URIASII DIN SCAIENI

Scaieni este o asezare straveche situata in muntii Buzaului, unde a fost descoperita o necropola cu schelete ce masoara peste 2,40 metri inaltime.
Localitatea este atestata ca obste mosnaneasca pe la 1600, dar istoria ei se pierde in negura timpului, pe vremea “cand zmeii se bateau prin fundaturile padurilor”, dupa cum spun povestile locale.
Mosnenii, nobilii autohtoni
In acea vreme, zona era era locuita de “tartari”, adica de uriasi. In Romania, exista nenumarate marturii despre o civilizatie a uriasilor. Practic, fiecare zona a tarii are povesti despre eroi de staturi formidabile, maldari sau novaci, cum li se spune.  Mosnenii constituie o populatie foarte veche, organizata mai intai pe familii, apoi in obsti, care, in timp, a dat cele mai vechi familii de nobili autohtoni. De mosnenii stabiliti in partea superioara a raului Buzau pomenesc si cronicarii antici. Pliniu ii numea mossyni, Strabo le zicea mossynoeci si-i localiza langa tinutul colchilor ( astazi Colti, in vecinatatea tinutului vechilor mosneni). Locuintele lor de lemn aveau o particularitate anume. Erau foarte inalte si aveau forma de turn, denumite astazi “cule”.  Ele erau construite din trunchiuri intregi de copaci, taiati la o margine de padure. “Talpa” turnului sau fundatia era formata din primii patru copaci doborati- carora din taiere li se dadea directia de cadere – sub care se asezau pietre mari. Si astazi satenii din Scaieni pastreaza acelasi mod de constructie a temeliei, fara sa se respecte canoanele stravechi, pentru care era nevoie de o forta deosebita, pe care numai „maldarii” de oameni o aveau. Familiile de mosneni au dat cei mai buni capitani ai lui Negru Voda, enigmaticul erou despre care exista o multime de legende. Se spune ca acesta avea si el o inaltime impresionanta, judecand dupa “scaunele” sale sapate in stanci, pe culmile muntilor din zona, unde se spunea ca tinea sfat cu capitanii sai. Mosnenii ( sau muntenii cum li se spune astazi) erau pastratorii multor “tainite”.
Stalpii Tainitei

Stalpii Tainitei

Fiind o zona des calcata de triburi cotropitoare, mosnenii organizasera un sistem foarte eficient de aparare, bazat pe puncte de supraveghere asezate pe cele mai inalte culmi, tuneluri subterane care ieseau in pesteri cu galerii mari, unde se puteau adaposti satenii cu vite cu tot si palcuri de calareti care stiau cum sa rasara ca din pamant asupra navalitorilor si sa dispara apoi ca inghititi de ceata. Reteaua de “tainite” folosite de mosneni si de capitanii lui Negru Voda era foarte veche, dupa cum reiese din “Legendele plaiului”, povestiri din batrani culese de Ilie Mandricel, profesor de romana in comuna Bozioru. “Doua subterane construite sub niste stanci enorme dateaza de pe vremea tatarilor”.  Adica, „tartarilor”. Pentru vechii locuitori, ascunzatorile  ideale erau asezarile rupestre si padurile seculare, dintre care padurea Tainita, de pe muntele cu acelasi nume, era cea mai sigura, fiind si astazi foarte greu de strabatut. Aici se afla Stalpii Tainitei, “stalpi  colosali de piatra care se ridica in forma de coloane in mijlocul padurii inaccesibile” si care nu au putut fi cercetati deoarece nu se poate ajunge pana la ei. Cine a sapat tunelurile prin piatra dura, cine a ridicat acei stalpi in inima padurii, cine a sculptat pe stanci, la mari inaltimi, “scaunele” domnesti? Toti oamenii spun ca tatarii. Dar nu poporul de navalitori, ci “ceilalti”, care au trait mult inaintea mosnenilor si de la care acestia au preluat multe obiceiuri. Locurile unde se descopera vestigii ale acestei civilizatii preistorice sant numite in popor “salisti tatarasti”. Cum este si Silistea Scaienilor.
Tartarii, tatanii uriesi
Herodot amintea de unul dintre cele mai glorioase si nobile triburi ale vechimii: teutarii, carora le mai spunea si tartari sau  titani. In popor li se spunea mai simplu „tatanii”. Acelor “teutari” strabuni li se atribuie tumulele ( movile tuguiate din pamant, care indica morminte) si fortificatiile muntilor Carpati, acele ziduri ciclopice intinse pe culmile muntoase, ale caror ruine se vad si astazi intre Turnu Rosu, Sibiu, Miercurea, Sebes, Orastie, Hateg, Vulcan si-n muntii Buzaului. Peste tot unde se gasesc aceste fortificatii, impreuna cu cioburi de vase purtand simboluri stranii, oamenii spun ca acestea au apartinut uriasilor sau tatanilor. Homer relateaza ca acestia erau “favoritii zeilor” si ca „ii intreceau pe toti oamenii in inaltime, forta si frumusete”, de aceea erau daruiti cu o viata mai lunga decat toti ceilalti. Ei au fost cei dintai care au ridicat altare zeilor, iar aceste mese pentru ofrande erau enorme. Tot ei au fost cei care au inaltat dolmene si menhire si au confenctionat cel mai frumos cizelate unelte din piatra. Aristotel le atribuie cele dintai constructii sub forma de turnuri si fortificatiile ciclopice de aparare, ridicate pe culmi.


Necropola de uriasi
Satul Scaieni este cel mai vechi din intreaga zona a Boziorului.  “Povestile” oamenilor din comuna Bozioru relateaza despre uriasii care au locuit pe acele meleaguri au. Vorbele lor sunt sustinute de dovezi concrete. Acolo a fost descoperita o necropola cu schelete de „maldari” (Mal.Dar). Cercetatorul Gheorghe Serbana explica de ce se numeau asa: pentru ca erau oameni de mal! Intotdeauna isi construiau asezarile pe malurile raurilor, care le asigura „darul” vietii tihnite, nu numai pestele si apa, ci si malul roditor. Necropola a fost descoperita intamplator, in urma cu peste 20 de ani, cand s-a hotarat ca in Scaieni sa se planteze o livada de meri. Sapand pe o colina, satenii au descoperit schelete uriase, masurand in jur de 2,40 metri, chiar mai mult, cu capatani ca „dovlecii de prasila”.
Ceramica avand simboluri solare
Au gasit multe morminte, cu scheletele intacte. Unde sapau, dadeau de ele. Au scos doar cateva, restul le-au lasat sa se odihneasca in pamant, sapand randurile pentru meri in asa fel, incat sa ocoleasca mormintele. Langa schelete se aflau fragmente de olarie care nu a suscitat interesul autoritatilor sau arheologilor.  Acestea, impreuna cu alte fragmente gasite pe meleagurile Boziorului, apartin unei civilizatii necunoscute, ce nu a putut fi incadrata intr-o anume epoca, dupa cum sustin Vasile Rudan si Alexandru Mironov, doi cercetatori care cunosc bine zona. Nu numai ca nu s-a luat nici o masura la nivelul Ministerului Culturii, dar cele mai importante fragmente ceramice, trimise spre datare in tari care detin tehnologia necesara, au “uitat” drumul de intoarcere. Din acest punct de vedere, Romania este ca un sat fara caini. Nu este prima data cand din vestigii cu totul iesite din comun raman in tara doar pozele. Nimeni n-a  dat importanta necropolei de uriasi, de parca ar fi fost ceva obisnuit, la ordinea zilei. Ca si la necropola de uriasi de la Argedava, de care vom vorbi intr-un numar viitor. Adevarul e, ca la noi mormintele de uriasi sunt la ordinea zilei.
Mitologii… adevarate
Exista multe izvoare care  amintesc despre vremurile cand pe pamant traiau uriasi. Mitologiile sumeriana, egipteana, hitita, greaca au un intreg “capitol” despre razboaiele purtate de zeii cei batrani cu generatia titanica, fiinte de dimensiuni gigantice, zamislite de zei. Pe atunci, spun legendele, pe pamant traiau doar zeii. Fiii “normali” ai zeilor s-au folosit de giganti pentru a acapara puterea si a-i detrona pe zeii batrani. Pana la urma, gigantii au pierit in razboaiele dintre zei, dar se pare ca au lasat in urma “gena gigantismului”, responsabila de boala care-i poarta numele si care determina dezvoltarea anormala a oaselor. Dupa disparitia gigantilor, a urmat o alta generatie iesita din comun: cea a uriasilor. “Uriasi erau pe Pamant in vremurile acelea, dupa ce s-au impreunat fiii lui Dumnezeu cu fiicele oamenilor si le-au nascut ele copii; acestia erau vitejii care au fost in vechime”. Acest pasaj din Geneza ( 6.4. ), cuprins in Vechiul Testament, a dat multa bataie de cap celor care cercetau Cartea Sfanta. Si totusi, a fost inclus in Biblie, desi de atunci toti credinciosii se intreaba cine erau fiii lui Dumnezeu. “Cartea lui Enoh”, care cuprinde 366 de manuscrise, da toate raspunsurile, daca ar fi citita. Marii intelepti au hotarat insa ca aceasta “carte” este mult prea grea pentru a putea fi inteleasa de mintea omeneasca. In “Dictionarul de mitologie generala” a lui V. Kernbach gasim cateva repere despre Enoh, timpul in care a trait si cartile sale. Aflam ca Enoh a fost un patriarh antediluvian, “care a trait in a saptea generatie terestra”, indiferent ce o insemna aceasta. Era pe placul “mesagerilor lui Dumnezeu”, pe care i-a insotit timp de 200 de ani, timp in care acestia l-au invatat toate tainele Pamantului si Cerului, pe care l-au pus sa le scrie, sa le lase mostenire omenirii.
Eroii din vechime
Enoh descrie ca mesagerii lui Dumnezeu pe pamant erau 200 si aveau 18 sefi, iar cel care ii conducea pe toti se numea Samyza. “1. Cand oamenii s-au inmultit in acele zile, au inceput ca fiicele lor sa se nasca gratioase si frumoase; 2. Si candcopiii cerului, le-au vazut, ei si-au spus unii altora: sa ne alegem femei dintre cele ale oamenilor si sa avem copii cu ele”. Samyaza nu a fost de acord, dar nu a fost ascultat. S-au impreunat cu fiicele oamenilor „si aceste femei au conceput si au nascut uriasi” ( “Cartea lui Enoh”, dupa V. Kernbach ). Mai departe, se povesteste cum mesagerii lui Dumnezeu, care si ei aveau o statura impresionanta, de 2 – 3 metri inaltime, i-au invatat pe fiii lor toate tainele Cerului si Pamantului, iar acest fapt s-a aflat in Ceruri si ei si-au patat renumele. Au fost rechemati in ceruri si au plecat, lasand in urma pe fiii lor uriasi, eroii din vechime, instruiti cum sa-i conduca pe muritorii de rand. Acestia, in mitologii, sunt denumiti semizei, iar faptele lor se mai povestesc si astazi. Iar Romania este plina de povesti cu uriasi. sursa-e national

Decebal Rex – Istoria unui monument de 40 de milioane de dolari

In Clisura Dunarii, Golful Mraconia, in apropiere de Orsova, Romania, se afla imensa statuie sculptata in stanca a lui Decebal Rex, cel mai mare monument de acest fel din lume.

Decebal Rex In Clisura Dunarii, Josif Constantin Dragan si sotia lui, Veronica au inaltat cel mai impunator monument regelui dac Decebal

Pe acolo au trecut la inceputul secolului II e.n. trupele imparatului roman Traian spre inima Daciei, pe un drum taiat in stanca, atestat de “Tabula Traiana”, vestigiu aflat pe malul drept, fata in fata cu “Decebal Rex”. Acolo a dorit prof. dr. Josif Constantin Dragan, renumit om de afaceri si om de cultura roman, sa-l ridice pentru istorie pe potrivnicul lui Traian, “neinvindul Decebal”. De ce neinvins?  “ Pentru ca regele Decebal a preferat sa-si ia viata decat sa depuna armele la picioarele imparatului roman”, spunea regretatul Josif Constantin Dragan. “De aceea merita un loc de cinste in peisajul acestei tari, pe care el a aparat-o cu darzenie, cutezanta si mandrie. Insusi imparatul Traian a stiut sa aprecieze mandria regelui dac, dedicand luptelor crancene pe care le-a dus impotriva acestuia Columna lui Traian, de la Roma. In fond, Traian poate fi socotit  urmasul lui Decebal”.
Trasaturile « sculptate » cu picamere, foreze, spituri si baroase

Stanca pe care a fost sculptat chipul lui Decebal are 128 metri, mai inalta decat cea pe care se afla ansamblul presedintilor de pe Muntele Rushmoore

Stanca de 128 metri, a fost aleasa de catre Josif Constantin Dragan in anul 1985,  pentru ca se afla in dreptul vestigiului roman “ Tabula Traiana “. Lucrarea nu a fost propusa autoritatilor de atunci. In 1993, dupa ce a cumparat stanca, au fost demarate primele actiuni. A fost adus la fata locului sculptorul italian Mario Galeoti, din Piatra Santa – localitate in care si-a avut atelierele Michelangelo. Acesta a luat probe pentru analiza rocii si a efectuat primele schite. Ing. Selaru Virgil a facut masuratori topografice, iar in luna octombrie au inceput lucrarile de inlaturare a arbustilor si vegetatiei precum si a bucatilor de piatra nefixate. S-au executat pontonul pentru instalatiile de aer comprimat si curent electric, spatiile de cazare pentru alpinisti, schelele, scarile de tip pompier si s-au confectionat pitoane, scripeti, role pentru funiculare. In 1994, s-au montat scarile de fier in stanca si un cablu de otel de grosime de 27 mm in jurul stancii. A fost adus pontonul de la Orsova cu toate instalatiile din dotare. Se face primul trasaj al stancii care delimita figura lui Decebal. S-au facut lucrari de degrosare pe toata suprafata stancii, cu picamere, foreze, spituri si baroase.
Numai nasul are opt metri

Imparatul roman Traian lasase marturie a trecerii sale spre Dacia prin „Tabula Traiana”, pe malul opus de Decebal Rex

In 1995, s-a marit efectivul echipei de alpinisti : Predoni Gheorghe, Predoni Ion, Torok Robert, Boroanca Pavel, Furlan Mircea, Baleanu Dorin sI Negoitescu Petre. A fost angajat sculptorul roman Cotarcea Florin, pentru ca schitele facute de Mario Galeoti contineau prea multe detalii care nu se puteau efectua in stanca avand insertii de marmora, pretandu-se la feliere. S-au efectuat primele degrosari prin dislocare cu dinamita. Pentru acestea, s-au facut 75 de gauri cu adancime de 50 cm si incarcatura de 65 grame pe gaura.
In 1996, s-a lucrat la degrosarea fetei, in special in jurul nasului, elementul cel mai dificil de realizat, avand o inaltime de 8 metri. Scoaterea lui in relief a necesitat o intrare de 2 metri si jumatate in profunzimea stancii. Din cauza fenomenului de feliere a stancii, operatiile de reliefare a nasului au dus la prabusirea unui bloc de circa 3 metri inaltime de langa nas. Lucrarile la expresia chipului s-au oprit pana au fost indepartate toate partile cu risc de feliere, iar stanca a fost consolidata cu armaturi inoxidabile si beton. Tot in 1996 au inceput lucrarile de dinamitare pentru conturarea barbiei si pentru delimitarea caciulii dacice. In 1997, s-a lucrat pentru detaliile de portret din zona stanga a fetei, lucrari executate cu picamerele si prin dinamitare, de catre o echipa formata din zece insi.
In 1998, s-a lucrat la conturul caciulii si s-au executat dinamitari masive sub barba si in lateralele barbiei. In 1999, s-au continuat lucrarile pentru detaliile de portret din zona dreapta a fetei si s-a inceput lucrul la placa de identificare de la baza stancii, unde a fost nevoie de o dinamitare masiva.
“ Decebal Rex Dragan facit “

Marturii vechi de 11.000 ani i.e.n ale culturii din aceasta zona, descoperite in pesterra Climente

In 2000, echipa numara 11 insi. Se trece la etapa de finisare a ochilor si a nasului. “Plombarea” nasului a fost cea mai complexa operatiune, care a necesitat curatirea cu picamere a intregii suprafete care prezenta fisuri pana cand s-a ajuns la materialul compact, dupa care s-au facut gauri cu forezele la o adancime de 1,80 metri de o parte si de alta a adanciturii ce urma sa fie plombata. Intre gauri, s-au executat canale pentru a mari priza stancii cu cimentul. S-au introdus bare de otel inox de 30 cm grosime, s-au fixat bare de legatura de grosime de 20 cm, care au fost prinse prin  sudura electrica cu electrozi de inox. Materialele au fost aduse din Italia. Dupa ce s-a incastrat armatura, s-a montat un cofrag din cherestea si placaj, sustinut de stalpi. Amestecul de turnare s-a obtinut intr-o betoniera, pe malul celalalt, si a fost transportat printr-un scripete funicular si alti scripeti trasi pe cablu intins intre cele doua maluri, peste canal, apoi, cu un sistem de scripeti, de pe platforma de lucru pana la baza nasului. In acelasi an se termina panoul de identificare al monumentului si se sculpteaza inscriptia : “ Decebal Rex Dragan facit “, care ii reuneste pe marele rege al Daciei, Decebal, si pe cel care i-a adus acest omagiu inegalabil in lume, marele om de cultura J. C. Dragan.

La Schela Cladovei (7600-7800 i.C) s-au gasit indivizi rapusi de sulite in cel mai vechi conflict armat

In 2001, cu o echipa de 12 oameni, se fac finisaje la nas si pometi, se retuseaza mustata si se contureaza gura. Buza inferioara a necesitat plombare in acelasi mod in care s-a executat si la nas. Intre 2001 – 2005, se executa restul lucrarii, caciula dacica si se fac finisarile detaliilor. Astfel, dupa o munca titanica, timp de 13 ani, care a costat in jur de 40 de milioane de dolari, altorelieful a fost terminat. Pentru realizarea lui, s-au dat peste 20.000 de gauri, au fost dislocate 6.000 metri cubi de stanca, folosindu-se 958 kg de dinamita, 620 de capse si 20.300 ml de fitil. In comparatie, ansamblul presedintilor de Muntele Rushmoore, SUA, a necesitat 14 ani de munca si o echipa formata din 300 de oameni.
Arienii carpatici, vatra primara a Europei

Monumentul este amplasat intr-o zona ce musteste de istorie. Cercetatori de la Universitatea din Cambridge sustin, ca pe teritoriul carpato-danubiano-pontic, s-a dezvoltat in perioada neolitica vechea civilizatie europeana a arienilor carpatici. Cercetatoarea americana Marija Gimbutas considera ca aceasta civilizatie, scoasa la iveala prin sapaturi arheologice, constituie “cea mai veche cultura europeana creata de o populatie pre-indo-europeana”, civilizatie al carei apogeu a fost intre anii 5.000-4.000 i.C. Vechea Europa a arienilor sau a pelasgilor s-a dezvoltat aici asa cum un mare istoric roman, Nicolae Densusianu, a publicat, in anul 1913, in lucrarea monumentala “Dacia preistorica”, formuland pentru prima oara aceasta teorie. Prof. dr. Josif Constantin Dragan a reluat-o, axandu-si studiile in special pe istoria numerosului popor al tracilor, urmasii pelasgilor, cei care ramasesera sa populeze Europa, extinzandu-se spre est. In volumele “ Noi, tracii ”, “ Lumea Tracilor “, “ Mileniul imperial al Daciei “, “ Imperiul romano – trac “, prof. dr. Dragan reia si argumenteaza faptul ca Europa este un tot unitar din stravechime si asa trebuie sa functioneze. In urma descoperirilor arheologice, cercetatori din Anglia si Statele Unite adera la teoria “vetrei primare de civilizatie” de pe teritoriul stravechi al Romaniei, civilizatie care s-a extins pana in Sumer si Egipt, Turcia si tinuturile Greciei, in nord pana in Scandinavia si in vest pana in tinuturile stravechi ale Germaniei si Britaniei. Tracii sunt urmasii legitimi ai marelui Imperiu Pelasg, care a dat nu numai daco-getii, ci si neamul troienilor, etruscilor, hititilor, macedonenilor s.a.
Cel mai vechi conflict armat
Nu departe de locul unde strajuieste Decebal Rex, la Schela Cladovei (intre punctul de confluenta al Nerei cu Dunarea, din amonte si pana la insula Ostrovul Mare din aval ), sapaturile arheologice din ultimele patru decenii au scos la iveala urmele uneia dintre cele mai vechi asezari omenesti din Europa, ale carei inceputuri cercetatorii le localizeaza cu vreo 8000 de ani in urma. Vecinii de peste Dunare identifica si ei la Lepenski-Vir (1965), Hidvcka Vodenica (1966), Vlasac (1969), Padina (1969) acelasi complex cultural. Potrivit specialistilor, complexul cultural multimilenar de la Schela Cladovei este deosebit de toate culturile mezoliticului european si mai ales de acela al Orientului Apropiat, el fiind rezultatul unei evolutii normale in Valea Dunarii, ca urmare a incalzirii climatului, a schimbarii conditiilor ecologice. Arheologul V. Boroneant a descoperit in statiunea Schela Cladovei indivizi rapusi intr-o incaierare,  scheletele avand asupra lor varfuri de sageata din os. Acestea sunt urmele celui mai vechi conflict armat de pe teritoriul Romaniei, intr-o zona unde aveau sa se dea numeroase lupte de-a lungul istoriei. Tot aici, dupa cum sustin specialistii de la Muzeul Regiunii Portile de Fier, a fost descoperita una dintre cele mai vechi asezari dacice de pe Dunare, din sec. IV i.e.n., cu vestigii ceramice specifice, dar si primul castru roman de campanie, intarit numai cu un val de pamant.
Calatoria spre origini
Extraordinarele descoperiri arheologice din zona au facut obiectul unor numeroase comunicari stiintifice, iar intre 30 martie si 2 aprilie 2000,   Universitatea din Edinburgh a organizat Conferinta internationala ” The Iron Gates in prehistory” ( Portile de Fier in preistorie) ca semn de pretuire a importantelor vestigii scoase la lumina in defileul Dunarii, intre Carpati si Balcani. Cele mai vechi urme de cultura au fost datate cu 35.000 ani i.e.n., descoperite, dupa 1964, in pesterile Chindiei si Livadita de la Coronini, localitate situata la 7 km in aval de Moldova Noua. Urmeaza vestigiile uimitoarei culturi de la Cuina Turcului, de la Dubova, in Cazanele Mari, la 17 km in amonte de Orsova, datate cu 11.000 ani i.e.n., constand in unelte din silex (cremene), din os si din corn de cerb, obiecte de arta, unele gravate cu motive geometrice, gasite si in pesterile Climente I, Climente II si Veterani, din perioada denumita “Clisurian”, antemergatoare “Culturii Schela Cladovei”. Pe intreaga lungime a defileului Dunarii, de la intrare si pana la Ostrovul Mare, s-au descoperit vestigii datand din perioada 7.600 – 6.500 i.e.n. de acelasi gen cu cele gasite la Schela Cladovei. La Hinova, in 1976, a fost descoperit “Tezaurul de aur” al unui rege dinast dac, datand din sec. XIII i.e.n. Din pacate, unele piese au ajuns in muzee americane. Cine face o calatorie spre “Decebal Rex Dragan Facit” face o calatorie spre originea civilizatiei europene.
AUTOR-ADINA MUTAR

Crucea cu raze de la Tartaria, cel mai vechi simbol religios al lumii

In anul 335, crestinii ortodocsi au preluat imaginea ca semn al Invierii! Complexul de cult de la Tartaria este un izvor de cunoastere transmisa neintrerupt de peste 7000 de ani. Printre alte simboluri, a daruit omenirii „crucea cu raze, odor veselitor al Cuvantului”

Arheologul italian Marco Merlini a observat ca la Tartaria (sus) s-a trecut la alt cult decat cel de tip matriarhal de la Parta (jos).

Cultura Tartaria s-a dezvoltat in mileniul V i.C. in arealul actualului judet Alba, de-a lungul malului stang al Muresului si a fost descoperita de cercetatorul clujean Nicolae Vlassa. Religia practicata este una solara, evidentiata de simboluri sacre care dainuie pana in prezent, atat in forma imagistica, dar si ca forme de ritual ramase in traditia folclorica romaneasca. Ceea ce deranjeaza cel mai mult pe istoricii ”clasici” este stramutarea primei civilizatii din spatiul mesopotamian – asa cum se instituise la nivel international prin recunoasterea primordialitatii civilizatiei sumeriene – in spatiul carpato-danubiano-pontic. Tablitele confectionate din lutul autohton, acoperite cu semne pictografice, gasite langa un schelet, devanseaza istoria cu peste un mileniu, fiind anterioare celor asemanatoare, descoperite la Djemer Nasr, Kis si Uruk, datate la 3300 i.C. Profesorul italian Marco Merlini, unul dintre cei mai renumiti arheologi contemporani ai Europei, a avansat ipoteza ca „Tartaria marcheaza o tranzitie de la un cult de tip matriarhal, al Mamei Primordiale, zeita a fecunditatii, la o alta forma de cult”.
Altarul Taurului Solar

Un alt simbol sacru primordial, scarita „H”, indica divinitatea

Observatia profesorului Marco Merlini este foarte valoroasa si se poate dovedi printr-o comparatie cu alta descoperire extraordinara de pe teritoriul tarii noastre, aceea a sanctuarului numit de arheologi ”Casa cerbului” de la Parta, din manoasa lunca a Timisului, unde au inflorit asezari sedentare in aceeasi perioada, mileniul V i. C.  Sanctuarul, o constructie facuta din lut si nuiele, in care comunitatea isi venera zeitatea duala, era compartimentat in doua  camere, cea a altarului si cea in care se aduceau ofrandele. In camera altarului se afla un soclu de forma paralelipipedica, lucrat din lut, pe care erau asezate doua statuete care faceau corp comun, dar aveau doua capete, unul de taur, iar celalalt un cap de femeie cu fata acoperita de o masca rituala. Aceasta alaturare dintre taur si femeie simboliza forta creatoare. Era un cult al fecunditatii si fertilitatii, venerat in organizarile de tip matriarhal. Placuta dreptunghiulara de la Tartaria reprezinta un astfel de sanctuar, cu sala altarului care adaposteste zeitatea duala, in centru, precedata de camera in care avea loc ablutiunile (dreapta) si urmata de camera unde se aduceau ofrandele (stanga). Zeitatea duala din camera altarului de la Tartaria difera de cea de la Parta doar printr-un simbol: in dreapta capului taurin nu mai apare femeia cu masca ritualica, ci crucea cu raze (vezi foto)!
Su.Re.Anu

Sumerul mesopotamian, crucea cu raze era simbolul zeului suprem ANU

Pana la ora actuala, la Tartaria apare cea mai veche reprezentare a acestui simbol, crucea cu raze. Interpretarile care s-au dat simbolurilor de pe placutele de la Tartaria sunt multiple, multi sugerand ca nu pot fi puse in corelare cu simbolurile sumeriene, care aveau sa apara o mie de ani mai tarziu. Numai ca in Sumerul mesopotamian au aparut ca scriere deja structurata! Conform scrierii sumeriene, pe placutele ritualice de la Tartaria apar zeul Su (pronuntie Saue), reprezentat de simbolul „H” – scarita – si zeul Anu, reprezentat de „crucea cu raze”. Este pentru prima data in istorie cand apar ambele simboluri religioase. Casta preoteasca a perpetuat aceste simboluri, oriunde a ajuns in peregrinarile misionare. Si poate nu intamplator Tartaria se afla la poalele Muntilor Su.Re.Anu, trei ipostaze ale divinitatii solare primordiale, regasite in cultul de la Tartaria, in religia egipteana si in religia mesopotamiana.   Toate avand ca simbol crucea cu raze si ca animal devotat sarpele, simbol al energiei. Su sau Saue de la Tartaria este cel mai vechi si cel mai enigmatic zeu al timpurilor de inceput. Este reprezentat cu doua fete privind in directii opuse si a fost venerat, dupa cum s-a dovedit arheologic, pentru prima data pe aceste meleaguri, in sanctuarul de la Tartaria. O mie de ani mai tarziu a fost preluat sau pur si simplu ”dus” cu vreun val migrator in Sumer, unde era zeitate secundara, numit Saue – grafic ”H”-, Usmu si Ara. El i-a cedat locul de zeitate suprema si simbolul (crucea cu raze) lui Anu, asa cum reiese dupa un cilindru neobabilonian aflat in Muzeul Britanic (vezi foto). In Egipt, apare mai tarziu ca Re si Ra, avand ca simbol initial crucea in cerc, apoi discul inaripat. Crucea cu raze apare la noi si pe ceramica din Muntii Orastiei (vezi foto fragment de ceramica, din colectia cercetatorului Vasile Rudan), iar zeul cu doua capete apare pe monedele dacice.
Ion, fiul lui Saue

Pe icoanele de sticla, mesterii populari ii infatiseaza pe Sfintii Constantin si Elena intre Sfanta Cruce cu raze

Virgiliu a lasat marturie ca un zeu cu doua capete ajunsese si pe meleagurile italiene, cand populatia autohtona traia in semisalbaticie. Tot de la Virgiliu stim ca il chema Ion (rebotezat de romani Yanus) si era fiul Soarelui facut cu o pamanteanca, fiica regelui Atenei. Deci un semizeu, fiu al lui Saue, care ii preluase insigna de zeu cu doua capete, dar si furca solara, „Y”. Misteriile cultului lui Sa se regasesc si azi in dansul solar al calusarilor. Crucea cu raze mai apare si pe ceramica foarte veche si necercetata din Muntii Buzaului, iar in Argedava, cetatea lui Burebista, apare si in zilele noastre in cimitirul din Popesti-Novaci, pe cruci din secolul trecut (vezi foto).
Casta razboinicilor

O contopire a celor doua simboluri, taur si Soare, a fost descoperita in satul Cumpana

Odata cu preluarea puterii religioase si laice de catre barbati, crucea cu raze apare si pe scuturile razboinicilor. Din nou, cea mai veche reprezentare apare in Romania, mai stilizata, in mormantul getic regal de la Agighiol, sec. IV i.C., fiind un element protector obligatoriu pe coifurile daco-getilor (vezi foto).  Apoi il vedem mai elaborat pe scuturile dacilor, de pe Columna lui Traian si identic pe un sigiliu sumerian, reprezentand trei credinciosi care aduc ofrande in templul zeului Anu! (vezi foto). Vedem, deci, acest simbol transmis in timp si spatiu  de casta preotilor Zeului-Soare, apoi de colegiile militare, iar ulterior de colegiile funerare, care l-au folosit pe cruci pana in sec. XIX, dupa cum se poate vedea in cimitirul din Argedava  si din Scaieni.
Ipoteza halucinanta a runelor maghiare

Crucea cu raze se regaseste pe multe vase ceramice antice din Muntii Orastiei, pana in Muntii Buzaului

E bine de amintit ca pe Internet circula „istoria”  halucinanta a unor cercetatori maghiari, cum ca toate simbolurile descrise mai sus fac parte din ”scrierea runica maghiara”. Sandor Forrai a si publicat un volum intitulat ”Scrierea runica ungureasca antica”, in care ”identifica” runele maghiare (?) cu simbolurile aparute in cultura Tartaria, Turdas – Vinca! Maine-poimaine vom citi in ”analele” unor astfel de cercetatori despre vechimea naucitoare – 7000 ani  – a prezentei maghiare in acest areal! Noroc cu Muzeul Virtual organizat  la Departamentul XIV al Primariei din Roma, care acorda un amplu spatiu unui studiu, cu expertize competente, asupra artefactelor si asupra scheletelor gasite ”in situm”  la Tartaria si care au confirmat existenta aceleiasi tipologii umane ca a  populatiei care a trait intotdeauna pe aceste meleaguri. Si care „a inventat pentru prima data in istoria civilizatiilor scrierea sacra, ca mod de comunicare cu Zeul Soare”, dupa cum se exprima cercetatoarea americana Maria Gimbutas.
Sfanta Cruce cu raze la crestini

Pe crucile din secolul trecut din cimitirul din Argedava, crucea cu raze simboliza Invierea

La crestinii ortodocsi, crucea, cu raze in centrul ei, este semnul Invierii, e crucea datatoare de viata. Inaltarea Sfintei Cruci se sarbatoreste la 14 septembrie, din anul  335, de cand episcopul Macarie al Ierusalimului a aratat pentru prima data sfantul lemn al Crucii pe care a fost rastignit Cristos. In Acatistul Sfintei Cruci, in Icosul 2, imparateasa Elena i-a adus acest minunat si incarcat de semnificatii cant de slava, care nu poate sa nu ne aminteasca de vechimea si importanta religioasa a simbolurilor „H” si crucea cu raze, „odor veselitor al Cuvantului”:
”Bucura-te, semnul adevaratei bucurii/ Bucura-te, izbavirea vechiului blestem/
Bucura-te, comoara, pentru zavistie in pamant ascunsa/ Bucura-te, cea ce Te-ai aratat cu stele inchipuita / Bucura-te, Cinstita Cruce cu impatrite raze in chipul focului /Bucura-te, scara pe inaltime rezemata, mai inainte aratata („H”)/ Bucura-te, lumina ingerilor cea cu alinare inchipuita / Bucura-te, rana demonilor, cea mult suspinata / Bucura-te, odor veselitor al Cuvantului / Bucura-te, stingatoarea focului ratacirii /Bucura-te, Cinstita Cruce, aparatoare a deznadajduitilor / Bucura-te, tare aparatoare a celor ce bine calatoresc / Bucura-te, Cinstita Cruce, pazitoare a crestinilor!”. ADINA MUTAR

Istoria nestiuta a getilor si genomul european

Genomul europenilor scoate la iveala o inrudire care, daca ar fi constientizata, multe conflicte ar fi inabusite din “fasa”. Pentru ca, la origine, toti suntem frati, mai mult sau mai putin vitregi!
In urma cu cativa ani, niste geneticieni umblau prin Europa si prin lume cu betisoare cu care luau mostre de saliva. In cele din urma, au ajuns in laboratoarele Universitatilor Stanford, Arizona si Florida, in cadrul Proiectului “Arborele ADN”.  Rezultatele preliminare privind genomul Europei au starnit vii controverse, pentru ca atingea natiile la origine! Si strica istorii elaborate fara sustinere arheologica. Per total, inrudirea europenilor intre ei ar trebui sa fie de bine! Ar trebui sa-i uneasca, asa cum n-au fost niciodata.
50 la suta dintre britanici sunt germani! Sau invers!

Cei trei magi de la rasarit, care au adus daruri pruncului Iisus erau nobili geti, dupa cum si apar pictati in Basilica Sf. Apollinare din Ravenna

Zilele trecute, nemtii scriau ca 50 la suta dintre britanici si aproape toti danezii au genele triburilor germanice care au acostat pe malurile Kentului in anul 449 d.C. Conform arheologului german Heinrich Haerke, vreo 200.000 de oameni, o adevarata armata, au navigat pe Marea Nordului spre Marea Britanie, poposind in Kent dupa plecarea armatei romane.  In urma cu un an, alt studiu genetic ii arata pe britanici a nu fi anglo-saxoni, ci celti! Iar daca se ia in considerare compozitia genetica aproape identica dintre Franta si Anglia, ne incurcam de tot. Care studiu e corect? Depinde pana unde se merge pe ramurile copacului genealogic, spre radacina! Daca se ia in considerare parul blond si ochii albastri, mutatie genetica petrecuta la Marea Neagra, dupa cum au constatat geneticienii din Suedia si Danemarca, toti sunt frati cu… getii! Si daca tot s-a pomenit de Danemarca, e bine de amintit ca istoricii danezi spun ca se trag din daci?!
Dahii regali si periplul lor prin lume
Geneticienii leaga raspandirea proto-indo-europenilor de migratia regalilor saci in mileniul II i.C. Cine erau sacii, purtatorii caciulii tuguiate, buni arcasi si manuitori de topoare? Herodot numeste toate ramurile de saci dupa origine: masageti sau “dahii regali”! Acestia au ajuns sa intemeieze case regale si in Punjab, India. Multi istorici “clasici” romani refuza inrudirea dintre daci si dahi, fara argumente. Lasand la o parte ca aveau acelasi port, ca vorbeau aceeasi limba protolatina, din care au ramas suficiente cuvinte pe care le regasim in limba romana de azi, ca aveau acelasi steag de lupta – lupul cu trup serpuitor – studiul genetic nu mai lasa umbra de indoiala: au acelasi marker genetic. Dahii, daii au facut istorie ca triburi conducatoare si intemeietoare de dinastii regale, dintre care partii sunt cei mai cunoscuti in istorie, cucerind si imperiul persan. Persanii numeau provincia de origine a partilor Faleh, cu pronuntie “valeh”, de ce nu Valahia? Timp de aproape 400 de ani, dinastia regala a lui Arsace a condus Armenia.
Razboinici si prolifici

Masagetii sau dahii regali cucereau lumea cu soarele-n bat

Conform lui Herodot, masagetii venerau un singur zeu, al Soarelui si erau mari iubitori de aur, metal inchinat zeului. Cetatile lor rotunde, cu centrul impartit in cruce – cercul, crucea, zvastica fiind simboluri solare pastrate in traditia taranilor romani – i-au facut sa se minuneze pe arheologii rusi care le-au descoperit. Si mai erau “sacii de dincolo de mare” (Marea Neagra), pe care grecii i-au botezat sciti si care ulterior au fost “revendicati” de slavi! Apoi, conform istoricilor antici, mai erau sauromatii, descendenti din tati sciti si mame amazoane. Tot amestecandu-se cu mame localnice, pe unde s-au asezat, au rezultat sarmati, roxolani, urgi, alani, eprani. Astfel, conform datelor genetice si in conformitate cu atestarile arheologice, neamul regal a lasat, in mod particular, amprenta genetica in centrul Romaniei si in zonele radiante: Polonia, Ucraina, Crimeea (cimerienii). Au lasat numerosi descendenti in vestul Europei, in special in Spania, dar si in Franta si Marea Britanie, cateva regiuni din Germania, in Elvetia, Austria, nordul Italiei. Au numerosi descendenti in nordul Caucazului, estul Anatoliei, in Pakistan, Afganistan, Uzbekistan, vestul Mongoliei, nord-vestul Indiei, cativa descendenti si in nordul Chinei. Au dominat Asia Centrala pana la invazia masiva a mongolilor si a armatelor turcesti. In prezent, de pe acele meleaguri indepartate pe unde au ajuns, doar osetienii mai pastreaza limba si obiceiurile stravechi. In estul Europei, ei au ramas in centrul Romaniei. Alanii s-au stabilit in Franta, Spania si nordul Africii. Altii s-au combinat cu normanzii si s-au stabilit in Scotia, Irlanda si Tinutul Vels. Bransa iraniana s-a combinat cu hunii, iar descendentii directi sunt bulgarii si kazarii. Aceasta istorie genetica nu tine cont de limba vorbita de popoarele respective, ci numai de ADN si de mutatiile produse la incrucisare.
Getii si regatele din Punjab

Cetate masageta („dura”), pe raul Amu Darya

Colonelul britanic James Tod (1782-1835), ofiter de informatii si orientalist britanic, care a stat multi ani in India, a scris „ Analele si antichitatile din Rajastan ”. Citam din acest volum: „Nu exista in analele marilor familii din Rajput nicio referire pana in sec. IV i.C., perioada in care a sosit aici rasa getilor, intrand dinspre Asia Centrala. Getii au stabilit regatele in Punjab si de pe Indus” (Cap II). In analele Punjabului sunt numeroase referiri la aceasta „rasa” a getilor, jatilor sau iutilor! Li se mai zicea si magii, de aceea unii istorici ai religiei crestine sustin ca cei trei magi care au sosit sa aduca ofrande la nasterea lui Iisus erau geti, iar o fresca de pe Basilica di S. Apollinare, Ravenna, ii infatiseaza purtand caciula specifica, de nobili.  Acei geti peregrini si razboinici au fost in competitie cu hunii si pe acele meleaguri, col. Tod notand ca „getii si hunii au intemeiat 36 de case regale in Punjab si multe caste conducatoare”. O nota foarte interesanta ar putea sa puna capat si afirmatiei unor istorici romani (ca altii sustin contrariul) anume ca dacii nu erau blonzi cu ochi albastri. Citam: „Getii din Kutch erau foarte constienti de identitatea lor aparte si-si respectau traditiile istorice si stramosii. In Gujarat, getii formau «tribul ascuns», in sens ritualic. Getii daneti aveau parul blond roscat si ochi albastri!”
Solari si atat, fara compromisuri
Mai tarziu, au intrat in conflict cu preotii hindusi, ramanand scris ca familia regala Dasas sau Dasius nu se conforma ritualului hindus de a aduce sacrificii si de a canta imnuri de lauda zeilor , fiind doar observatori ai altor culte. De aceea, pana la urma, li s-a respectat credinta solara si considerandu-se ca acestia aveau o relatie aparte cu divinitatea, cuvantul „dasa” a ajuns sinonim cu „servitor al divinitatii”, fiind folosit ca prefix sau sufix  in componenta numelor brahmanilor. O referire scrisa la numele Dasas dateaza din sec.II d.C. , din zona Abrudului, unde un Dasas ridicase o stela patriarhului nemuritor Ion-Yanus, zeitate solara locala ancestrala, reprezentat cu doua capete. Si in Rig Veda este consemnat ca acestia refuzau sa creada in zeite! In acest context, apare si o descriere a celor din familia Dasas, anume ca erau „anasa”, cuvant folosit si azi pentru cei „a nas”, „fara nas”, adica avand nasul carn. In „Bataliile celor 10 Regi” din Rig Veda, regele Sudas isi numeste generic inamicii, pe regii vedici, Dasyus! Analele din Rajput semnalau, acum 700 de ani, familii de nobili geti, dahi, ariaspi, cati si huni. Ajunsesera pana in Matura, in vestul statului Uttar Prades.
Getii lui Beowulf

Raspandirea fratilor „vitregi” in urma cu 2000 de ani

Cele mai frumoase pasaje ale istoriei glorioase ale stramosilor nostri sunt scrise de cercetatori straini. Jane Acomb Leake scria in „Getii lui Beowulf” ca „geti, dacii, sacii, dahii si masagetii de la Marea Caspica erau considerati din antichitate acelasi popor”, iar eroul „anglosaxon” Beowulf era de fapt get! „Numele originar al dacilor”, scrie Jane Acomb, „era daoi, asa cum nota Strabon. Tisagetii, Tiragetii si chiar getulii africani erau acelasi neam cu daoii”.
Cucutenii autohtoni
Conform geneticienilor Belledi, Richards, Owens si Malyarchuk, care si-au publicat studiile in 2000, 2002 si 2003, ADN-ul mitocondrial gasit la populatia „romanilor aromani, a romanilor din Maramures si Vrancea face parte din haplogrupul care a fondat neoliticul in Europa”. Populatia autohtona europeana apartine haplogrupului I, descendenti din Cro Magnon, socotita a apartine Culturii Cucuteni-Tripolie. Fermierii si crescatorii de vite ai neoliticului apartineau G2a, J2, E-V13 si T. R1a si R1b erau  razboinicii calareti, care au domesticit calul in 4000 i.C., in stepele dintre Marea Neagra si Marea Caspica. Aceste doua grupuri aveau un tata comun, dar mamele difereau, ceea ce a facut sa li se diversifice limba si sa se contreze oriunde s-au intalnit. „Haplogrupurile din Carpati – I1, I2a, I2a2a-L69.2 sunt native europene, pontice si  balcanice, descendente din oamenii paleoliticului, a carei concentratie se regaseste astazi in Bosnia Hertegovina, Croatia, Moldova, Romania, Serbia, iar cea mai mare diversitate a haplotipului se gaseste in Romania”.
R1b si R1a, frati vitregi, dupa tata
R1b este cel mai comun haplogrup in Europa. Conform culturii tumulelor, originea haplogrupului R1b a fost la Marea Neagra, de unde a pornit pe Istru, spre vestul Europei si prin stepe spre Marea Caspica. Originiea lui R1a este la fel de disputata, mai ales ca cele doua haplogrupuri, foarte numeroase, au aceeasi descendenta pe linie paterna.  Si ca sa nu se spuna pe de-a dreptul ca getii se califica pentru a fi „linia paterna”, se prefera complicata titulatura de „neam proto-italo-celto-germanic”.  Cand masagetii au plecat spre Marea Caspica si Urali, spre Anatolia si pe Marea Egee, durandu-si (dura, la dahii parti, era cetatea) cetatile rotunde, solare, au aparut pe acele meleaguri fratii lui R1b. Conform studiului ADN, erau hititii, hattienii, troienii, dorienii, ionienii, micenienii, etruscii, colchii, kazarii, baskirii, toharienii si lista este foarte lunga!
G2 – apartine unui neam al Vechii Europe pontice, cel care s-a „imprastiat” de timpuriu pana spre China, lasand in urma o gramada de haplogrupuri inrudite.
J1 – semiti, arabi si evrei
J2 –reprezentativa pentru etrusci, grecii minoici, fenicieni, sudul Anatoliei
N – gena nordicilor, preponderenta la finlandezi, in  densitate substantiala in Tarile Baltice
Q – gena hunilor lui Attila; densitatea extrem de rara a acestei gene in Europa pe care hunii au calcat-o in repetate randuri i-a mirat pe geneticieni; probabil pentru ca n-au luat in calcul doua aspecte: ca femeile fugeau in paduri din calea hunilor, iar cele violate isi ucideau pruncii nascuti din siluire
E1b1b – migratori din Africa, specifica berberilor
T – gena foarte rara in Europa, provenind din Etiopia       ADINA MUTAR

Region/Haplogroup	I1	I2a	I2b	R1a	R1b	G2a	J2	J1	E1b1b	T (+ L)	Q	N1c1
Albania	3	17	3	9	16	2	24.5	3.5	22	0	0	0
Austria	12	6	2	26	23	8	12	0	9	1	0.5	0.5
Belarus	3	18	1	49	10	0	1.5	0	9	1.5	1	5
Belgium	12.5	3.5	4.5	4	59.5	4	5	1	4	1	0.5	0
Bosnia-Herzegovina	2.5	50	0.5	13.5	4	2	6	1	14.5	2.5	0	0
Bulgaria	3	20	1	18	18	1	20	0	16	1	1	0
Croatia	8	42	1	29	8	1	3.5	0	6	1.5	0	0
Czech Republic	11	9	4	34	22	5	6	0	6	1	1.5	0.5
Cyprus	0	8	0	3	9	9	37	6	20	5	0	0
Denmark	30.5	0.5	5	12.5	44.5	1	3	0	2.5	0	0	1.5
England	14	2.5	4.5	4.5	67	1.5	3.5	0	2	0.5	0.5	0
Estonia	15	3	0.5	32	8	0	1	0	2.5	3.5	0.5	34
Finland	28	0	1	7.5	3.5	0	0	0	1	0	0.5	58.5
France	9.5	3	4	2.5	61	5	7	0	7	1	0	0
Germany	16	1.5	4.5	16	44.5	5	4.5	0	5.5	1	0.5	1
· North Germany	18	1	5	23	38	3.5	4	0.5	2.5	1	2	1.5
· East Germany	19.5	1	3	24	36	4	2	0	7.5	1	1	1
· West Germany	13	2.5	7	9	47	5	5	0	8	1.5	0.5	1.5
· South Germany	9.5	5	3	9.5	48.5	7.5	5.5	1	7.5	1.5	0.5	0.5
Greece	4	10	1.5	12	12	3.5	25	2	27	3	0	0
Hungary	8	15	2.5	32.5	17	5	7	0	9.5	1	1	1
Iceland	33	0	0	23	42	0	0	0	0	0	1	1
Ireland	7	2	4	3	79	1	1.5	0	2	0	0	0
Italy	2.5	3	1	2.5	49	7	18	2	11	4	0	0
· North Italy	6	2.5	2.5	3.5	55	2.5	11.5	0.5	11	4.5	0	0
· Central Italy	3	2	5	3.5	43	8.5	19.5	2	10	3.5	0	0
· South Italy	2.5	2.5	2.5	2.5	29	8.5	23.5	5	18	5.5	0	0
· Sicily	3	1	1	4.5	30	5.5	26.5	4	17.5	6	1	0
· Sardinia	0	37	0	0	22	15	10	2.5	10	1.5	2	0
Latvia	6	1	1	40	12	0	0.5	0	0.5	0.5	0.5	38
Lithuania	6	6	1	38	5	0	0	0	1	0.5	0.5	42
Macedonia	10	18	0	13.5	13.5	4	12	0	23	4	0	0
Netherlands	18.5	1	6	6	53.5	2.5	6	0	4.5	1	0.5	0.5
Norway	36	0	1	28	28	0.5	1	0	1	0.5	0.5	4
Poland	6	9	1	56.5	16.5	2	1	1	3.5	0	0	0
Portugal	2	1.5	3	1.5	58	6.5	8	3	12.5	2	0.5	0
Romania	1.5	17.5	2	22	22	1	24	0	6	2	2	0
Russia	5	10.5	0	46	6	1	3	0	2.5	1.5	1.5	23
· Bashkirs	0	0	0	26	47	0.5	2	0	0	0	0	17
Scotland	9	1	4	8.5	72.5	0.5	2	0	1.5	0.5	0.5	0
Serbia	2	29	4	15	7	1	10	1	24	7	0	0
Slovakia	6	10	1	40	23	1	4	0	11	1	2.5	0.5
Spain	2	4	1	2	69	3	4	1	6	1	0	0
· Basques	0	9	0	0	86	0	2.5	1	1	0	0.5	0
· Cantabrians	1	3	2	8.5	55	10.5	3	2.5	11	2.5	0	0
· Galicians	3	2.5	1.5	0	60	3	3.5	1	25	0.5	0	0
Sweden	42	0	2	23.5	21	0.5	1	0	1	0	0.5	7
Switzerland	7	1	3	5	48	10	6	0	9	0.5	0.5	0
Turkey	1	4	0.5	7.5	15	11	21	12.5	11	2	2	4
Ukraine	2	12	1	50	4	4	10	0	8	2	5	2

Epopeea steagului dacic de lupta – Partea a II-a

Sarpele cu cap de lup, steagul de lupta al dacilor, si-a inceput istoria ca emblema a zeului-pastor Daos!

Emblema zeului Dumuzi, sau Daos-pastorul, sarpele cu cap de lup, pe un sigiliu sumerian

A fost nelipsit din toate triburile de daoi, dai, dahi, daosi, geti, masageti, tirageti sau cum i s-a mai spus acestui neam glorios. A fost preluat apoi de imparatii romani si bizantini, care l-au glorificat.
Steagul solar al razboinicilor dahi

Razboinicul Azidahak, din neamul dahilor, calare pe dragon, ii speria pe persani si in vis, dupa cum se vede in acest tablou mitologic intitulat „Visul cu Azidahak”

Draconarii, purtatorii steagului-dragon al dacilor, formau o casta aparte a razboinicilor. Soarele si zeul sau, Mitra, erau simbolurile preferate de dahi. Cronicarul Malalas sublinia ca un rege arian e un „Soare de la Rasarit”, iar un Cezar roman, o „Luna de la Apus”. Steagurile de lupta, emblemele templelor, efigiile erau inchinate Soarelui.

Steagul original de lupta al dahilor, rebotezat de persani Derafs Kaviani, era tricolor: rosu, galben si albastru; din el s-a pastrat steaua in patru colturi, ca simbol regal, dupa cum aparea pe stindardele dahilor si pe scutul dacic de pe Columna lui Traian, care-l indica pe Decebal

Steagul patrat avand soarele cu raze inscris, numit de persani Derafs Kaviani, este atestat din secolul 9 i.C. , preluat de la masagetii, partii, dacii, sarmatii, care erau adoratori ai Soarelui si purtau acest insemn. Unele grupuri de calusari romani inca mai poarta Soarele in varful unei lanci, asa cum este infatisat un cavaler solar part. Demn de mentionat ca steagul original Derafs Kaviani era tricolor: rosu, galben si albastru, conform arheologilor iranieni, care au gasit nenumarate ramasite ale acestui stindard!

Columna lui Traian, care-l indica pe Decebal

Conform cronicarilor, steagul solar patrat a fost inlocuit cu dragonul de catre miticul razboinic Azidahak, din neamul dahilor, numele lui devenind sinonim cu steagul-dragon purtat de acestia. Etimologia cuvantului, data de persani, era literalmente „azi – dragon” si „dahak – strainul, dacul”, „dragonul dac”. Ferdowsi il numeste pe dahak „fiul lui Mitra”. Il descrie cu serpi iesindu-i din umeri, de fapt mladitele inmugurite ale „sumerianului” DumuZi sau Daos-pastorul, a carui emblema era sarpele cu cap de lup.
Farr, misteriile draconarilor

Un purtator de „draco” imperial roman, dupa J.C.N. Coulston

Purtatorul steagului-dragon era si initiat in misteriile zeului Mitra – caruia iranienii-persani ii spuneau  Mer – si, de regula, facea parte din familiile nobile. Multe familii nobiliare ale partilor aveau nume derivate din zeitatea solara, de exemplu Mitradate. In cronicile lor, iranienii-persani  il numesc Mer-dad. In 1971, armata iraniana a reconstruit, din marturiile scrise, steagul solar Derafs Kaviani si dragonul clanului Sureanu, Azidahak. Pe basoreliefurile de la Tag – e – Bostan, se observa ceremonialul de innobilare oficiat de preotii lui Mitra, in care se foloseau o cusma din care emanau raze de soare si o sabie curbata! Cavalerii purtatori ai steagului-dragon treceau prin acelasi ritual, ce purta denumirea de Farr, „primirea Gloriei divine”. La inmormantarea unui draconar se executa  un ceremonial de predare a insemnului catre legiune, unde ramanea sub paza pana la desemnarea altui purtator.
In fruntea cavalerilor arcasi

Un comite purtator de „draco”, reconstruire a cercetatorului Stefan Jaroschinski

Dupa cum sublinia istoricul Robert Vermaat, steagul-dragon „era inventat de neamul dahilor si  preluat de sarmati, alani, romani si persii de dupa prabusirea Imperiului Part”. Din cercetarile lui Vermaat reiese ca steagul-dragon era initial doar insemnul cavaleriei. Rolul acestuia era de a determina directia vantului, pentru orientarea arcasilor. Capul de lup era din lemn placat cu metal, format din doua jumatati, cea de jos fiind mobila (cum este construita si capra de colind), iar coada-sarpe din bucati inelare din material tesut, imbinate prin cusaturi. Prin gura cascata a lupului intra aerul si se umfla corpul tubular, care capata atat unduirea unui sarpe, cat si un suier puternic. Purtatorul steagului-dragon mergea in fruntea cavalerilor arcasi, purtandu-l in mana stanga, astfel ca acestia sa-si corecteze tirul in functie de miscarile dragonului, aratand directia vantului. Vermaat aminteste de numeroasele reprezentari ale acestuia pe Columna lui Traian si pe Arcul de Triumf al imparatului Galerius, subliniind ca originea steagului este certa a dahilor, daiilor, daoilor, dacilor, preluat ulterior atat de aliati, cat si de inamici, suferind unele transformari la nivelul capului, care devenea mai reptilian sub influenta asiatica. Pe zidurile pictate din Oaza Kharga, Egipt, de pe timpul coptilor, sec. 5 d.C., steagul-dragon este purtat de persanii sasanizi. Din Historia Augusta aflam ca atunci cand imparatul Aurelian a cucerit Palmira (272 d.C.), a luat ca trofee numeroase steaguri-dragon.
„Draco” in armata romana

Draconar sarmat dintr-o legiune romana, pe o stela din Chester

J.C.N. Coulston, in lucrarea “The draco standard”, publicata in Journal of Military Equipment Studies, amintea ca romanii au preluat dragonul dahilor – numindu-l „draco” – incepand cu secolul 2 d.C. La inceput, romanii il foloseau in jocuri militare cavaleresti numite Hippica Gimnasia. Arrian este cel care descrie astfel de exercitii militare, in care  steagul-dragon era purtat de o echipa de draconari si folosit ca tinta, punctand cei care reuseau sa-i ajunga pe purtatori si sa atinga coada dragonului. Dragonii folositi in acest scop erau multicolori. Apoi, „draco” a fost folosit in parazi militare, dupa care a intrat in dotarea unitatilor de cavalerie inarmate cu lanci, unul la fiecare cohorta. O legiune avea 10 cohorte, deci erau 10 draconari care alcatuiau o casta. Multi istorici considera ca respectul pentru stindard a fost impus romanilor, pana la urma, de cavalerii traci intrati in componenta legiunilor romane.
Imparatesele gete au impus respectul
Insa Historia Augusta o mentioneaza pe mama imparatului roman Septimus Severus (193-211 d.C.) – adica bunica imparatilor Caracalla si Geta! Aceasta a visat ca a adus pe lume un sarpe purpuriu – semnul casei regale a partilor – cu o noapte inainte de a-l naste pe viitorul imparat. Astfel, sarpele-dragon cu corp purpuriu si-a recapatat demnitatea traditionala si a intrat in standardele imperiale romane pentru cavalerie. Cavaleria „draco” a devenit foarte respectata sub imparatii Gallian (253-268 d.C.) si Aurelian (270 d.C.) In Historia Augusta se scrie despre ciudatul obicei, sub Aurelian, ca draconarul sa mearga cu capul si pieptul dezgolite! Acesta era obiceiul draconarilor dahi. Cand imparatul Galerius a atacat Persia in 290 d.C., atat infanteria, cat si cavaleria aveau draconari. Ca si armata persana, care-l mostenise de la parti. Doar ca dragonul roman respecta modelul dac, cu cap de lup, iar cel al persanilor avea cap reptilian. Asta pana in secolul 3 d.C., cand si romanii adopta creasta reptiliana, dupa cum arata ramasita unui „draco” descoperit in fortareata Limes din Niederbieber, Germania, construita pe un vicus (asezare civila) in afara unui fort roman. Capul din aliaj de cupru are dimensiunea de 30x12x12 centrimetri. Doua gauri strabat botul, indicand locul unde se infigea sulita. Doua dibluri fixate pe lateralele mandibulei provin, cred istoricii, de la un mecanism care ajuta la producerea suierului.
Dragonii personalizati ai imparatilor bizantini
In secolul 4 d.C., autorul Vegetius semnala tentativa de schimbare a denumirii de „draconari” in „purtatori de dragon”. Dupa 357 d.C., imparatii Constantin si Iulian Apostatul aveau steaguri-dragon personale, purpurii, aceasta culoare desemnand, de la Arsace incoace, casa regala. Conform lui Ammianus Marcellinus, Iulian – Cezar (mostenitor al tronului) si comandant al armatelor din Galia – dupa victoria de la Argentorate (357 d.C.) impotriva triburilor germanice, a fost numit de catre trupe Augustus (imparat al Bizantului) si incoronat de un draconar. Acesta si-a scos colierul de aur de la gat si l-a pus pe capul Cezarului, in semn de coroana solara. Insa, Iulian a refuzat titlul. Tot Marcellinus a scris ca sarpele-dragon l-a ajutat pe Iulian sa recapete controlul trupelor in batalie, intr-un moment crucial, cand jumatate din cavalerie fugea in dezordine. Un tribun, care fugea impreuna cu soldatii sai, a zarit sulita cu dragonul imperial si „s-a oprit, a  palit si s-a intors pe campul de lupta, chemat de stindard”. Astfel, Iulian a recapatat controlul asupra trupelor sale. El a murit in 363, in batalia pentru cucerirea capitalei partilor, Ctesifon!
Magister draconum
Din secolul 5, intra in standardele militare un nou rang: „magister draconum”, amintit in numeroase inscriptii si intr-un poem de Prudentius. Magister draconum era comandantul tuturor draconarilor, avand pozitia imediat dupa cea de tribun. Se pare ca se formase o scoala de draconari sau un club de elita. Prudentius, in Peristephanon, ii canta pe draconarii care poarta colane de aur, ca recunoastere a aportului adus in batalii. Ammianus scria insa ca draconarii erau alesi dintre purtatorii de colane de aur, aratand ca numai elita putea primi o asemenea functie. Inscriptii din Sardinia arata existenta rangurilor de „optio draconarius” si „bearcus draconarius”, pozitii superioare, vagi, sub pozitia de magister. Draconarii sunt amintiti si in manualul Strategikon al imparatului bizantin Maurikios (582 – 602 d.C.). La acea vreme, mai exista o scoala de draconari, dar isi pierduse insemnatatea militara, ramanand cea religioasa. Draconarii erau condusi de un grup de10 clerici atasat unei prefecturi. Este posibil sa fi fost vorba de misterioasa „casta IO”, a conducatorilor razboinici, casta la care isi declarau apartenenta toti marii voievozi romani. Aceasta fusese infiintata dupa tipicul celei religioase, formata din 10 mari preoti ai zeului solar Baal, numiti „decebali”. Dupa secolul 6, draconarii dispar din armata bizantina.
Ultimele aparitii

Un dah luat prizonier de romani, de pe Arcul de Triumf al imparatului Galerius

Steagurile-dragon au continuat sa ramana in uzul cavaleriei in Caucaz si Georgia, iar in vest, purtat de catre francii lui Carol cel Mare, dupa cum apare  in Psalterium Aureum , ca ilustrata la Psalmul 59. Tapiseria Bayeux infatiseaza „Dragonul din Wessex”, purtat de catre draconarul Harold Godwinson in batalia de la Hastings (1066), acesta murind aparand stindardul cavaleriei. Urmatoarea ilustrata este din secolul 14 si apare in manuscrisul „L’Histoire de Merlin”, a lui Robert de Boron. Il purta legendarul rege Arthur. Velsii (rudele vlahilor) trecusera Y Draig Goci ( Dragonul Rosu inaripat) pe steagul lor, unde se afla si astazi. In crestinism, dragonul este asociat, in sensul de supunere, cu Sf.Gheorghe din Capadochia, tot un cavaler din vechiul neam geto-dac. Iar Sf. Gheorghe este patronul regilor britanici!   ADINA MUTAR

O carte veche de 1.000 de ani răstoarnă toate teoriile istorice despre cultura strămoşilor noştri

* Dacii scriau de la dreapta la stânga, iar citirea se făcea de jos în sus.

De la daci nu au rămas izvoare scrise. Prea puţine se ştiau despre locuitorii zonei carpato-dunărene, după retragerea romanilor. O carte veche de aproape 1.000 de ani, păstrată la Budapesta, răstoarnă teoriile istoricilor. Manuscrisul cuprinde primele documente scrise în această perioadă istorică. A fost scrisă cu caractere dacice, de la dreapta la stânga, şi se citeşte de jos în sus. Vorbeşte despre despre vlahi şi regatul lor. Mulţi au încercat să descifreze Codexul Rohonczi, dar n-au putut. Arheologul Viorica Enachiuc a tradus, în premieră, filele misteriosului manuscris. Dăruită de un grof În 1982, Viorica Enachiuc a aflat dintr-o revistă publicată în Ungaria de existenţa în arhivele Academiei Ungare a Codexului Rohonczi. Se spunea că e redactat într-o limbă necunoscută. A facut rost de o copie. Timp de 20 de ani, a muncit ca să-i descifreze tainele. Manuscrisul se afla în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Republicii Ungaria. E o carte legată în piele. A fost păstrată în localitatea Rohonczi până în anul 1907. Groful Batthyany Gusytav a dăruit-o Academiei de Ştiinţe a Ungariei, în 1838. Nu se ştie prin câte mâini a trecut de-a lungul secolelor. “Scriere secretă” După Al Doilea Razboi Mondial, doctorul Vajda Joysef, preot misionar, îi scria cercetătorului Otto Gyurk, în legatura cu Codexul: “Se găseşte în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Ungariei o carte rară, Codexul Rohonczi. Acest Codex este scris cu o scriere secretă, pe care nimeni n-a reusit s-o descifreze până acum. Şi eu am Încercat”. Literele sunt asemănătoare scrierii greceşti. M-am gândit că seamănă şi cu literele feniciene, apoi am încercat pe baza vechii scrieri ungureşti, dar n-a mers. Toate încercările le-am aruncat în foc”. După ce a studiat Codexul, cercetătorul Otto Gyurk a publicat, în 1970, o parte din observaţiile sale într-un articol, în care a încercat să identifice acele semne din manuscris care ar putea semnifica cifre.

Alfabet dacic cu 150 de caractere

Viorica Enachiuc a descoperit că textele Codexului au fost redactate în secolele XI si XII, într-o limbă latină vulgară (daco-romana), cu caractere moştenite de la daci. “Sunt semne care au aparţinut alfabetului dacic, ce cuprindea aproximativ 150 de caractere, cu legăturile respective. Textele din Rohonczi au fost redactate în latina vulgară, dar într-un alfabet dacic, în care dominante sunt străvechile semne utilizate de indo-europeni în epoca bronzului”, spune aceasta. Solii şi cântece ale vlahilor Codexul are 448 de pagini, fiecare cu circa 9-14 şiruri. În text sunt intercalate miniaturi cu scene laice şi religioase. E scris cu cerneală violet. Cuprinde o culegere de discursuri, solii, cântece şi rugăciuni, care include 86 de miniaturi. Consemnează înfiinţarea statului centralizat blak (vlah), sub conducerea domnitorului Vlad, între anii 1064 si 1101. “Sunt informaţii despre organizarea administrativă şi militară a ţării ce se numea Dacia. Avea hotarele de la Tisa la Nistru şi mare, de la Dunăre spre nord până la izvoarele Nistrului. Mitropolia blakilor avea sediul la Ticina – cetatea din insula Pacuiul lui Soare”, a descoperit Viorica Enachiuc. “Jurământul tinerilor blaki” Codexul conţine şi versurile unui cântec de luptă, numit “Jurământul tinerilor blaki”, care a fost tradus în felul următor:

“O viaţă, tăciunele Şarpelui,

puternic veghetor,/

Înşelator, să nu primeşti a te uni/

Cu prorocirile Şarpelui, anuale, pentru că lovit/

Vei fi/ Cântecul cetăţii aud îndelung/

Mergeţi vioi, juraţi pe caciulă, pe puternica caciulă!/

Să juri cu maturitate şi cu convingere!/

Să fiu ţie putere vie, trăiesc, în luptă să fiu!/

Alesul jurământ preţuieşte şoimul tău, mergi cu jurământ puternic!” Notă:

Codexul Rohonczi (grafii alternative: Codicele şi Rohonczy sau Rohonc, în toate combinaţiile) este un document controversat al cărui sistem de scriere este inedit şi încă nedescifrat în mod convingător. Este numit după orăşelul Rohonc (Rohoncz e grafia maghiară veche; pe germană Rechnitz, pe croată Rohunac), aflat astăzi în provincia Burgenland din estul Austriei. Membra UNESCO Viorica Enachiuc e absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia Română-Istorie, din cadrul Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, promoţia 1963. Lucrarea de licenţă şi-a luat-o în arheologie. E membră UNESCO din 1983. Mulţi ani a condus şantiere arheologice în Oltenia, Muntenia şi Moldova. A cercetat scrierile vechi din neoliticul mijlociu şi epoca dacică. Şi-a prezentat lucrările la conferinţe în ţară şi în străinătate: Austria, Franţa, Germania, Italia, Israel. Burse de studiu a primit în Italia, pe probleme de arheologie, şi in Danemarca, unde a studiat scrierea runică. Aceste fapte nu sunt secrete.

Dar mă întreb şi vă întreb: de ce tac autorităţile politice şi ştiinţifice de la noi? Sau mass media. Pentru că sunt mai importante furturile, violurile sau accidentele auto sau se “vând” mai bine? Incompetenţi nu sunt. Sau au primit ordin să tacă?

DACIA

M-am întrebat de multe ori care este motorul schimbărilor pozitive într-o societate şi trebuie să recunosc că de cele mai multe ori sunt tinerii, care refuză să accepte un adevăr relativ, mincinos, contestabil. Ei sunt cei ce nu sunt legaţi de interese politice ori religioase de moment, ei sunt cei ce caută un adevăr absolut. Deci pe ei îi îndemn să-şi întrebe profesorii de istorie şi de limba română:

- Cât la sută din Dacia a fost cucerită de romani? Şi dacă profesorul ştie răspunsul: 14 % din teritoriul Daciei (care se întindea de la vest la est, de la lacul Constanţa-Elveţia de azi şi până dincolo de Nipru).

Urmează altă întrebare:

- Câţi ani au ocupat romanii acei 14% din teritoriul Daciei? Şi dacă profesorul va răspunde: numai 164 ani, atunci puteţi merge la următoarea întrebare:

- Soldaţii “romani” chiar veneau de la Roma şi chiar erau fluenţi în limba latină ? Aici le va fi şi mai greu să vă răspundă, căci acei soldaţi “romani” vorbeau orice limbă numai latina nu!

Cohortele aflate pe pământul Daciei cuprindeau soldaţi din diferite părţi ale imperiului roman, uneori foarte îndepărtate. Găsim Britani din Anglia de azi, Asturi şi Lusitanieni din peninsula Iberică, Bosporeni din nordul Mării Negre, Antiocheni din regiunile Antiochiei, Ubi de la Rin , din părţile Coloniei, Batavi de la gurile acestui fluviu, Gali din Galia, Reţi din părţile Austriei şi Germaniei sudice de azi, Comageni din Siria, până şi Numizi şi Mauri din nordul Africii (C.C..Giurescu, Istoria Romanilor, I, 1942,p.130).

Şi ultima întrebare:

- Cum a fost posibil ca într-un aşa de scurt interval istoric TOATĂ populaţia Daciei să-şi uite limba şi să înveţe o limbă nouă, limba latină , de la nişte soldaţi “romani” care nici ei nu o vorbeau?

Când toate popoarele civilizate din lume iniţiază, desfăşoară şi promovează valorile istorice care le îndreptăţesc să fie mândre de înaintaşii lor, găsim opinia unor astfel de “adevăraţi români”, care, nici mai mult, nici mai puţin, spun despre formarea poporului daco-român: “soldaţii romani au adus femeile şi fetele dace în paturile lor şi aşa s-au născut generaţii de copii, care învăţau numai limba latină de la tatăl lor, soldatul “roman”…

Cum or fi venit ele din Moldova de azi, din Basarabia, de pe Nistru, Bug şi de pe Nipru, acele soţii şi fete de traco-geţi şi carpi, de la sute şi sute de kilometri depărtare ca să fie “fecundate” de soldaţii “romani”?

După părerea stimabililor, femeile daco-gete erau şi “curve”, ba chiar şi mute, nefiind în stare să-şi transmită limba strămoşească copiilor lor! Cât despre noi, urmaşii lor, cum ne-am putea numi altfel decât “copii din flori” apăruţi dintr-o aventură amoroasă a întregii populaţii feminine daco-gete, la care masculii autohtoni priveau cu “mândrie”, aşteptând apariţia “sâmburilor” noului popor şi grăbindu-se, între timp, să înveţe cât mai repede şi mai bine noua limbă, limba latină , când de la soţii, când de la fiicele lor (iubite ale soldaţilor romani cuceritori) ba chiar şi direct, de la soldaţii romani năvălitori ce le-au înjosit căminele.

La Centrul Cultural Român [din New York], pe data de 26 octombrie 1999, am aflat de la o altă somitate, de origine română, prof.dr. în arheologie Ioan Pisso, că dacii au învăţat latina , de la romani, prin băile de la Sarmisegetuza lui Traian! De ce prin băile romane şi de la nişte soldaţi cam fără haine pe ei?

Nu prea ştiu ce a vrut să spună stimabilul profesor din Cluj despre bărbaţii daci, dar cred că nici un român, nici măcar în joacă, nu are voie să facă o astfel de afirmaţie decât dacă….

De fapt tot dânşii ne spun că ne tragem din “doi bărbaţi cu… braţe tari”! Astfel de declaraţii “istorice” te fac să-ţi doreşti să fii orice, numai român nu!

Domnilor , Dacia a fost cotropită de romani în proporţie de numai 14% şi pentru o perioadă istorică foarte scurtă, de 164 de ani. 86% din teritoriul Daciei nu a fost călcat de picior de legionar roman. Este greu de crezut că într-o aşa de scurtă perioadă istorică, dacii să fi învăţat latina , fără ca pe 86% din teritoriul lor să-i fi întâlnit pe soldaţii romani. Dar dacă nu de la romani au învăţat dacii latina , atunci de la cine? – se întreabă aceiaşi demni urmaşi ai lui Traian?

Herodot ne spune că cel mai numeros neam din lume după indieni erau tracii. Dio Casius ne spune şi el: “să nu uităm că Traian a fost un trac veritabil. Luptele dintre Traian şi Decebal au fost războaie fratricide, iar Tracii au fost Daci”. Faptul că dacii vorbeau ” latina vulgară”, este “un secret” pe care nu-l ştiu numai cei ce refuză să-l ştie.

“Când sub Traian romanii au cucerit pe daci la Sarmisegetuza n-au trebuit tălmaci, afirmă Densuşianu şi asta schimbă totul. Deci dacii şi romanii vorbeau aceeaşi limbă!” Dacă astăzi se consideră că 95% din cunoştinţele acumulate de omenire sunt obţinute în ultimii 50 de ani, să vedem cum şi noţiunile noastre despre istoria poporului daco-român pot evolua. Când nu de mult s-a publicat teoria evoluţiei speciei umane în funcţie de vechimea cromozomală, s-a ajuns la concluzia că “prima femeie” a apărut în sud-estul Africii.

Următorul pas uriaş a fost în nordul Egiptului, iar de aici, în Peninsula Balcanică. Când profesoara de arheologie lingvistică Marija Gimbutas, de la Universitatea din Los Angeles , California , a început să vorbească despre spaţiul Carpato-dunărean ca despre vatra vechii Europe, locul de unde Europa a început să existe, am fost plăcut surprins şi m-am aşteptat ca şi istoricii noştri să reacţioneze la fel. Dar, din partea lor am auzit numai tăcere. Când profesorii Leon E. Stover şi Bruce Kraig în partea “The Indo-European heritage”, apărută la Nelson-Hall Inc., Publishers , 325 West Jack son Boulevard, Chicago , Illinois 60606 , vorbesc la pagina 25 despre Vechea Europă a mileniului 5 î.d.H., care-şi avea

locul în centrul României de azi, să nu fim mândri? Când studiile de arheologie moleculară ne îndreptăţesc să ne situăm pe primul plan în Europa ca vechime, nu-mi este uşor să le răspund unor persoane care nu citesc nici ceea ce spun inteligent alţii despre noi şi nici măcar ce scriu eu. Studii impecabile cromozomale, la nivel de mitocondrie, folosind PCR (polimerase chain reaction), pot determina originea maternă a unor mumii vechi de sute şi mii de ani.

Teoria genoamelor situează spaţiul carpato-dunărean ca fiind, nici mai mult nici mai puţin decât, locul de unde a început Europa să existe, locul unde acum 44.000 de ani sosiseră primele 3 Eve şi primul Adam. Când am scris “Epopeea Poporului Carpato-dunărean” şi volumele “Noi nu suntem urmaşii Romei”, “În căutarea istoriei pierdute” şi “Călătorie în Dacia – ţara Zeilor”, m-am bazat pe astfel de cercetări, dar şi pe cartea unei somităţi în domeniul preistoriei Europei, D-l V. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford , Anglia , căruia i se publica, în anul 1993, la Barnes&Noble Books, New York , “The History of Civilization” , “The Aryans”. El explorează într-un mod fascinant originea şi difuzarea limbilor în Europa preistorică. Între paginile 176-177 publică şi o hartă arătând leagănul aryenilor în timpul primei lor apariţii; şi minune mare, spaţial Carpatodunărean este cel vizat! Când roata, plugul, jugul, căruţa cu două, trei şi patru roţi apar pentru prima dată în lume pe teritoriul nostru, dacic, când primul mesaj scris din istoria omenirii se găseşte tot pe teritoriul nostru, la Tartaria, când primii fermieri din Europa sunt descrişi pe acelaşi spaţiu, într-o perioadă când Anglia abia se separa de continent şi din peninsulă devenea insulă – 6,500 î.d.H.,

(vezi John North, “A new interpretation of prehistoric man and the cosmos”, 1996, Harper Collins Publishers, 1230 Avenue of Americas , New York , 10020, Chronology), nu-ţi vine a crede că tocmai cei pentru care aduni aceste informaţii formidabile despre poporul şi spaţiul pe care îl ocupa ţara noastră, te decepţionează!

Nu de mult, la Primul Congres Internaţional de Dacologie, Bucureşti, hotel Intercontinental, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac ne vorbea despre “Codex Rohonczy”, o cronică daco-românească, însumând 448 pagini, scrisă în limba română arhaică, ” latina vulgara”, cu alfabet geto-dac.. Pe fiecare pagină se aflau scrise circa 9-14 rânduri. În text sunt intercalate 86 de miniaturi executate cu pana, care prezintă diferite scene laice şi religioase. Direcţia scrierii este de la dreapta la stânga şi textul se citeşte de jos în sus. Descoperim că în bisericile vechi, daco-româneşti, cultul ortodox se exercita în limba ” latina vulgară”, chiar până în secolele XII-XIII, când s-a trecut la oficierea cultului în limbile greacă şi slavonă. Codexul cuprinde mai multe texte, ca “Jurământul tinerilor vlahi”, diferite discursuri rostite în fata ostaşilor vlahi înaintea luptelor cu migratorii pecenegi, cumani, unguri, o cronică privind viaţa voievodului Vlad, care a condus Vlahia între anii 1046-1091, imnul victoriei vlahilor, conduşi de Vlad asupra pecenegilor, însoţit de note muzicale etc. Atunci se miră şi se întreabă, pe bună dreptate, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac: “de ce institutele de specialitate ale Academiei Române au rămas pasive la descoperirea şi descifrarea acestui document istoric, scris în limba dacoromână, latina dunăreană, într-un alfabet geto-dacic existent de milenii, cu mult înaintea celui latin al romanilor?” Dar, după orientarea ideologică ce o au, cei sus amintiţi ar fi preferat ca acest diamant să

nu se fi descoperit. Academia Română ar fi trebuit să organizeze o mare sesiune ştiinţifică cu caracter nu numai naţional, cât mai ales internaţional. Dar şi ei, la fel ca şi “românii adevăraţi”, vajnici urmaşi ai lui Traian, vor să arate om enirii ce înseamnă să fii umil şi să-ţi dispreţuieşti strămoşii, trecutul şi neamul…

Faptul că NOI, Românii, suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi nicidecum o rudă marginală a latinităţii, ar trebui să ne facă să ne mândrim şi nicidecum să căutam contra argumente, precum cei lipsiţi de înţelepciune care îşi taie cu sârg craca de sub picioare… (Ion Enache)

URL: http://www.infobraila.ro/?p=11978