără efect, tot spaţiul românesc continuând să prăznuiască pe Moş Crăciun ca pe o divinitate a bunătăţii, a luminii, chiar şi denumirea rămânând cea străveche. Este o dovadă de conservatorism şi continuitate cum vom mai afla multe altele în acest spaţiu.
Reţinem şi concluzia la care au ajuns istoricii: Maica Domnului apare târziu în legendele noastre de Crăciun, în sec. XVIII. Acesta este motivul, credem, pentru care nici un text bisericesc din secolele XVI-XVIII, pe când cuvîntul Crăciun avea o răspîndire remarcabilă, nu-l menţionează deloc, nici măcar pentru a-l combate.
Cine este acea divinitate?
Pentru cei care s-au ocupat de studiul trecutului îndepărtat al Europei, lucrurile sînt clare, pentru că dovezile şi argumentele converg: Spaţiul Carpatic constituie zona din care s-au produs roirile de populaţii în perioada neolitică, spre est, spre sud, spre nord, spre vest. Astăzi este cu desăvîrşire limpede că, la date determinate cu aproximaţie, grupuri de oameni au fost nevoite să părăsească Spaţiul matcă, în principal din lipsă de hrană pentru populaţia în creştere explozivă, şi au populat în sute de ani: Europa, India, Iranul etc., purtând cu ele limba, tradiţiile, obiceiurile din Spaţiul matcă.
Există pentru această realitate zeci de argumente de neclintit, dar nu infăţişarea acestora este obiectul prezentei lucrări.
Din cercetarile pertinente, publicate pe mai multe pagini de Universitatea din Cambridge (8) am citat o frază. “În această strălucită civilizaţie carpatică, Strabon menţionează existenţa muntelui Cogaionon, de unde modernii au denumit spaţiul respectiv Pays de Cocagne, ţara abundenţei, unde viaţa este uşoară şi plăcută, Dacia Felix, în limbajul romanilor, ţara minunată a hyperboreilor, un pământ sacru, luminos, fertil, cu locuitori drepţi, care vieţuiesc mai mult şi mai fericiţi decît oricare alţi muritori, trăind asemeni cu zeii”.
Pentru a nu dezvolta această parte, vom spune direct că Moş Crăciun este foarte probabil o reprezentare folclorică a lui Saturn senex, Saturn cel bătrân. Saturnaliile au precedat cu multe secole fundarea Romei, de unde rezultă că Saturn (Cronos) este cea mai veche divinitate a acestui spaţiu.
Mnaseas, Diogene Laertios şi Hesychius il numesc pe Zalmoxe Saturn (Cronos). La unii autori antici Saturn este numit şi Deus Daciae, supranumit şi Omul, de unde identificarea lui Saturn (Cronos, Zalmoxe) cu Moş Crăciun, care aduce daruri, ca în epoca de aur, când Saturn oferea oamenilor un trai uşor, fericit, fără griji, ca şi darurile la care ne vom referi mai departe, de unde îi vine şi numele, care l-au făcut celebru.
În viziunea populară, cea mai evidentă notă este străvechimea lui Moş Crăciun, exprimată prin adjectivul bătrân, uneori şi sfînt: “Şezi Crăciun sfînt bătrân şi ridică pe Sion”; “Crăciun cel bătrân”; “E ziua lui Crăciun, lui Moş Crăciun cel bătrân” (31, p. 866). Trebuie observat că înainte de placarea adaosului creştin, în ziua de Crăciun nu se serbează nici o naştere, Moş Crăciun fiind atît de bătrân că nu se ştie când s-a născut, fiind deja bătrân la naşterea lui Hristos.
Pentru argumentarea acestei idei, cu numeroase mărturii ale scriitorilor antici, a se vedea excelentul eseu “Terra mirabilis” scris de învăţatul Anton Dumitriu (25, p. 280-315).
În “Terra mirabilis” se arată că în Spaţiul Carpatic, doctrina arhaică “Hesychia” (linişte, repaos), o tehnică similară cu Yoga, dar mai dezvoltată şi mai profundă, a continuat să fie practicată în Dacia şi după cucerirea unei mici părţi din Dacia de către romani.
Acest trai isychastic, generalizat în spaţiul vedismului carpatic, i-a făcut pe unii intelectuali să declare poporul român fatalist. Cît este de falsă această opinie rezultă şi din aceea că poporul român, care a dat Europei limba, agricultura şi alte elemente fundamentale de existenţă şi civilizaţie, a reuşit să subziste, să existe circa 7 000 de ani la “răspântia răutăţilor”, unde atîtea imperii s-au constituit şi s-au destrămat, în timp ce “pietrele au rămas”.
Gigantul Aristotel spunea că “fericirea se măsoară cu timpul liber, cu cantitatea de viaţă la dispoziţia insului”. În afară de pitagorei şi, eventual, cîteva şcoli similare, nicăieri ca în acest spaţiu binecuvîntat de Dumnezeu oamenii n-au dus un trai liniştit, de tip isychastic, cu maximum de viaţă la vrerea lor. Pentru un isychast, viziunea occidentală, care transformă omul în maşină, deposedându-l de umanitate, cea mai importantă caracteristică a speciei, apare ca rudimentară şi ridicolă.
Cititorul ar putea să se edifice asupra acestei realităţi parcurgînd cărţile unor René Guénon (“Orient şi occident”, care vede criza lumii occidentale în “lipsa de tradiţii şi de adevăruri revelate”, Hermann von Keyserling (care recomandă un nou ideal de înţelepciune, rezultat din observarea gândirii orientale), Oswald Spengler (care consideră că răsturnarea valorilor este cauza principală a crizei culturii occidentale). În perioadele de creştere ale unei culturi, normele de viaţă şi cultul valorilor sînt trăite instinctiv, firesc, în timp ce în perioadele de decadenţă, de apus ale unei culturi se recurge la teoretizări, la speculaţii abstracte asupra valorilor, deoarece acestea nu mai există în mod real etc.
Este deajuns ca cineva să se aplece asupra culturii occidentale, în evident declin, şi asupra celei orientale, care mai găseşte resurse în tradiţii, în valori morale autentice, organice, şi-şi va da seama câtă dreptate au şi R. Guénon şi O. Spengler şi alţii.
Crăci(un) = sărbătoarea crăcilor de aur
Asocierile mentale ale omului din zorii societăţii umane erau simple, directe, uşor de reţinut prin transmisia orală, scrisul neexistând sau nefiind de uz curent. Sărbătoarea crăcilor de aur se regăseste în multe zone din Europa, dar numai în spaţiul de formare a popoarelor europene şi-a păstrat numele său primitiv.
Ce crăci au putut determina stabilirea uneia din cele mai vechi, mai importante, mai pitoreşti, mai bogate în obiceiuri populare sărbători ale anului? Este vorba de “crăcile sacre”, având puteri magice, strict necesare vieţii oamenilor şi animalelor, aşa-numitele “crăci de aur” cunoscute în etnografie sub titulatura generica “creanga de aur”.
Crăcile sau creanga de aur, pe numele său vîscul, este un arbust, permanent verde-verde gălbui, care creşte ca parazit pe diverşi arbori: stejar, fag, brad alb, mesteacăn, tei, măr, păr etc.
Din antichitate ne-au rămas puţine menţiuni, dar lămuritoare.
La Vergiliu, vâscul, ale cărui frunze de un verde pal aduc la culoare cu aurul, are puterea de a-i asigura lui Enea călătoria în şi ieşirea viu din infern, fapt de neconceput în absenţa crăcii miraculoase.
Pliniu cel Bătrân, în “Naturalis Historia” scrie că Druizii, sacerdoţii celţi, socoteau vîscul (craca de aur) o plantă sacră, capabilă să vindece toate bolile, având virtuţi magice. Îi culegeau, iarna, cu mare solemnitate, frunzele şi fructele, într-o anumită noapte, în ajunul Crăciunului după un anumit ritual: un preot îmbrăcat în alb se urca în stejarul din care se recolta vîscul şi-l tăia cu o seceră de aur. Crăcile tăiate nu trebuiau să atingă pământul şi erau adunate într-un ştergar alb. Druizii credeau că nimic nu este mai sacru decît vîscul şi stejarul pe care acesta creşte.
Este vorba de un ritual, destinat unei anumite zile, în vederea obţinerii unui panaceu, moştenit din strămoşi, ţinut cu religiozitatea cuvenită în spaţiul românesc.
În preajma Crăciunului, oamenii îşi procură măcar o cracă de vîsc pe care s-o aibă în casă între Crăciun şi Anul Nou. S-a păstrat din vremi imemoriale credinţa că “craca de aur” aduce noroc, că le merge bine în anul următor celor care stau sau se sărută sub craca de vîsc în noaptea de Crăciun şi/sau în noaptea de Anul Nou. Din aceste credinţe, altădată de uz comun în toată Europa s-au mai păstrat ici-colo unele relicte.
O manifestare cu acelaşi scop este uratul cu “Sorcova”, în care, înainte vreme, urarea se făcea în timp ce corpul celui sorcovit era atins ritmic cu “creanga de aur” (crăci de vîsc), nu cu flori artificiale, din hârtie, ca astăzi. Urarea copilului cu “sorcova” (reprezentare a anului nou) nu se putea face decît cu crăci de vîsc, interpretate şi ca talisman, căci “nu se cunoaşte o altă plantă purtătoare de noroc ca vîscul” (41, p.23). Cum era de aşteptat, credinţele referitoare la virtuţile “crăcii de aur” se regăsesc în toată Europa.
Informaţiile disponibile în credinţele populare din diverse timpuri şi locuri atestă că frunzelor tinere şi ramurilor de vîsc (“crăcilor de aur”) li se atribuiau puterile prezentate în continuare(4.5):
- deschiderea porţilor infernului şi asigurarea ieşirii, viu şi nevătămat, din împărăţia subpământeană(42, C. VI);
- leac pentru toate;
- remediu pentru toate bolile copiilor; se agaţă la gîtul copiilor pentru a-i feri de rele;
- vindecă (toate) rănile şi ulceraţiile;
- leac contra epilepsiei
- antidot împotriva otrăvurilor;
- leac pentru multe suferinţe; fereşte oamenii şi animalele de rele;
- stimulator, leac contra sterilităţii, ajută femeile să aibă copii, fecundează animalele sterpe;
– asigură rod bogat grădinilor, grăbeşte creşterea recoltei şi o fereşte de neghină şi de paraziţi;
- o cracă de vîsc pe prag alungă visele rele, o cracă sub pernă aduce vise prevestitoare, iar o floare sub pernă îl arată în vis pe cel care o va cere de nevastă pe fată;
- vîscul stinge focul, apară contra trăznetului şi fulgerului; o cracă de vîsc atârnată de tavanul odăilor protejeaza împotriva relelor în general şi a incendiului în special;
- oferă protecţie eficace împotriva vrăjitoriei şi a magiei;
- vîscul este considerat nemuritor, viaţa stejarului fiind în vîsc; vîscul sacru este căzut din cer, iar tot ce creşte pe stejar este trimis din cer.
Această simplă enumerare de virtuţi mitice dă dimensiunea importanţei vîscului, a “crăcilor de aur” şi justifică organizarea unei mari sărbători în cinstea acestei plante-zeitate bună pentru oamenii din aurora istoriei, planta care le asigura soluţii salutare pentru grijile, durerile şi nevoile lor. Această sărbătoare a fost dedicată moşilor aducători de leacuri salvatoare.
Iată şi o referinţă recentă: “En Occitanie – surtout en Rouergue – comme dans une grande partie de la Roumanie, on croit encore que le gui apporte le bonheur à la maison dans laquelle il se trouve” (Mitu Grossu, “Occitan et roumain”, p. XV).
Pe lângă virtuţile, mai mult sau mai puţin, mitice medicina populară românească folosea şi, pe alocuri, foloseşte încă (21, p. 251):
- ceai din frunze de vîsc de pe păr contra astmului;
- frunzele şi fructele pentru băi contra durerilor reumatice;
- ceai din frunze, în emfizem pulmonar şi tuberculoză pulmonară, dar şi contra crampelor şi contra epilepsiei;
- ceaiul din vîsc, pir şi flori de păducel, luat de trei ori pe zi, cîte o linguriţă înainte de masă, este recomandat contra hipertensiunii;
- un extract, realizat cu rachiu, se lua ca fortifiant;
- ramurile de vîsc de stejar se fierbeau, iar decoctul se bea, pe nemâncate, contra vătămăturilor;
- vîrfurile crăcilor se uscau, se pisau, se amestecau cu sare şi se dădeau în mâncare mieilor care aveau viermi în nas;
Se mai folosea:
- în boli femeieşti;
- în boli asmatiforme, în epilepsie şi ca hipotensiv;
- în hrana animalelor, ca să se îngraşe;
Şi în medicina modernă i se recunosc vîscului numeroase virtuţi terapeutice. Astfel, în boli interne este considerat: hipotensiv puternic, cardiotonic, antimitotic (cu acţiune antitumorală, utilizat în anumite forme de cancer), coborîtor al ritmului cardiac, antispasmodic etc. De aceea este utilizat în: ateroscleroză, afecţiuni cardiace, hipertensiune arterială, tulburări renale cauzate de hipertensiune, tumori, inclusiv de natură canceroasă, tahicardie, tuse convulsivă, astm, sughiţuri persistente (45, p. 193).
Biochimia contemporană a stabilit că vîscul conţine ca principii active: saponozide triterpenice, alcooli (viscoli), amine (colina, acetilcolina), aminoacizi, vitamine (C şi E), glicozizi, polipeptide (viscotoxina).
Acţiuni farmacologice: hipotensor accentuat, vasodilatator coronarian şi periferic, antispasmodic. Recomandări majore: hipertensiune. Alte recomandări: ateroscleroză şi tulburări circulatorii, crize de astm, tuse convulsivă, sughiţuri persistente, migrene (legate de creşterea tensiunii).
Ecologie, răspîndire: Vîscul creşte, ca semiparazit, pe aproape toate speciile de foioase, mai rar pe conifere, putînd apărea şi pe arbori fructiferi (cireş, prun, măr, păr). În România este răspîndit în toată ţara, mai ales în Transilvania (toate judeţele, dar în special Cluj, Sălaj, Bihor, Braşov, Mureş) ceea ce explică răspîndirea cunoştinţelor şi utilizărilor sale în Europa postneolitică, Transilvania şi zonele pericarpatice constituind în neolitic “Officina gentium”.
Spre deosebire de vîscul de stejar, venerat la celţi, care are frunze căzătoare, vîscul medicinal folosit în Spaţiul Carpatic este verde şi peste iarnă. În Spaţiul primordial al Europei, cel Carpatic, pe ambii versanţi ai lanţului Carpatic, se găseau numeroase mânăstiri în care vieţuiau, după principiile dreptăţii, sihaştri-isihaşti carpatici care aveau unele cunoştinte de fitoterapie. Într-o ţară acoperită în proporţie de cca 79% de păduri (“Pădurile României”, p.163), cu sate rare, ierni grele şi lungi, iarna mai ales, datorită lipsei fructelor şi legumelor verzi, lipsa de vitamine era acută, iar în absenţa din alimentaţie a vitaminei C, oamenii acelor timpuri se îmbolnăveau de scorbut. În aceste situaţii, isihaştii carpatici recoltau crăci de vîsc şi le duceau în sate, învăţându-i pe oameni cum să le folosească, pentru ei şi pentru animalele lor (decoct, infuzie, tocarea şi mâncarea frunzelor verzi crude) pentru a se vindeca de această boală cumplită, înainte de a se cunoaşte existenţa vitaminei C.
Din cele prezentate în acest studiu, rezultă că sărbătoarea Crăciunului, a Crăcilor sacre, vindecătoare, a fost instituită, demult, în preistorie, ca reflex al unui aspect existenţial vital. Nu se găseşte nici o legătură cu vreo naştere.
Astfel de legături, dar artificiale, apar târziu, pe ţărmurile Mediteranei, unde inexistenţa de ierni aspre făcuse ca sensul originar al sărbătorii să cadă în uitare, datorită schimbării condiţiilor de mediu.
“ORIGINEA CUVÎNTULUI CRĂCIUN”, un studiu de Gabriel Gheorghe pe site-ul Societăţii ştiinţifice Getica
By munteanul

. Civilizaţia şi istoria au început acolo unde locuieşte azi neamul românesc.

2011-12-14T15:22:00.000-08:00

1. Civilizaţia şi istoria au început acolo unde locuieşte azi neamul românesc. ( W. Schiller , arheolog american )
2. Pe tăbliţele de la Tărtăria , scrisul apare în teritoriile carpato-danubiano-pontice cu mult înainte de Sumer . ( R. Schiller , Reader`s Digest , 7 , 1975)
3. Limba lor ( a românilor ) n-a putut fi extirpată deşi sunt aşezati în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului , încât parcă nu s-ar fi luptat atâta pentru viaţă cât pentru o limbă . ( Bonfini )
4. Oare trebuie neapărat să ne lăudăm cu toţi care ne-au cucerit ? ( Oltea Predoiu , elevă în clasa a IV-a , ian.1980 )
5. Aceşti volohi nu sunt nici romani , nici bulgari , nici wölsche , ci vlahi ( ROMÂNI ) , urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a tracilor , dacilor şi geţilor , care şi acum , îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle , locuiesc în Valachia , Moldova , Transilvania şi Ungaria în număr de milioane . ( Schlözer , Russische Annalen - sec XVIII )
6. ( La soldaţii români ) Dogma nemuririi sufletului îi făcea curajoşi fără margini , dispreţuitori faţă de orice pericol , poftitori de moarte ( apetitus morti ) luptători cu hotărâre şi cu o întreprindere de speriat . ( Metianus Capella )
7. Nu invidiaţi vechile popoare ci priviţi pe al vostru . Cu cât veţi săpa mai adânc , cu atât veţi vedea ţâşnind viaţă. ( Michelet , 1859 )
8. Da , am zis-o şi o voi repeta până voi putea fi auzit , că misiunea noastră este să dăm ştiinţelor arheologice pe omul Carpaţilor preistoric , ANTEISTORIC . ( Cezar Bolliac )
9. ( Zamolxen ) era minunat de înţelept în filosofie . ( Alfonso X El Sabio )
10. Atunci ... de ce ai lăsat acasă atâtea deprinderi , un trai cât se poate de ademenitor şi o domnie plină de străluciri ... De ce te-ai silit împotriva firii , să-ţi aduci oştenii pe nişte meleaguri ( geto-dacice ) în care orice oaste străină nu poate afla scăpare sub cerul liber ? ( Diodor din Sicilia , Biblioteca istorică , XXI , 11-12 )
11. Getul zdrenţăros sau scitul pribeag târându-şi avutul de ici-colo , n-au de ce să-l pizmuiască pe stăpânul celei mai întinse moşii ... Căci nicăieri ca printre aceşti pribegi nu întâlneşti mame maştere care-şi iubesc cu duioşie de adevărată mamă copiii vitregi . Aici nu întâlneşti soţie îngâmfată de zestrea ei şi mândră de adulterele ei sau de soţul ei din care a făcut un sclav ! Zestrea cea mai frumoasă e socotită aici cinstea tatălui , virtutea mamei şi credinţa soţiei ! ( Horaţiu )
12. ( Deceneu ) i-a instruit în aproape toate ramurile filosofiei , căci el era în aceasta un maestru priceput . El i-a învăţat morala (...) , i-a instruit în ştiinţele fizicii (...) , i-a învăţat logica , făcându-i cu mintea superiori celorlalte popoare (...) , demonstrându-le teoria celor 12 semne ale zodiacului , le-a arătat orbita lunii , şi cum globul de foc al Soarelui întrece măsura globului pământesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele 346 de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit şi până la apus , spre a se apropia sau îndepărta de polul ceresc .( Iordanes , Getica , XI , 690)

13. Neamul geţilor , care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii care au trăit cândva şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor , dar şi pentru că astfel îi convinsese slăvitul lor Zamolxes . Crezând că nu mor , doar că îşi schimbă locuinţa , ei sunt mai porniţi pe lupte , decât ar fi înclinaţi să întrepindă o călătorie . ( Iulian , Cezarii ,Traian , 22 )
14. Cato : Feriţi-ne , zei cereşti , ca , printr-un dezastru care i-ar pune în mişcare pe daci şi pe geţi , Roma să cadă , iar eu să mai rămân teafăr ... ( Lucanus , Pharsalia , II , 295-297 )
15. Martial îi scrie unui prieten că în ţara Geţilor va găsi stânca lui Prometeu . ( Martial , Epigr. , IX , 46 )
16. Tracul Zamolxis , care învăţase pe druizi , printre altele şi divinaţia prin fise şi numere. (Origenes , Philosophumena , I , 2 , 22 )
17. ŞI ÎN TIMPUL DIN URMĂ REGELE BUREBISTA AJUNGÂND CEL DINTÂI ŞI CEL MAI MARE DINTRE REGII DIN TRACIA ŞI STĂPÂNIND TOT TERITORIUL DE DINCOACE DE FLUVIU ( DUNĂRE ) ŞI DE DINCOLO..... ( Decretul Dionysopolitan În Cinstea Lui Acornion )
18. În ziua de azi , pentru a stăpâni cât mai mulţi oameni , nu se mai cuceresc teritorii , ci sufletele acelor oameni . Odată ce ai sufletul , ai omul ; iar când ai omul , teritoriul vine de la sine . ( contele de Marenches )
19. Într-adevăr acesta este unul dintre cele mai vechi popoare din Europa (...) fie că este vorba de traci (...) , de geţi sau de daci , locuitorii au rămas aceiaşi din epoca neolitică - era pietrei şlefuite - până în zilele noastre , susţinând astfel , printr-un exemplu poate unic în istoria lumii , continuitarea unui neam . ( André Armad )
20. Dar vă întreb , fraţilor , care sunteţi toţi moldoveni , cum ne lăsaţi pe noi , moldovenii , cei ce suntem rupţi din această Basarabie , să trăim pe celălalt mal al Nistrului ? Noi rămânem ca şoarecele în gura motanului ? Dar să ştiţi că de ne veţi uita , noi vom săpa malul Nistrului şi vom întrepta apa dincolo de pământurile noastre ! Mai bine să-şi schimbe râul cursul decât să rămânem noi rupţi unii de alţii . ( Toma Jalbă în congresul ostăşesc revoluţionar de la Chişinău , 20 octombrie 1917 )
21. Această naţiune neglijată şi oprimată stăpâneşte pământurile cele mai rele din întreaga ţară . Aceste pământuri le sunt luate îndată ce sunt defrişate de ei cu sudoarea feţei şi gata pentru a fi însămânţate cu porumb . Fiecare sas sau ungur poate să se înstăpânească pe pământul românului , chiar dacă acesta a fost stăpânul lui de sute de ani . Românul este alungat cu întreaga sa familie în munţi , unde el nu găseşte decât piatră şi câteodată este obligat să părăsească ţara . Dacă un sat românesc este aşezat în vecinătatea unui sat săsesc sau unguresc , românul nu are voie să se apropie mai mult de satele acestor două naţiuni privilegiate decât ţiganii . Nimeni nu îi adresează o vorbă bună şi el nu are niciodată o zi de sărbătoare . Eu nu voi uita niciodată vorbele unui bătrân al acestei naţiuni , din Şinca veche (Făgăraş) rostite pe patul său de moarte : Eu mor fericit , pentru că eu nu las în urma mea în sclavie nici femee , nici copii . Când am trăit printre ei am avut mai mult decât ocazia să constat că românul e bun . Cum se înduioşa inima sa când era tratat ca un frate . Oricât de duri ar fi aceşti oameni , eu am putut observa , în cei doi ani pe care i-am petrecut printre ei , trăsături care sigur nu ar fi fost nedemne pentru omul cel mai civilizat . Cât rău au făcut acestei naţiuni ura şi indiferenţa faţă de această naţiune altădată atât de mare şi de strălucitoare . Orice ar fi , naţiunea română are , prin numărul şi dreptul său la stăpânirea ţării , meritele sale proprii . ( geologul german Haquet , despre anii petrecuţi în Transilvania , 1763-1764 )

Enigmele Mării Negre

2011-12-11T01:05:00.000-08:00

În urmă cu aproximativ 13.000 de ani, clima europeană era destul de asemănătoare cu cea a zilelor noastre, exceptând partea de nord a continentului, în care mai persistau încă urmele ultimei Epoci de Gheaţă. În acea perioadă clima s-a schimbat brusc şi dramatic, gheţarii au început să se topească repede datorită creşterii accelerate a temperaturii, ceea ce a dus la inundaţii de proporţii în mari regiuni ale Europei. Noi ne vom referi în continuare la zona ţării noastre şi în special la zona Mării Negre.

Studiind geografia Mării Negre, doi geologi americani W. Ryan şi W. Pitman de la Universitatea Columbia au ajuns la concluzia că în acele vremuri îndepărtate, Marea Neagră nu era decât un lac uriaş cu apă dulce, înconjurat de terenuri fertile, cultivabile, nivelul lacului fiind cu aproximativ 100 de metri sub cel al Marii Mediterane. Dar în urma glaciaţiunii, Marea Mediterană a fost practic inundată de cantităţi imense de apă rezultate în urma topirii gheţarilor şi s-a revărsat inundând Marea Neagră cu apă sărată, peste istmul ce a devenit apoi Strâmtoarea Bosfor-Dardanele. Nivelul Mării Negre a crescut într-un timp relativ scurt, până când a ajuns să inunde pământurile din jurul fostului lac cu apă dulce. În favoarea acestei ipoteze vine structura atipică a fundului Mării Negre, unde se văd terasele unor plaje care înaintează în largul mării şi astfel se explică şi de ce Marea Neagră are un conţinut de sare mai scăzut în comparaţie cu cel al Mediteranei.

Fost comandant în Marina Militară a Statelor Unite ale Americii ca şi oceanograf, doctor în geologie marină şi geofizică, Robert Ballard şi-a dedicat întreaga viaţa explorării oceanelor, fiind cel care în 1985 a descoperit rămăşiţele subacvatice ale celebrului vas Titanic. În cadrul unei conferinţe publice susţinute în 2008, oceanograful RobertBallard prezintă descoperirile făcute în Marea Neagră şi afirmă următoarele: „pentru că nu există oxigen, Marea Neagră este cel mai mare rezervor de hidrogen sulfurat de pe pământ. Epavele sunt perfect conservate. Toate detaliile lor sunt perfect conservate. Priviţi acele artefacte, încă se vede mierea cum curgea din vase.”

Peştera Movile, un ecosistem unic în lume

Recent, în urma cercetărilor efectuate, Ballard a emis ipoteza că Potopul descris de Biblie ar putea fi localizat pe actualul teritoriu al Mării Negre. Astfel, o echipă de cercetători a filmat în largul Mării Negre, cam la 20 km de ţărmul turcesc mai multe artefacte specifice perioadei comunei primitive. Aceste descoperiri arată clar că ţărmul fostului lac cu apă dulce a fost locuit. La aceeaşi concluzie s-a ajuns şi în urma descoperirii a câtorva specii de scoici, unele dispărute, altele pe cale de dispariţie, dar toate cu o vechime cuprinsă între 7.500 – 15.000 de ani. În lipsa curenţilor marini, apele dulci au rămas neamestecate cu apa sărată provenită din Marea Mediterană. Mai mult decât atât, mediul marin din acea zonă prezintă condiţii optime de conservare a habitatului de acum câteva mii de ani, din cauza lipsei de oxigen.

Devenită celebră în urma cercetărilor făcute de NASA, Peştera Movile situată lângă coasta Mării Negre este un loc unic în lume datorită ecosistemului său neobişnuit. În această peşteră există ape bogate în hidrogen sulfurat şi o atmosferă bogată în dioxid de carbon şi metan. Majoritatea cercetătorilor sunt convinşi că ecosistemul peşterii este complet independent de cel existent pe pământ şi că în urma unui eventual cataclism planetar, acest ecosistem ar fi singurul supravieţuitor. Speologul Cristian Lascu, cel care a descoperit această peşteră spectaculoasă spune că fosilele vii descoperite aici s-ar fi putut refugia în peşteră încă din Epoca de Gheaţă. La momentul separării peşterii de mediul experior, singurele organisme care au supravieţuit transformărilor climatice au fostcele care trăiau în această peşteră caldă de sub pământ. Aceste organisme nevertebrate au fost nevoite să se adapteze la condiţiile extreme de mediu prin pierderea pigmentului, dezvoltarea simţurilor tactil şi olfactiv, iar cel al văzului dispărând complet. Ceea ce o face atât de specială şi unică este faptul că materia organică primară este sintetizată de bacterii chimiosintetizante, producătorii primari fotosintetizanţi lipsind, în interiorul peşterii nefiind lumină. Astfel acesta este singurul ecosistem bazat complet pe energia chimică folosită de aceste sulfobacterii care folosesc hidrogenul sulfurat din apă.

Pădurea preistorică

Se ştie că o foarte mare parte din Europa era acoperită de păduri, iar pe teritoriul ţării noastre aceste suprafeţe împădurite acopereau nu doar munţii, dar şi dealurile şi o mare parte a câmpiei, astfel că pământul românesc era acoperit în proporţie de 60 – 70 % cu păduri.

În timpul săpăturilor necesare construcţiei canalului Dunăre – Marea Neagră în anii ’80, în zona râului Argeş cupele excavatoarelor au scos la iveală foarte multe resturi vegetale la o adâncime de aprox. 6 metri. Continuând să sape cu atenţie, la o adâncime de 15 – 25 de metri s-au descoperit soiuri preistorice de stejari, fagi, goruni şi tei, toate într-o formă bine conservată chiar de nisipul care le acoperea vârfurile. Specialiştii veniţi la faţa locului au constatat vechimea acestui nisip care era de 10.000 – 12.000 de ani, ceea ce înseamnă că pădurea era desigur mult mai veche decât nisipul. Acestor descoperiri au urmat şi altele în zone apropiate. Rezultatele cercetărilor nu au întârziat să apară: pădurea preistorică se întindea pe o suprafaţă cuprinsă între localităţile Glina-Bobesti, Jilava, Domneşti, Mihăileşti-Cornetu terminându-se undeva la sud, probabil dincolo de graniţele ţării noastre.

Concluzia la care au ajuns cercetătorii a fost că această pădure a fost într-adevăr acoperită de o cantitate uriaşă de apă, dar care s-a retras într-un timp extrem de scurt, lăsând în urmă acea depunere de nisip sărat care a dus la conservarea excelentă a copacilor. Pornind de la ipoteza lui Ballard cum că pe actualul teritoriu al ţării noastre ar fi avut loc un adevărat potop datorită imensei cantităţi de apă ce s-a revărsat asupra pământului, ne punem întrebarea cât de mare putea fi acel val uriaş astfel încât să acopere suprafeţe întinse de pădure.

Cetatea scufundată

În anul 2004, o echipă de scafandri specializaţi în arheologie subacvatică au făcut unele cercetări în largul Mării Negre pentru a căuta vestigiile scufundate ale vechiului oraş Callatis. Această primă expediţie a fost condusă de Jeno Szabo, singurul român care a făcut parte din echipa lui Jacques-Yves Cousteau. În urma acestei expediţii s-au găsit piese arheologice şi urme ale vechiului oraş pierdut. Dar aceste cercetări au fost întrerupte din lipsă de fonduri. Mai târziu, în anul 2007 s-a reluat această expediţie la care li s-au adăugat şi alţi scafandri specializaţi din Ungaria şi, dotaţi cu aparate performante cu tehnologie de ultimă oră, au detectat cu ajutorul sonarelor o „anomalie” ciudată în adâncurile Mării Negre.

La aproximativ 6 metri adâncime, sub nisipul de pe fundul mării, s-au descoperit artefacte, pereţi, coloane şi străzi pavate. Atunci, scafandrii au realizat că au găsit ceea ce căutau, vechiul oraş pierdut al Callatisului, întemeiat de greci la porunca oracolului din Delfi, pe locul unei aşezări getice. Coordonatele relevate de aparatura folosită în timpul cercetărilor au evidenţiat o arie de opt kilometri pătraţi unde au fost înregistrate aşa-numitele „anomalii” - puncte care se diferenţiază de relieful natural.

Marea Neagră ascunde în adâncurile ei multe alte enigme, vestigii ale vechilor cetăţi, corăbii scufundate, monumente şi temple antice. Toate aceste tezaure arheologice necunoscute şi neexplorate încă aduc un farmec misterios şi fascinant ţării noastre.

de Daciana Matei

Al cui esti tu, Tepes Doamne?

2011-12-10T00:59:00.000-08:00

Istoricul sarb Iovan Deretic este de parere ca radacinile domnitorului Vlad Tepes sunt sarbesti „ suta la suta”. I-auzi, tocmai cand istoricul „nostru” Neagu Djuvara zicea ca e cuman!

Vlad Tepes, din Ordinul Dragonului, care a dat numele Draculestilor

Bulgarii si-ai insusit istoria tribalilor si getilor odrisi, pe care o prezinta ca fiind istoria stramosilor lor. Si, fiindca au vazut ca romanii nu prea le au cu istoria, l-au revendicat si pe Decebal! Acum a venit randul lui Vlad Tepes din neamul Draculestilor sa fie revendicat de vecini. Cum naiba se face ca sunt revendicati chiar domnitorii care au pus pielea-n bat (si nu numai pielea) tuturor celor care au vrut sa stapaneasca meleagurile astea?

Tepes e tot atat de sarb precum Tesla
“Dracula a fost 100% sarb!”, zice Iovan (nu cel din basmele valahe, novacul care a trasat brazda). „Dar nu numai el. Multi dintre romanii de azi au origini sarbe. Multi nu stiu ca, pana in secolul XIX, au vorbit limba noastra si foloseau alfabetul nostru la scris. Ma refer la valahi, adica la agricultori, pentru ca populatia din Transilvania era majoritar implicata in agricultura. De altfel, la mormantul lui Vlad Tepes se afla inscriptia: „Aici zace Vlad Tepes, robul lui Dumnezeu”, scrisa in cea mai pura limba sarba”, sustine istoricul Iovan Deretic. Ce sa zicem?! Am fi inclinati sa ne bucuram ca istoricul „sarb” a gasit mormantul lui Vlad Tepes. Am pus sarb in ghilimele, pentru ca numele domniei sale mi-a adus aminte cum deretica bunica prin ograda, ca sa ma exprim in cel mai pur grai al valahilor. Cu care, daca ne luam dupa nume, Iovan Deretic este neam. Ca si cu Nicolaie Tesla. Cat despre scris in alfabetul „lor”, Deretic o fi auzit despre prima scrierea din lume, din cultura Turdas-Vinca, si-atunci nu ne mai suparam, ca am avut stramosi comuni intr-o anumita zona.
Sarabii, getii regi si sacerdoti

Conducatorul get Basaraba inmormantat la Agighiol

Cel mai bine l-ar combate pe Iovan Deretic istoricul nostru Neagu Djuvara, care incearca sa demonstreze ca Vlad Tepes era cuman, adica de neam turcic. In acest caz, nu prea a supt laptele neamului sau, daca tinem seama de dragostea ce-o avea pentru turci si modul cum ii salta in teapa! Ca sa n-o mai lungim, Djuvara vrea sa demonstreze prin faptul ca Vlad era mai brunet, cu par carliontat si se mai tragea si din enigmaticii Basarabi, pe care istoricul ii socoteste tot cumani. Ce sa facem atunci cu incomodul Iordanes, care in lucrarea sa „getica” spune: „Primii dintre getii pileati – nobili – erau Sarabos Tereos, dintre care se consacrau regi si preoti!” Ca Iordanes are dreptate o dovedeste tezaurul de la Agighiol, care stabileste legatura clara dintre regalitatea geto-dacica si domnitorii Basarabi, atestati astfel din sec VII i.e.n. Basaraba nu a fost doar un nume de familie, ci un titlu domnesc, ca si cel de „IO”, care nu inseamna „eu”, pentru ca apare in cronici si ca insotitor al numelui voievodului.
Cerbul fabulos intemeietor de state

Cerbul cu opt picioare, aducator de noroc si intemeietor de regate

Mircea Eliade arata ca Sarabha in mitologia arienilor – carpato-pontici – era un cerb fabulos cu opt picioare in loc de patru, o fiinta divina, care aducea noroc si bogatie vitejilor, iar unde se oprea intemeia regate. La finalul vietii pe pamant, cerbul devenea calauza pentru sufletul mortului. Acest cerb era simbol pentru aur si pentru suveraninate si il intalnim in tezaurul de la Agighiol, unde a fost inmormantat un Saraba get. Particula „ba” (Ba.Saraba) insemna „a straluci”! Pe cupele din tezaur se mai afla si un dragon pe spatele unui porc. Probabil cel preluat in „Ordinul Dragonului”, de unde se trage numele Draculestilor.

enational.ro

Uluitoarea ipoteza greceasca. Sfantul Apostol Andrei a petrecut in Dacia 20 de ani

2011-12-09T02:37:00.000-08:00

Un interviu acordat de ziaristul grec George Alexandrou, autorul uneia dintre cele mai vaste monografii dedicte Apostolului Andrei (pe care il praznuim pe 30 noiembrie), intitulata “El a ridicat crucea pe geata”, jurnalului ortodox de credinta si cultura “Drumul Emausului” din America, ne dezvaluie un fapt uluitor: Apostolul neamului nostru a folosit “cartierul general” din Scythia Minor timp de 20 de ani!
In urma cercetarilor sale, George Alexandrou a constatat ca, din uriasul puzzle, reprezentat de teritoriul unde se presupune ca ar fi ajuns Andrei in cele patru calatorii misionare ale sale, lipseste o “secventa” de 20 de ani, cuprinsa intre intoarcerea lui la Marea Neagra din Valaamo (Finlanda) pana la plecarea spre Sinopae si de acolo spre Patras, in Achaia, unde avea sa fie martirizat. Aceasta lunga perioada de timp, conform celor constatate de Alexandrou, Apostolul Andrei ar fi petrecut-o in Dobrogea de astazi, unde isi avea ‘”cartierul general” in Pestera de care traditia i-a legat numele. De aici, ar fi intreprins calatorii evanghelizatoare in restul Daciei, pe Dunare, in sudul fluviului, pe malul Marii Negre, dincolo de Prut si chiar in teritorii mai indepartate. Dupa fiecare asemenea misiuni s-ar fi intors in pestera sa.
«Cartierul general» din Dobrogea, cel mai iubit, dupa Hristos
Alexandrou explica aceasta lunga ramanere a apostolului in Scytia Minor prin faptul ca s-ar fi “simtit foarte apropiat de daci deoarece erau monoteisti. Potrivit lui Flavius Josephus, preotii locului erau ca esenienii: virgini, strict vegetarieni, ca ascetii din desert. Societatea daca era foarte libera, femeile aveau aceeasi pozitie cu barbatii, spre deosebire de societatea greco-romana, dacii nu aveau sclavi. De fapt, erau unici in lume la acea vreme pentru ca nu aveau sclavi. Potrivit traditiilor romanesti si descoperirilor arheologice, dacii au devenit crestini datorita Sfantului Andrei insusi, in primul secol. Este firesc sa se fi simtit ca acasa in randul clerului dac si ca ei sa-l fi acceptat rapid si sa fie convertiti”, mai spune jurnalistul grec in interviul amintit. Alexandrou crede ca Apostolul Andrei a iubit acest loc din Scythia Minor mai mult decat orice, dupa Hristos. “Cred ca Dumnezeu i-a oferit asta ca o consolare deoarece a avut calatorii misionare foarte dificile. Avem descrieri ale unor locuri unde nu a fost bine-venit, de unde a fost obligat sa plece. Lucrurile au fost deseori foarte dificile, mai ales cand a fost la slavi, unde sacrificiul uman era inca practicat. Va puteti imagina: Era obosit sa treaca prin astfel de lucruri si cand a venit la daci… unde grecii si evreii erau acceptati in aceeasi masura si unde existau preoti sihastri asceti, se intelege cat de lesne s-a integrat. Putea sa predice, era fericit acolo. De fapt, dacii credeau ca religia pe care el a adus-o nu era numai mai buna decat a lor, ci si o continuare a vechii religii. Au privit religia nativa ca prevestitoare pentru crestinism. Douazeci de ani inseamna mult si se intelege de ce romanii isi amintesc de el mai mult decat de alte traditii”, mai spune cercetatorul grec.
A fost Sfântul Andrei martirizat in timpul imparatului Traian?
George Alexandrou acorda o mare credibilitate traditiilor romanesti despre Apostolul Andrei, pe care le considera “cele mai de nadejde”. In baza lor, afirma ca, la vremea martiriului, apostolul ar fi avut 85 de ani, poate chiar 95. Totodata, cercetatorul grec este de parere ca martiriul lui nu ar fi avut loc pe vremea lui Domitian sau Nero, conform traditiilor grecesti, ci la inceputul celui de-al doilea secol, pe vremea domniei lui Traian, intre anii 95 d.Hr. si 105 d.Hr. El ia de baza traditiile romanesti si versiunea Sfantului Grigore de Tours a “Faptelor lui Andrei”, in care se spune ca inainte de martiriu, apostolul a avut un vis in care si-a vazut fratele Petru si pe Ioan Evanghelistul in Rai. Aceasta ar putea fi o referire indirecta la faptul ca apostolii Petru si Ioan murisera deja. Sfantul Epiphanius spune acelasi lucru, la fel si Pseudo-Abdia, episcopul Babilonului. De altfel, traditia greaca plaseaza moartea misterioasa a Sfantului Ioan Evanghelistul din Efes (cum ca ar fi fost ingropat de viu pana la gat si apoi corpul lui a disparut pur si simplu) in anul 102 sau 103 d.Hr. “De fapt, exista si acum cantece populare (romanesti n.n.) care vorbesc despre o intalnire intre imparatul Traian si Sfantul Andrei”, concluzioneaza cercetatorul.
Cele patru calatorii ale Sfantului Apostol Andrei
Conform cercetarilor intreprinse de George Alexandrou, Apostolul Andrei ar fi realizat patru calatorii misionare impresionante, desfasurate intr-un teritoriu vast intins pe trei continente: Asia, Europa si Africa. Iata, in sinteza, posibilul traseu strabatut de neobositul propovaduitor:
Prima calatorie: Gaza - Lidda, in Palestina- Antiohia – Ancara-Edessa – Urfa (Turcia, in anul 36 d.Hr.) – Bythinia – Capadocia –Galatia – Pontul grecesc – Armenia – Caucaz – Ierusalim; A doua calatorie: Ierusalim –Antiohia –Cipru (cu vaporul) –Ephes (unde s-a intalnit cu Apostolul Ioan) –Antiohia –Niceea –Pont –Georgia –Parthia (Persia) –prin Kurdistan –Cynocefaloi (azi Balachistan, la granita cu dintre Pakistan si Iran – Sogdiana (azi Samarkand si Bokhara in Uzbekistan – prin Pakistan si Afganistan, pe Drumul Matasii) –Massagetae (China)- Altai – Marea Caspica -Kurdistan – Ierusalim; A treia calatorie: Ierusalim (anul 49, imediat dupa primul sinod apostolic) – probabil Egipt – Etiopia- Marile Lacuri (granita din Tanzania, Uganda, Rwana si Congo) – Zimbabwe – Etiopia- Meroe (in sudul Nilului) –Ierusalim; Aceasta misiune a fost una speciala, pentru ca ea a vizat, in primul rand, salvarea Sfantului Matei, capturat de triburi antropofage din zona actualei Zimbabwe. A patra calatorie: Ierusalim (dupa Adormirea Maicii Domnului) –Pont –Georgia –Caucaz – Marea Azov –Donetk (Crimeea) –Kiev- scitii din Ucraina- posibil Novgorod – Lacul Ladoga (Valaam) – posibil Solovki – posibil Marea Baltica – Scotia – posibil Marea Baltica – prin Polonia si Slovacia –Dacia –Sevastopol – Sinopae –Patras; Se observa ca Pontul grecesc a fost vizat in mod special de Andrei. Adica acele orase porturi de la Marea Neagra infiintate de greci. In acest context, se poate afirma ca apostolul ar fi putut ajunge in Scythia Minor inca din prima sa calatorie, unde ar fi putut lua contact si cu populatia autohtona, adica cu stramosii nostri daci. In decursul anilor, a revenit cel putin de trei ori in zona, de unde, in ultima calatorie, a pornit spre locul martiriului: Patras.
Apostolii au strabatut pamantul in lung si-n lat
George Alexandrou este un bine-cunoscut reporter international, de origine greaca, scriitor si comentator politic, absolvent al Universitatii din Grecia, un fost hippiot si calator pasionat, luptator pentru ecologie. A fost directorul unui ziar istoric din Grecia, director de emisiuni de stiri al unui post de radio din Cipru, a coordonat apoi un program saptamanal de stiri la Radio “Vocea Greciei”, pentru grecii din diaspora, calugarii greci ortodocsi din Siberia, imigranti din Pakistan etc. Este casatorit cu Olga, o ucraineanca de origine rusa, si are doi copii.
Este autorul cartii “El a ridicat crucea pe ghiata”, un volum de 1.000 de pagini dedicat calatoriilor Sfantului Andrei, care exploreaza sursele, traditiile, rutele si culturile apostolului, volum pe care il defineste ca fiind “un goblen cultural”. Ideea cartii s-a nascut la Manastirea Noul Valaamo din Finlanda, unde se retrasese sa scrie o carte despre kalash, descendentii lui Alexandru cel Mare de la granita de nord-vest a Pakistanului. Acolo s-a gandit insa ca ar fi mai bine sa scrie o carte despre sfintii karelieni ortodocsi. De la calugari a aflat insa ca Apostolul Andrei a fost in Karelia. Odata ajuns in Grecia, editorul sau i-a sugerat sa scrie despre acest apostol. Asa a ajuns sa cunoasca legende, traditii, obiceiuri, texte etc. despre Andrei, din peste 50 de limbi si dialecte si a incercat sa vada daca diferitele traditii ale calatoriilor acestuia se potrivesc geografic si temporal, daca sunt macar posibile. Acestea toate au fost coroborate cu comentarii scrise despre vizita apostolului intr-o zona, ajungand sa descopere ca spre exemplu, “traditia kazahstana se potrivea din punct de vedere geografic si temporal cu cea sogdiana din Uzbekistan, aceasta era in concordanta cu cea partiana, iar aceasta se potrivea cu traditia siriana. Era ca un tren, un vagon dupa altul, pana cand am ajuns sa-mi lipseasca doar 20 de ani”, declara acesta intr-un interviu realizat de jurnalul ortodox de credinta si cultura “Drumul Emausului” din America. Acesti 20 de ani au fost completati de traditiile si dovezile romanesti. “Cel mai incredibil lucru a fost acela ca, potrivit vechilor traditii romanesti, anii pe care i-a petrecut acolo reprezinta exact perioada care imi lipsea”, spune acesta. In documentarea sa, foloseste traditii scrise din secolele II si III d.Hr. si este convins ca la acea vreme apostolii au putut strabate teritorii vaste, dovada fiind calatoriile din antichitate cunoscute sau hartile lui Ptolemeu, spre exemplu. Autorul monumentalului volum sustine cu argumente ca marginile pamantului pana unde le poruncise Iisus ucenicilor sa propovaduiasca Evanghelia Lui erau foarte exact cunoscute de lumea greco-romana. Astfel, pentru greci si romani, lumea se termina in abis, la antipozi, dupa Capul Prasum din Zimbabwe. “Faptul ca apostolii au reusit acest lucru intr-o oarecare masura este pus in lumina de istoricul Tertullian, care a scris in 170 d.Hr: “Avem diaconi, avem preoti si avem biserici, pana la sfarsitul pamantului.” Apoi descrie locurile: Sarmatia, Africa Subsahariana, Insulele Britanice si Scitia. Teritoriul sarmatienilor, de exemplu, se intindea de la Marea Caspica la lacul Baikal si de la Mongolia pana la Siberia”, mai spune cercetatorul grec.
Indreinul kalashilor din Pakistan si Indreanul romanilor
Pentru realizarea monumentalei sale carti, George Alexandrou a utilizat traditii orale si texte referitoare la Apostolul Andrei din greaca veche, greaca moderna, pontiana si calabriana, georgiana, abhaziana, slavona, sarba, rusa, ucraineana, romana, kalasha, baganda, kurda, etiopiana amharica, copta, araba, siriana aramaica, turca, turcik din centrul Asiei, iraniana, bulgara, engleza veche, engleza, germana, italiana, latina, albaneza, finlandeza, kareliana, armeana si foarte multe dialecte. A fost impresionat sa descopere la oamenii care vorbesc kalasha, din Pakistan, prezenta unui mesager al lui Dumnezeu cu numele de Indrein, si sa constate ca, in romana veche, Sfantul Apostol Andrei era numit Indrean.
O piesa aparte, care parea a nu completa uriasul puzzle
In timp ce traditiile separate din Bulgaria, Romania, Etiopia, ale vechilor aramaici, sirieni, copti, cele din Grecia si cele ale bisericilor care apartin de Roma, referitoare la Apostolul Andrei, se potrivesc toate, Declaratia de la Arbroath-Declaratia Scotiana de Independenta fata de Anglia, din 1320, care spunea ca scotienii au invatat credinta crestina de la Apostolul Andrei insusi, parea a nu se integra in uriasul puzzle. Dupa lungi cautari, Alexandrou a descoperit ca exista in antichitate o ruta care lega Scotia de alte locuri in care se stia ca fusese Andrei. El a identificat astfel un grup de laponi, numiti “oamenii foca”, vanatori de balene, care locuiau pe coasta baltica, unde se stia ca a poposit si apostolul. Acesti laponi au facut in antichitate comert pe mare, din Scandinavia pana la Hebrides, Orkney, Insulele Shetland si nordul Scotiei, unde exista un loc numit St. Andrew’s, care pastreaza si astazi relicve crestine de secole. In secolul I, Roma capturase sudul Britaniei, iar scotienii si pictii din nord, presati de inchiderea comertului in sud, au inceput sa foloseasca aceasta ruta celto-lapona veche, urmata probabil si de apostol. Asa s-ar putea explica mentionarea categorica a prezentei lui in Scotia in documentul amintit.
Apostolul nostru era umil si avea simtul umorului
Din traditiile studiate de George Alexandrou, s-a conturat imaginea si caracterul omului Andrei. Asadar, apostolul care i-a crestinat pe strabunii nostri era un om simplu, umil, dar ciudat. Traditiile din Kurdistan, Valaamo, Etiopia si Persia il descriu la fel. Avea obiceiul de a fixa pietre mari sau cruci de fier pretutindeni. Cara un baston imens cu cruce. Era foarte modest si nu umbla cu prea multi discipoli dupa el. Nu predica multimilor, ca Petru sau Pavel. Aduna putina companie, precum un staret de manastire. Era in schimb un om cu simtul umorului. In acest sens, unele surse spun ca, atunci cand a vazut pentru prima oara saunele slavilor, la Novgorod, ar fi trimis scrisori prietenilor spunandu-le: ”Acesti slavi sunt niste oameni asa ciudati: se autotortureaza cu crengi de mesteacan”. Radea cand se gandea la acest lucru. A calatorit alaturi de crescatorii de reni din Laponia, cu hunii, a vorbit cu filozofii greci, comerciantii slavi, cunostea birocrati chinezi, a vizitat triburi primitive din nordul Pakistanului si pe berberii din desertul Sahara. A calatorit pe jos, cu barci si canoe, pe cai, pe camile, reni sau elefanti. Fiind foarte modest, nu a iesit in evidenta alaturi de triada Petru, Iacov si Ioan, desi a fost “cel dintai chemat”. Credea ca fiecare persoana pe care o intalneste este insusi Hristos. Traditia copta spune ca a fost persecutat la antropofagi. De altfel, el a mai fost persecutat in Kurdistan, la Sinopae in Pont, la Tesalonic, in Chalandritsa, langa Patras. Din apocrifa “Faptele lui Andrei” reiese ca era un tip inalt, putin aplecat de spate, cu spancene stufoase, care se intalneau deasupra unui nas mare. Avea parul ondulat si o barba carunta, care se separa in doua spre capat. Avea ochii, probabil, albastri.
De ce iconografia il reda intotdeauna batran pe Andrei
In traditia iconografica, Sfantul Apostol Andrei este redat la fel de batran ca si fratele sau Petru, desi, potrivit Scripturilor, Sfantul Andrei era mai tanar decat Petru. Chiar si Leonardo Da Vinci, in celebra pictura “Cina cea de taina”, l-a infatisat tot in varsta, dupa modelul icoanelor vechi existente la vremea lui. In Sinai, la Manastirea Sfanta Ecaterina, unde exista unele dintre cele mai vechi icoane crestine, Sfantul Andrei este pictat tot batran. Acest lucru se explica prin faptul ca in iconografie este redat chipul persoanei asa cum a fost vazut ultima oara. Numai Sfantul Ioan nu este pictat ca un om batran, deoarece a fost binecuvantat de Dumnezeu sa “salasluiasca pana cand voi veni”. Toti ceilalti apostoli sunt mereu portretizati la varsta mortii, intocmai ca si Domnul.
sursa : Gardianul.ro

Dumitru Manolache

Arcul de triumf ridicat de cei doi Galerius in Salonic (304), un monument al gloriei dacice

2011-12-04T01:00:00.000-08:00

Arcul de triumf ridicat de cei doi Galerius in Salonic (304), un monument al gloriei dacice, fragment de Dumitru Balasa

Niels Hannestad afirma ca „cel mai important dintre monumentele tetrarhice care s-au pastrat, etse Arcul lui Galerius de la Salonic, orasul de resedinta al imparatului”.
De unde Columna de la Roma si Tropheum Traiani erau monumente ale infrangerii puterii dacilor, arcul de triumf de la Salonic ramen peste veacuri ca un insemn major al triumfului dacismului. Desi cercetatorii nu au cunoscut acest magnific edificiu de piatra, in afara de cativa neluati in seama, el se impune prin triumful dacismului in intreaga lume antica. Cu toate acestea, citadela peninsulara romana ofera o larga audienta unor urmasi ai lui Traian, in detrimentul imparatilor traco-daci. Vorbind despre Galerius, nu putem trece peste Arcul de Triumf de la Salonic ridicat de el in aceasta a doua capitala a Daciei, sud-dunarene. Este vorba de interesanta comunicare a cercetatorului Victor Stancu, intitulata Dacii in metopele Arcului de Triumf al lui Galerius de la Salonic. Comunicarea nu a fost luata in seama, desi acest edificu monumental face parte din „triologia dacica”: Columna de la Roma, Tropheum Traiani de langa Constanta si Arcul de Triumf de la Salonic. Acesta din urma este „un monument istoric mai putin cunoscut, dar tot asa de important ca si Tropheum Traiani si Columna Traiana de la Roma”, dupa cum remarca cercetatorul amintit, ba chiar mai important. El va trebui prezentat in toate manualele scolare ale Daco-Românilor.

Arcul lui Galerius „a fost ridicat de Senatul roman, in jurul anului 304 e.n., pentru a glorifica victoria cezarului C(aius) Galerius Valerius Maximus” (al carui bust apare in dreapta, daltuit in piatra) asupra persilor, castigata in anul 297 e.n., cu ajutorul trupelor de daci, compatriotii sai”. Metopele monumentului „ii prezinta pe daci ca factor principal in castigarea victoriei, fapt recunoscut de toti cercetatorii, incepand cu profesorul danez K.F. Kinch, a carui lucrare constituie piatra de temelie pentru studiile celorlalti.
In continuare, Victor Stancu prezinta scena „Cuvantul lui Galerius catre trupele de daci. Scena se petrce la Sardica (in Dancia Ripensis). In centru, in mijlocul a doua randuri de soldati echipati pentru razboi, purtand drapelele specifice dacilor-teribilul balaur cu cap de lup- Galerius in atitudine oficiala a imparatului. Prin poarta din stanga intra alti soldati in aceeasi tinuta si purtand aceleasi drapele”. Acestia ar fi Dacii „din nordul Dunarii” care au dat ajutor compatriotului lor in lupta contra persilor.
Tot Victor Stancu mentioneaza ca istroicul roman Al. T. Dumitrescu, analizand metopele Arcului de Triumf de la Salonic, colindele de Craciun (Imparatul Ler, curtile lui Ler etc), legende, traditii, ridicari topografice in zona, precum si vestigile gasite in sapaturile de la Resca (vechea Romula), sustine ca Galerius era originar din Romula, unde avea si un palat si unde a fost inmormantat si ca scena Cuvantarea lui Galerius s-a petrecut la Romula. Localizarea scenei la Romula (Resca, Oltenia) are la baza asemanarea capiteliului corintic al coloanei reprezentate in dreapta metopei cu capitelurile unora din coloanele gasite in sapaturile de aici” (la Romula). Dimitrie Cantemir, scrie: „mi-a povestit un voinic, Preda Stambol, roman din Tara Munteneasca precum in Tara Romaneasca aproape de Dunare, pe malul Oltului sa se fi vazand niste temelii de cetate, carora taranii de pe acolo din batranii lor apucand le zic Curtile lui Ler imparat, precum si din colindele Anului Nou si astazi au luat de pomenesc Ler Aler Domnul”. „O traditiune populara din comuna Cioara-Doicesti (Braila), se zice ca Ler a fost un imparat de la care au inceput colindele”. Relatarea lui Dimitrie Cantemir Ler, Aler Domnul o completam dupa cum urmeaza: (Ga)Ler(Ius) Aler(Ius) Dominus (imperator). Este un argument in plus pentru identificarea celor doi Galerius cu Ler Imparatul Dacilor si a cetatii Romula cu Recica, Recidava.
Si Victor Stancu trage concluzia ca „se impune o analiza meticuloasa si ampla asupra celor sustinute de Al. T. Dumitrescu”.
A doua metopa ce ne intereseaza este „jertfa lui Diocletian so Galerius ce precede lupta” Alta metopa analizata este „Batalia din tara Kurzilor-Sarja cavaleriei dace”. Aici apare „Galerius galopand avantat spre inamic, cu avangarda (doi calareti in fata care au angajat batalia) si in spate cu restul trupelor calare, toti purtand drapelul dac caracteristic. Armata cu care va castiga victoria este compusa exclusiv din daci, ceea ce este semnificativ”. Dedesubt, „metopa il reprezinta pe Galerius calare, luptand cu seful inamic, care este de asemenea calare, si pe care il domina. Ce doi soldati ce urmeaza imediat calul lui Galerius, reprezentand, fara indoiala garda sa, sunt daci (dupa imbracaminte si scuturi), fapt de asemenea semnificativ”. Si incheie cercetatorul amintit, ca toate acestea „demonstreaza de o maniera sugestiva aportul militar important al elementului autohton din Dacia, la nivelul anului 300 e.n.”
Daca toata armata lui Galerius Maximus apare cu steagul dac (gnostic ofit) si cu ea castigase lupta impotriva Persilor si daca insusi imparatulk Galerius cel Batran se declarase „Dusman al numelui de roman si vrea sa schimbe titulatura Imperiului Roman in aceea de Imperiu Dacic” si chiar a schimbat-o, se mai poate cinva indoi de faptul ca limba traco-daca, Lingva rustica, avea circulatie in tot imperiul? Imperiu dac instaurat de Galerius, ca si arcul de Triumf de la Salonic constituie dovezi peremtoorii pentru dainuirea Dacilor de-a lungul mileniilor si ca asa zisa „nimicire” a neamului Dacilor este o simpla figura retorica. Adaugam ca inscriptia Arcului de Triumf a fost distrusa de peninsularii sovini.
Arcul de la Salonic este urmat de Arcul ridicat de imparatul Constantin cel Mare la Roma, dupa cum vom vedea mai jos. Ceea ce trebuie sa mai retinem indeosebi, este faptul ca „Ler Imparatul”, care apare in folclorul romanesc, este de fapt acest „imparat dac” Galerius. Ideea Imperiala si continuitatea Daco-Românilor pana in anul 1001 e.n., a fost tratata pentru prima data, in clarificarea continuitatii, de marele tracolog Iosif Constantin Dragan in Mileniul imperial al Daciei. Pentru identificarea lui Ler imparatulcu Galerius I si II pledeaza concluziile lui N.A. Constantinescu, care trateaza provenienta lui Ler din Valeriu, ca si din Galeriu. Acesta vorbeste de „figura legendara a lui Ler imparat” (probabil legat si de „Lerui Ler” din colinde) pus in legatura, fie cu numele amintite fie cu Galer(ius); si Galerius si Valerian (ne referim la imparatii romani cu acest nume) care au avut legaturi cu regiunile de la Dunare. Nu am la indemana opera lui Sextus Aurelius Victor (361), decat fragmentele din Fontes. Petru Maior socoteste pe Galerius „ dintra romanii cei de peste Dunare, nascut la Dachia ripense, drept din parinti prosti si el inca mai inainte au fost pastoriu de vite, pentru carea s-au si poreclit Armentarius, dar om frumos in trup, vestit si norocos ostas. Unde se nascuse acolo fu si ingropat; caruia loc el ii pusese numele Romulian, de pre numele mamei sale Romula”. In nota sa, Petru Maior repeta: „Insa Galerius a fost un om drept, este adevarat ca neslefuit si rural, insa demn de lauda: avea un corp frumos, remarcabil ostas si norocos in razboaie, nascut din parinti de la tara, pastor de turme. De unde i s-a si dat porecla de Vacarul. S-a nascut in Dacia Ripensis, si tot acolo a fost ingropat in localitatea pe care, dupa numele mamei sale Romula o denumise Romulianum”. Dupa Galerius Armentarius a urmat „intru imparatia romanilor, Galerius Maximinus”. El era „nepot de sora lui Armentarius”. Inainte „ de a se face imparat se chema Dara”. Din familia lui, spune Petru Maior, se pastreaza si azi „preste Dunare” (la nord) „familie stralucita Dara”. Acelasi Sextus Aurelius Victor spune: „Galerius Maximinus nascut din sora lui Armentarius si numit inainte de a ajunge imparat cu numele adevarat Dara-prin nastere si instructie arata ca un pastor, insa avea o minte calma care pretuieste pe cei intelepti si invatati”.
Daca repetam singura eroare a lui Petru Maior, si anume, ca cei doi imparati, Galeriu Vacarul si nepotul sau Galerius Daran nu au fost romani, ci Daci- care au urat pe romanii ce-i robisera, informatiile sunt destul de valoroase.
Trebuie sa mai retinem faptul ca mama lui Galerius I se chema Romula si ca era daca. Romula este femininul lui Romulus. Locuitorii localitatii Romula sunt romanatieni (sau Romulenii) de mai tarziu. Datorita asemanarii intre viguroasa limba a Traco-Dacilor si cea a peninsularilor, sa nu facem greseala de a socoti ca toate cuvintele dace se trag din artificiala romana: „latina”.
Desi in toate studiile, Arcul de Triumf al lui Galerius este trecut intre monumentele de arta romana, pozitia sa, ca si initiatorul ei, dovedesc ca este vorba de un arc de triumf al artei traco-dace. Neglijandu-se cultura si originea lui Galerius-dac autentic- se produc grave erori. Traco-dacismul a fost dominanta teritoriala si lingvistica si chiar stiintifica. Alfabetul grec si latin au fost niste intamplari care au facilitat inventarul carturaresc, dupa cum cifrele arabe au deschis noi orizonturi calculelor universale.
Fragment din „Dacii de-a lungul mileniilor”, de Dumitru Balasa

LA MULTI ANI,DACILOR!!!

2011-12-01T00:00:00.000-08:00

‎...Sa ai curajul sa spui DA......Sa ai curajul sa spui NU... ...Si-n fiecare clipa grea....Sa fii mereu,acelasi TU.... ...Sa stii sa crezi....Cand altii te inseala.... ...Sa te ridici....Cand altii te doboara..... ...Sa poti pastra...Ce altii vor s-alunge.... ....Sa stii sa razi...Cand inima iti plange..... ...Si cald, TU sa ramai!!....Chiar de afara ninge..... ...Aceasta este harta......Si calea de-a invinge!!!(Rudyard Kipling)

"Invata cine esti. Invata ce faci bine si fa-l cat mai mult. Invata ce faci rau. Nu-l mai fa. Fii Tu schimbarea pe care vrei sa o vezi in tara. Uite-te la fratele tau. Sustine-l. Ajuta-l. Iubeste-l. E fratele tau. Cresteti impreuna. Nu-i ma da in cap. Iubiti-va. Iubiti-ma. Faceti curat. Organizati-va. Creati o viziune. Creati o structura. Ganditi pe termen lung . Adaugati valoare. Lasati lumea mai buna. Credeti in idealuri. Munciti mai mult. Visati mai mult. Cititi mai mult. Cunoaste-ti-va trecutul. Luati tot ce e mai bun din el. Nu mai faceti aceleasi greseli. Fiti uniti.Nu va mai tradati unul pe altul. Nu mai cautati probleme. Cautati solutii. Nu mai vorbiti. Actionati. Nu daramati. Construiti. Nu mai barfiti. Laudati. Nu mai furati. Daruiti. Nu mai urati. Iubiti. Nu mai mintiti. Fiti integri. Nu mai fiti tematori. Fiti curajosi. Nu renuntati usor. Perseverati. Nu va limitati. Autodepasiti-va. Nu judecati. Iertati. Nu luptati Impotriva. Luptati Pentru. Nu supravietuiti. Faceti istorie. Nu va vindeti sufletul pentru un mititel. Sau pentru un Hermes. Pentru nimic! Nu va mai indoiti. Nadajduiti. Nu mai disperati. Credeti! Nu mai faceti lucrurile de mantuiala. Fiti competenti. Nu mai spuneti merge si asa. Fiti profesionisti. Nu mai aruncati pisica de la unul la altul. Fiti responsabili. Nu mai cereti. Dati. Nu mai impiedicati. Ajutati. Nu va plafonati. Invatati. Nu mai plecati capul. Stati drepti. Indrazniti!" Alexandra Svet

LA MULTI ANI,DACILOR!!! TRAIASCA DACIA MARE!!!

Apostolul Andrei si regii dacilor

2011-11-30T04:49:00.000-08:00

"Trece-ma si Dunarea, ca sa afle Dacia, ca s-a nascut Mesia"

Intr-una din legendele dobrogene despre Sfantul Andrei sunt pomeniti regii daci, sub conducerea carora s-a petrecut marele eveniment al venirii Apostolului in Dacia. Nici un istoric nu a luat vreodata in serios aceste informatii, de o importanta uriasa: le-a fost greu sa creada ca omul de rand a putut memora si transmite faptele, timp de doua mii de ani, din generatie in generatie

Dregatorul Dura si printul Cutusone "cel Viteaz"

In anii '20, un avocat pe nume Ion (Jean) Dinu strangea legende despre Sfantul Andrei, in satul Ion Corvin, in apropierea caruia se afla pestera in care se spune ca a popositapostolul. Una dintre aceste legende este cu totul uluitoare, caci ofera informatii istorice de cea mai mare importanta. Am aflat-o citind cartea lui Dumitru Manolache, "Andrei, Apostolul Lupilor": "Ci s-a oprit maritu Andreiu in plaiul dregatorilor Cutusone si Dura - spune povestea - unde este acum satul Ion Corvin si padurea cu pestera sfintitoare, care a fost schit de odihna sfantului calator si loc de inchinare pentru el si pentru sfintii cari au fost cu el, in calatorie de propoveduire. Multimea de trudnici si de daci si geti si alani si greci si romani, de pe tot plaiul au alergat la Sfantul Apostol, iar Andreiu ii invata si ii boteza in apele celor noua izvoare sfintitoare si tamaduitoare, pe langa schitul sau sfant, care izvoare se mai vad si pana acum, oglindind sfintitul schit si dand tamaduire si alinare celor bolnavi si sanatosilor".
Cine erau acesti "dregatori", Dura si Cutusone, si care erau "plaiurile" lor? Stim din mai multe surse stravechi ca Apostolul Andrei primise spre evanghelizare, prin tragere la sorti, Scitia, Tracia si regiunile care se intind pana la Dunare, ba mai precis, "Gotia" si regiunile de rasarit ale Daciei Carpatice, pana dincolo de Nistru. Deci ajunsese, fara indoiala, in tinuturile dacilor. Aici existau numeroase nuclee de preoti ai vechiului cult zamolxian, religie care avea multe in comun cu noua credinta crestina. Trecuse un veac de la vremurile de glorie ale marelui rege Burebista si incepea sa se simta amenintarea teribila a Imperiului Roman. Cum Apostolul Andrei a murit in anul 60, vremea in care acesta a ajuns pe pamantul dacic trebuie sa fi fost cu cativa ani mai inainte. Nu cu multi, spun cercetatorii. Dar nici un autor antic, nici un izvor cunoscut nu ne spune cine era pe tronul Sarmisegetuzei in acel moment. Stim numai de la un istoric grec ca, mai tarziu, in preajma anului 87, batranul rege Duras ii va ceda tronul tanarului Decebal, mult mai energic si mai priceput in fata amenintarii romane.Este oare vorba despre acelasi Dura, pomenit de legenda dobrogeana? Fara nici o indoiala. Dar atunci trebuie sa admitem ca Duras era, intr-adevar, foarte batran, devreme ce tot el era rege si in vremea apostolatului Sfantului Andrei, adica cu 27 de ani mai inainte. Desigur, multi vor zice ca nu trebuie sa dam crezare unei simple legende, ca daca izvoarele istorice spun ca regele Duras era foarte batran, nu inseamna ca a si domnit mult, ci putea sa urce pe tron la batranete. Vor mai spune unii ca nu e posibil ca numele unui rege dac sa fi fost pastrat, timp de doua mii de ani, in memoria colectiva si transmis prin traditie. Ba e posibil!
Nu stim daca Andrei a ajuns pana la Sarmisegetuza. Tinutul cel mai accesibil si direct vizat era cel al Daciei Mici, adica Dobrogea. Oricum, evenimentul venirii Apostolului Andrei trebuie sa fi avut ecouri de puternica amploare in constiinta dacilor din toate tinuturile, de la mare pana la munte. Deci, n-ar trebui sa ne mire ca numele regelui Duras a ramas in traditia populara ca fiind "dregatorul" in vremea caruia Apostolul Andrei a ajuns in Dacia.
Ar trebui sa ne resemnam cu gandul ca nu avem nici o alta informatie despre acest intelept rege Duras, cu o domnie atat de lunga, in vremea caruia dacii au primit Vestea cea Buna. Si totusi, in mod fericit, o informatie ignorata de istoricii "oficiali" vine sa confirme ca Duras a putut fi contemporan cu Sfantul Andrei. Este vorba de textul uneia dintre tablitele de plumb de la Sinaia, in care numele regelui Duras apare alaturi de cel al lui Fonteius Agrippa. Acesta era un guvernator roman al provinciei Moesia, despre care stim sigur, dintr-un document latinesc, ca a murit in anul 69, in timpul unui atac al dacilor in sudul Dunarii. Autorul latin care ne povesteste aceasta intamplare nu ne spune ce capetenie a fost in fruntea dacilor, dar textul placii de plumb ne spune clar: regele Dura. Asadar, Dura (poate pronuntat Dura, nume de familie existent inca astazi) era "dregator" in anul 69, la cativa ani dupa moartea apostolului Andrei. Asta inseamna ca putea sa fi fost rege, la fel de bine, si in vremea lui Andrei.
Cutusone poate parea un nume ciudat, la prima vedere. Dar nu este asa. In Dacia Mica au existat multe generatii de capetenii din stirpea Cotizo. Un Cotizo a domnit si in Banat, spun scrierile latinesti, alti printi cu numele Cotizo intalnim in Tracia. Cu siguranta in Dobrogea exista, la vremea aceea, un "dregator" cu acest nume, dar dacii din acele locuri stiau ca in munti mai exista un rege mai mare, mai puternic, pe nume Dura. De aceea, i-au pomenit pe amandoi: Dura si Cutusone. E admirabil faptul ca traditia populara a retinut numele Cutusone, asa cum probabil il pronuntau dacii, iar nu Cotizo, cum il pronuntau grecii si romanii. Si in cazul acesta, una din placile de la Sinaia ne aduce o confirmare: intr-una din cetatile dacice dobrogene domnea un print pe nume Cutezonio! Era printul "cel viteaz", caci "a cuteza" este un cuvant stravechi romanesc, despre a carui origine lingvistii nu ne pot spune mare lucru.
Decebal si Traian la pestera Sfantului Andrei

Apostolul a gasit, in pestera care astazi ii poarta numele, o comunitate de preoti daci. Legendele spun ca era o pestera sfintita, iar preotii daci sunt numiti "sfinti". Era firesc ca Andrei sa apeleze la preoti locali care, la randul lor, sa raspandeasca invatatura cea noua in randul oamenilor. Legenda spune mai departe ca cei doi regi, Dura si Cutusone, s-au mirat cand au aflat ca preotii daci au cazut in genunchi in fata apostolului. Dar nu i-au pedepsit, ci i-au lasat "sa invete si sa boteze". Vremea a trecut, Duras a cedat tronul tanarului Decebal, se apropia pentru daci infruntarea cu romanii si sfarsitul istoriei si al lumii lor. O balada dobrogeana spune ca insusi Decebal, urmasul lui Duras, ar fi venit la pesteraSfantului Andrei: "La schitul din tei,/ Crucea lui Andrei,/ Cine ca-mi venea,/ Si descaleca?/ Venea Decebal,/ Calare pe-un cal,/ Sfintii ca-mi gasea,/ Cu ei ca-mi vorbea,/ Dar nu se-nchina/ Nici cruce-si facea. / La schitul din tei, / Crucea lui Andrei,/ Traian ca venea,/ La slujba sedea,/ Slujba asculta, / Si ingenunchea,/ si nu se-nchina.../ Pe murg calarea,/ Si calea-si lua,/ La cetatea lui,/ A Trofeului...". Decebal era foarte bine informat cu privire la venirea apostolului si la lucrarea lui in Dacia Mica si poate si in alte parti ale Daciei, asa incat este chiar de crezut ca s-a dus sa viziteze acel loc. Memoria populara a retinut imaginea unui rege distant fata de noua religie. Atitudinea lui Decebal este fireasca, trecusera doar putini ani de cand apostolul ajunsese pe tarmul marii, iar regele tinea inca la vechile traditii. Cat despre Traian, cum cetatea sa Tropaeum Traiani, pomenita si in versuri, era aproape de renumita pestera, deci nu ar trebui sa ne indoim de spusele baladei.
Au fost vremuri si oameni care au pus la indoiala prezenta Apostolului Andrei pe pamantul nostru. Mai sunt si astazi destui sceptici. Dar daca documentele istorice sunt sarace in privinta acestui eveniment, in schimb traditia populara este formidabil de puternica. Oamenii au imortalizat acest eveniment crucial in cantecele si povestile lor, l-au povestit cu sfintenie si l-au cantat cu credinta, timp de doua mii de ani, din generatie in generatie, pana astazi. Ce ne invata aceste legende? Ca in loc sa cautam informatii despre istoria noastra in cartile citite si rascitite din biblioteci, in loc sa ne resemnam cu faptul ca s-au pierdut mai toate documentele despre epocile acelea indepartate, am face mai bine sa intrebam omul de la sat: el stie, uneori, mai bine decat orice savant. Istoria este vie, traieste prin noi, trebuie doar sa o lasam sa vorbeasca. Nu au reusit sa afle nici cei mai vajnici cercetatori cine era rege al dacilor cand a venit Apostolul Andrei la noi. Daca i-ar fi intrebat pe satenii din satul Ion Corvin, ar fi aflat. Memoria locala, ca si memoria unui neam intreg, este teribil de puternica. Ea este o carte uriasa, plina de informatii cruciale, dar pe care nimeni nu se mai osteneste astazi sa o citeasca. Cat despre prezenta apostolului nostru, al romanilor, nu avem nevoie de alte documente. Trei versuri de colinda despre Sfantul Andrei, din aceasta "carte" minunata a traditiei populare, spun asa: "Trece-ma si Dunarea,/ Ca sa afle Dacia,/ Ca s-a nascut Mesia".

AURORA PETAN

Sfântul Andrei – Moşul din Carpati

2011-11-28T06:30:00.000-08:00

noi

TROPAR

„Că cel dintre Apostoli mai întâi-chemat şi lui Petru frate adevărat, Stăpânului tuturor, Andreie, roagă-te, pace lumii să dăruiască şi sufletelor noastre mare milă”

*******

Mâine, întreaga creştinătate îl prăznuieşte pe Sfântul Andrei, Cel dintâi chemat la apostolie. Pentru noi românii, sărbătoarea acestui sfânt are o importanţă aparte, întrucât el este naşul de botez al poporului nostru. În decursul istoriei, prezenţa Sfântului Apostol Andrei pe teritoriul de astăzi al României a fost nu de puţine ori contestata sau ignorată, deşi există nenumărate dovezi ale prezenţei lui în ţinuturile „lupilor”, după cum o demonstrează şi argumentele cuprinse în volumul „Andrei, Apostolul lupilor”, semnat de Dumitru Manolache, a cărui a doua ediţie a fost recent lansată. Printre aceste dovezi, una este de excepţie: cea referitoare la prezenţa Apostolului Andrei în memoria pustnicilor păstrători de la Râmeţi, consemnată de către unul dintre cei mai importanţi duhovnici ai noştri, regretatul părinte Ghelasie de la Râmeţi, pe care o prezentăm în continuare.

Intr-o carte pe care o dedica ”Mosului din Carpati”, Pustnicul Neofit, din stravechea vatra eremita-pustniceasca a Rametului, din Muntii Apuseni, invocand o traditie „tainica”, ce se mentine in pofida tuturor piedicilor, relateaza unele „memorii ce nu se sterg, care reapar tocmai cand se considera ca s-au pierdut”, referitoare la continuitatea succesorala a „duhului de traire in acest specific de caracter carpatin”. Este vorba despre o traditie pastrata si comunicata de la un pustnic la altul, pana in zilele noastre, referitoare la momentul trecerii dacilor la crestinism.

Marele Preot dac devine preotul lui Hristos
Asa cum ne spune parintele Ghelasie, urmasul mos-pustnicului petrecea o perioada de timp in Sfantul Munte Athos, de unde se intorcea si abia dupa aceea primea asa-zisa „succesiune” de mos-pustnic. „Se pastra tradita din vechimea traco-dacilor, cand urmasul lui Zalmoxe, si dupa el al marilor preoti, trebuia sa calatoreasca in Tarile Inteleptilor, dupa care se stabilea ca «Inteleptul Divin» al neamului sau si totodata unul dintre inteleptii lumii”. Referindu-se la tinuturile din zona
Manastirii Rameti, parintele Ghelasie spune: „Se vorbeste de o traditie care spune ca in acest loc a fost ultimul urmas al ultimului «preot al dacilor», dupa cucerirea de catre romanii lui Traian. Acesta s-a «ascuns» in munti, «sub chipul unui iconar-purtator de icoana»… Se zice ca marele preot a venit aici cu o icoana ce reprezenta pe Fecioara cu Pruncul Hristos in brate. Tradat, l-au gasit, dar cand au vrut sa-l omoare, minune, un foc a iesit din icoana. Si ostasii au orbit, scapand astfel…”. Intors pe pamantul strabun din calatoria la invatatii piramidelor din Egipt, ultimul urmas al lui Zalmoxis descopera Dacia cucerita de romani, cu populatia care nu vrea sa se supuna decat legilor strabune. Dupa moartea lui Decebal, marele preot-mag, ascuns prin sihastrii cunoscute doar de bastinasi, travestit in iconar, este descoperit si, dupa intamplarea cu sabia si icoana, relatate mai sus, incearca sa arate „Noua Taina” geto-dacilor. La inceput, a fost suspectat ca si-a schimbat credinta stramoseasca, punandu-i-se clar , intr-o adunare, problema alegerii: Zalmoxe sau Hristos. Iata ce le-a raspuns „mos-magul”, de data aceasta, cu „limba preoteasca”: ”Poporul meu iubit, stiti din mosi-stramosi ca Intelepciunea Cerului S-a pogorat si pe acest pamant prin chipul magului preot, al carui nume de taina era Zalmoxe. Din neam in neam, mos-magul lasa un altul dupa chipul si asemanarea sa si Glasul de Sus niciodata nu lipsea. Au trecut si peste noi si zile bune si zile rele… dar Puterea de Sus prin magul de jos le spulbera…

Lumea cazu din chipul creat, dar Ziditorul nu putea lasa chipul cel stricat. Iata taina ce de acum lumii se arata: Insusi El din cer pe pamant vine, ca nimeni sa nu-L mai inchipuie in zei si idoli si in intelepti. Iata poporul meu ce trebuie sa va spun: Eu, magul – urmasul Zeului – Mos al acestui pamant, pe Cel ce este Insusi Dumnezeu Care coboara din cer si se descopera la fata, eu L-am cunoscut si L-am intalnit si I-am cazut in genunchi la picioare, si El mi-a pus mana pe cap si chipul meu de mag s-a prefacut in alt chip. Asa, poporul meu, de acum nu mai aveti pe magul-batranul, ci pe preotul lui Hristos.”

Peştera Sfântul Andrei

Ultimul urmas al lui Zalmoxe, primul mucenic crestin

La o asemenea marturisire, preotul a fost acuzat de tradare, dar el le-a explicat ca insusi „Zalmoxe a lasat cuvant: «Cand v-a veni Insusi Dumnezeu pe pamant, chipul meu va trece in alt chip». Ca eu sunt doar umbra acestuia. Asteptati marea zi pe care s-o primiti cu toate inimile deschise, ca sufletul acestui neam are deja taina lui… Recunosteti, poporul meu, in chipul lui Hristos si pamantul neamului nostru. Eu, magul-preotul acestui neam, am implinit porunca lui Zalmoxe”. Apoi un ostas, concluzionand, intreaba: ”Vasazica, te-ai crestinat ?”, dupa care ii spune:” Se vorbeste ca un apostol al lui Hristos a venit in Dacia noastra si tu insuti, marele mag, l-ai primit si din pestera de taina a lui Zalmoxe ai facut biserica”, dupa care il condamna: „Batranule mag va trebui sa mori pentru aceasta schimbare de credinta. Lasa-ne in schimb un urmas, un alt mag ca sa nu ramana pamantul nostru fara legatura cu cerul”. Preotul-mag spune poporului ca el nu a tradat, ci ca a „implinit credinta in Chipul ei mult asteptat.” „Apostolul lui Hristos, Andrei, intr-adevar a fost la noi si ne-a adus chipul lui Hristos in fata Caruia eu, chipul lui Zalmoxe, am ingenunchiat si am dezbracat «haina de mag» si am primit haina noua de preot al lui Hristos. Preotului lui Zalmoxe, imbracat in haina cea noua, i se cere sa moara, dar sa lase un „urmas de mag”, lucru acceptat: ” Voi merge pana la Zalmoxe caruia ii voi duce «haina de crestin» in locul celei de mag, haina sufletului dac, care incepe o noua nastere de viata nemuritoare, asa cum a crezut din mosi-stramosi ca se va implini si aceasta mare zi”. Magul le spune celor care il ascultau ca in curand vor auzi „din sufletul insusi „glasul lui Hristos”, dupa care a savarsit „primul botez al vietii fagaduite”, noul preot fiind numit Andrei, „dupa numele apostolului ce ne-a adus pe Hristos. Eu insumi am noul nume tot de Andrei, in locul celui de Zalmoxe”.

Aruncat in suliti, de catre trei ostasi legati la ochi, solul mag este primit de zeul Zalmoxe, ca ultim urmas al lui, devenit preot al lui Hristos, chip probat cu insasi jertfirea sa. Astfel, ultimul urmas al lui Zalmoxe a devenit primul mucenic dac crestin, sangele lui sfintit ridicand acest pamant la cer, „care s-a facut haina lui Zalmoxe, ce de acum nu va mai fi «zeu si intelept», ci preotul lui Hristos”, pentru ca doar Hristos este Adevarul si Unicul Dumnezeu al Cerului si Pamantului.

Traditiile din noaptea Sfantului Andrei contin cele mai vechi informatii crestine de la noi

Poate parea neverosimil, dar cele mai multe informatii despre prezenta Sfantului Apostol Andrei in teritoriile noastre sunt depozitate in traditiile, obiceiurile, colindele legate de numele sau. In aceste „arhive” se conserva de peste doua milenii fragmente din primele predici crestine tinute de Apostolul Andrei „lupilor” de la Istru, imagini care descriu secvente din viata Mantuitorului Iisus Hristos, elemente vetero-testamentare, simboluri crestine etc., uneori „acoperite”, alteori imprastiate fragmentar in structura textuala sau regizorala a unor productii populare, multe suprapuse peste traditii autohtone ancestrale.
Intr-o traditie care circula inca prin satele din nordul tarii, vom descoperi ca pe fundamentul precrestin al acesteia a fost “depusa” informatia vetero-testamentara referitoare la copilul Moise, aruncat in
tr-un cosulet pe o apa. Numai ca povestea lui Moise a devenit la noi povestea Apostolului Andrei.

Unul dintre cele mai interesante obiceiuri legate de noaptea Sfantului Andrei este pazitul usturoiului, care inca se mai practica prin unele localitati din judetul Galati. Aceasta traditie reediteaza in fond scena privegherii Mantuitorului Hristos. Usturoiul, turtele framantate asezate pe masa simbolizeaza trupul flagelat si framanat de durere al Domnului, iar consumarea mancarurilor ritualice (turta, vinul etc.) spre dimineata intruchipeaza cuminecarea. In satul Fundeni, spre exemplu, din acelasi judet, priveghiul usturoiului aminteste aluziv de giulgiul in care a fost infasurat trupul lui Iisus, pentru ca in aceasta noapte se toarce numai in si canepa, nicidecum lana. „Si Iosif, luând trupul, l-a înfasurat în giulgiu curat de in si l-a pus în mormântul nou, pe care-l sapase în stânca, si, pravalind o piatra mare la usa mormântului, s-a dus”, se spune la Matei 27, 59-60. Tot despre “giulgiu de in” vorbeste si Luca în Evanghelia sa (23, 53). In noaptea Sfantului Andrei, la Namoloasa, acelasi judet, gazda punea într-un castron pe masa 30 de capatâni de usturoi – câte zile are luna noiembrie – cum spune Eugen Holban, care erau luate la sfârsit de gazda si de fiecare fata participanta la claca. Cele 30 de capatâni de usturoi – ca simbol al patimilor lui Iisus – fac aluzie la cei 30 de arginti pentru care Iuda Iscarioteanul L-a vândut pe Mântuitorul. In multe din traditiile legate de ziua Sfantului Andrei, apostolul era invocat ca aparator al oamenilor împotriva tuturor rautatilor, semn ca forta si puterea lui, simpla rostire a numelui lui echivalau cu punerea sub protectie, pentru ca Andrei era trimisul Domnului printre “lupi”. Îmbracat în har, purtator de cruce – “ca semn al mântuirii” – Sfântul Apostol Andrei a ramas viu în amintirea oamenilor, în aceasta ipostaza, pâna în zilele noastre.

Capacul dacic de la Brad, dovada tulburatoare a crestinarii timpurii a stramosilor nostri

Cea mai tulburatoare descoperire care probeaza crestinarea stramosilor nostri inca din secolul I d.Hr., despre care s-a vorbit foarte putin, este cea de la Brad, facuta de arheologul prof. dr. Vasile Ursachi, din Roman, in campania arheologica din anul 1987. Este vorba despre un capac realizat in tehnica ceramicii pictate, conservat in stadiu fragmentar, care are ca motiv decorativ un peste. Este vorba despre un obiect realizat din pasta fina de lut, arsa pana ce a capatat culoarea rosie.Pe partea sa exterioara, au fost pictate mai multe bande orizontale, de culoare maron, pe un fond galbui, pe margine si pe calota. Este de remarcat insa faptul ca pe cea de-a treia banda a fost redat un peste de apa dulce, probabil un salau, dupa determinarile profesorului Sergiu Haimovici, care inoata de la dreapta la stanga. Cele trei benzi par a imagina valurile de apa. Capacul are, dupa cum spun specialistii, dimensiuni obisnuite: diametrul-25 cm, inaltimea aproximativ 12 cm. Imaginea pestelui este conservata partial si are 6,3 cm lungime si 2 cm latime. Acesta are marcati ochiul drept, solzii si cele sase aripioare, dintre care patru pe o parte, iar doua pe cealalta. Profesorul Vasile Ursachi este de parere ca desenul era reprezentat pe obiect de cel putin patru ori. O reconstituire grafica a capacului dispune cele patru imagini ale pestelui pe capac, pe directia imaginara a unei cruci. De asemenea, profesorul Ursachi nu exclude posibiliatea ca printre pesti sa fi fost plasate si alte motive decorative sau poate chiar simboluri. Ceea ce face din aceasta descoperire un unicat sunt urmatoarele elemente, asa cum au fost ele prezentate de cercetatorul mentionat mai sus: „Fie ca motiv decorativ, fie ca simbol, pestele este foarte putin reprezentat in culturile din prima Epoca de Fier al Moldovei. Am putea mentiona aici numai ornamentarea cu imaginea pestelui de la Ijdileni (Frumusita, Galati) sau piesa de aur de la Stancesti,

langa Botosani. De asemenea, el apare in comorile de la Agighiol (pasarea cu peste in cioc), la Portile de Fier (pe potirul care semana cu cel de la Agighiol) sau in comoara de la Peretu. In perioada clasica a culturi dacice (secolul I i.Hr.-inceputul secolului II d.Hr.) acest motiv decorativ nu mai este atestat nicaieri, nici in ceramica, nici in lucrari de alta natura. Conform celor precizate de domnul prof. dr. Vasile Ursachi, „capacul de la Brad a fost descoperit la 1,30 m adancime, in transeea XXXII,7, in stratul arheologic al acropolelui, deci in ultimul nivel dacic (secolul I-inceputul secolului II d.Hr.)”. Mai departe, renumitul arheolog face o precizare extrem de importanta: ”Tinand cont ca in aceasta perioada simbolul crestinatatii incepuse sa fie raspandit in tot Imperiul Roman, nu este exclus sa fie prezent si in aceasta parte a Europei… Daca acest lucru ar fi real, din punct de vedere teoretic, mai ales ca relatiile cu Roma erau in acea perioada destul de stranse, am putea vorbi de prezenta, la est de Carpati, a catorva elemente crestine, chiar de la inceputul raspandirii noii religii. Consideram ca aceasta ipoteza, chiar daca putin probabila, nu este imposibila. Prezenta unui motiv zoomorf, pestele, chiar daca este unica in ornamentatia generala a culturii dacice din perioada clasica, mai ales in aceasta ultima parte (primul secol dupa Hristos), este de natura sa puna problema aparitiei unor simboluri crestine in aceasta zona, indiferent de caile de raspandire…”. In acest exemplu, nu avem de-a face cu un obiect de import adus aici din Imperiu, ci cu un produs local, dacic, fara indoiala, pe care a fost pictat pestele, unul dintre primele simboluri prin care se identificau intre ei crestinii primului secol de dupa Hristos, intr-o perioada in care cultul lor era interzis in intreg imperiul in care aparuse. Ce demonstreaza aceasta ? Faptul ca dacii inca din a doua parte a secolului I auzisera de Cel care murise si Inviase si-si insusisera nu numai datele dramaticei Sale existente pamantene, ci si parte din simbolistica credintei pe care El o propovaduise, simbolistica deja consacrata la vremea respectiva in mare parte a Imperiului.

Descoperirea este cu atat mai importanta cu cat ea demonstreaza patrunderea crestinismului, in formele sale primare, evident, dincolo de granitele Scythiei Minor, in nordul Dunarii, in teritorii unde poate ucenicii Sfantului Andrei ajunsesera, poate apostolul insusi propovaduise, sau preotii cultului local convertiti la noua credinta, „luminati”, cum ar spune Dan Puric, dusesera mesajul nemuririi.

Spiritul Lupului Alb l-a vegheat pe Andrei in pustia Scythiei

In puzderia de obiceiuri si traditii de la noi, numele Apostolului Andrei apare mai intotdeauna legat de cel al lupilor, animalele care, mai mult decat oricare altele, au strans in jurul lor cele mai multe legende, mituri si povesti. Unii cercetatori cred ca el a fost un simbol al sanctuarelor dacice, fiind admirat cu sfintenie, tainicul Lup Alb fiind considerat capetenia lupilor. Unele legende aproape uitate spun ca Lupul Alb a fost alaturi de daci la caderea Sarmizegetusei. Se povesteste de asemenea ca spiritul Lupului Alb l-ar fi vegheat pe Apostolul Andrei prin pustia Scythiei spre pestera care avea sa-i ofere adapost. Cercetatorul Ion Ghinoiu, referindu-se la lup spunea: “Desi are a actiune predominant malefica, lupul si nu alt animal jaloneaza intre leagan si mormant intreaga existenta a oamenilor… Fratia cu lupul incepe inca din segmentul preexistential, cand copiii care plang in pantecele mamei inainte de a se naste se transforma in pricolici, si continua dupa moarte, in postexistenta, in lumea miticului, asa cum reiese din cantecul zorilor cantat la casa mortului”. Puternicile atribute ale animalului heraldic al dacilor nu puteau fi intrupate decat intr-un personaj puternic. Conform Evangheliei dupa Ioan, Sfantul Andrei a fost, cronologic, cel dintai chemat, adica primul care L-a cunoscut personal pe Iisus Hristos Mantuitorul si tocmai de aceea profund convins ca El este Mesia.

Sa propovaduiesti cuvantul Celui ce a schimbat lumea inseamna sa fii puternic ca un lup. Iar numele Apostolului Andrei tocmai asta semnifica. El provine din grecescul “Andreas”, care se traduce “viteaz”, “barbat”. Prin predica lui Andrei adresata “lupilor” de la Istru s-a “innodat” aici lumea Vechii Legi si cea a Legii Noi, iar Andrei a jucat, intr-un fel, rolul unui alt Ioan Botezatorul.
Pestera Sfantului Andrei, Dervent, Galati si Brasov, anul acesta, «capitalele» Primului chemat
Ziua Sfantului Andrei este sarbatorita in tara noastra de aproape 600.000 de romani. In ziua acestui praznic, in trei mari locuri din tara se desfasoara adevarate pelerinaje la care participa sute de mii de credinciosi. Este vorba despre Pestera Sfantului Andrei, Dervent, din Dobrogea, si orasul Galati, care are ca patron spiritual pe marele apostol. În aceste zile, Episcopia Dunarii de Jos a primit în custodie relicvele celui mai vechi crestin straromân cunoscut în tara, Innocens (secolul al III-lea), oseminte care vor fi asezate în Capela Palatului Episcopal, viitorul muzeu religios al Dunarii de Jos. Anul acesta, un mare pelerinaj se va desfasura si la Brasov, unde vor ajunge moastele Sfantului Apostol Andrei. Cinstea de care se bucura cel caree a adus cuvantul Mantuitorului Hristos populatiei de la gurile Istrului este dovedita si de faptul ca noua catedrala patriarhala care va fi ridicata incepand de anul viitor in Bucuresti va avea unul dintre hramuri dedicat acestui sfant ocrotitor al tuturor romanilor.

Vaticanul confirma: Andrei a fost in cetatile de pe malurile Dunarii

Calatoriile apostolului prin cetatile de la Dunare au fost pomenite de doctorul în Teologie Ion Dinu, care, în Viata si activitatea Sfântului Apostol Andreiu, din 1945, spunea: „Dar chersonitii si cetatea Olbiilor, de la gura Nistrului si peste marea Azovului îl asteptau si mult se bucurau de vestea ca apostolul va veni si la ei cu învatatura si cu botez. De aceea, cu tovarasii sai a parasit cetatea Silistrei si s-a îndreptat spre cetatea dunareana Axiopolis, care este acum Cernavoda, mergând apoi prin sirul de cetati pâna la Noviodunum, care se cheama Isaccea, unde a trecut apa mare a Dunarii“.O marturisire, care confirma cele aratate in acest sens, vine chiar de la Vatican. Insusi Papa Pius al II-lea, referindu-se la faptul ca la trei decenii dupa moartea poetului latin Ovidiu, la jumatatea secolului I d.Hr., Sfantul Andrei a ajuns pe malurile Dunarii, spune ca a fost primit de catre o uriasa multime „inflacarata de cuvintele sale”.
Credinta geto-dacilor in nemurire a fost valorificata de misionarii crestini
Pe vremea cand era doctorand, Preafericitul Parinte Patriarh Daniel spunea urmatoarele, in concluziile unei lucrari de seminar intitulate ”Elemente ale religie geto-dacilor favorabile procesului de crestinare a stramosilor”: credinta puternica in nemurire intensifica vitejia geto-dacilor, trezindu-le constiinta de nemurire nu numai a insului, ci si a neamului. Ea a putut fi valorificata de misionarii crestini, care propovaduiau credinta in inviere. Ideea de jertfa – in felul cum era conceputa si traita de geto – daci – a putut constitui un element favorabil crestinarii, care desi nu s-a facut oficial, a patruns destul de repede si profund in Dacia Romana si imprejurimi. Curatia vietii morale pe care o aveau slujitorii lui Zamolxis a putut familiariza pe stramosii geto-daci cu atmosfera sihastrilor, care, mai tarziu, in crestinism, vor fi calugarii din muntii nostri.

Armonia dintre conducatorul politic ale geto-dacilor si Marele Preot devine obisnuinta si stare normala, ambele parti slujind poporul. Aceasta stare nu a ramas fara ecou si rod in istoria poporului roman.

Dumitru Manolache

Sursa : www.gardianul.ro

*******

RUGACIUNE

Doamne Dumnezeul nostru, Tu, Cel ce ai zis si s-a facut faptura, nu intoarce dumnezeiasca Ta fata de la noi cei pacatosi, ca sa nu vina asupra-ne mania cea groaznica si infricosatoare a durerilor, care este rodul pacatelor noastre pe care in toata ziua cu nesocotinta in chip nenumarat le savarsim. Noi suntem pacatosi si patimasi, netrebnici si plini de rautate, iar Tu esti izvorul vietii si al milostivirii; nu ne lasa, Doamne; nu trece rugaciunea noastra a pacatosilor, nici nu rasplati noua dupa nelegiuirile noastre, ci, pentru ca nu sintem vrednici a castiga prin sarguinta cea de toate zilele milostivirea Ta, daruieste-ne-o Tu, Doamne, ca un preamilostiv. Pentru rugaciunile apostolului Tau Andrei, daruieste-ne noua sanatate si viata ferita de toata rautatea. Pentru pomenirea lui cea de azi ne intareste cu darul Tau cel stapanitor, ca din adincul inimilor noastre, cu bucurie sa laudam praznuirea lui, si sa slavim preasfint numele Tau, in vecii vecilor. Amin.

La Mulţi Ani, tuturor sărbătoriţilor !

Fie ca Sfântul Andrei, Ocrotitorul nostru al tuturor, să ne Lumineze şi să vegheze asupra noastră, rugăciunile Moşului din Carpaţi să ne aducă bucuria schimbării în bine pentru noi, cei mulţi, şi să depărteze răutatea, fiara şi dihaniile cu chip de om , de sufletele noastre, de neamul nostru, să devenim mai buni, mai drepţi, să redevenim oameni, pe placul Tatălui, călăuziţi de Învăţăturile Fiului şi prin pogorârea Duhului Sfânt asupra ţărişoarei noastre ! Amin !

Profeti si profetii despre Romania

2011-11-28T01:20:00.000-08:00

Profetul Isaia. Pictura de Fra Bartolomeo, artist italian sec. 16

Profeti.

Mincinosi sau adevarati. Impostori sau purtatori ai unui mesaj divin. Magi si ghicitori in stele. Oracole si profetii grele, inspaimantatoare chiar. Unele au provocat sinucideri in masa; altele au dus la ruperea Bisericii, la schisme si mari rataciri. E greu de spus cine are dreptate. Oricum, Biserica ii priveste pe toti proorocii cu destula reticenta, asa cum priveste vedeniile, rapirile in duh si minunile de orice fel. Ne aflam pe un teren alunecos si plin de primejdii, un loc in care cu greu mai putem distinge adevarul de minciuna, vorbirea de la sine si cea de la Dumnezeu. Cum spun cei incercati, diavolul poate lua uneori chip de lumina. Sa

ne ferim, deci. Sa-i intoarcem spatele, chiar si atunci cand poarta aureola de sfant.
Ca orice pretins mesaj din cer, profetia se cere a fi cercetata cu atentie. Nu oricui ii este dat darul proorociei. Nu oricine se poate sui pe acoperisul unei case, pentru a striga apoi trecatorilor sa se pocaiasca, trambitand apropierea Judecatii si a vremurilor din urma.
Noi, romanii, nu cunoastem mari profeti. Poate Petrache Lupu. Poate Maica Veronica. Am pastrat doar cateva proorocii, toate legate de soarta poporului roman si de viitorul Romaniei. Unele par naive. Altele te pun pe ganduri si te indeamna sa judeci semnele prezentului cu alti ochi, iti dau dorinta de indreptare, de primenire grabnica a sufletului.

Profetia Sfantului Mitropolit Varlaam
"Hiara rosie, cu multe capete"
(Pierderea Basarabiei si stapanirea bolsevica)

S-a pastrat prin grija pustnicilor de la schitul Zosima, din tinutul Neamtului, si prin ravna marelui calugar crestin sirian, Paul de Alep, care, pe la 1760, a transcris-o in insemnarile sale de pelerin la cele mai de seama manastiri romanesti.

Sfantului Mitropolit Varlaam

�

Pe mai multe pagini, Mitropolitul Varlaam vorbeste, sub inspiratia Sfantului Duh, despre Moldova ca un al doilea Canaan biblic, care, desi iubit de Dumnezeu, se va prabusi cu mult zgomot, din cauza pacatelor fara numar, savarsite de oameni. Desi cam general formulate, nu putine afirmatii ale Sfantului Varlaam par sa se fi implinit deja, cea mai uimitoare din toate fiind previziunea comunismului si pierderea Basarabiei:
Biserica va incapea pe mana unor mitropoliti si arhierei nevrednici.
Taina crestina a nuntii se va lepada.
Oamenii se vor inrai si vor strica obiceiurile pamantului, inmultindu-se intre ei ca dobitoacele, fara nici o rusinare.
Oamenii vor defaima traditiile crestinesti ale parintilor, dedandu-se la tot felul de obiceiuri straine... Mare urgie va fi atunci.
Pamanturile si bunurile Tarii vor fi luate cu japca de straini.
Oamenii se vor vinde intre ei.
Vlastare domnesti se vor deda la obiceiuri si apucaturi ieftine si destrabalate.
La vremea cea din urma, padurile vor fi taiate, iazurile vor fi secate, oamenii vor vinde mosiile fara de rusine, uitand ca stramosii lor le-au pastrat cu sabia si sangele lor.
Domnii pamantului vor pune biruri si legi cum n-au mai fost de la intemeierea Moldovei. Vor pune biruri pe apa si pe aerul lasat de Dumnezeu.
Oamenii se vor face de rusine pe unde se vor duce, facand stramosii sa se rasuceasca in morminte si sa lacrimeze sub glie.
Moldova va fi rupta si impartita de "hiara rosie, cu multe capete", care va cuprinde Europa crestina si ortodoxa.
Intr-un final, Mitropolitul Varlaam va descrie si semnele sfarsitului, semne care, cu putina fantezie, pot prefigura televiziunea, distrugerea satului romanesc si a taranimii, deopotriva cu semnalarea altor probleme globale ale omenirii: new-age, manipularea genetica, scaderea natalitatii si cresterea formelor de depresie - maladia confortului si a progresului tehnic modern din actualul secol."La vremea cea din urma, oamenii se vor strange unii langa altii, urmarind tot felul de nascociri si lepadand truda satului. Munca va fi o rusine, rusinea va ramane un obicei, iar cei drepti vor fi considerati nebuni. Se vor insela unii pe altii, crezand ca asta e legea lui Dumnezeu (...) Fiarele, pasarile si alte dobitoace isi vor schimba firea si vor aparea alte feluri de dobitoace iscate de mintea omului. Si, in cele din urma (...) vor iesi un soi de oameni care, tot in numele lui Dumnezeu, vor face biserici, dar fara cruce, vor nesocoti Sfanta Jertfa si, in cele din urma, o vor amesteca in slujire cu paganii.
Asa arata Apocalipsa Sfintei Carti a Scripturii, ca la vremea din urma, cand veti vedea uraciunea pustiirii in locul cel sfant, razboaiele pe alocurea, urgiile si uciderile intre oameni, lepadarea pruncilor din pantecele femeiesti si oamenii cautand linistea de la un capat al altuia al pamantului. Cand graiurile se vor amesteca ca altadata in Babilon, sfarsitul va fi aproape".

Viziunea Sfantului Calinic de la Cernica si anul 1992
"Sfarsitul cel de pe urma": Europa Comunitara

Despre profetia Sfantului Calinic s-a vorbit mult imediat dupa revolutie, in 1990-1991. Intamplarea face ca in acei ani sa fi fost si eu in preajma parintilor de la Cernica: staretul Dorotei, dimpreuna cu monahii Gheorghe, Ignatie, Ilie sau Neofit.

Sfantului Calinic de la Cernica

�

Cu totii evitau subiectul ("sa vedem, nimeni nu stie nici ziua si nici ceasul"), dar, in sinea lor, erau tulburati, rugandu-se cat puteau ei de mult in ascunzisul si umbra nocturna a chiliei. Fara sa o recunoasca, sufletul lor era bantuit de aceeasi nelinistita intrebare: sa fi avut dreptate Sfantul fara egal si protectorul Cernicai, atunci cand a prevestit "sfarsitul lumii" in anul 1992 sau, dintr-o grea ispitire, modalitatea de calcul a anilor era gresita? Anul 1992 a trecut, dar viziunea Sfantului Calinic continua sa starneasca emotii, pasiuni si controverse teologice. Toata viziunea Sfantului se petrece in anul 1848, cand se zvonea tot mai insistent apropierea unui sfarsit de lume si a unui alt inceput, de lume noua.
"Framantat de aceste ganduri, intr-una din nopti, intorcandu-se la chilie de la slujba utreniei si asezandu-se ca de obicei pe scaunul sau (caci Cuviosul nu cunostea odihna patului), in acel moment s-a aflat cu trupul in picioare, aievea si nu in vis, in cealalta insula a Cernicai, avand de-a dreapta pe Sf. Ierarh Nicolae si de-a stanga pe Sf. Mare Mucenic Gheorghe, care il mustrau de ce nu incepuse zidirea manastirii in aceasta insula, mai ales ca deja primise bani de la credinciosi.Cuprins de frica, staretul Calinic a raspuns: "Iertati-ma, Sfintilor ai lui Dumnezeu, dar citind eu unele prevestiri despre viitor, am crezut ca la anul 1848 va fi sfarsitul lumii". Atunci Sfintii i-au zis: "Uita-te spre Rasarit". Si, ridicand Cuviosul ochii spre Rasarit, nu se mai vedea cerul, ci numai o imensa lumina dumnezeiasca, dupa care Sfintii i-au zis: "Priveste acum si vei vedea taina cea mare a Providentei". Si fiind intarit de darul lui Dumnezeu, Sf. Calinic a vazut pe cer Sfanta Treime, asa cum este zugravita pe sfintele icoane, iar dedesupt, pe un mare pergament luminos, era scris cu litere mari: 7500 ani de la Adam. Atunci Sfintii care il sustineau pe brate i-au zis: "Vezi ca nu la 1848 va fi sfarsitul lumii, ci sfarsitul lumii va fi cand se vor implini 7500 de ani de la Adam! Asadar, au adaugat Sfintii, incepe indata a zidi marea manastire a Sf.M. Mc.Gheorghe"".
Multi se intreaba si acum ce a vrut sa insemne cei 7500 de ani din viziunea Sfantului Calinic, dar raspunsul e in alta parte. Conteaza mai putin ca formula de calcul va fi fost gresita, ca una din cifrele anului se va fi citit altfel sau ca, pur si simplu, Dumnezeu s-a milostivit de noi pentru moartea tinerilor de la Revolutie sau pentru rugaciunile marilor nostri duhovnici din acea perioada: parintii Argatu, Sofian, Cleopa, Macarie, Galeriu, Staniloae, Papacioc, Iustin Parvu. Important este ca aceasta profetie mai lucreaza inca peste timp si secoli, confirmand o alta profetie, a Sfantului Nifon al Constantinopolului, care, in vedenia sa despre Infricosata Judecata, Il vede pe Dumnezeu rasfoind cartea veacurilor omenirii.

Petrache Lupu

�

"Cand a ajuns la veacul al saptelea, Dumnezeu S-a oprit, Si-a acoperit fata cu mana si a zis cu mahnire: "Acest veac al saptelea a intrecut pe toate celelalte cu nedreptatea si cu rautatea". Apoi, dupa putin, ajungand la jumatatea acestui veac, a adaugat: "Acesta este plin de putoarea pacatelor omenesti, de invidie, necuratie, ura, minciuna... Dar ajunge. Il voi curma la mijloc; sa inceteze stapanirea pacatului". Si a facut semn arhanghelului Mihail sa pregateasca inceputul Judecatii". Calculand mijlocul veacului al saptelea, ajungem la concluzia ca acest mijloc este anul 7500, din care, scazand anii de pana la Hristos (5508), dam tocmai peste anul 1992!Marturia Sf. Ierarh Calinic de la Cernica si a Sf. Nifon ne indeamna sa zabovim mai mult asupra semnificatiei anului din profetie si sa descoperim ca (intamplator sau nu), in anul 1992 a avut loc un eveniment major, un eveniment peste care am trecut cu nepermisa usurinta. E vorba de unificarea celor 12 tari din Piata Comuna, intr-o unitate economica si politica mult visata, Europa Unita, in care cu mult sarg si multe sperante desarte ne-am grabit si noi sa intram, cativa ani mai tarziu. N-ar fi de mirare sa aflam, candva, ca profetia Sfintilor Calinic si Nifon a fost, de fapt, cat se poate de exacta; ca ea nu s-a referit strict la ziua Judecatii sau a producerii unui cataclism planetar, ci doar a indicat inceputul unei perioade premergatoare si foarte apropiate "sfirsitului cel de pe urma" - inceputul unor incercari, crize, contorsiuni, conflicte si suferinte crancene, greu de rostit.

Un mare vizionar roman - parintele Arsenie Boca
Mesajele de la Draganescu

Pe pojghita varului de fresca din pronaosul bisericii din Draganescu, Arsenie Boca a strecurat inexplicabil cateva imagini profetice pentru anul 1968, cand parintele a inceput sa picteze biserica: telefonul mobil, turnurile gemene incendiate pe 11 septembrie la New York sau naveta Discovery. Desi plasate vizibil pe cei doi pereti laterali de la intrare, scenele respective nu sunt usor de observat, parand a se dizolva in multitudinea altor scene biblice importante: Invierea, infatisarea iadului si a Cetei celor Drepti. La Draganescu trebuie sa ai rabdare si sa privesti cu atentie. Dupa o vreme, cu alti ochi si alta stare sufleteasca, incepi sa vezi.

Profetul Zaharia. Fresca din Capela Sixtina

�

Mesajul si proorocia parintelui se afla chiar in fata ta. Cu litere de un rosu sangeriu, sta scris cuvantul: "Faradelegile atrag pedeapsa pe pamant". Alaturi, intr-o completare tainica si complicat de simpla, apare desenul si toata prefigurarea evenimentelor care vor cutremura iremediabil lumea moderna: de la terorism, la modificarea genetica, de la globalizarea mondiala, la secularizarea new-age-ista a Bisericii lui Hristos.
Multe se spun despre minunile si profetiile cuviosului Arsenie Boca. Unii sunt convinsi ca parintele putea intra si iesi prin orice usa zidita, asa cum putea calatori nestingherit prin aer, fiind prezent, deopotriva, in temnita de la Canal, dar si la inmormantarea mamei sale, din comuna Vata de Sus, aflata in apropiere de Apuseni. Acum, dupa 30 de ani de la mutarea sa la cele sfinte, stim prea bine ca parintele a prefigurat cu adevarat ororile bolsevismului si caderea lui Ceausescu, caruia i-a transmis printr-un om al Securitatii ca nu o sa mai apuce anul 1990. Ceea ce stim cu siguranta este ca parintele Arsenie avea darul "inainte-vederii", dar niciodata nu facea din asta prilej de lauda sau uimire. Dimpotriva - atatea cate erau, cuvintele lui profetice nu-ti vorbeau in clar, ci te chemau discret la cautarea sensului si la meditatie crestina, asa cum s-a intamplat cand parintele a prezis cu multe decenii inainte marile cutremure din 1940 si 1977, spunand ca Bucurestiul "se va oua de doua ori", iar la a treia ouare, marele oras va fi sters de pe fata pamantului pentru pacatele lui. Tot asa, in ascunzisul tainei, parintele va rosti, inca din 1940, o profetie legata de ascensiunea comunismului, dar si de inlocuirea lui cu o ispitire si mai mare: "Zdreanta rosie, secera si ciocanul, steaua cu cinci colturi o sa dispara, dar va veni o alta stea cu sase colturi, anarhia, si va fi vai si amar de lume (...) Asta va fi peste multi ani, si noua, Dumnezeu nu ne va harazi sa vedem acele vremi (...) Mie nu-mi va fi dat sa vad, dupa sarbatoarea desarta a victoriei (Revolutia din decembrie 1989?), cati dintre cei drepti au mai ramas. Caci dupa aceasta victorie desarta, putini dintre cei drepti vor fi in picioare si la sarbatoare. Peste tot vor fi naimiti (vanduti strainilor) si abia atunci va incepe o noua lupta, fara jertfa de sange, dar la fel de lunga ca si cea pe care am inceput-o noi, acum!". Incifrate, greu de datat si, in acelasi timp, ciudat de actuale, cuvintele parintelui par sa ne certe. Degeaba ispitim viitorul in cautarea unor intamplari uimitoare. Degeaba mergem in pelerinaj la Prislop, pentru a cere raspuns la crucea si tarana mormantului sau. Adevarul e mult mai aproape de noi. Marele si adancul sau discurs profetic se afla chiar sub ochii nostri, la doi pasi de Bucuresti, intr-o modesta bisericuta de tara. Acolo, in icoanele si chipurile de sfinti de la Draganescu, se afla raspunsul. Acolo, unde parintele a pictat cu 44 de ani inainte atacul terorist de la 11 septembrie si incendierea celor doua turnuri gemene, se afla, cu siguranta, taina unui mare mesaj profetic, pe care nimeni - nici teologi, nici oameni de arta - nu au incercat pana acum sa-l cerceteze si sa-l inteleaga.

Anul 2011 - anul marilor incercari?

In lumea monahala si printre credinciosi, se vorbeste tot mai insistent despre anul 2011 si urgiile pe care acest an o sa le aduca. Una din profetii apartine pustnicului Zosima, fost monah la Manastirea Rarau, apropiat al parintelui Daniil Tudor si, prin urmare, prigonit de autoritatile comuniste.Aceasta profetie vorbeste despre faptul ca, in anul 2011, va fi mare macel in orasele din Romania (revolta, razboi

civil sau cutremur?) - pedeapsa ce va prefigura mari framantari politice europene si, in final, izbucnirea celui de-al treilea razboi mondial, ce va incepe prin atacul armatei ruse asupra Turciei si stramtorilor Dardanele si Bosfor. Pustnicul Zosima nu a dat alte amanunte, amintind doar ca "greu va scapa cineva din aceasta incercare", ca ar fi bine sa refuzam documentele biometrice si bine ar fi ca la muntele Rarau sa se slujeasca zilnic Sfanta Liturghie.

Arsenie Boca

�

Ultimul numar (iulie, 2010) al revistei bacauane "Credinta ortodoxa" vorbeste despre aceasta proorocie a pustnicului Zosima, dar si despre un episod consemnat in cartea "Pustnicii nevazuti ai Athosului", episod in care un mare sihastru din muntele Giumalau, Nectarie, i-ar fi spus unui frate venit la el in vizita (discutia avea loc la sfarsitul lunii august 2001): "Peste doua saptamani, o sa fie un eveniment important intr-o tara indepartata, peste ocean... Tu ai sa fii in Iasi. Sa nu te sperii (referire la atacul turnurilor gemene din New York). Roaga-te lui Dumnezeu sa nu te prinda anul 2011 in oras, pentru ca va fi mare varsare de sange". Cum fratele era destul de batran, l-a intrebat pe pustnic: "Mai sunt zece ani pana atunci si eu sunt foarte bolnav. O sa mai traiesc oare pana atunci?" si pustnicul l-a linistit: "O sa traiesti, mai ales ca te vei fi retras deja pe muntele Rarau", lucru care s-a si intamplat intru totul. Cu un an inainte de a se muta la cele vesnice (in anul 2002, la varsta de 108 ani!), pustnicul Nectarie i-a mai spus fratelui si ziua in care sa revina la el si cum anume sa-l inmormanteze. Fix in acea zi spusa de el, pustnicul a fost gasit fara suflare si a fost inmormantat in chiar locasul pe care si-l sapase singur in munte.Fara o cercetare atenta, duhovniceasca, e greu de spus cat adevar contine o profetie sau alta. La noi, de-a lungul timpului, cateva profetii au devenit celebre, si mai toate vorbesc despre o mare misiune spiritual crestina pe care o va juca Romania candva, dupa cum prefigura indianul crestinat Sundar Singh (cel care, inca din 1910, vorbea de Casa Poporului si de Canalul Dunare-Marea Neagra), sau poetul Ioan Alexandru, caruia, in urma unei viziuni extrem de puternice, i s-a revelat faptul ca Bucurestiul va fi Noul Ierusalim. Chiar parintele Cleopa pomenea despre o carte extrem de importanta, tiparita la Manastirea Neamtului in 1905, "Descoperirea Fericitului Agatanghel", carte in care, pe o bucata enorma de piele, era scrisa misiunea istorica si crestina a Romaniei, Greciei, Rusiei si Italiei. Fara a cadea in pacatul credulitatii sau al inchipuirii fara motiv si fara a ne pronunta in vreun fel asupra vreunui adevar profetic de pana acum, ne multumim a constata ca, la noi, totul este excesiv si fara masura; ca noi, romanii, trecem cu prea mare usurinta de la agonie la extaz, de la viziuni profetice catastrofale, la cele pline de optimism si de mandrie nationala. Pare-se ca spatiul romanesc nu mai cunoaste nuante si detasari intelepte. Am devenit un popor extrem de nelinistit si de grabit, cu o proasta parere despre sine, confirmand fara voie spusele celebrei bulgaroaice Vanga, cea care a prezis atacul terorist din 11 septembrie 2001, moartea printesei Diana, disparitia URSS-ului sau scufundarea submarinului Kursk:
"Romanii sunt oameni speciali", spunea ea, "dar nu mai cred in valorile lor, si daca mesajul le este adus de un strain, este mai bine primit decat de la unul de-al lor (...) Eu sunt foarte neinsemnata, pentru ca acest mesaj sa vina de la mine, asa ca eu transmit aceasta veste venita de Sus. Sa fie despachetata in luna ianuarie, ziua 24, anul 2005 si, in cel mult o luna de zile, sa fie dusa celui la care voi face referire in text. Daca nu se va putea ajunge la el, sa fie data celor din preajma sa. Sa va ajute Dumnezeu. In bucuria acestei lumi, in Romania va veni cel promis lumii. Se va bucura intregul Pamant de nasterea lui. Dumnezeu il va ocroti intr-un loc, departe de locul unde se odihnesc strabunii lui, pana cand va veni ceasul sau. Cu puterea de Sus va fi daruit.

Apocalipsa - ultimul capitol din Biblie, care contine viziunea Apostolului Ioan (pictura italiana din sec. 16)

�

Pamantul, Apa, Focul ii vor veni in ajutor. Odata cu venirea lui in aceasta lume, tot ceea ce este construit pe minciuna se va narui. Toate acestea se vor petrece in anul 2005. El va fi piatra de temelie pentru omenire. Primii care il vor recunoaste vor fi cei din poporul sau, poporul din care el a iesit. Drept rasplata, el va aduce acest popor pe cea mai inalta culme a desavarsirii, din intreaga lume. Acest popor va deveni o adevarata pilda pentru toate popoarele pamantului. El nu va veni cu un cal viu, ci cu un cal din fier, pe care singur il va manui".
E greu de spus ce anume a vrut sa ne transmita Vanga, cu putin timp inainte de a muri - ce este calul viu sau calul de fier. Poate ca ar trebui sa citim mai atent profetia. S-ar putea sa nu fi inteles noi ce trebuie.S-ar putea ca mesajul Vangai sa nu fi fost cu adevarat o profetie, ci, mai degraba, vorbele ei sa reprezinte un ultim indemn la optimism si incredere in ajutorul de Sus, reamintind romanilor marele adevar biblic: mantuirea vine din saracia ieslei, din locul cel mai umil si dispretuit de altii. Scrisa mai mult pentru prezent decat pentru viitor, mangaierea Vangai nu este intamplatoare, ea anticipand, poate, cea mai grea perioada din istoria moderna a poporului roman: criza economica, decaderea morala, coruptia, disputele politice interminabile, parasirea tarii de catre tineri. Neobisnuit de precisa si de clar formulata (24 ianuarie, 2005), profetia de mai sus are intensitatea unei porunci subintelese. Sa nu asteptam mantuirea de la altii. Sa nu ne pierdem nadejdea niciodata si sa credem cu toata forta ca, asemenea nasterii, numai durerea poate zamisli samanta innoirii si a salvarii tuturor neamurilor. formula as

Urme romanesti in Croatia

2011-11-25T09:52:00.000-08:00

* Pentru romanii de astazi, Valahia inseamna Muntenia. In urma cu peste o mie de ani, Valahia desemna, insa, un teritoriu urias, intins si dincolo de malul sudic al Dunarii, si ai carui locuitori ocupau toata zona cuprinsa intre Marea Neagra si Marea Adriatica.

Numiti vlahi, vlai, caravlahi, rumeri sau morlaci, ei sunt prezenti in numeroase insemnari de calatorie si in documente de arhiva, ignorate amarnic de istoricii nostri contemporani.

Urmandu-si proiectul inceput in urma cu noua ani, in toamna aceasta, revista "Formula AS" a pornit pe urmele vlahilor din insulele croate ale Adriaticii. Stiati despre ei? Daca nu, va invitam intr-o calatorie halucinanta, menita sa astupe gaurile negre ale istoriei. Romanii sunt cei mai vechi si mai numerosi locuitori din Balcani *

Priveliste de pe munte

De pe cel mai inalt varf al insulei Rab, Kamenjak, intregul arhipelag de insule croate imi sta la picioare, invaluit de argintiul Adriaticii. E o priveliste de o frumusete rara, paradisiaca.

Insulele par ca plutesc pe valurile linistite, muntii abrupti coboara direct in mare, fie vertical si cenusiu, in blocuri mari de piatra, fie lin, in verdele intunecat al padurilor. De-aici, de sus, de pe creste, coborau altadata pastorii vlahi, pana in stravechea cetate Rab, sa-si vanda branza.

In larg se vad alte insule, si ele locuite, cu mai bine de o mie de ani in urma, de aceiasi pastori. Chiar in fata, sunt insulele Cres si Losinj, iar in dreapta insula Krk, iar in stanga insula Pag. Acestea sunt cele mai mari, dar sunt inconjurate de o puzderie de alte insule mai mici, fiecare cu misterul si frumusetea ei. In spatele meu este continentul, tarmul Dalmatiei de altadata.

De-acolo se spune ca au venit pastorii vlahi pe aceste insule, carandu-si oile cu barci si plute. Au colonizat insulele si traiau in acest paradis cu oile lor, fara teama, prin codrii seculari de stejari, ce erau vesnic verzi. Acei stejari speciali mai exista si astazi si sunt o atractie pentru milioanele de turisti veniti din toate colturile lumii, insa despre vlahi nu se mai stie nimic.

Nici istorici, nici lingvisti romani nu au venit sa vada daca a mai ramas ceva din acel popor mandru si ciudat, ce traia liber pe coamele muntilor, acolo unde altii nu puteau nici macar urca. Mai umbla astazi vlahii pe sub umbra stejarilor? Mai urca, ca altadata, cu oile lor pe crestele muntoase ale insulelor croate, sau au disparut ca un fum? Sau nu au existat niciodata aievea, ci doar in legende?

Mirko, "ciobanul"

Insula Rab, asa cum o vedeau vlahii de pe inaltimile muntelui

�

Ajunsesem pe varful Kamenjak, dupa trei zile de drum, in care strabatusem intreaga Serbie, Bosnia si Croatia, de la un capat la altul al coastei Dalmate. Totul, in speranta ca voi mai gasi, poate, ramasite ale vlahilor de altadata, macar niste mici si neinsemnate urme romanesti. Si ele nu au incetat sa mi se arate, de cand am pus piciorul pe insula Rab!

Nu ma asteptam sa mai gasesc nimic pe aceasta insula cotropita de turisti, unde totul sta astazi sub semnul vacantei si al distractiei. Plajele erau pline de nemti bronzati in soarele ce incepea sa fie moale si tomnatic, yachturile se leganau usor in departare sau treceau in viteza pe langa mal.

Puzderie de vile si de hoteluri impanzeau peste tot peisajul, masinile aduse cu feribotul vajaiau pe soseaua perfecta, ce traversa insula. Ma bucuram, chiar, ca neamtul in slapi, ce isi bea berea linistit pe aceeasi terasa cu mine, nu stie ca sunt venit sa caut urme ale neamului romanesc prin aceste locuri ale iubitorilor de vacante ieftine si memorabile cand, desfacand pentru prima data o harta turistica a insulei Rab, un val de emotie mi-a urcat pana in ochi, incetosandu-mi privirea:

notate cu litere mici, vedeam primele urme ale celor din neamul meu: Plugari, Ograde, Slatina, Fraga, Opcina, Barbat, localitati de pe insula, denumiri pastrate de sute de ani, ce vorbeau de la sine despre trecerea vlahilor.

Casa ciobaneasca in Muntii Velebit, vechea Morlacchia

�

Am urcat pe varful Kamenjak, unde traiau de obicei pastorii. Sus de tot, acolo de unde casele pareau boabe de orez risipite pe platoul urias al insulei, am inceput sa recunosc detalii familiare. Peisajul a devenit de munte adevarat, greu accesibil, asfaltul s-a terminat si drumul s-a ingustat, pana a devenit o poteca batatorita.

Muntele devenea tot mai stancos si arid, iar casele erau locuinte taranesti simple, cu garduri lungi, din piatra, cum vezi la noi, prin Apuseni. In varf de tot, peisajul era selenar: piatra gri, colturoasa, cat vedeai cu ochii. Cativa scaieti si, ici-colo, firicele de iarba arse de soare.

In acel desert de piatra si foc, unde nu credeai ca cineva ar putea sta, am auzit la inceput ca un ecou indepartat, apoi mai clar, sunete de-acasa: ding-ding, apoi un beeeee prelung si apoi iarasi clinchetul clopoteilor, ca o chemare din negura istoriei.

Jacula Mirko - cioban din tata-n fiu

�

Jos, intr-o valcea, la umbra maslinilor, Jacula Mirko statea cu oile sale. Privindu-ma piezis, neintelegand bucuria si precipitarea mea, mi-a raspuns fara graba, intr-o engleza aproximativa: "Vlah? Poate vrei sa spui vlai. Poate ceva de vlai este si in mine, habar nu am. Dar cu oile s-au ocupat toti din familia mea, de cand ne stim. Noua ne spune lumea pe aici "ciobani".

Si ciobani sunt destui inca, vreo 20, numa' pe insula asta, si vreo doua mii de oi tot avem. Pe insula Pag sunt si mai multi ciobani. Acolo se face o branza foarte buna, daca doriti. Eu nu vand branza, fac doar pentru familia mea".

S-a mirat mult Mirko sa afle ca si in limba romana se spune cioban, si dupa ce a recunoscut ca el nu exista si in limba croata, m-a indrumat catre manastirea franciscana aflata pe insula:

"Ei poate iti dau raspuns la intrebari si poate stiu unde au trait oamenii tai vechi", mi-a spus Mirko la final. Ne-am strans mainile si ne-am uitat unul in ochii celuilalt. A ramas cu oitele lui, fluierand usurel, in timp ce eu porneam la vale, catre manastirea franciscana Sfanta Eufemia.

Comoara din manastire: cel mai vechi document despre existenta vlahilor in Balcani

Calugarul franciscan Nediljko Jeran

�

Pe calugarul Nediljko Jeran l-am gasit in fata bisericii, imbracat cu rasa lui maro, lunga si cu guler rotund. Se juca cu o pisica, pe dalele de piatra de la intrare, innebunita dupa sfoara lunga si alba ce il incingea. M-a salutat cu blandete si, fara sa ma intrebe nimic, m-a poftit sa intru.

Prima incapere era o capela transformata intr-un mic muzeu, si abia la capatul ei, treceai in biserica propriu-zisa. Muzeul nu avea o tematica anume, erau probabil expuse obiecte mai importante din patrimoniul manastirii, strans in timp, inca de la infiintarea lacasului.

Printre carti vechi cu leacuri din plante, monede, icoane, tablouri si potire de argint, adevarata comoara este un pergament ingalbenit, cu un scris marunt, de mana, ce poarta un sigiliu in ceara rosie: este cel mai vechi document ce atesta existenta orasului Rab, la 1446.

Ce mi-a atras atentia imediat a fost insa un razboi vechi de tesut, intocmai ca cele din satele romanesti, alaturi de el fiind expuse costume populare: ii tesute cu rosu si negru, itari, fote. Roase de timp, pareau o prezenta stranie, printre icoanele muzeului.

Vazandu-mi curiozitatea, calugarul s-a apropiat de mine si mi-a vorbit cu aceeasi blandete, intr-o franceza perfecta: "Franciscanii sunt pe aceasta insula de mai bine de o mie de ani. Inaintasii mei, care au slujit in aceasta sfanta biserica, au apucat timpurile in care traditia si folclorul erau la mare cinste.

Manastirea franciscana Sfanta Eufemia

�

Chiar daca insula Rab e vestita pentru comert si turism, radacinile ei sunt tot la razboiul de tesut. De aceea am ales sa expunem aceste lucruri". I-am spus si calugarului ca sunt venit sa caut urme romanesti, urme de vlahi, si l-am intrebat daca stie ceva despre asta.

Dupa un moment in care parea ca scotoceste cu mintea in memoria sa si a tuturor calugarilor franciscani, inaintasi ai sai, mi-a raspuns: "Cei de pe insula ii numeau "vlasi". De obicei, coborau de pe muntele Velebit si majoritatea erau pastori sau agricultori. Chiar zona aceasta, unde se afla manastirea, inainte nu se numea Kampor, ca acum, ci "Vlasche Njine", "Campul Vlahilor".

Poate gasim ceva despre ei in documentele manastirii. Un moment", spune calugarul si dispare pe o scarita ce ducea la subsolul bisericii. Se intoarce, aducand in brate un teanc de cartoaie mancate pe la colturi de timp si cu file ingalbenite.

Pe copertele lor este scris mare Index. Deschizand cateva dintre ele, cauta, urmarind cu degetul, randurile scrise caligrafic, de mana. Nu gaseste nimic depre vlasi si scutura dezamagit din cap. Dar cand eforturile sale pareau in zadar, insist sa caute si numele de morlacchi, numele dat vlahilor de catre venetienii foarte prezenti in istoria insulelor croate, pe vremea Dalmatiei.

Parintele Jeran si documentele pretioase

�

Ia de la capat cartoaiele si, deodata, se opreste cu degetul pe un rand: "A! Uite ca apar! Morlacchi sau morovlahi, populatie ce traia pe coasta Dalmata, a inceput sa migreze catre insule, majoritatea pastori. Sunt consemnati la anul 650. Detalii despre acest fapt sunt notate in cartea a treia a manastirii. Iata ca v-ati gasit si rudele!", incheie el, mandru de zestrea bisericii sale.

Pe moment, nici eu si nici el nu ne-am dat seama ca acele trei cifre scrise cu cerneala albastra reprezinta o data extraordinara in istoria vlahilor. Abia dupa ce am ajuns la hotel si am verificat notitele documentarii facute inainte de a pleca din Romania, mi-am dat seama ca cea mai veche data la care sunt mentionati in zona vlahii este 1665, cu o mie de ani mai tarziu!

Pentru o asemenea diferenta, poate ca istoricii romani ar merita sa verifice documentul original, adica acea "a treia carte a manastirii" scrisa probabil in latina sau croata, si care poate fi obtinuta, cu o cerere speciala, in vederea studierii. Neavand timpul si autoritatea unei asemenea cercetari m-am multumit sa plec mai departe, asa cum m-a povatuit calugarul Jeran:

"Cred ca cel mai bine ar fi sa mergi pe urmele lor. In capatul celalalt al insulei, poti sa treci cu un vapor pe continent. Nu departe este muntele Velebit, de unde se spune ca veneau vlasii aici, cu oile".

Morlacii - vlahii negri

Am lasat in urma frumoasa insula Rab, si dupa o scurta calatorie cu vaporul, am acostat pe continent, in apropierea orasului Senj. Aceasta parte a coastei dalmate s-a numit in trecut, pentru o buna bucata de timp, chiar Morlacchia, canalul dintre insule si continent purtand si el numele "Canale del Morlacchi".

Indexul care cuprinde documentul despre vlahi

�

Asemenea denumiri apar pe unele harti vechi, in general facute de italieni. Morlacchia era pentru ei, cat si pentru restul occidentalilor, un tinut necunoscut, despre care s-a crezut pana tarziu ca este locuit de oameni salbatici si cruzi. Numele lor, adoptat de italieni si venetieni, venea de la turci: acestia le spuneau vlahilor moro-vlahi, adica vlahii negri, deoarece turcii notau punctele cardinale prin culori, si negrul (mauros) reprezenta nordul.

Astfel, "vlahii din nord" au ajuns sa apara mai ales in scrierile venetiene drept morlacchi. Cel mai vechi document despre ei pare sa fie Cartea Calatoriilor, scrisa de turcul Evliya Celebi, la 1665. El spunea: "Locuitorii acestia nu sunt unguri, ci valahi-crestini. Aceste locuri au o frumusete aparte.

Si nu apartin Ungariei, dar fac parte din Backa si Valahia". Despre morlacchi, cel mai pe larg a scris insa Alberto Fortis, in 1778. Occidentul a fost surprins sa afle ca locuitorii muntelui Velebit nu sunt deloc salbatici. Dimpotriva: erau oameni harnici si muncitori, foarte legati de pamantul lor, si care puneau pret pe suflet, si nu pe confort. Erau inocenti si aveau o libertate si o mare frumusete de a trai.

�

Femeile erau foarte frumoase si aveau costume populare minunat lucrate de mana. Si barbatii, si femeile se incaltau cu "opanke". Cand se intalneau la sarbatori, la biserica, sau la un eveniment special, toata lumea se saruta pe obraji cu toata lumea, fara sa vada in asta un gest indecent.

Traiul lor era simplu, casele aveau strictul necesar. Foarte rar gaseai un pat, majoritatea dormind direct pe jos, inveliti in paturi mitoase, facute din lana. Dansul lor favorit era kolo, in care dansatorii se tin de maini si se rotesc in cerc in ritmul muzicii. Iaurtul era mancarea lor de baza, in rest fiind aproape vegetarieni si consumand foarte mult usturoi.

Probabil, asta ii ajuta sa ajunga la varste inaintate, in deplina putere. Morlacchi nu aveau doctori, dar se tratau singuri, cu plante. Unii dintre ei erau vraci extraordinari, fara nici o scoala, si multe din tratamente erau pe baza de rachiu cu piper, care facea sa "transpire boala". Ce l-a surprins pe Fortis a fost legatura pe care acesti oameni o intretineau cu mortii lor si cu lumea de dincolo.

Nepretuitele documente franciscane

�

Nu numai ca la inmormantari femeile isi cantau intr-un mod ciudat plansetele si ii susoteau mortului la ureche secrete, taine si intrebari, dar dupa inmormantare, rudele celui decedat urmau sa ii viziteze si sa ii ingrijeasca mormantul periodic, timp de cel putin cinci ani.

Si la fiecare astfel de vizita, i se povestea ce s-a mai intamplat in lumea viilor si i se transmiteau, in continuare, mesaje sau intrebari din partea celor vii. Cartea lui Fortis i-a facut celebri pe morlaci la acea vreme, ea fiind tradusa in mai multe limbi. De unde veneau acesti morlaci, pare ca nimeni nu s-a intrebat, sau poate ca era evidenta legatura lor cu Valahia, tinutul indepartat, aflat de-a lungul Dunarii.

Mai tarziu, s-a spus ca numele de vlah provine fie de la nemtescul walhos (lup), traducere germanica a numelui tribului celtic volcae, ce ar fi trait pe teritoriul vechii Dacii. O alta teorie este ca numele vine de la germanicul walha, care insemna strain.

Muntele vlahilor

Tarani vlahi (morlachi)

�

Senj este un orasel turistic pe coasta Adriaticii si se afla pe teritoriul vechiului tinut numit Morlacchia. Astazi, putini isi mai amintesc aceasta denumire a locului, insa pe stradutele vechi, daca intrebi batranii iesiti la poarta casei, amintirea vlahilor, sau asa cum ii numesc ei, a vlasilor, este inca prezenta, mult mai mult decat era pe insula Rab.

O batranica iesita la poarta cu cateva borcane de miere pentru ademenirea turistilor imi spune: "Vlasi sunt si acum. Aici, la Senj, era unul dintre locurile lor de intalnire, atunci cand coborau din munte cu branza, pentru ca majoritatea aveau oi. Ii gasiti si acum, muntele Velebit e plin de ei.

Unii din orasele Clis sau Zagvosd inca mai vorbesc limba veche, dar gasiti si prin sate. Ei vorbesc si croata, dar ceea ce difera este de fapt religia. Ei nu sunt ca noi! Ei sunt... pravoslavnici. Pravoslavnici, adica ortodocsi".

Eram in culmea fericirii: urmele vlahesti, urmele romanesti inca existau! Trebuia sa le vad, sa le pipai cat mai curand! Si ca promisiunea muntelui Velebit sa fie completa, la muzeul orasenesc din Senj am descoperit o camera dedicata traditiei, unde parca ma intorsesem in casa bunicilor.

Nu numai ca vatra era intocmai ca in satele vechi romanesti, dar tesaturile erau ca acasa, costumul popular al manechinului parea adus din Romania, cu fota si ie, iar in brau, tinea furca cu lana de tors. Masuta mica, din lemn, rotunda, cu scaunele mici cu trei picioare, era la locul ei, pana si icoana era pusa pe un perete langa fereastra.

Am pornit-o catre munte, de fapt, inapoi cu aproape doua mii de ani, in istoria poporului roman, care ajunsese pana aici.

La Barlog, in "ograda" lui Bosko

Pe masura ce soseaua urca serpuit catre munte, peisajul se schimba rapid: intinsura tarmului devenea munte abrupt, aerul cald si sarat de mare devenea tare si rece, stancile si cotloanele de piatra apareau pe neasteptate. S-au ivit din nou si gardurile din piatra si apoi casele din piatra, unele acoperite cu sita, exact ca la noi.

Bosko Hrkalovic si "munzul" sau

�

Am stiut ca am ajuns unde trebuie, cand - pe marginea soselei - am vazut masutele cu branzeturi de vanzare. Ai fi zis ca esti la Bran sau Moeciu, dupa cum aratau rotitele de branza si cas. M-am oprit in satul Brlog (se pronunta chiar Barlog), care suna atat de romaneste!

Aici l-am cunoscut pe Bosko Hrkalovic, cioban iesit la poarta sa-si vanda branzeturile. Cand a auzit ce caut, mi-a spus: "Noua asa ne spun cei de pe tarm, vlasi, asa ne-am pomenit din mosi-stramosi, cu numele asta si cu oieritul. Nu stiu prea multa carte si nu stiu sa va dau o explicatie. Oricum, stim ca suntem ceva rude cu istro-romanii, dar suntem altceva decat ei. Ei sunt ciri-biri".

Si cum altceva nu stia sa imi spuna, s-a oferit, cu multa ospitalitate si cu bucurie, vazand curiozitatea mea, sa imi arate "ograda" lui. Da, chiar asa a zis, "ograda". Si ceea ce parea o curte simpla si o casa mai degraba saracacioasa, pentru mine era un loc presarat cu veritabile pepite de aur.

Prima si prima oara, m-a dus la grajd sa-mi arate cel mai de pret lucru al sau: calul. Eu am zis in romana "cal". Si Bosko a inceput sa rada si sa clatine din cap: "Ne cal. Munz!", a spus el si i-a dat drumul sa alerge prin curte, sa il putem admira.

Si "munzul" a inceput sa isi fluture liber coama, fara sa stie ca cei doi oameni care il privesc, un reporter sentimental si un cioban traitor in Brlog, ascuns in muntii Morlaciei, tocmai s-au intalnit intr-un cuvant dacic, vechi de mai bine de doua mii de ani.

Bosko m-a luat apoi si mi-a prezentat curtea, atent la reactiile mele. Daca ma bucuram si recunosteam ceva, era ca si cum i-as fi facut un mare compliment, iar daca nu recunosteam nimic trecea mai departe, repede, spunand: "Ne, ne".

Momai, stalpi de inchinaciune ca in Carpati

�

Asa am descoperit cu el gusca (gasca), cire (caine), crumpiri (crumpeni, cartofi), slanina, poiata (bucatarie de vara), jar, vatra. S-a intristat ca nu cunosc cuvinte precum ovca (oaie), stadon (turma) sau scuta (branza), dar a fost fericit cand, aratandu-mi cu degetul spre munte, a zis "salas", iar eu am zis ovca-salas (salasul din munte al oilor).

Si daca as fi ramas la el cateva zile, probabil ca multe inrudiri si asemanari as fi gasit cu limba romana si cu obiceiurile romanesti. Am cumparat de la el o rotita de cas afumat si am plecat, dupa ce m-a pus sa ii promit ca ma voi intoarce sa imi mai povesteasca din viata lui si eu sa ii spun mai multe despre Romania.
Intr-o zi va trebui sa ma intorc in muntele Velebit.

Poate singur, poate impreuna cu lingvisti si istorici, care ar putea sa spuna mai multe despre vlahii de aici sau despre bisericile lor ortodoxe, cele mai vechi din zona, cu pisanii daltuite in piatra cu litere glagolitice.

Poate cu totii ar trebui sa ne intoarcem in Velebit, in vechea Morlacchia, in istoria noastra, si sa vedem mai clar ca neamul romanilor sau al stra-romanilor a fost atat de mare, incat s-a intins din muntii Pindului pana in insulele Adriaticii, a fost atat de puternic si de liber, incat nici un imperiu nu a reusit sa ii stearga identitatea sau sa il supuna.

Trecutul unui mare popor poate sa insemne, cateodata, doar coama in vant a unui munz, sau doar mirosul de cas afumat dintr-un munte necunoscut. Dar astfel de amanunte ii pot da un viitor pe masura trecutului sau.

Prezenta vlahilor in insulele croate a lasat dovezi de nesters, nu doar in documente, ci si in muzee ori in satele pierdute din munti. Asemanarea lor cu instrumentarul ciobaniei din Carpati este izbitoare.

Catalin Manole
formula as

GETI IN SPANIA

2011-11-23T20:28:00.000-08:00

În cultura spaniolă începînd cu secolul V s-a scris vîrtos că a patra descălecare a Spaniei de către goţi, care sînt geţii de altădată (Getae illi qui et nunc Gothi) a dus la formarea naţiunii spaniole şi a statului iberic. În următoarele secole această legendă se dezvoltă ajungînd o adevărată referinţă istorică, culturală şi morală a societăţii spaniole. Ca oricare mioritic cu mintea acasă mi-am pus fireasca întrebare: au luat-o razna aceste naţii sau pe plaiurile noastre pute rău a mişelie?

Să ne lămurim de ce spun ei asemenea isprăvi, trebuie să ne uităm în istoria noastră veche falsificată cu atîta ură de pretinşii mentori ai neamului! Mare parte din răspunsul la această întrebare se găseşte tot pe tăbliţele de plumb tăinuite de înveninaţii de la Institutul de Arheologie din Bucureşti. Istoricii români care au cunoscut cîte ceva despre Getica lui Iordanes au plesnit-o scurt, gotul face o confuzie între geţii care au dărîmat imperiul romanilor şi goţii care au venit pe meleagurile noastre în secolele ll-lll.

Şi zisa lor plină de iz profetic a fost bătută în cuie, tămîiată, şi pusă ca acatist la Maica Domnului pentru profundă recunoştinţă! Dar aceste zăluzenii nici nu mai sînt trecute în cărţile de istorie să nu se întrebe cineva dacă judecata este corectă sau o aiureală. Pe mormintele regilor vizigoţi din Castilia Veche stă scris pentru posteritate:
,,Rex Godorum et Dacorum et Gaetorum et Hispaniae Rex” adică şi pe înţelesul nostru: ,,rege al goţilor, al dacilor, al geţilor şi rege al Spaniei! Nu ştiau aceşti regi pe cine aveau ca supuşi în regatul lor sau liftele mioritice ar trebui decorate cu ,,Colanul Cînepei Rezistente” pentru ,,virtutea” de înaltă trădare!

Tăbliţele spun că bastarnii au ajuns în glia geţilor pe la mijlocul secolului lV î.e.n. unde au suferit un puternic proces de ,,getizare” iar cu începutul secolului l î.e.n. strămoşii noştri au intrat în contact la est, cu iazigii. Mitologia lor arată că au preluat multe elemente din religia şi cultura geţilor iar bastarnii erau priviţi de ceilalţi germani ca un neam de-al lor dar descinzînd după obiceiuri din geţi.

Marţial (cca.40 – cca. 103), în Pharsala, pune într-un singur vers numele dacului, getului şi iberului – Hinc Dacus premat inde Getes ocurrat Hiberis. Versul acesta a fost interpretat de Isidor în secolul Vll ca o profeţie; Spania avea să fie invadată de geţi, dar nu numai ea, lumea întreagă avea să fie invadată de geţi. Istoria începe să treacă în legendă.
Scriitorul spaniol Paulus Orosius, refugiat în Africa de teama goţilor ne lasă în Istorii terminate în 417 informaţii despre migrarea goţilor în Spania şi accentuează: ,,Getae illi qui et nunc Gothi(Geţii care şi acum se cheamă Goţi) şi ,,Dacia ubi et Gothia – Dacia unde este şi Goţia.

Mai face o descriere a seminţiilor care se bulucesc dintr-o parte în alta a Europei şi precizează că înspre răsărit este Alania, la mijloc Dacia unde e şi Goţia; apoi vine Germania unde cea mai mare parte o stăpînesc suevii – neamurile acestora tuturor sînt 54 la număr. Ţinutul de la nordul Dunării îl numeşte Barbaricum iar cel de la sudul Dunării, Romania care cuprinde Panonia, Moesia, Dalmaţia, Istria, Macedonia, Tracia.

Aminteşte de luptele lui Domiţian cu geţii şi apare conducătorul Diurpaneus care va fi pomenit în toate cronicile spaniole. Istoricii români l-au preluat pe Diurpaneus de la Orosius dar au trecut sub tăcere restul informaţiilor. Din fosta Dacie, acum Goţie au ieşit marile năvăliri care au distrus lumea antică şi odată cu ea prăbuşirea imperiul roman aşa cum au adulmecat-o Seneca(4 î.e.n - 65 e.n.) şi Lucan ambii din Spania într-o premoniţie neştiută încă în cultura română!

Filozoful hispanic parcă avînd o previziune profetică, spune că urgia ,,zilei fatale” va veni din ţinutul geţilor, cînd Dunărea dezlănţuită îşi va înălţa apele pînă la cer, şi într-un singur vîrtej prăpăstios va cuprinde o imensă întindere de pământuri şi cetăţi. Din cer vor curge puhoaie fără margini, rîurile îşi vor umfla apele şi vor ieşi din matcă, mările se vor ridica din albii şi vor inunda pămîntul pentru a distruge neamul omenesc.

,,Cum crezi că vor fi Ronul, Rinul şi Danuviul, al căror curs este vijelios chiar şi în matca lui, atunci cînd îşi vor croi noi maluri şi surpînd pămîntul, vor ieşi toate din albia lor ? …Cînd Danuviul nu mai atinge, nu numai poalele sau brîul munţilor, ci le bate culmile, tîrînd cu sine povîrnişurile potopite, costişele smulse şi promontoriile vastelor ţinuturi, care, din adîncuri, se vor desprinde de continent ? Iar apoi, negăsind ieşire – căci singur şi le închisese pe toate – se întoarce într-o bulboană şi cuprinde într-un singur vîrtej năprasnic o imensă întindere de pămînturi şi cetăţi ?”

Imaginea continuă cu furtuni şi trăsnete pînă ce mările învolburate se ridică spre cer şi se prăvălesc nimicitoare peste pămînturile pustiite. Nefericiţii supravieţuitori ai neamului omenesc se agaţă ca nişte făpturi infirme de ultimele ţancuri – pierdute în ocean - care nu mai sînt capabile nici de durere. Trebuie reţinut faptul că Seneca scria aceste rînduri pe la anii 60 şi sînt foarte asemănătoare cu potopul biblic dar atunci scrierile evreilor nu reprezentau nimic pentru cultura romană.

Să fie doar o presimţire a filozofului sau a cunoscut mituri şi legende despre care noi nu ştim nimic! Mai vorbeşte de teribila săgeată getică zburînd spre cer – talis in coelum exilit arundo Getica visa dimitti manu care seamănă moarte pe unde se abate. Nepotul acestuia, Lucan pomeneşte de faima arcului getic făcut pe lemn tare din Armenia: ,,Armeniosque arcus Geticis intendite neruis”.

Mai spune despre ,,masageţii de la Istru scitic”, dacii şi geţii care pîndeau căderea Romei: ,,Naţii necunoscute vor urma luptele latine, regi aflători sub alte stele şi pe care marea îi desparte de noi se vor alătura războaielor romane, iar eu singur voi trăi în tihnă ? O zei, ţineţi departe de mine această nebunie! Cum ? Căderea Romei să-i mişte pe daci şi pe geţi iar eu să stau ferit de griji ? …Învrăjbiţi-ne cu toate popoarele numai abateţi de la războiul civil.
Să ne ameninţe dintr-o parte dacul, din alta getul; să năvălească unul în calea iberilor, să-şi întoarcă celălalt steagurile către tolbele cu săgeţi ale răsăritului”. Dar lumea geţilor a fost o lume misterioasă şi înspăimîntătoare iar Istru a reprezentata o frontieră greu de pătruns atît pentru greci cît şi pentru romani.

Frigul năprasnic, pădurile întunecoase şi fără sfîrşit, religia şi vitejia neamului get făcea din Geţia mai mult un tărîm al legendelor decît o lume pe care anticii mediteraneeni puteau să o înţeleagă. Pentru mintea lor, era în toate acestea nu numai un ţinut care inspira teamă, dar şi ceva magic, ce izvora din geniul acelui popor şi venea în apărarea lui.

Istoria fabuloasă care umple cronicile spaniole medievale este adunată din legende şi mituri
mediteraneene legate de Orient şi mai ales de enigmaticele ţinuturi dintre Caucaz şi gurile Dunării, învăluite în nepătrunse neguri arctice şi în mistere tracice care se pierd în noaptea vremurilor.

Acolo în negurile munţilor Caucaz, între Marea Caspică şi Bosforul Cimerian(Crimeea), trăia un neam de oameni care se numea iberi şi care nu puteau fi străini de iberii de dincolo de coloanele lui Hercule.

Eschyl(525-455), părintele tragediei greceşti spune că neamul sciţilor se ţinea tare în baştina lor într-o regiune din ,,nordul Traciei lîngă Caucazul de lîngă Istru” adică plaiurile noastre mioritice!
Scriitorul grec scrie aceste informaţii cu aproape 900 de ani înaintea lui Orosius şi mai are avantajul cunoaşterii directe a acestor meleaguri. Trebuie să admitem că informaţia lui Eschyl este corectă pentru că această precizare se găseşte şi în alte surse antice greceşti şi romane.

Cronicarii medievali nu puteau spune limpede dacă cei de aici trecuseră acolo sau dacă nu cumva seminţia celor de aici se trăgea din iberii Caucazului, veniţi în Spania în timpuri imemoriale care au dus cu ei un sistem de legi cu care se lăudau că ar fi vechi de 6000 de ani! Lumea fabuloasă din acele ţinuturi mai călcase pe teritoriul Spaniei.

Amazoanele, despre care Homer spune că erau de origine tracică nu pregetaseră să treacă marea şi să-şi cîştige faimă şi în ţinuturile hispanice. Iar acei iberi din negura timpului sînt seminţia mioritică ce a migrat în secolele XVll î.e.n. după erupţia catastrofală de la Santorini. Şi tot ei au dus scrierea descoperită la Tartesico şi Turdetano.

Isidor, episcopul Sevillei scrie la începutul secolului Vll, Historia de Regibus Gothorum, Vandalorum et Suevorum, ca un omagiu adus neamurilor germanice la formarea naţiunii hispanice şi a culturii acesteia. Era un admirator înfocat al goţilor fiind şi el de origine got iar informarea lui are la bază izvoare antice altele decît Getica lui Iornandes pe care nu a cunoscut-o.
Autorul doreşte să facă o apologie a goţilor care se trag din geţi plecînd de la zicerea lui Orosius dar merge pe drumul reconstituirilor etimologice şi genealogice dîndu-le o valoare simbolistă privind speculaţiile sale asupra numelor şi cuvintelor.

Etimologiile ne îngăduie să vedem ce credea eruditul prelat sevillan despre ţara îndepărtată a geţilor, atît de misterios legată de destinul Spaniei. Este o geografie foarte vagă cu informaţii culese de la mai mulţi scriitori antici. Lumea largă era cutreierată de cetele de călăreţi barbari care treceau vijelios peste ruinele fostelor aşezări.
Dacia scăpată de legiunile romane, a fost ocupată pe rînd de goţi, gepizi, huni, avari iar cînd Isidor îşi scria opera, pe plaiurile carpatice erau stăpîni vremelnici seminţia slavilor.

In Istorii ne mai spune Isidor că în Dacia erau munţi înalţi în vecinătatea regatelor scitice de unde goţii făceau incursiuni peste Dunăre în provinciile romane. Ei împărţeau aceşti munţi înalţi cu alte neamuri. Sînt informaţii despre istoria goţilor de la Dunăre şi migrarea lor către vest pînă ajung în Spania. Lucrarea se termină printr-o recapitulare:

,,Locuind în ţinuturile îngheţate ale Septentrionului, lîngă împărăţia scitică unde sînt munţi înalţi, ei stăpîneau aceşti munţi împreună cu alte neamuri, de unde, alungaţi de năvala hunilor, au trecut Dunărea şi s-au supus romanilor. Dar neputînd suporta nedreptăţile acestora, îşi aleg un rege din neamul lor, năvălesc în Tracia, pustiesc Italia, se îndreaptă asupra Galiei, şi trecînd fără împotrivire munţii Pirinei, ajung pînă în Spania, unde şi-au aşezat sălaşul vieţii şi al Imperiului lor”.

Elogiază neamul got şi trăsăturile lui scriindu-i prin cuvîntul ,,geţi”; blonzi şi purtînd capetele descoperite – flavent capitibus invectis Getae, călăreţi dibaci după vorba unui poet – Getes, inquit, quo pergit equo, dispreţuitori faţă de moarte după cuvîntul altui poet.
Glorifică neamul plin de virtuţi care a făcut ca, ,,Roma însăşi, învingătoarea tuturor popoarelor” să slujească ascultătoare şi să primească ,,triumful jugului getic”. Fericirea ţării este dată de bucuria unde înfloreşte glorioasa fecunditate a poporului getic – Geticae gentis gloriosa fecunditas.

In Istoriile şi Etimologiile prelatului sevillan putem găsi însemnări importante despre daci sau geţi, care chiar deformate, erau ecoul unei realităţi istorice oglindită uneori şi în izvoarele antice. Sfîntul Eugeniu aminteşte de o dispută între Paulo Alvaro şi Eleazar în care primul ştie să vorbească literar despre tumultul Mării Negre şi lăuda în versuri biblioteca lui Leovigild pentru că strălucea de ,,getică lumină”. Aşa o spun ei dar noi ne ţinem tari pentru că asemenea informaţii nu ies de sub freză mioritică!

Către sfîrşitul secolului Xlll, mitul getic, prin imaginea fabuloasă a lui Deceneu, ia o formă măreaţă sub pana regelui învăţat Alfonso el Sabio în Cronica Generală. Acest rigă, este părintele culturii spaniole cultivînd ştiinţele şi artele de la poezie şi muzică pînă la astronomie şi astrologie,
Sub pana lui măiastră getul Diçeneo sau Dicineo este un filozof şi aproape un sfînt, nu este numai un sfetnic înţelept al viforosului Boruista (boero Bisto), ci e chiar modelul regelui Alfonso, care, prin meritele enumerate şi luate din Getica lui Iornandes, îl ajută să modeleze din temelii cultura spaniolă numindu-l: el Sabio – Înţeleptul.

Numai respectul pentru biserica catolică l-a făcut pe acest rigă să-l pună pe Deceneu într-o discretă umbră precreştină sau poate a avut informaţii despre care noi nu ştim nimic! Mitul getic atribuit goţilor şi care cîştigă o semnificaţie morală, lăsînd urme la toţi scriitorii şi istoricii hispanici din evul mediu este mitul lui Deceneu sau al Înţelepţilor goţilor, din care toledanul Jimenez de Rada face Mitul Înţelepciunii şi al bunei cîrmuiri al noilor întemeietori ai Spaniei.

Zamolxe apare şi el fiind considerat rege al goţilor şi ,,o minune a înţelepciunii şi filozofiei” aşa ca pentru urechea surdului! Autorul spaniol spune că şi-a cules informaţiile atît de la scriitorii antici, de la Iornandes dar şi din tradiţiile orale sau cîntecele goţilor, procedeu pe care l-a utilizat şi scriitorul got. Iornandes spune despre aceste cîntece care păstrau amintirea lui Deceneu că trebuie să fi fost ele însele o moştenire de la daci!

Alonso de Cartajena scrie în timpul lui Enrique al lV-lea şi ne spune că regii Spaniei coborau din principi daci, luîndu-şi numai numele de la locul unde trăiesc, pentru că era mai ilustru decît al strămoşilor iar numele Geta este întîlnit în scrierile medievale fiind considerat un titlu de nobleţe! În heraldica regilor spanioli apar simbolurile geţilor; săgeţile cu care au speriat lumea şi jugul ca dovadă a bogăţiei în vite.

Dacă Orosius a spus că geţii sînt goţii care au cucerit Spania, după două secole Isidor afirmă cu tărie identitatea goţilor cu geţii iar în secolele ce au urmat, pentru a-şi dovedi nobleţea, cărturarii dar şi clasa conducătoare trebuia să arate descendenţa din geţi. De la Isidor din Sevilla, legenda s-a dezvoltat, a prins rădăcini în toate cronicile şi o parte din istoria geţilor/dacilor într-o formă fabuloasă a intrat în însăşi istoria Spaniei.

Numele geţilor Boruista sau Buruista, Diurpaneus, Decebalo ale lui Zamolxis şi Deceneu se întîlnesc la sfîntul Isidor, la arhiepiscopul Rodrigo Jimenez de Rada, la regele Alfonso el Sabio, luînd loc în genealogia însăşi a poporului spaniol şi au ajuns în Spania datorită neamurilor gotice. Ei au lăsat moştenire spaniolilor cultura geţilor şi nu cultura neamurilor germanice cu Odin, zeul suprem; Thorr, zeul trăsnetului şi al războiului; Loki, zeul nefast al focului subteran şi al morţii; Baldr, zeul dreptăţii şi al naturii care renaşte după marea catastrofă!

Sîmburele de istorie şi cultură carpatină dusă de migraţia neamurilor gotice în Spania, se transformă în legendă şi ia culoarea celorlalte fapte care alcătuiesc istoria pierdută în neguri. Nici un istoric spaniol nu a recunoscut sub aceste nume pe o parte dintre înaintaşii neamului nostru strămoşesc!

Noi îi descoperim azi datorită cărţii Zamolxis scrisă de Alexandru Busuioceanu în pribegia spaniolă şi tipărită în limba română în anul 1985. Este un miracol că tăbliţele de plumb de la Institutul de Arheologie din Bucureşti ne ajută să-i cunoaştem în această formă din cronicile venerabile scrise de arhiepiscopi şi regi ai Spaniei, necitite pînă azi de români. Istoricii noştri dacă ar cerceta aceste cronici iar lovi apoplexia, ar trece la o bănuială şi ar răcni din toţi rărunchii: sînt falsuri la fel ca tăbliţele de plumb şi cele descoperite la Tărtăria, şi astfel fandasia este gata!

Ca să nimicesc pentru vecie această imbecilitate a latinităţii neamului nostru am să folosesc niscaiva informaţii adunate cu mare sîrg de răulenii spanioli amintiţi mai înainte.
Spun ei că în toriştea străbună – Iberia, băştinaşii aşa neciopliţi cum erau pentru că încă nu au ajuns romanii pe la ei să-i lumineze - se scria într-o veselie. Iar arheologia a descoperit mai multe probe cu scrierile buclucaşe, apreciindu-le din secolele Vlll-ll î.e.n. dar vechimea lor poate fi mai mare.

Ele provin din partea de est, regiunea Tartesico şi Turdetano(nouă ne aminteşte de necropolele Tărtăria şi Turdaş) sud-est şi sud-vestul Iberiei. 46 dintre literele folosite de geţi în polojeniile lor pe tăbliţele de plumb sînt identice sau asemănătoare cu literele din aceste scrieri iar 34 dintre semnele cu care crestau lemnele plutaşii Bistriţei sînt identice sau asemănătoare cu litere folosite de vechii iberici!
Ca să vezi ce neam neastîmpărat sîntem dar mai ales cum stăm cu adîncimea rădăcinilor înfipte în plaiul mioritic!

Să fiu cintezoi pe rămurea pînă la sfîrşitul cîntării mai amintesc că scrierile vechilor iberici au 12 semne identice cu scrierea de la Tărtăria şi 13 semne comune cu scrierea din Sumer(Ki-en-gi) unde s-a răzleţit o parte din neamul carpatic în a doua jumătate a mileniului lV î.e.n.

Să le tai maul pentru vecie acestor înverşunaţi în făcături dau citeva nume din onomastica actuală a creştinilor spanioli: Antonio, Diaz, Diego, Durao, Aurelio şi unele culese din tăbliţele necreştinilor geţi: Antonio, Tiaz, Diegio, Duro, Orelio. Cînd au plecat aceste populaţii mioritice în Iberia este greu de răspuns dar se poate aprecia că le-au trebuit ceva timp să-şi organizeze structuri sociale care să impună folosirea scrisului iar ei erau destul de numeroşi pentru o astfel de acţiune care cere multă glagorie şi îndemînare de meseriaş. Consider că pe la mijlocul mileniului

ll î.e.n. i-a apucat neliniştea pe aceşti năbădăioşi să-şi părăsească toriştea străbună din Carpaţi şi să mai pună pe aiurea de o civilizaţie! Aceasta este prima migraţiune a carpaticilor în Iberia, a doua au făcut-o la începutul secolului V împreună cu bastarnii ,,getizaţi” şi alte seminţii germanice iar a treia se face în zilele noastre!

O altă direcţie a migraţiilor din Carpaţi pe la mijlocul secolului XVll î.e..n. este către vest, sud-vest iar cei mai neliniştiţi au ajuns pînă în nordul Africii. Cea mai veche populaţie a teritoriului dintre Egipt şi Oceanul Atlantic o formau getulii după cum scriu izvoarele antice.

Călăreţi neîntrecuţi, împărţiţi în mai multe triburi, trăiau de pe urma marilor turme de oi dar şi a vînătorii iar cînd se ivea prilejul nu erau mofturoşi la ceva jafuri. Salustiu spune că:

,,Africa au ţinut-o mai întîi getulii şi libienii, popoare dure şi necivilizate ce se hrăneau cu carnea fiarelor sălbatice şi ierburi”. Iar Isidor din Sevilla scrie: ,,Despre getuli se spune că au fost geţi, care în număr foarte mare au plecat cu corăbiile lor şi au ocupat Syrtele din Lybia şi fiindcă veniseră din ţinuturile geţilor li s-a aplicat numele de getuli”.

Asemănarea uimitoarea a alfabetelor folosite de populaţiile pe care le cunoaştem astăzi sub numele de berberi, tuaregi şi libieni cu alfabetele geţilor de pe tăbliţele de plumb confirmă pe deplin aceste informaţii iar Burada cînd cerceta pe valahii din Galiţia a reţinut că aceştia îşi mînau oile cu expresia ber, ber, noi folosim expresia bîr,bîr!

Femeile berbere au o vestimentaţie foarte apropiată de cea a româncelor de la munte (mocani). Au pe cap o broboadă din pînză albă fără cusături, trupul este acoperit de o cămaşă tot albă încinsă pe mijloc care vine pînă deasupra genunchilor avînd mînecile scurte aproape de umăr.

Poartă o fustă tot albă ce coboară pînă aproape de gleznă iar în faţă are un şorţ. Trupul este înfăşurat cu o ţesătură de lînă asemănătoare cu cea purtată de mocani care formează la spate un fel de glugă. Bărbaţii au o cămaşă albă simplă încinsă pe mijloc, cu mîneci lungi şi largi, pe deasupra poartă o bundiţă cu cusături viu colorate şi ciucuri asemănătoare cu cele ale oşenilor iar pantalonii sînt largi, albi şi mai strînşi cu o aţă în partea de jos a cracilor.
Există în muzica lor populară, bucăţi care sînt asemănătoare cu muzica noastră populară.

Autor: Ec. Constantin Olariu Arimin.

BUCEGII- MUNŢII MISTERELOR

2011-11-23T03:29:00.000-08:00

MUNŢII MISTERELOR – BUCEGII

În continuarea articolelor despre civilizaţia pelasgă poate veni şi acesta, de o mare valoare informativă – documentară. Lecturând acest articol am simţit nevoia să-l transmit către voi, iubiţi prieteni şi, eventual, să purtăm o discuţie după ce îl veţi asimila.

Marele Sfinx din Bucegi are aceeasi inaltime cu cel egiptean

Cuprinsi intre Valea Prahovei, Valea Ialomitei, Depresiunea Brasovului si Subcarpatii Curburii, Bucegii nu sunt doar inima de piatra a Romaniei, ci si un minunat sanctuar: un munte sfant, de pe creasta caruia se vede toata tara, pana la Dunare, poate cea mai curata apa din lume, si un zeu de piatra cu chip de dac, ce vegheaza neincetat asupra Romaniei.

Taina Marelui Sfinx

Chipul de om sapat in stanca priveste cu ochii larg deschisi peste tara dacilor. Are infatisare mandra, cu caciula moale pe crestet, cu varful indreptat inainte. Fata ii este potrivita, proportionata, buzele ferme si barbia hotarata. Marele Sfinx din Bucegi este simbolul Romaniei, asa cum turnul Eiffel este pecetea Frantei ori piramidele de la Gizeh emblema Egiptului. Il asezam cu mandrie pe carti postale ilustrate si in ghidurile turistice pentru straini, dar am uitat de mult care e rostul lui, ce cauta acolo, in Bucegi, si de ce ne vegheaza tainic de atatea milenii.
Sfinxul nostru are exact aceeasi inaltime cu cea a sfinxului egiptean de la Gizeh. Oare e o coincidenta? Privirea sa este indreptata spre locul in care echinoxurile se deseneaza pe cer, iar conturul cel mai clar il dobandeste la 21 noiembrie, cand apune soarele. Daca sfinxul din Egipt stim ca a fost facut de mana omului, despre al nostru specialistii romani se tem sa spuna asa ceva. Doar strainii, mereu strainii, cand vin pe aici si se minuneaza de frumusetea si vraja plaiurilor noastre, au curajul sa gandeasca mai departe. Asa a fost cercetatorul peruan Daniel Ruzo, care a venit in Bucegi in 1968, anume ca sa vada Sfinxul nostru, pe care il stia de pe o carte postala. Si a constatat ca Sfinxul seamana cu chipul principal dintr-un ansamblu sculptat intr-o stanca de pe podisul Marcahuasi din Peru... Controversatul istoric Nicolae Densusianu spunea ca egiptenii au plecat din Carpati, trecand prin Grecia, Asia Mica si Liban, pana pe malurile Nilului, ducand cu ei zestrea spirituala pelasga. Iata deci originea sfinxului egiptean, in opinia sa! Si chiar daca am admite ca Sfinxul nostru, impreuna cu Babele - stranii fapturi de piatra ce stau la taifas in apropierea Sfinxului - sunt doar opera naturii si nu creatia unor indepartati stramosi, inseamna ca natura si-a depasit limitele si s-a intrecut pe sine. Sunt, oare, Babele, niste altare ciclopice? Caci singura actiunea naturii pare sa nu le explice suficient forma. Nu stim daca asa au fost dintotdeauna, ori o mana de om a intervenit asupra lor, dandu-le infatisarea de azi.

Babele - o creatie a omului sau a naturii?

Cum priveau dacii Sfinxul, acest Om de Piatra din varful muntilor? Cu siguranta, nu ca pe o simpla stanca erodata de ploi si vant, cum facem noi astazi. Probabil ca la poalele lui se practicau ritualuri, era intrebata vointa zeilor ori se faceau initieri si sacrificii. Poate ca aici, mai mult ca in orice loc, nemurirea era la ea acasa. Dar Sfinxul din Bucegi nu este singurul de la noi din tara. Mai exista si un Sfinx banatean, "de la Toplet", undeva, pe un mal al raului Cerna, apoi un Sfinx al Bratocei, in Muntii Ciucas, un altul in zona Carpatilor de Curbura, pe valea raului Teleajen... Si mai spun unii ca numele de "Sfinx" nu este potrivit. E un nume carturaresc, din mitologia greaca si egipteana, menit sa-i atraga pe turisti, nume ce nu are a face cu lumea noastra dacica, straveche. Oare cum numeau stramosii nostri acest chip impietrit, vesnic veghetor asupra noastra?

Muntele cu nume de om

"Un munte care se numeste Omul! Este oare muntele atat de mic sau fost-au omul atat de mare, de s-a numit muntele dupa dansul? Ce a fost oare omul acela? Fost-a el un erou mare, care s-a batut in batalie? Fost-a el un pustnic, care traia in locuri salbatice? Fost-a el un hot mare al carui nume nimeni nu indraznea sa-l pronunte? Fost-a el un imparat, de care se cutremurau imparatiile?" Asa isi incepea Carmen Sylva, regina indragostita de Bucegi, legenda despre Muntele Omu. Un nume ciudat, pentru cel mai inalt varf din Bucegi, un nume abstract si tulburator. Unii spun ca o data pe an, la asfintit de noiembrie, una din stancile din apropierea varfului isi lasa umbra pe platou. Profilul stancii deseneaza o imagine umana, care i-a dat numele "Omul". Altii spun ca e mai mult de atat. Ca pe Varful Omu a existat, in vremea dacilor, un altar inchinat unui mare zeu, poate lui Saturn, zeul timpului, cunoscut la noi sub numele de Zamolxe. Ori ca pietrele enigmatice semanate parca de uriasi, tocmai in varful varfului, sunt altare ciclopice, sunt megaliti, asemenea celor din apusul Europei. Sau ca sunt coloanele cerului. Unii numesc stanca cea mai inalta de pe Varful Omu "Tronul lui Zamolxe". Iar altii, mai indrazneti, zic ca nici macar nu e vorba in numele Omu de cuvantul pe care noi l-am luat din latina, pentru a desemna fiinta umana, ci de un cuvant mult mai vechi, de cand lumea, care il desemna pe zeul primordial. E adevarat, un Monte Omu exista si in insula Sardinia, Alpii Dolomitici au si ei un varf Omo, iar cei Ligurici un Monte Omo a carui creasta depaseste altitudinea de 2600 m. Si nu putem jura ca este vorba de cuvantul latinesc pentru om, caci stim ca varfurile cele mai inalte nu erau ale oamenilor, ci erau consacrate zeilor umblatori prin nori, erau sacre, erau lacasurile marilor preoti. Acel Om care a dat numele celui mai inalt virf din Bucegi nu putea fi decat un zeu.
Despre Varful Omu (2507 m) se spune ca este centrul unei stele alcatuite din mai multi munti convergenti. El este chiar centrul intregului arc de culmi care alcatuiesc Bucegii, in el se intalnesc si se innoada toate crestele. Si cu toate acestea, chiar fiind cel mai inalt varf din Bucegi, el nu poate fi vazut tot timpul de pe traseu, ci doar din anumite puncte: este, intr-un fel, un munte tainic, un munte ascuns. Din acest centru, de la poalele Varfului Omu, izvoraste Ialomita, care curge prin Valea Obarsiei, lasand la rasarit Sfinxul si Babele, iar la apus Muntele Batrana si Muntele Doamnele. Babele, Batrana si Doamnele: ce duhuri, ce vantoase, ce zane prefacute in pietre salasluiau aici in vremuri de mult apuse?

Se spune ca Bucegii sunt munti vrajiti care emana o energie puternica

Cei incercati, care au urcat pe varful Omu de nenumarate ori si au scrutat zarile in diminetile limpezi, spun ca de aici, din inima Bucegilor, poti sa vezi aproape toata tara, daca te uiti in toate directiile. Se vede pana si Dunarea, se vad Bucurestiul, Buzaul, Carpatii Orientali, Tara Barsei, toata Transilvania. Esti pe acoperisul tarii dacilor. Numai cerul e deasupra ta.
Unii sustin ca Omu e un munte vrajit, cu o energie foarte puternica, in maruntaiele caruia sunt stranse comori. S-a afirmat, pe baza masuratorilor radiestezice, ca exista o poarta de intrare intr-o retea subterana aflata sub Omu. Aceasta poarta ar fi undeva pe Valea Obarsiei Ialomitei, intr-un loc dominat de o stanca numita "Biserica Trasnita". Vasile Lovinescu sustine si el, in "Dacia Hiperboreana," ca "muntele Om este traversat de o grota imensa, care este una dintre cele mai mari din lume, in sensul ca nu i s-a dat de capat, fiind explorata doar pe vreo 20 de kilometri".

Nume vrajite

La fel de magice ca si locurile sunt numele acestora. Cele mai multe sunt franturi dintr-o limba straveche, pe care am uitat-o, desi ea inca salasluieste in vorbirea noastra de zi cu zi. De la nume de forme de relief marunte, la numele proprii ale fiecarui coltisor din Bucegi, cuvintele au taria si mireasma unor vremuri in care oamenii vorbeau cu zeii si erau una cu natura. Putine influente straine, venite mai tarziu, au putut patrunde aici.Piscul, plaiul, muchia, curmatura, braul sau brana, strunga - toate sunt cuvinte stravechi, unele socotite dacice, altele cu origine necunoscuta, deci probabil tot din vremea dacilor sau chiar mai demult. Zimbrii, animale cu nume dacic, salasluiau odinioara pe Creasta cu Zimbri sau in Valcelul cu Zimbri. La fel si tapul, denumit tot cu un cuvant dacic, dar de buna seama tapul salbatic, cel negru si iute de picior, care a dat numele Coltii Tapului, Valea si Poiana Tapului. Candva, Bucegii erau cutreierati si de cerbi, cum ne marturiseste Valea Cerbului. Zanoage, Bolboci, Gavane, Galme, Clabucete, Clai, Spintecaturi, Zgarbura, Vanturisul si Vantoasele, atatea cuvinte milenare incarcate de poveste, ce astazi nu mai exista in vorbirea noastra cea chinuita de neologisme ale noului mileniu, precum inflatie, piata de capital, incalzire globala, pensii private, motiuni de cenzura... O alta lume, un alt taram, dar acelasi suflet legat de pamantul romanesc...
Chiar numele Bucegilor se lasa greu de descifrat: ce este un buceag? Lingvistii spun ca huceagul sau buceagul este un paduris des si jos, ori covorul de muschi verde si moale, sau chiar pamantul pustiu, lipsit de paduri, doar cu buruieni si ierbarie. Localitati cu numele Bugeac sau Buceag exista in judetele Constanta, Ialomita si Teleorman, ca sa nu mai vorbim de Bugeacul istoric din Basarabia, teritoriu apartinand regatului dacic al lui Burebista. Poate ca tufele joase de jepi, numite si buceag, au dat numele Bucegilor. Cat despre originea numelui, in zadar o cautam in limbile vecine: este la fel de vechi precum numele Carpatilor. Lingvistul Sextil Puscariu sustine chiar ca Bucsoiul, unul din bratele stelei de munti ce se intalnesc in varful Omu, isi are numele derivat de la Buc, Bucur, tot asa cum si Buceci, Bugeci, se deriva de la Buc cu acelasi sufix ca in Maneciu sau Moeciu. Iar Bucur, stim, este un nume autentic dacic.
Ca locurile acestea erau vrajite, ne-o arata si alte nume. Valea Comorilor ne povesteste de uriasele tezaure dacice, ascunse la ananghie de preoti si regi. Iar povestile locului spun ca nu departe, in Sinaia, doua astfel de tezaure chiar au fost descoperite in vremea regelui Carol. Ce stiau batranii locului de i-au spus acelei vai "a comorilor"? Daniel Ruzo spunea ca, de fapt, Sfinxul nu reprezinta doar un singur chip, ci e inconjurat de alte chipuri umane, din rase diferite, precum si de capul unui caine, care are rolul de pazitor al unei comori ascunse intr-o Pestera a Tezaurului. Iar aceasta pestera, mai adauga cercetatorul, trebuie sa fie undeva in apropierea Sfinxului, acest magnific monument al Omului. Ce fel de tezaur ar putea fi ascuns in maruntaiele muntelui? Unul omenesc, alcatuit din cupe scumpe de aur si argint, incrustate cu nestemate, sau unul divin, care strange laolalta cunoasterea si intelepciunea unui trecut ce poate a fost, in privinta spiritualitatii, cu mult deasupra prezentului?
Si atatea alte nume de poveste... Dar poiana Sfarsitul Lumii? Poate e vorba de o lume ce incepe in ochiul Sfinxului si se sfarseste in norii de sub talpile zeilor daci. Dar Podul cu Florile sau Piatra Arsa? Dar Varful cu Dor? Ce dor atat de fierbinte a dat numele unei vai, unui izvor si unui varf printr-o numire atat de stravechi inmiresmata? Caci nu este Varful Dorului, ci e Varful cu Dor, asa cum e Valea cu Brazi ori Dealul cu Melci. Iata dorul, stand pe un varf, unde pietre ciudate formeaza, zice Nicolae Densusianu, un altar ciclopic. Un dor mai tare decat moartea, un dor vesnic, incremenit in piatra. Poate sufletul strabunilor care geme, uitat, poate dorul de vremurile cand zeii umblau cu talpile goale pe pajistile Bucegilor.
Au venit apoi valurile tarzii de neamuri straine, care si-au lasat numele in Bucegi: turcii (Mecetul Turcesc), tatarii (Cheile Tatarului) si chiar tiganii, dar samburele dacic a ramas. Pana si "stanca" si "stana", vorbe atat de insemnate, au obarsie necunoscuta: de buna seama sunt cuvinte stravechi, rostite pe aceste meleaguri cu mult inainte ca romanii sa ajunga cu armatele lor la Dunare, si pastrate in limba noastra pana astazi.

Un urias sanctuar stravechi Cetatea de piatra a Bucegilor nu a fost niciodata cucerita

Cetatea de piatra a Bucegilor nu a fost niciodata cucerita. Armatele imparatilor romani Domitian si Traian nu au ajuns in locurile sacre ale dacilor. A fost cucerita Sarmizegetusa, cu complexul ei de sanctuare minunate, ce au fost facute de romani una cu pamantul. Stalpii templelor au fost facuti bucati, preotii alungati ori ucisi, incinta sacra a fost vandalizata. Dar Muntele Sfant al dacilor nu a fost niciodata profanat. Poate pana astazi, cand hoardele de turisti ii rapesc linistea, ingroapa in gunoaie aceste monumente si le manjesc cu spray-uri colorate.
Scriitorii greci din vechime spun ca dacii aveau un munte sfant, pe care il numeau Kogaionon, cuvant care insemna chiar acest lucru "Cel Sfant", iar pe langa acesta curgea apa lor sfanta, care se numea la fel. Tot in apropiere se afla si o pestera sacra, in care s-a retras Zamolxe si, dupa el, preotii daci care tineau cumpana vremilor. Multi si-au batut capul sa afle unde se afla acest munte. Unii au spus ca Godeanul este muntele sfant, cel indeaproape veghetor asupra Sarmizegetusei, iar apa sfanta ar fi ori Streiul, ori Gradistea. Altii au vazut in Retezat acest munte sfant, altii au ales Ceahlaul, unii Muntele Gaina ori varful Gugu, din Muntii Tarcului. Ba mai mult, unii sustin ca Kogaionon nu a fost unul singur, ci mai multi munti. Si despre Bucegi s-a spus, cu indreptatire, ca ar putea adaposti muntele sfant, iar Varful Omu pare sa fie cel mai de crezut pentru aceasta demnitate. Si nu doar pentru ca este cel mai inalt din Bucegi si de pe fruntea lui se poate vedea braul Dunarii. Si nu doar pentru ca este presarat cu stanci ciudate, socotite de unii altare megalitice. Si nu doar pentru ca de la poalele lui izvoraste Ialomita, care curge pe langa Sfinx, Babe si naucitoarea pestera cu acelasi nume - loc curat de rugaciune, atat in trecut cat si astazi. Si nu doar pentru ca se numeste Omu... Ci pentru ca intreaga zona pare sa fie un urias sanctuar preistoric, cu un parcurs initiatic ce incepe de la Pestera Ialomitei, pe care unii o numesc Pestera lui Decebal, locuita in trecut de preoti daci, iar astazi de calugari crestini, urca la platoul Babelor, unde se face inchinare Sfinxului si sfatuitoarelor lui, apoi se indreapta spre obarsia Ialomitei, pana pe varful Omu. Acesta este Muntele Sfant, aceasta este Apa Sfanta, aceasta este Pestera lui Zamolxe. Nu puteau fi preotii daci atat de necugetati incat sa-si lase muntele sacru, toata sfintenia si tot temeiul neamului lor, in mainile dusmanului. Ce aveau ei mai sfant nu se afla la Sarmizegetusa, unde era de prevazut ca romanii vor putea ajunge, ci in creierii muntilor, in nori, pe varfurile cele mai inaccesibile.

Locul unde se intalnesc lumile

Locuitorii din satele de munte ale Bucegilor, dar si cercetatorii zonelor obscure ale existentei spun ca aici se petrec lucruri stranii. Aici se intalnesc lumile. Aici este polul energetic al intregii Romanii. Oamenii care ajung in aceste locuri cu sufletul curat se incarca de energie. Unii chiar se vindeca. Legendele spun ca Bucegii sunt strabatuti de nesfarsite tuneluri subterane. Uneori, Omu se cutremura din senin, cum a fost in 1993, cand timp de o luna au fost sute de cutremure mici, uneori si cate zece pe zi. Lucru ciudat, caci muntele e alcatuit din calcare si conglomerate, care sunt roci stabile. Alteori se aud bubuituri de sub pamant, ca si cum ceva s-ar prabusi, iar multi oameni din asezarile din apropiere sunt chinuiti de insomnii in timpul acestor fenomene. Se zice ca intre 1994 si 1998, in zona Bucegilor s-au inregistrat mici zguduituri subterane zilnice, produse fix la orele 20.00 si la 3.00 noaptea. Specialistii au afirmat ca e vorba de fracturi ale scoartei, dar n-au putut explica de ce s-au petrecut la ore fixe... Cercetari efectuate inainte de 1989 pe mostre de roca au demonstrat ca Varful Ocolit (Bucura), aflat aproape de Varful Omu, are caracteristici speciale, e un adevarat Stalp al Cerului. Concluzia cercetarilor neconventionale a fost ca acolo se afla un fel de poarta de iesire din universul terestru, cu o activitate energetica masurabila, iar aceasta energie era din ce in ce mai puternica, depasind pragul de latenta in 1986. Acest centru energetic ar fi fost cunoscut si dacilor, care l-au numit Kogaionon. Fenomene stranii se petrec si in aer, in aceste locuri: curcubee stralucitoare in plin soare, fara sa fi plouat inainte, uneori chiar saptamani intregi; lumini ciudate, fulgere, scantei lungi de un metru in jurul Sfinxului si multe altele. Cate din acestea sunt reale si cate provin din imaginatia turistilor, nu stim. Dar, in mod sigur, Bucegii sunt un loc aparte, caci multi le-au simtit energia extraordinara.

Ialomita aproape de obarsie

In ce priveste Apa Sfanta, chiar si cercetarile stiintifice moderne par sa i se supuna. Poate ca Ialomita, numita in scrierile vechi Naparis si Helibakia, a fost intr-adevar apa sfanta, care dupa 400 de km se varsa in Dunare, la Carsium, unul din punctele strategice de pe fluviu. Sau poate este vorba de Apa Vie, un fenomen straniu, dar real, intalnit in Valea Ialomitei. Este vorba de zona numita "Sapte Izvoare", aflata pe versantul estic al Bucegilor, pe Valea Ialomitei, intre Lacul Bolboci si Scropoasa, unde exista o sursa de apa misterioasa, cercetata in laborator inca din 1927. Ce are special aceasta apa? Se pare ca este una dintre cele mai curate din lume! Studiile au continuat, au venit si strainii si au facut cercetari, iar testele aratau ca toti indicatorii calitativi ai apei de la Sapte Izvoare au un standard superior tuturor surselor de apa cunoscute in lume! De pilda: numarul de bacterii e zero - fata de 5, limita minima acceptata - poluarea cu azotati si azotiti e zero. In anii 80, au fost reluate cercetarile, iar zona a fost inchisa. Testele recente au aratat ca, intr-adevar, este vorba de o apa speciala, care izvoraste dintr-o grota unde se afla un imens lac subteran. Din punct de vedere chimic, aceste izvoare sunt, intr-adevar, unele dintre cele mai curate surse naturale de apa plata din lume. S-au gasit si explicatii stiintifice pentru aceasta minune: fie apa aceasta trece printr-un camp magnetic, fapt care o face sa-si recapete structura ordonata ideala (iar cercetarile magnetometrice au detectat puternice anomalii in zona), fie izvoarele trec pe langa un zacamant de argint, iar argintul impiedica dezvoltarea bacteriilor. Aceasta este "apa vie", cunoscuta de preotii daci, care erau si mari vindecatori.
Oricat de greu sunt de crezut pentru unii legendele, povestile impatimitilor de munte sau cercetarile neconventionale, oricat de banala si cenusie ar fi perspectiva asupra Bucegilor din birourile oficiale ale institutelor de cercetare, un lucru e sigur: Bucegii sunt un loc cu totul special. Dar numai cei care ajung acolo cu gand curat stiu asta. Chiar daca ni se spune ca e vorba doar de capriciile naturii, care a sapat in pietre forme curioase, a croit pesteri si a limpezit izvoare pana la puritatea absoluta, nu trebuie sa uitam ca un lucru, oricat de banal, daca generatii la rand e socotit sfant, devine sfant. Iar Sfinxul, Babele si Omu nu sunt deloc banale: este de netagaduit ca dacii, si chiar stramosii lor indepartati, le-au considerat sacre. Mii de ani, preotii au vorbit cu zeii la poalele Sfinxului si s-au initiat band apa vie. Trebuie sa fii orb la suflet si intunecat la privire ca sa nu accepti ca Bucegii,

Locuitorii din zona spun ca in Bucegi se petrec lucruri stranii daca nu au fost dintotdeauna, in mod sigur au devenit la un moment dat, datorita stramosilor nostri, un mare si puternic sanctuar. Si nu multe neamuri au parte de astfel de minunatii, produse de atingerea zeilor, asa cum avem noi: trebuie doar sa vedem, sa intelegem si sa ocrotim ceea ce ni s-a dat.
formula as

Dacii de la capatul lumii

2011-11-21T23:42:00.000-08:00

Banna - fortul dacilor e vizitat de mii de turisti

Urme "romanesti" in Marea Britanie

Zidul lui Hadrian

In Northumbria ai senzatia c-ai ajuns la capatul lumii. Un zid urias, de peste 100 de kilometri, taie insula Marii Britanii in doua, despartind Scotia de Anglia. Construit la marginea de nord a Imperiului roman, pavaza impotriva barbarilor, zidul lui Hadrian trebuie sa fie aproape. Ii presimti puterea si maiestatea. Parca intreg relieful se schimba inainte de intalnirea cu Marele Zid. Asezarile omenesti devin tot mai putine, mai mici. Ici-colo cate un satuc scotian, cateva ferme zgribulite, adunate in jurul unei piatete cu doua-trei pravalii, apoi iarasi pamanturi nesfarsite, inconjurate de ziduri din piatra

milenara. Piatra si pasuni verzi - asta e tot ce vezi in aceste locuri, in apropierea celei mai grandioase frontiere construite vreodata pe pamanturile Europei... si oi. Mii. Zeci de mii de oi pascand la intamplare, pana in departarile cu nori albastri-plumburii. Sfarsitul sfarsitului. Si-apoi, dintr-o data, zidul lui Hadrian! Un perete enorm, de 120 de kilometri, serpuind peste dealuri si vai, inaltat de imparatul roman pentru a-si desparti imperiul de barbarii din nord. O poveste de necrezut spune ca de-a lungul lui, undeva, exista o cetate care a fost locuita de daci: Banna, fabuloasa asezare antica, unde niste stramosi de-ai romanilor au facut istorie, lasand amintiri de nesters. Banna - cel mai mare si mai vechi fort din cele saisprezece insirate de-a lungul zidului, cel mai bine pastrat, cu cele mai multe vestigii, singurul locuit, si dupa destramarea imperiului roman, mult dupa aceea, de catre urmasii acelor soldati veniti din indepartata Dacie. Banna!... Birdoswald, cum l-au botezat englezii... Il rostesc intruna, in gand, privind curios in jur, prin fereastra deschisa a masinii, scormonind orizontul, spre ramasitele de fundatii ce se intrevad printre ierburi, trag adanc in piept aerul rece al Scotiei sau al Angliei, cine stie, caci suntem la hotar, mereu la hotarul imperial, inaltat, in urma cu peste doua milenii, intre cele doua tinuturi ale Marii Britanii. Aici, langa zid, toate asezarile poarta numele strabunelor forturi. Vindolanda, Carvoran (cu un templu inchinat zeului Mithra), Rudchester, Halton Chester, Ebchester, Great Chester, Rochester, Chester... Mereu acest Chester, inscris pe toate tablitele acelea cafenii, avand in paranteza denumirea veche: Deva. (Tocmai orasul nostru din tinutul Hunedoarei si-al Sarmizegetusei), nume provenind din dacicul dava, cu semnificatie de "cetate". Deva, Chester... Simpla coincidenta? si totusi, sunt prea multe Chester aici, la fel cum sunt o multime de "dave" la noi, in celalalt capat al continentului: Singidava, Piroboridava, Ramidava, Petrodava, Buridava, Sargidava, Pelendava... Toate nume de cetati pur dacice.

Fosta asezare a luptatorilor daci

Mergem mai departe. Drumul e ingust ca un fir, incadrat de ziduri din piatra veche, luata tot din ancestralele fortificatii. Ploua incet, cu soare si curcubeu, trecem prin cateva cranguri blande, in fata masinii se zbenguie soareci grasani de camp, o multime de vulpi roscovane, iepuroi... Trebuie sa oprim mereu ca sa-i lasam sa treaca. E frumos aici, ploaia, salbaticiunile, curcubeul, oile si vacile plimbandu-se printre zidurile aurite de soarele palid, mirosul de iarba amestecat cu cel de ruine vechi... Deodata, ajungem. Prin parbrizul udat de ploaie, vad clar numele pe care il visasem saptamani intregi. Cobor sa imi fac o fotografie langa sageata de tabla: "Hadrian's Wall. Birdoswald" (Zidul lui Hadrian, Birdoswald). Nu-mi amintesc sa fi vazut vreodata curcubeu care sa apara dimineata. Ma aflu in cea mai indepartata asezare dacica descoperita vreodata pe pamant.

BANNA, fortul dacilor

Banna! Fortul dacilor de pe zidul lui Hadrian. Dincolo de hotarul de piatra se vad temeliile unui intreg oras, cu strazi si zeci de cladiri uriase, inconjurat de alte ziduri impozante si turnuri de aparare, fundatiile adanci ale unei cetati fantastice, despre care se credea ca nu va putea pieri in veci, ca e nemuritoare...

Casa construita pe temelia vechiului fort

Banna este, fara indoiala, cea mai indelung locuita asezare dintre toate forturile Zidului. Chiar casa cea veche in care-i adapostit azi muzeul este o veche "ferma de oi fortificata" din veacul 17, ridicata peste alta ferma de oi fortificata din veacul 14, si peste alta, si alta, si-n cele din urma, peste aceleasi temelii ale asezarii daco-romane. Inca din secolul 12, hrisoavele amintesc de un anume Radul, mare stapan de oi la Birdoswald, care facea daruri bogate unei manastiri din apropiere. Ferma peste ferma, veac peste veac, soldati rasplatiti cu pamanturi si ranguri mari, pastori la origine, in asezarile lor din Carpati, ramasi pe pasunile de pe dealurile Britaniei, impamanteniti acolo, oieri bogati pana azi. Cu totii pastrand langa casa, ca pe un insemn de noblete si o amintire de pret, fundatiile vechiului fort, ocrotindu-le ca pe ceva sfant, falindu-se cu ele, platind cu banii lor arheologi, sa vina si sa sape.

COHORS I DACORUM - cei mai buni luptatori de pe Marele Zid

Ghizii nostri - "curatorii", cum li se zice pe aici - sunt un barbat batran si o femeie maruntica, cu ochelari, amabila, dar parca mereu intrebatoare din priviri. Stam la niste mese de lemn din curtea vechii ferme-muzeu, iar cei doi nu stiu cam nimic. Se uita unul la altul, nedumeriti, cand ii intrebam despre daci. Batranul se duce pana inauntru, incet, ca sa aduca o carte. Apoi iarasi intrebam.

Un reporter la "vanatoare" de daci

Iarasi si iarasi. si, abia intr-un tarziu tresarim, cand batranul ne spune ca fortareata asta a fost ridicata si locuita de 1000 de soldati din Cohors I Dacorum, recrutati de Hadrian pe la 120-125, ca sa lupte impotriva scotilor, iutilor si pictilor de la miazanoapte. Ca dacii au fost cei mai numerosi si cei mai buni luptatori din toate natiile aduse aici, pe Marele Zid, ca sa-l apere. Ca au construit cetatea Banna cu niste tehnici "ciudate", mai ingenioase decat la restul forturilor, si s-au bucurat de mari onoruri militare. Ca au continuat sa traiasca aici, fiindca s-au inteles bine cu localnicii celti, datorita unor asemanari de cultura, "probabil". si ca au lasat o multime de inscriptii in urma lor, dar pietrele acelea nu mai exista, pentru ca au fost duse la muzeele din Carlisle, din Newcastle, din... Le multumesc celor doi curatori si ma duc sa vad fortul. Dezamagit de putinatatea stiintei lor, nu le mai explic ce inseamna Cohors Primae Aelia Dacorum, de unde au venit soldatii aici. N-are rost sa le spun nici despre acele "probabil asemanari de cultura" dintre celti si daci, despre care s-a scris enorm, au curs rauri de cerneala, chiar si din condeiele multor istorici englezi, vorbindu-se chiar, uneori, de radacini comune spirituale si lingvistice.

Opinci ... romane!

�

Ma indrept catre fort, dar inainte de-a pleca am o presimtire ciudata si deschid cartea pe care mi-a daruit-o batranul ghid. Ma uit la cuprins si primele cuvinte pe care mi se opreste privirea sunt cat se poate de clare: "cohors I Aelia Dacorum, the Dacians from modern Romania...". Femeia face ochii si mai mari decat ii are. "Da, e extraordinar...", murmura. Apoi, pe aceeasi pagina, mai gasesc inca o cohorta de la Banna: "Cohors I Thracum". Si apoi altele: "Cohors VII Thracum, Cohors III Thracum, Cohors IV Thracum...". Cei doi curatori carora le citesc din cartea pe care mi-au dat-o in dar sunt pusi in locul asta ca sa vorbeasca unei lumi intregi. Sa le vorbeasca milioanelor de oameni care vin aici, pentru a vedea un sit dacic de Patrimoniu Mondial UNESCO, considerat azi una din cele mai mari Minuni ale Lumii.
Sunt in mijlocul cetatii, cocotat pe fundatia fostelor granare ale dacilor. Privesc in jur, peste capetele turistilor ce misuna curiosi printre pietrele milenare si ma simt putin mandru. Nu stiu de ce. Poate pentru ca, desi e inca dimineata, racoare, deja sunt atatia oameni pe pasunile verzi, abia scuturate de roua. Poate fiindca vad scris, pe una dintre placutele ce insotesc "traseul" turistilor, numele Daciei, in cele mai vorbite limbi ale lumii, chiar si in chineza. E un peisaj atat de tihnit, acesta, cu puzderia de oi albe preumblandu-se molcom pe pajisti, cu legendarul rau Irthing, caruia ii simti curgerea straveche si molateca, cu toata istoria asta mare si vie, pe care o ai la indemana, care te copleseste... Pasesc printre ruine si constat miracole. De pilda, ca dacii si-au ticluit hambarele de piatra cu un ingenios sistem de ventilatie pe sub podea, pentru ca granele sa nu mucegaiasca. Astfel, aceste granare au fost ridicate putin deasupra pamantului, suspendate pe piloni, iar dedesubtul lor au fost sapate niste intortocheate canale prin care sa ruleze aerul rece, pana la cateva gauri cu gratii din afara zidurilor. Se vad canalele acelea, poti intelege vazand. Acest "aparat de racire" nu-l mai gasesti la nici unul din celelalte forturi romane. si-mi vin in minte vorbele unui renumit istoric englez, Derek Williams, cercetator atent al zidului lui Hadrian: "Mai ales in ce priveste cresterea animalelor, romanii au fost mai degraba invataceii decat profesorii dacilor. Superioritatea tehnologica a romanilor a fost intotdeauna supraevaluata...".

Zidul lui Hadrian, bariera in fata barbarilor / Foto: Peter Loud

�

Nu e insa, nici pe departe, singurul lucru "ciudat" din fortareata asta. Chiar in fata fermei-muzeu sunt radacinile unei cladiri unice in tot Imperiul Roman. "Basilica exercitatoria", "biserica de exercitii militare" cum s-ar zice, o zidire cu fata spre rasarit, asemeni bisericilor de la inceputul crestinismului. Trebuie spus ca toate castrele romane aveau o structura standard, in toata lumea, indiferent de ce neamuri erau locuite. Acelasi fel de cladiri, dupa aceleasi reguli arhitectonice. Ei bine, fortul asta al dacilor este altfel. Niciunde in Imperiu nu gasesti aceasta biserica in care ostasii se antrenau sub protectie divina, pregatiti sa-si dea viata prin batalii, atat de departe de tara lor. Pentru ei, lupta era sfanta, la fel ca si moartea. In zidul sanctuarului s-a gasit incrustata una din cele mai importante inscriptii de la Banna, datand din anul 219. O dovada ineluctabila a trecerii dacilor prin aceste taramuri nordice. O relicva istorica de care noi, romanii, putem fi mandri. Nu pot sa vad decat o fotografie a inscriptiei. Ghizii iarasi nu stiu unde a fost dus originalul, la care muzeu. Inscriptia este dedicata marelui "tribun dac" Menander, rang acordat rareori unui strain "auxiliar". Tribunul avea puterea sa adopte legile Romei. Avea drept de "veto" in senatul roman. Ei bine, tribunul acesta dac a tinut sa-si decoreze piatra de mormant cu o "sica", sabia curbata, o marca a Daciei, arma etnica a tuturor luptatorilor danubieni. A facut asta tocmai pentru a-si sublinia originea dacica, mandria de-a fi facut parte din neamul lui Decebal.

Peste 100 de kilometri de piatra milenara

�

E, intr-adevar, uluitor: sica, falx-ul dacic, in Scotia! Cea mai temuta arma a antichitatii romane! E plina Columna de asemenea sabii. Insusi Traian, Imparatul, marturisea ca "soldatii lui incercati nu se sinchiseau de loviturile de sageata ale dacilor, dupa grozavele rani care le-au fost pricinuite de sabiile incovoiate ale acestora". Pe langa piatra tribunului Menander, la Banna au fost gasite inca aproape 20 de asemenea inscriptii, "cu sica si frunza palmata", lasate de cohortele dacice. Nici una n-a mai ramas la Birdoswald, in acest sit de patrimoniu mondial. Nici una! Voi afla, de asemenea, ca nici una nu e expusa azi in vreun muzeu englez sau scotian, ci zac uitate prin beciuri de arhive. Pe aceste placi de piatra, dacii marturisesc zeilor ca "si-au indeplinit cum se cuvine juramantul". Juramantul lor sfant, de luptatori pentru o tara straina. Trei veacuri si-au dat sufletul pentru apararea Britaniei si a Romei. Ei, stramosii romanilor, care astazi au fost uitati. Inaintasii acelor romani care azi, in Britania si la Roma, sunt socotiti "scursurile Europei". Macar un capitolas de istorie li s-ar cuveni si lor. Macar un jurnalist care sa vina sa le caute urmele. Macar ceva...
Dintre toate inscriptiile, cel mai mult m-a miscat o anumita piatra de mormant, inchinata memoriei a doi copii nascuti aici, in cetatea de la Banna. Piatra nu e intreaga, dar se poate citi. "Spiritului celui plecat, Decebal (...) care a trait (...) zile si a fratelui sau Blaes, care a trait 10 ani (...)". Cine sa fi fost acesti copii daci? De ce au murit ei asa de mici? Ce sa se fi intamplat atunci, in cetate? Cine poate sti... Privind fotografia inscriptiei, tocmai aici la Birdoswald, atat de departe de tara, n-ai cum sa nu te infiori. In urma cu doua milenii, un copil mort inainte de vreme a lasat, in schimb, o mostenire nepretuita: Decebal. Nume dacic, nume de rege, dovada istorica certa a prezentei dacilor in Britania.

Pelerinaj la hotarul magic

"Prima cohorta dacica sta acolo de doua secole", scria Andr Maurois despre Banna. "Soldatul, prinzand radacini, devine colon. Putin cate putin, legiunile uita de legaturile lor cu Roma..." Intr-adevar, exista o continuitate de locuire fantastica a dacilor acolo, in lumea celtica. O mana de soldati care au reusit sa sadeasca in Britania un sambure de istorie...
Adio Banna. Ma despart de cetatea dacilor ca de un loc care ar mai avea inca multe sa imi spuna, dar nu poate. Sunt iarasi in fata zidului, la poarta cetatii. Plec spre alt fort, Vindolanda, acolo unde se afla Muzeul Armatei Romane, singurul loc in care am putea vedea cateva urme gasite prin forturile locuite de daci. La Vindolanda il voi intalni pe arheologul Robin Birley, conducatorul lucrarilor de la Marele Zid, cel care a facut descoperiri incredibile. E trecut de amiaza si constat ca numarul vizitatorilor s-a marit. Multi dintre ei merg de-a lungul intregului zid, 120 de kilometri... pe jos! Un adevarat pelerinaj s-a nascut aici, la grandiosul hotar din piatra. Oamenii merg linistiti, privesc, iau aminte. Nu se grabesc, au timp. Am intalnit acolo, langa fortaretele lui Hadrian, in doua locuri diferite, doi barbati tineri care scriau ceva intr-un carnet. Isi lipisera caietele de piatra peretelui stravechi si scriau. Un fel de jurnal, poate. L-am intrebat pe unul din ei, un ins blond si inalt, de ce merge pe jos atata amar de drum. "Ca sa ma regasesc pe mine insumi", mi-a raspuns, simplu. Doi oameni in varsta, sot si sotie, domnul si doamna Bowman, vin si ei pe jos, de la Marea Irlandei, de la primul fort numit Bownes. si vor merge, pe langa zid, amandoi, tocmai pana la Marea Nordului. Pana la cel din urma fort, numit South Shields. Vor innopta pe la ferme, pe la casele oamenilor care ii vor gazdui. Nu conteaza. Nu se gandesc la confort. Important este ca vor merge impreuna, ca vor vorbi amandoi si vor fi impreuna... Imi spun ca cel mai "bogat" dintre toate forturile vazute pana acum este Banna. Ar vrea sa stie mai multe despre daci. Pot eu, oare, sa le spun ceva? Ar vrea sa merg impreuna cu ei, pana la Vindolanda, sa marsaluim impreuna, sa le spun tot ce stiu despre neinfrantul rege Decebal, despre frumosii nostri munti din preajma marelui oras al Sarmizegetusei de odinioara. Le-as spune, dar nu mai am timp. Mai sunt vreo 25 de kilometri de parcurs si atunci va fi seara. Ne indepartam cu masina, incet, privind mereu inapoi...

Scrieri romane pe lemn

�

N-ai ce spune, e frumos aici, la Vindolanda. Un fel de parc-muzeu in aer liber, cu gazon fin si mici lacuri peste care se arcuiesc podete elegante, cu turnuri si cladiri romane reconstruite dupa modelul celor antice, cu un muzeu modern, adapostit intr-un superb conac englezesc, la capatul aleilor umbrite de-o padurice atent ingrijita, odihnitoare... Intr-adevar, aici s-au adunat cele mai multe vestigii romane, atatea cate n-au fost duse inca pe la alte muzee. Romane, numai romane, chiar daca unele dintre ele te fac sa exclami uluit. De pilda, o pereche de opinci veritabile, cu gurgui si nojite pentru infasuratul obielelor, dedesubtul carora scria cu litere de o schioapa: "incaltaminte militara romana"... Din nefericire, nici una din cele aproape 20 de inscriptii cu sica, descoperite la Banna, nu se gasesc aici. Absolut nimic din ceea ce-a fost gasit in fortul locuit de daci. Toate acele tezaure au fost coborate in depozite si lasate acolo. De cativa ani, Birdoswaldul a fost trecut, si el, in grija celor de la "English Heritage", un organism guvernamental preocupat mai degraba de turism si protectia mediului, decat de cercetare, istorie si patrimoniu. Vestigiile autentice au fost inlocuite cu papusi imbracate in costume romane, care "mimeaza" viata de altadata, siturile arheologice cu machete fistichii si trasee turistice aducatoare de bani. Practic, desi e muzeu, toate obiectele proprii ale sitului au fost instrainate. Au si englezii lipsurile lor, gandesc, dar gandul acesta nu ma consoleaza deloc.

"Au fost stralucitori: brilliant!"

Profesorul Robin Birley este cu siguranta un geniu. Citisem despre el.

Un geniu: arheologul scotian Robin Birley

�

Stiu cine este, ce-a scris. E o onoare ca ne-a primit, fie si pentru 40 de minute, ca sa ne acorde un interviu. Unul dintre cei mai mari arheologi ai Marii Britanii si chiar ai lumii. Pentru toate cartile lui despre zidul lui Hadrian iti trebuie o biblioteca. De aproape 60 de ani face sapaturi aici, necontenit. Intr-o fotografie din muzeu apare el, copil de 8 ani, in pantaloni scurti, cu bretele, bucurandu-se la descoperirea unui vas de ceramica. La 14 ani, era deja profesionist in ale arheologiei. Tatal sau, Eric, a fost arheolog al zidului, fratele sau, Anthony, la fel. Fiii sai, Andrew si Patrick, sunt si ei arheologi aici. Conacul muzeului a fost cumparat din banii personali ai neamului Birley, doar pentru ca ei sa aiba unde arata lumii comorile descoperite. Fara familia asta ilustra nu s-ar fi stiut despre Zidul lui Hadrian, nici un sfert din cat se cunoaste astazi. Dar dintre toti, el, Robin, este neindoielnic cel mai important. El a descoperit aici cele mai vechi scrieri din Britania. Scrieri romane pe... lemn! Gasite in adancul pamantului, aproape 1500 de documente scrise pe foite subtiri de lemn, cele mai timpurii documente romane din intreaga Europa. Documente militare, contabile, scrisori intre oameni obisnuiti, cu semnatura si destinatar, desfoliate foita cu foita din bucati de lemn ingropate la cativa metri sub pamant. O munca de vrajitor. De om innascut sa scormoneasca in adancuri. Pe baza descoperirilor sale, s-a putut reface viata de zi cu zi a locuitorilor acestor vechi forturi. O munca teribil de grea, de istovitoare. De aceea ma previne, dintru inceput, sa nu ma astept din partea lui la speculatii ori povesti. El nu poate vorbi decat despre ceea ce a gasit: dovezi, descoperiri clare, certitudini. Fapte. Doar fapte. Acum, la varsta lui, "nu mai are dreptul" sa bata campii. Tocmai de aceea, atunci

cand il intreb despre daci, imi raspunde prompt: "Au fost stralucitori. Brilliant! Atat ca luptatori, ca loialitate, dar si ca civilizatie. Romanii se temeau de ei. S-au temut enorm inainte de a-i cuceri, dar s-au temut chiar si dupa, cand i-au chemat sa lupte in legiunile lor.

Menander, tribunul dac

�

Erau luptatori remarcabili. Se bateau fara teama de moarte si mureau razand, deoarece credeau ca sufletele lor sunt nemuritoare. Insusi titlul "Aelia" era o mare onoare, caci deriva din numele intreg al imparatului Hadrian, denumire care putea fi castigata numai datorita unui serviciu militar sau cultural iesit din comun. La inceput au fost trimisi in fata Zidului, intr-un avanpost numit Bewcastle, ca sa se bata primii cu triburile barbare. Trimisi, oarecum, la sacrificiu. La un fort aflat intr-o zona deschisa, pustie, fara zid, fara paduri, fara nimic in jur. Asta, tocmai fiindca se cunosteau curajul si devotamentul lor in lupta. Se credea ca vor muri, insa ei n-au murit. Apoi au venit aici, la Banna, si aici au trait pana la sfarsit. Au primit pamanturi, drepturi, ranguri. Au ramas pentru vesnicie acolo, in cetatea lor. Da. Au fost, fara indoiala, dintre cei mai buni luptatori adusi sa lupte aici, la zidul lui Hadrian. Acestea sunt fapte, certitudini", imi spune arheologul Robin Birley. si nici nu ii cer sa imi spuna mai mult.

Soarta Scotiei, decisa in Dacia

Acelasi Robin Birley recunoaste, apoi, ca primele sale descoperiri importante le datoreaza, indirect... tot dacilor! Nu celor de aici, ci celor "de acolo, din tara lor, de pe actualul teritoriu al Romaniei". si este, intr-adevar, fascinant sa asculti povestea asta, din gura acestui barbat de 74 de ani, inalt, masiv, cu parul alb, inca foarte puternic la trup si la spirit, care spune zambind despre sine ca "mai are inca foarte multe de gasit pe sub pamanturile astea" pana ce va inchide ochii pentru totdeauna.

Placa tribunului Menander

�

Merita sa-i auzi povestea, de la inceput la sfarsit, si sa iei aminte: "Era in primavara anului 105, chiar inaintea celui de-al doilea razboi al lui Traian in Dacia. Dacii pusesera pe jar tot Imperiul, faima lor ajunsese tocmai pana aici, la ultimele hotare. In vremea aceea se afla la Vindolanda o super-garnizoana, cohorta a IX-a Bataviorum, toti luptatori profesionisti si nobili, recrutati din Belgia. Unul din regimentele "de top" ale Zidului, supranumit si "Regimentul Sageata". Erau specialisti in asalturile pe apa, stiau sa lupte inotand in plina viteza, pe ape involburate, de aceea erau primii aruncati in razboaie atunci cand era vorba de trecerea unui mare fluviu. Acest regiment a fost cel dintai chemat in Dacia, Romania de azi, special pentru trecerea Dunarii, si cantonat apoi la Buridava, in actualul judet, numit Valcea. Exista acolo, in vechea Dacia, dovezi clare ale prezentei acestor soldati, placute de marmura in care se povesteste plecarea lor din Britania catre Dacia, inclusiv pe monumentul de la Adamclisi. Ei bine, acest regiment a fost nevoit sa paraseasca Zidul urgent, pentru a ajunge la Dunare. Intreg Imperiul era preocupat atunci numai de razboaiele dacice. De aceea, ei au ars in mare graba, chiar inainte de plecare, toate tablitele "nedorite", mai ales pe cele din arhiva comandamentului, care contineau si informatii militare. Acesta a fost marele nostru noroc, al arheologilor: ca le-au ars! O ploaie torentiala a cazut peste fortul parasit, imediat dupa plecarea lor, asa cum se intampla atat de des aici, in Northumbria. Ploaia aceasta a inabusit focul, "calind" tablitele de lemn, acoperindu-le cu o crusta de carbon si oferindu-le astfel conditii anaerobe de pastrare, fara ca bacteriile sa le poata ataca, pana astazi. Mi se par niste documente importante chiar pentru istoria Daciei, care ar trebui, poate, sa fie bagate in seama si de arheologii romani. Noi am deschis aceste bucati de lemn ingropate, le-am desfacut strat cu strat, "foaie cu foaie"...

Macheta fortului locuit de daci

�

O munca intr-adevar foarte grea, migaloasa, pentru ca nu stii unde sa cauti, la ce adancime, sau le gasesti sparte, iar daca nu descoperi acolo macar cateva litere dintr-un nume - de oameni, de forturi, macar ceva! -, atunci ele nu mai au nici o valoare, raman doar cateva fragmente de scrisori despre lucruri banale. Apoi, cand le scoti, risti ca scrisul sa se risipeasca imediat la atingerea cu aerul si bacteriile, de aceea le aducem imediat la laboratorul nostru de aici, le cufundam 6 saptamani intr-o anumita substanta de prezervare si abia apoi le fotografiem in infrarosu, pentru a putea fi citite. E dificil, dar poate fi si fascinant totodata. Asa am putut descoperi un adevarat "secret militar", o scrisoare neobisnuita adresata prefectului Flavius Cerialis, comandantul acelui regiment batav din Vindolanda, semnata in comun de catre doi buni prieteni de-ai sai, tot nobili, prefecti si ei la forturile vecine. Acest secret era tocmai plecarea grabnica a batavilor in Dacia, spre luptele de la Dunare. Cei doi ii scriu lui Cerialis: "Ne rugam, frate, ca ceea ce este pe cale sa faci sa fie incununat de succes. Si, asa va fi, pentru ca este deopotriva in acord cu dorintele noastre, ale amandurora, sa faci asta, dar si in interesul tau, caci tu esti cel mai demn de respect. Il vei intalni cu siguranta pe Guvernatorul nostru cat de curand". si semneaza. Era ca un fel de scrisoare de ramas bun. Pentru ca, intr-adevar, la putin timp dupa scrisoarea asta, in primavara lui 105, guvernatorul Britaniei chiar a venit la Vindolanda, pentru o discutie cu Cerialis. Rezultatul: abandonarea fortului si plecarea in goana catre Dacia. Se pare ca n-a fost singurul regiment de la Zid plecat sa lupte acolo, in Romania de azi. Razboaiele dacice au absorbit energii mari, zguduind Imperiul pana la ultimele hotare ale sale. Va dati seama, daca au fost trimise cele mai bune legiuni tocmai de aici, de la 2500 de kilometri departare!... Dacii acestia au reusit, de fapt, sa schimbe istoria. Daca ne gandim numai la cate puteri erau atunci adunate aici, langa Zid...

Bogdan Lupescu in forma maxima

�

Zau, nu stiu ce s-ar fi ales de scotii, pictii si restul triburilor din Caledonia, daca aceste super-regimente de belgieni nu ar fi fost nevoite sa plece"... In timp ce profesorul Birley isi urmeaza pledoaria, imi vin in minte vorbele altui istoric britanic, Derek Williams, din recenta sa carte "Romans and Barbarians" (Romani si Barbari). Acesta spune si mai raspicat: "Soarta a ceea ce noi stim ca e Scotia a fost decisa in tara numita astazi Romania". Se referea tocmai la abadonarea Scotiei de catre armatele plecate spre razboaiele dacice. si se pare ca a avut dreptate.
Ii arat lui Robin Birley "inscriptia cu sica" a tribunului dac Menander. "Da, intr-adevar...", murmura arheologul, zambind parca a amaraciune. Imi face semn cu mana sa astept. Dupa cateva minute, se intoarce cu o carte neagra, veche, groasa. Un fel de "biblie" a arheologilor britanici romanisti. Insa, de data aceasta, se aseaza chiar langa mine. Scaun langa scaun, umar langa umar, de aceeasi parte a mesei. Amandoi cu cartea cea mare in fata, pe care vad alte si alte asemenea inscriptii, una sub alta. "Uite, toate sunt dacice...", zice, dand fila dupa fila, incet. "Uite, inca un falx, o sica... Da... Uite, inca una... si inca una..." Ma simt bine langa omul acesta. Ma simt, nu stiu cum... ocrotit. "Oh, iata inca una!", exclama dupa cateva pagini. si radem amandoi, ca intre prieteni vechi, ca intre tata si fiu, de parca am descoperi toate comorile astea chiar acum, pentru a doua oara, in pamanturile mangaiate de ploi de la capatul lumii...

Foto: ANDREI CHERAN SURSA-FORMULA AS

marea enciclopedie a geto dacilor

Orasele subterane ale getilor si portile spre taramul celalalt ale mayasilor

“CUIUL DACIC”

69 de motive de autostimă !

NU UITATI DRAGOBETELE!

FII DACO-ROMAN-SUSTINE SI APARA TRADITIA STRAMOSEASCA "DRAGOBETELE SARUTA FETELE!"

parul si tenul placute admiratorilor.

Tablitele cerate de la Rosia Montana, un tezaur al Europei

Sunt daco-getii stramosii romanilor?

AMAZOANELE-PREOTESELE DACE-

Talk Fusion Cea mai noua oportunitate financiara

Cicero... vorbea lingua româneasca

În Dacia - cel mai vechi popor al Terrei

CINE SUNTEM?

DIN NOU DESPRE ORIGINEA ROMANILOR

La Multi Ani tuturor dacilor, HarTios Amini !

„Anul Nou la popoarele vechilor civilizaţii“ -Anul Nou dacic

. Stabilirea datei de 1 ianuarie ca zi de Anul Nou a fost stabilită în anul 1691 de către papa Inocenţiu al XII-lea

GETIA,TARA SFANTA...

Romania-vatra lumii !?

Originea Crăciunului

Originea Crăciunului

“Privitor la CRĂCIUN, unul din cuvintele dumnezeieştii limbi române, au curs rîuri de cerneală, atît autohtonă, cît şi extra carpato-dunăreană.”

“Biserica creştină a păstrat datinile şi obiceiurile păgîneşti, atît de înrădăcinate în viaţa poporului , cu haina religiunii creştine.”

Generalităţi

Critica etimologiei din latinul “creatio”

Cîteva repere istorice

Roma a fost fundată, după legendă, la 753 î.e.n., şi a fost dominată de etrusci pînă la sfîrşitul secolului VI, când suprafaţa pe care o ocupa era de cca. 150 km2, mai puţin de jumatate din cea a Bucureştiului.

Sărbătoarea “Naşterii” înainte de creştinism

Creştinarea sărbătorii “naşterii”

Cea mai veche menţiune a unei sărbători creştine a naşterii pe care o cunoaştem (un papyrus al unui cor bisericesc din Egipt în care este preamărit Iisus cel născut în Betleemul Iudeii), este din secolul IV.

A se vedea şi referinţa 48 (p.7), scrisă de un preot: “biserica creştină a păstrat datinile şi obiceiurile păganeşti, atît de înrădăcinate în viaţa poporului , cu haina religiunii creştine”.

Cu toate eforturile depuse, Biserica creştină nu sporea numeric tocmai datorită faptului că poporul, mai ales ţăranii, nu putea adera la o religie care le cerea să renunţe la obiceiurile tradiţionale, moştenite din moşi-strămoşi.

Românii nu au fost creştinaţi niciodată, ceea ce l-a făcut pe ambasadorul Vaticanului să afirme, în Aula Academiei, că poporul român s-a născut creştin.

Tertulian – ap. P. Maior, “Istoria bisericii românilor”( p. 86) – scrie: “Iară lui Hristos Dumnezeu sînt supuse şi a sarmatelor, dachilor, şi a germanilor şi a schithilor (ţări)…”

Atestări ale cuvîntului Crăciun

Din punct de vedere al numelui, apariţiei, rostului şi conţinutului nu se poate găsi nici o legătură între Crăciun şi vreuna din sărbătorile “Naşterii” analizate anterior.

În vorbirea populară sărbătoarea se numea Crăciun, dar în texte religioase preoţii s-au abţinut să folosească acest nume.

Astfel de practici sînt descrise de mai mulţi etnografi (Elena Niculiţă-Voronca, Petru Caraman, Ion şi Silvia Ciubotaru ş.a.) ale caror texte nu le cităm pentru că nu adaugă ceva notabil din punctul nostru de vedere.

În legătură cu Crăciunul, poporul nostru a creat proverbe, glume şi expresii populare:

Moşii de Crăciun = pomana din mână, reprezentând darurile pe care le pregăteşte gospodina şi le duce pe la diverse case, oferindu-le ca pomană pentru sufletul răposaţilor ei.

Se naşte întrebarea: de ce un nume al unei sărbători religioase, cum este astăzi Crăciunul, deşi străvechi, nu a fost menţionat măcar în vreun text religios creştin pînă de curând.

Avem unele indicii în acest sens. Iată-le:

Sau alt text: “Moş Crăciun era stăpânul păstorilor şi staulului unde s-a născut Mântuitorul” (31, p. 866), o altă alăturare la fel de artificială ca şi cea anterioară.

Şi un al treilea text de acelaşi fel dar cu tendinţa de a-l discredita pe Moş Crăciun: “Acest post a fost poruncit de Maica Domnului bătrânului Crăciun pentru că a tăiat mâinile bătrânei Crăciunoaie, nevastă-sa, care moşise pe Maica Domnului” (31, p. 866).

Cine este acea divinitate?

Există pentru această realitate zeci de argumente de neclintit, dar nu infăţişarea acestora este obiectul prezentei lucrări.

Pentru argumentarea acestei idei, cu numeroase mărturii ale scriitorilor antici, a se vedea excelentul eseu “Terra mirabilis” scris de învăţatul Anton Dumitriu (25, p. 280-315).

În “Terra mirabilis” se arată că în Spaţiul Carpatic, doctrina arhaică “Hesychia” (linişte, repaos), o tehnică similară cu Yoga, dar mai dezvoltată şi mai profundă, a continuat să fie practicată în Dacia şi după cucerirea unei mici părţi din Dacia de către romani.

Este deajuns ca cineva să se aplece asupra culturii occidentale, în evident declin, şi asupra celei orientale, care mai găseşte resurse în tradiţii, în valori morale autentice, organice, şi-şi va da seama câtă dreptate au şi R. Guénon şi O. Spengler şi alţii.

Crăci(un) = sărbătoarea crăcilor de aur

Crăcile sau creanga de aur, pe numele său vîscul, este un arbust, permanent verde-verde gălbui, care creşte ca parazit pe diverşi arbori: stejar, fag, brad alb, mesteacăn, tei, măr, păr etc.

Din antichitate ne-au rămas puţine menţiuni, dar lămuritoare.

La Vergiliu, vâscul, ale cărui frunze de un verde pal aduc la culoare cu aurul, are puterea de a-i asigura lui Enea călătoria în şi ieşirea viu din infern, fapt de neconceput în absenţa crăcii miraculoase.

Este vorba de un ritual, destinat unei anumite zile, în vederea obţinerii unui panaceu, moştenit din strămoşi, ţinut cu religiozitatea cuvenită în spaţiul românesc.

Informaţiile disponibile în credinţele populare din diverse timpuri şi locuri atestă că frunzelor tinere şi ramurilor de vîsc (“crăcilor de aur”) li se atribuiau puterile prezentate în continuare(4.5):

- deschiderea porţilor infernului şi asigurarea ieşirii, viu şi nevătămat, din împărăţia subpământeană(42, C. VI);

- leac pentru toate;

- remediu pentru toate bolile copiilor; se agaţă la gîtul copiilor pentru a-i feri de rele;

- vindecă (toate) rănile şi ulceraţiile;

- leac contra epilepsiei

- antidot împotriva otrăvurilor;

Roma a fost fundată, după legendă, la 753 î.e.n., şi a fost dominată de etrusci pînă la sfîrşitul secolului VI, când suprafaţa pe care o ocupa era de cca. 150 km², mai puţin de jumatate din cea a Bucureştiului.