Originea Crăciunului

Originea Crăciunului

“Privitor la CRĂCIUN, unul din cuvintele dumnezeieştii limbi române, au curs rîuri de cerneală, atît autohtonă, cît şi extra carpato-dunăreană.”

“Înainte ca biserica creştină  să instituie sărbătoarea naşterii lui Iisus, existau cel puţin patru zeităţi ale caror naşteri erau prăznuite (pentru trei dintre ele) la 25 decembrie, iar a patra la 6 ianuarie (Dion/ysos). În toate cazurile, este vorba de zeităţi care mor şi învie.”

“Sărbătoarea Naşterii Domnului a fost instituită deliberat, cu scopul precis de a şterge din mintea credincioşilor, prin suprapunere, prăznuirea unor sărbători cu acelaşi conţinut, mai vechi, dedicate lui Sol invictus, lui Mithra, lui Saturn, lui Dion/ysos, pentru câştigarea de aderenţi. Ea apare ca o măsură politică, de mare importanţă pentru răspîndirea creştinismului, dar fără legătură cu CRĂCIUNUL, prăznuit de români,”una din mărcile de străvechime ale Neamului Românesc.”

“Nici împăraţii, nici Biserica nu pot să modifice brusc modul de gîndire şi de viaţă instituit de acţiunea lentă a secolelor. Rezultatul: în drept, imperiul se face creştin, în fapt, creştinismul se face păgîn. Teologii repetă mereu că-i păcat a celebra ziua solstiţiului de iarnă, sărbătoarea zeului solar Mithra, dar cum toată lumea continuă s-o serbeze, Biserica face din ea sărbătoarea naşterii Domnului. Astfel, creştinismul triumfă în lege, iar păgînismul triumfă în fapte.”

“Naşterea Soarelui era sărbătorită la 25 decembrie,  data solstiţiului de iarnă, de la care zilele încep să crească.  În ritualul sărbătorii, la miezul nopţii, credincioşii ieşeau din temple şi strigau: Fecioara a născut, lumina creşte. Noul născut era personificat, la unele popoare, ca un prunc, care era arătat mulţimii, ca prilej de bucurie.”

“Biserica creştină  a păstrat datinile şi obiceiurile păgîneşti, atît de înrădăcinate în viaţa poporului , cu haina religiunii creştine.”

“La arienii carpatici anul începea la 1 martie, şi, normal, la aceeaşi dată începea şi la vechii greci şi la vechile populaţii italiote, ca şi la alte populaţii europene vechi, care au roit din Spaţiul Carpatic, la alte popoare la 1 septembrie, în Italia dupa 153 î.e.n. la 1 ianuarie, dar nu la 25 decembrie.”

Generalităţi

Nu de puţine ori, şi nu din partea unor lingvişti, istorici, etnologi etc, de mâna a doua, limba română s-a bucurat de un nedisimulat interes şi de aprecieri superlative. Nu este aici locul, deşi ar fi necesar, să inventariem astfel de judecăţi de valoare de excepţie adresate poporului român şi limbii române în diverse perioade şi contexte, de care nu avem cunoştinţă să mai fi fost făcute şi despre alte popoare şi graiuri europene.

De la (F. Lot) “o enigmă şi un miracol” (cel mai caracteristic atribut al unui popor este limba) sau “din punct de vedere lingvistic, limba română este cea mai interesantă din Europa” (V. Kiparski) s-au enunţat numeroase opinii despre situaţia cu totul particulară a limbii române între limbile lumii. Este de tot regretabil că cei care au avut româna ca limbă maternă, dar şi ca profesiune, şi au învăţat limbi străine, nu au ajuns să observe caracterul ei cu totul special şi n-au încercat să-i descopere originea.

Aproape în totalitate cuvintele din lexicul de bază al limbii române ţărăneşti nu au origine cunoscută. Pentru multe din acestea dicţionarele indică “etimologie necunoscută”, dar şi “originile” ATRIBUITE unora din aceste cuvinte sînt, cel mai adesea, simple fantezii, fie direct rezultatul unor superstiţii istorice, lingvistice sau culturale.

Privitor la CRĂCIUN, unul din cuvintele dumnezeieştii limbi române, au curs rîuri de cerneală, atît autohtonă, cît şi extra carpato-dunăreană. Nu credem că este necesar să facem istoricul “etimologiilor” propuse pentru Crăciun, toate fiind foarte departe de adevăr. Sărbătoarea “naşterii Domnului” este un termen posterior al unui eveniment “nedeterminat” istoriceşte, şi nici de către Biserica creştină .

Propunerea ca în era noastră anii să se numere de la “naşterea” lui Hristos aparţine dobrogeanului Dionisie Exiguus, cel smerit, sau Dionisie Românul, propunere acceptată în 527 în Italia, o sută de ani mai târziu în Franţa, în secolele VIII-IX în Anglia şi mai apoi în restul lumii. Baza de calcul a lui Dionisie nu a fost exactă, astfel că s-a dovedit, ulterior, că “era noastră este cu 4-7 ani în urmă”. De asemenea, se ştie că înainte de “sfîrşitul secolului IV se admisese” că Hristos “s-a născut sau în 20 aprilie, sau în 19 mai, sau la 6 ianuarie, sau la 25 decembrie”.

Pe de altă  parte, la arienii carpatici anul începea la 1 martie, şi, normal, la aceeaşi dată începea şi la vechii greci şi la vechile populaţii italiote, ca şi la alte populaţii europene vechi, care au roit din Spaţiul Carpatic, la alte popoare la 1 septembrie, în Italia dupa 153 î.e.n. la 1 ianuarie, dar nu la 25 decembrie.

Critica etimologiei din latinul “creatio”

În cele ce urmează vom căuta să determinăm gradul de admisibilitate al etimologiei oficiale a cuvîntului Crăciun obţinută prin diverse exhibiţii fonetice, lipsite, după părerea noastră, de vreo bază ştiinţifică. A deduce pe Crăciun din “creatio(nem)” înseamnă a ignora realitatea credinţei creştine instituţionalizate.

Nu se poate sărbători “crearea” lui Hristos deoarece, conform Crezului Niceo-constantinopolitan, stabilit la 325 e.n., la Niceea, de către primul sinod ecumenic, şi recunoscut de sinodul ecumenic din Calcedon (451 e.n.) ca “expresie autentică a credinţei Bisericii universale”, Fiul este “născut” din Dumnezeu-Tatăl, “iar nu făcut (creat)”.

Crezul sau Simbolul credinţei spune: “Cred şi într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, unul născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, născut, iar nu făcut, cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut”. Cum ar fi fost posibil să se sărbătorească o zi a “naşterii” pentru Fiul, născut “mai înainte de toţi vecii”, participant la întocmirea lumii (prin care toate s-au făcut)? Cine ar putea pretinde că ştie sau poate stabili ce s-a întâmplat mai înainte de toţi vecii, înainte de facerea lumii?

Din cele mai sus arătate rezultă cu claritate că orice legătură cu lat. creatio = act creator, facere, creatură, zidire (2, p.108) (actul creator prin care Dumnezeu “Atotţiitorul cheamă la fiinţă cele ce încă nu sînt” -  privitor la Hristos este o imposibilitate dogmatică, Biserica creştină  neputînd institui o sărbătoare care contravenea fundamentelor sale ideatice şi care cădea sub anatema celei mai înalte autorităţi bisericeşti.

Cîteva repere istorice

Roma a fost fundată, după legendă, la 753 î.e.n., şi a fost dominată de etrusci pînă la sfîrşitul secolului VI, când suprafaţa pe care o ocupa era de cca. 150 km², mai puţin de jumatate din cea a Bucureştiului. 

În ce priveşte contribuţia Romei la Cultura Europei a se vedea capitolul “Tragedia istorică a unei lumi”  din care vom spicui numai cîteva constatări : “…faţă de ideile pe care le profesa, Roma era făcută pentru a fi mică; idealul roman era simplu şi sărac: acela de a face din romani un popor dominant; Roma antică nu reprezintă un echilibru, ci un dezechilibru permanent: statul Cezarilor nu a putut rezista decît luptând clipă de clipă înlăuntru şi înafară; Imperiul Roman nu era un principiu, ci o forţă distructivă, care nu unea lumea, ci o distrugea, sau o reducea la imposibilitatea unei rezistenţe; Putem să admirăm grandoarea şi forţa Romei antice: nu putem însă să-i dăm adeziunea noastră intelectuală; Romanii nu aveau însă decît politica lor imperialistă drept ideal. Dacă grecii nu ar fi cucerit spiritual pe romani, Imperiul Roman ar fi fost pentru Europa ceea ce a fost, mai târziu, imperiul mongolic al lui Ghinghis Khan. Numai că, de data aceasta, barbarii ar fi venit de la vest, şi nu de la est….” (p. 23-26).

Din puţinele rânduri de mai sus, reiese că Roma reprezintă o realitate recentă în istoria culturii şi civilizaţiei umane, mai ales în comparaţie cu producţia culturală multimilenară (cel puţin 5 000 ani î.e.n.) a spaţiului românesc (carpato-danubiano-pontic), că din punct de vedere ideatic şi spiritual, Roma nu a cunoscut prisosul.

Din numeroasele argumente de neînlăturat privind realitatea enunţată, să cităm măcar una (8.1), în care se defineşte spaţiul habitatului primitiv aric (aşa-zis indo-european) din care s-au desprins, după mileniul trei î.e.n.: grecii, italioţii, celţii, germanii, slavii (p.71), iranienii şi indienii (p.72): “the area which is bounded on its eastern side by the Carpathians, on its south by the Balkans, on its western side by the Austrian Alps and the Böhmer Wald, and on the north by the Erzgebirge and the mountains which link them up with the Carpathians” (“aria mărginită la est de către Carpaţi, la sud de către Balcani, la vest de către Alpii Austriei şi Böhmer Wald, iar la nord de către Erzgebirge şi munţii care fac legătură cu Carpaţii”) – p. 68.

Normal, toate grupurile care au roit, la date diferite, din habitatul primitiv au plecat cu limba vorbită în acesta, ceea ce explică similitudinile lexicale între idiomurile vorbite de popoarele Europei, respectiv de cele indo-iraniene, observate de William Jones la 1786. Trebuie să rămână limpede că limba matcă a Europei este cu milenii mai veche decît fundarea legendara a Romei antice, că limba latină este un derivat târziu din limba primară a Europei, şi că în nici un caz n-a avut vreun rol la formarea limbilor europene.

În contextul celor de mai sus, Giacomo Devoto, profesor la Universitatea din Florenţa, privitor la raporturile dintre latină şi română, scrie: “Il latino, da questo punto di vista, è  per i romeni non già un tratto d’unione, ma una frattura rispetto al mondo indeuropeo (p. 235) (” Latina este, pentru români, nu o trăsătura de unire, ci o fractură în raport cu lumea indo-europeană”).

Sărbătoarea “Naşterii” înainte de creştinism

“Data naşterii” lui Hristos (ca om), nu e precizată destul de clar şi nu se ştie în ce lună şi în ce zi s-a născut Hristos, nici chiar în ce timp al anului. Evangheliile nu mărturisesc nimic privitor la data naşterii lui Hristos, iar în primele ei secole Biserica Creştină  nu a avut o astfel de sărbătoare.

Cu toate acestea, noroadele prăznuiau, de milenii, o sărbătoare a “Naşterii”, la 25 decembrie, cum vom arăta pe scurt în continuare. “Naşterea” Soarelui nebiruit (“Sol invictus”) era sărbătorită la 25 decembrie, după Calendarul Iulian data solstiţiului de iarnă, de la care zilele încep să crească. Soarele (re)naşte. În ritualul sărbătorii, la miezul nopţii, credincioşii ieşeau din temple şi strigau: “Fecioara a născut, lumina creşte”. Noul născut era personificat, la unele popoare, ca un prunc, care era arătat mulţimii, ca prilej de bucurie (v. 4.3, p.136).

În antichitate, se răspîndise în mai tot imperiul Roman Cultul lui Mithra, care reprezenta “duhul luminii dumnezeieşti, al adevărului şi al bunei credinţe”. Fundamentele creştinismului sînt, în cea mai mare parte, identice sau similare cu ale mithraismului. De aceea, principala piedică în răspîndirea creştinismului n-au reprezentat-o religiile politeiste, zise păgâne (de la paganus=ţăran), ci mithraismul.

Răspîndirea mithraismului a fost prodigioasă: din Scoţia pînă în Mesopotamia, din Afirca de Nord şi Spania pînă în Europa Centrală şi Balcani. Majoritatea sanctuarelor au fost descoperite în vechile  provincii romane din Dacia, Panonia, Germania. La Roma, cultul lui Mithra ajunsese chiar religie a curţii imperiale. Naşterea lui Mithra era prăznuită la 25 decembrie, când lumea cea veche sărbătorea creşterea luminii, care biruieşte forţele întunericului. În Roma veche, la 25 decembrie se sărbătoreau Saturnaliile, în cinstea lui  Saturn (“Deus Daciae”), o foarte veche zeitate agricolă. Este o sărbătoare prea cunoscută, aşa că nu vom insista.

Naşterea lui Dionysos (Dion/ysos) s-a întâmplat la 6 ianuarie, când pământul, luând chip de femeie, l-a zămislit prin trimiterea ploii din cer… iar izvoarele cele sfinte au ţîşnit vin tămâios în loc de apă obişnuită. În închipuirea celor dintîi creştini, naşterea lui Dion/ysos coincidea cu naşterea lui Iisus. Episcopul Epiphaniu, care a păstorit în Salamina Ciprului , spune că de 6 ianuarie apa izvoarelor şi rîurilor s-a transformat în vin.

Această veche legendă a lui Dion/ysos el o pune pe sema lui Iisus, spunînd că Domnul s-a născut în adevăr la 6 ianuarie, şi că, după 30 de ani, a schimbat, la Nunta din Cana Galileii, apa în vin. Minunea din Cana Galileii, nemenţionată în Evangheliile după Matei, Marcu şi Luca, atribuită de mitologie lui Dion/ysos, a fost trecută de Ioan, care era grec, pe seama lui Iisus. Gnosticii serbau vechile taine ale lui Dion/ysos la 6 ianuarie, dată la care cinsteau şi naşterea lui Iisus, alcătuirile exterioare ale sărbătorii creştine fiind strîns legate de cele păgâne. Sărbătorirea naşterii lui Iisus, la 6 ianuarie, n-a fost acceptată de Biserica occidentală, fiind practicată, parţial, numai în Biserica orientală.

Din relatările de mai sus, rezultă că înainte ca biserica creştină  să instituie sărbătoarea naşterii lui Iisus, existau cel puţin patru zeităţi ale caror naşteri erau prăznuite (pentru trei dintre ele) la 25 decembrie, iar a patra la 6 ianuarie (Dion/ysos). În toate cazurile, este vorba de zeităţi care mor şi învie.

Creştinarea sărbătorii “naşterii”

Cea mai veche menţiune a unei sărbători creştine a naşterii pe care o cunoaştem (un papyrus al unui cor bisericesc din Egipt în care este preamărit Iisus cel născut în Betleemul Iudeii), este din secolul IV.

 Din numeroasele opinii privitoare la creştinarea sărbătorilor păgâne ale naşterii, s-o cităm pe aceea a lui A. Bayet. “Nici împăraţii, nici Biserica nu pot să modifice brusc modul de gândire şi de viaţă instituit de acţiunea lentă a secolelor. Rezultatul: în drept, imperiul se face crestin, în fapt, creştinismul se face păgân. Teologii repetă mereu că-i păcat a celebra ziua solstiţiului de iarnă, sărbătoarea zeului solar Mithra, dar cum toată lumea continuă s-o serbeze, Biserica face din ea sărbătoarea naşterii Domnului. Astfel, creştinismul triumfă în lege, iar păgânismul triumfă în fapte” (12, p. 62).

Interdicţiile şi canoanele promulgate de Concilii şi Sinoade nu dau rezultate, pentru că fără sărbători, faţă  de care îşi etapizau existenţa, oamenii nu-şi puteau concepe şi organiza viaţa personală. Văzând că în pofida tuturor interdicţiilor, credincioşii continuă să prăznuiască sărbătorile tradiţionale, Biserica renunţă la politica de mână forte, recurgînd la diplomaţie: se dă coloratură creştină vechilor sărbători aşa-zise păgâne. Treptat, Biserica ajunge să canonizeze o bună parte din practicile rituale şi sărbătorile religiilor multiseculare cărora creştinismul li se substituie cu încetul.

Pe lângă creştinarea sărbătorii naşterii, de care ne ocupăm, au mai fost creştinate: sărbătoarea ţăranului, a începutului campaniei agricole, botezată Sfîntul Gheorghe (de la gheorgheea = agricultură), Rosalia a fost înlocuită cu Rusaliile, sărbătoarea Apei, celebrată la solstiţiul de vară, a devenit a Sfîntului Ioan Botezătorul, sărbătoarea Dianei, în august, a fost înlocuită cu a Sfintei Maria (Mare), Sâmbăta morţilor, în noiembrie, continuă o veche sărbătoare păgână a morţilor etc.

A se vedea şi referinţa 48 (p.7), scrisă de un preot: “biserica creştină  a păstrat datinile şi obiceiurile păganeşti, atît de înrădăcinate în viaţa poporului , cu haina religiunii creştine”.

Această realitate bine cunoscută este splendid exprimată prin gura Magului din Carpaţi: “Veştile pe care mi le aduceţi nu mă pot mâhni, căci tot ce se întâmplă e rânduială a Celui prea Înalt pe care noi îl servim. Mi-aţi vorbit demult de legea nouă către care noroadele se îndreaptă; dar sub cuvintele ei proaspete eu văd aceleaşi semne vechi, căci Domnul Dumnezeu are o mie de nume şi o mie de forme. Poate ochii oamenilor de rând au nevoie de altceva şi sufletul lor doreşte alt joc de colori, dar cel ales trebuie să rămâie într-acelaşi loc al său, îndreptat cu toată puterea spiritului spre întelepciunea cea mai presus de toate. Cel pe care îl servim e unul, născut din el însuşi; şi din acest unul toate au ieşit şi el e în toate şi le învăluie pe toate… pentru noi ceea ce e veşnic nu se poate clăti”.

“Dragostea noastră către fraţii noştri cei neluminaţi trebuie să se împace cu tot ce poate fi de folos sufletului lor. Dacă pot fi astfel mai buni, să rostească numele lui Iisus… iar preoţilor noştri cărora li se cer alte vorbe pentru aceleaşi lucru le dăm sfat să se plece stăpânirii. Slujesc pe acelaşi Dumnezeu. Să ştiţi de asemeni că ce a fost rânduială a vieţii şi a fiinţei noroadelor o mie de ani va rămânea încă o mie. Căci o lege care pare nouă nu schimbă nici frica, nici nădejdea, nici viaţa, nici moartea. … Aş dori să aflu dacă popoarele împărăţiei Bizanţului, de unde vine această silă, sînt mai fericite şi dacă preoţii legii nouă au sporit c-un dram înţelepciunea” (13, p. 66).

La începuturile ei, Biserica susţinea că creştinii se închină unui Dumnezeu viu, adevărat, născut din sine însuşi, din eternitate, care a făcut cerurile şi pământul care, deci, “nu are început şi nici sfirşit”, ca atare nici o zi de naştere. De aceea, creştinii nu puteau prăznui o zi a naşterii unui Dumnezeu adevărat şi, ca urmare, luau în rîs sărbătorirea unei zile de naştere pentru zei, ceea ce dovedea că aceştia sînt creaţii ale oamenilor care, asemănându-i vieţii lor, le-au fixat şi zeilor zile de naştere, de botez etc.

Cu toate eforturile depuse, Biserica creştină nu sporea numeric tocmai datorită faptului că poporul, mai ales ţăranii, nu putea adera la o religie care le cerea să renunţe la obiceiurile tradiţionale, moştenite din moşi-strămoşi.

Pentru a intra în graţiile mulţimii, pentru a se putea răspîndi, Biserica a fost nevoită să facă concesii. Cea mai mică concesie, de neînlăturat, era să potrivească adevărurile pe care le propovăduia cu realitatea tradiţiei, să preia în ritualurile sale numeroase obiceiuri, practici şi sărbători “păgâne”, cum am arătat, să continue sub faldurile sale tradiţia păgână, o continuitate de neînlăturat, isvorîtă din natura umană, conservatoare, reţinută la nou, mai ales în societăţile patriarhale.

Când Sf. Augustin de Canterbury, în anul 596, a fost trimis în Anglia, de papa Grigore cel Mare, pentru a propovădui Evanghelia, a primit sfaturi anume de a respecta tradiţiile popoarelor la care merge să le convertească, de a le POTRIVI ÎN CAZ DE NEVOIE CU CEREMONIILE CREŞTINILOR  în aşa mod încît să facă în curând un mijloc de convingere, şi într-un chip oarecare să găsească cele mai bune părţi din riturile speciale ale sărbătorilor solstiţiului de iarnă în folosul aceleia a “naşterii Domnului”.

În acest context, este explicabil pentru ce papa Liberiu instituie, pentru prima oară în creştinism, la 354, în Biserica apuseană o sărbătoare  a naşterii lui Iisus, iar la 386 Sf. Ion Gură-de-Aur hotărăşte ca şi în Biserica răsăriteană să se prăznuiască o zi a naşterii Domnului.

Românii nu au fost creştinaţi niciodată, ceea ce l-a făcut pe ambasadorul Vaticanului să afirme, în Aula Academiei, că poporul român s-a născut creştin.

Tertulian – ap. P. Maior, “Istoria bisericii românilor”( p. 86) – scrie: “Iară lui Hristos Dumnezeu sînt supuse şi a sarmatelor, dachilor, şi a germanilor şi a schithilor (ţări)…”

Margaret Dampier (“The orthodox church în Austro-Hungary”, Londra, 1905, p.10) scrie:”Convertirea transilvănenilor nu este notificată nicăieri, aşa că trebuie să acceptăm că ei au reuşit să-şi păstreze credinţa creştină în timpul lungilor secole în care şi-au continuat existenţa lor din munţi. Ei reapar ca popor creştin, având forma ortodoxa a creştinismului, cu proprii lor episcopi şi prelaţi…”.

Nu de puţine ori creştinarea s-a făcut cu forţa, chiar cu vărsare de sânge. Istoria bisericească este plină de astfel de convertiri cu tăişul sabiei. În realitate, sub masca convertirilor la creştinism – convertiri de acest fel nu sînt cunoscute în aşa-zisa Biserică a răsăritului, ci numai în cea apuseană – s-au ascuns de multe ori lupte pentru putere şi, mai ales, pentru avere.

Din cele arătate se vădeşte că nu se poate afirma nimic precis cu privire la datele la care prăznuirea la 25 decembrie a Naşterii Domnului a devenit reală şi obişnuită, tradiţională pentru majoritatea populaţiilor creştinate. Din discuţia făcută în prezentul capitol rezultă cu toată evidenţa că sărbătoarea Naşterii Domnului a fost instituită deliberat, cu scopul precis de a şterge din mintea credincioşilor, prin suprapunere, prăznuirea unor sărbători cu acelaşi conţinut, mai vechi, dedicate lui Sol invictus, lui Mithra, lui Saturn, lui Dion/ysos, pentru câştigarea de aderenţi. Ea apare ca o măsură politică, de mare importanţă pentru răspîndirea creştinismului, dar fără legătură cu CRĂCIUNUL, prăznuit de români, “una din mărcile de străvechime ale Neamului Românesc”.

Atestări ale cuvîntului Crăciun

Din punct de vedere al numelui, apariţiei, rostului şi conţinutului nu se poate găsi nici o legătură între Crăciun şi vreuna din sărbătorile “Naşterii” analizate anterior.

Alăturarea sărbătorii Naşterii Domnului de cea a Crăciunului, pentru că de creştinare nu credem că se poate vorbi, s-a făcut foarte târziu. Nici unul din textele religioase, creştine, româneşti, din secolele XVI – XVII şi chiar din sec. XVIII nu conţine cuvîntul Crăciun, în timp ce unele din acestea menţioneaza Paştele.

În secolul XVIII, în Ceremonialul Curţii Moldovei, intitulat “Obiceiul ţărămoniilor ce să fac în zioa de Ajunul Naşterii Domnului Hristos” (p. 274-279) numai de trei ori, într-un fel de comentarii ale autorului, se scrie şi Crăciun. În rest, peste tot sărbătoarea este numita “zioa naşterii”. Şi asta într-un text laic din a doua jumătate a secolului XVIII, ceea ce pare a arăta că nici la această dată târzie Crăciunul nu fusese acceptat de Biserica creştină  din Ţările Române.

Deşi cuvîntul este străvechi, cum vom arăta, ciudat, el apare înregistrat de 19 ori ca nume propriu, între 1414 şi 1570, şi de 6 ori ca toponim, între 1512 şi 1594 (15, p. 57), dar nici măcar o dată, în aceste secole, ca nume al sărbătorii. În afară de acestea, în sec. XV mai întîlnim Cetatea Crăciuna, zidită în Ţara Vrancei (1470) şi localitatea Piatra lui Crăciun, în prezent Piatra Neamţ. De asemenea, ne întîmpină numeroase toponime: Crăciunei, Crăciunel, Crăciuneşti în aproape toate regiunile ţării.

În vorbirea populară sărbătoarea se numea Crăciun, dar în texte religioase preoţii s-au abţinut să folosească acest nume.

După Dicţionarul Academiei, numele sărbătorii ar apărea de trei ori în sec. XVII (“Anonymus. caransebiensis”, “Pravila lui Matei Basarab” şi într-un text din “Crestomaţia lui Gaster”) afirmaţii care nu s-au putut verifica. Chiar dacă arătările din D.A. ar corespunde realităţii, înregistrările ca nume proprii şi ca toponime sînt şi cu peste două veacuri mai vechi, şi mult mai numeroase.

Oricum, ca să existe antroponime şi toponime, trebuia să existe mai înainte numele comun: “Toponimele şi antroponimele din această categorie provin printr-un transfer de sens de la cuvîntul comun spre numele propriu. Atestarea cuvintelor comune prin nume proprii reprezintă, de fapt, recunoaşterea izvorului de formare a toponimelor şi antroponimelor, şi implicit demonstraţia existenţei anterioare a cuvîntului comun” (15, p. IX).

Datorită prezenţei în Câmpia Panonică, încă din antichitate, a unei populaţii româneşti compacte, astăzi în mare parte maghiarizată prin grai, în maghiară au pătruns numeroase cuvinte româneşti, printre care se găseşte, cu mai multe atestări, începând din secolele XII-XIII, deci dinainte de răspîndirea creştinismului, spre a deveni religie populară, şi Crăciun (19). În folclorul medical român se găsesc numeroase credinţe populare şi superstiţii legate de Crăciun (18).

În Moldova şi Bucovina se numeşte Crăciun, sau Aluat sau Colac de la/din Crăciun un colac pe care-l fac femeile de Crăciun, şi care se păstrează pînă în primăvară când, după ce se tămâiază boii şi plugul, se pune în coarnele boilor înainte de a porni la arat, după care e mâncat de plugari pe ogor (31, p. 866), ceea ce denotă o legătură cu practicile agrare, legate, foarte probabil, de sărbătoarea naşterii lui Saturn.

Astfel de practici sînt descrise de mai mulţi etnografi (Elena Niculiţă-Voronca, Petru Caraman, Ion şi Silvia Ciubotaru ş.a.) ale caror texte nu le cităm pentru că nu adaugă ceva notabil din punctul nostru de vedere.

În legătură cu Crăciunul, poporul nostru a creat proverbe, glume şi expresii populare:

Craciunul sătul, buze unse şi vine căcate; Crăciunul sătul, Paştele fudul; Crăciunul sătul/ Paştele/ Minciunele/ Cu ouă boite/ Cu straie-noite; La Crăciun se vede dacă-i bună nuca; Nu ţi-e frică de Crăciun  sau O dată-i Crăciunul într-un an; Cine umblă la Crăciun în cămeşă, la Paşce umblă în cojoc; A da minte cu Crăciunul; A mânca mulţi Crăciuni; Să mai mănânce mulţi Crăciuni; Parcă-i capra de la Crăciun; A intra în lemne de Crăciun.

Moşii de Crăciun = pomana din mână, reprezentând darurile pe care le pregăteşte gospodina şi le duce pe la diverse case, oferindu-le ca pomană pentru sufletul răposaţilor ei.

Numele Crăciun se regăseşte şi printre denumirile populare ale unor plante: Crăciuniţă (Begonia semperflorens) – înfloreşte chiar în preajma Crăciunului, de unde rezultă că denumirea îi vine neapărat de la sărbătoarea Crăciunului; Crăciun (Begonia metallica; Crăciuniţa, Crăciun sau Crăciunel (Begonia crassifolia); Crăciunel (Rhipalis crispata), Crăciunele (Rhipalis pachyptera), etc.

Din toate cele arătate rezultă că este vorba de un cuvînt străvechi, numai cuvintele care se găsesc de foarte multă vreme în limbă ajungînd să formeze expresii populare, să intre în compunerea unor proverbe, să contribuie la apariţia unor superstiţii, obiceiuri şi leacuri populare, să fie date ca nume unor plante etc.

Crăciunul, ca şi Mărţişorul, Drăgaica etc, este o sărbătoare românească şi numai românească. Prezenţa ei în unele din ţările limitrofe se datoreşte existenţei în aceste state a unor populaţii româneşti, azi deznaţionalizate sau în curs de deznaţionalizare. Cuvîntul care numeşte această sărbătoare este de uz general numai în română.

Din moment ce Crăciun nu se găseşte decît în română nu se vede cum ar fi putut fi împrumutat din alt grai. Chiar dacă Miklosich, la 1862, n-a cunoscut realitatea, după aproape 140 de ani, mijloacele de informare (dicţionarele) privitoare la limbile în discuţie au sporit în aşa măsură încît rămânerea întocmitorilor DEILM la nivelul de cunoaştere al lui Miklosich nu-şi poate găsi explicaţie în limitele ştiinţei.

Însuşi Béla Bartók scrie: “Das rumänische Material ist an Weinachtsliedern unvergleichlich reicher als das jenige der Nachbar völker” (“Materialul /muzical/ românesc privitor la cântecele de Crăciun este incomparabil mai bogat decît al tuturor popoarelor vecine”), 56, p. VI. Sau, cu altă ocazie, referitor la colindele româneşti, arată că “acestea se deosebesc de cântecele de Crăciun ale Europei occidentale şi că partea cea mai importantă a textelor nu are nici o legătură cu sărbătoarea creştină echivalentă” (57, p. 39).

Se naşte întrebarea: de ce un nume al unei sărbători religioase, cum este astăzi Crăciunul, deşi străvechi, nu a fost menţionat măcar în vreun text religios creştin pînă de curând.

Răspunsul ar putea fi următorul: Moş Crăciun apărea ca o zeitate necunoscută Bisericii, pe lângă cele deja amintite, întîlnite în spaţiul fostului Imperiu Roman. Or, este dificil să lupţi cu o zeitate necunoscută, venerată de o populaţie care practică, fără să fie constrînsă de nimeni şi de nimic, o trăire creştină  (Friedrich Hayer: “Românii sînt poporul din Europa care s-a născut creştin”), pe care n-ai cum şi nici motiv să încerci s-o determini să renunţe la trăirea ei, pentru că aplică în viaţă tocmai principiile pe care i le oferi. Aceasta pare să fi fost dilema Bisericii privitor la Crăciun.

În aceste condiţii, în final, Biserica a trebuit să renunţe la luptă, dată fiind dificultatea, chiar imposibilitatea de a-şi identifica adversarul, şi a încercat să-şi apropie sărbătoarea, introducînd, treptat, elemente creştine în sărbătoarea Crăciunului, “necreştină, dar prăznuită de o populaţie cu trăire creştină”.

Avem unele indicii în acest sens. Iată-le:

“Bătrânul Crăciun a înţeles că la casa lui s-a născut fiul lui Dumnezeu” – v. 31, p. 866. Este vorba de alăturarea lui Moş Crăciun de evenimentul naşterii lui Iisus, dar şi în acest caz se vădeşte că Moş Crăciun este cu mult mai vechi, la naşterea lui Iisus Moş Crăciun fiind deja bătrân.

Sau alt text: “Moş Crăciun era stăpânul păstorilor şi staulului unde s-a născut Mântuitorul” (31, p. 866), o altă  alăturare la fel de artificială ca şi cea anterioară.

Şi un al treilea text de acelaşi fel dar cu tendinţa de a-l discredita pe Moş Crăciun: “Acest post a fost poruncit de Maica Domnului bătrânului Crăciun pentru că a tăiat mâinile bătrânei Crăciunoaie, nevastă-sa, care moşise pe Maica Domnului” (31, p. 866).

Ultimul text face din Moş Crăciun, cunoscut ca expresie a bunătăţii întrupate, un criminal, în stare să-i taie mâinile bătrânei sale neveste, Crăciunoaia, sugerându-se că ar fi făcut-o din invidie, pentru că nevastă-sa ar fi moşit-o pe Maica Domnului, ajutând-o să aducă pe lume un concurent al său, pe Iisus. Această confecţie de “credinţă populară” insidioasă n-a avut nici un rezultat. Ea a fost inventată pentru români, pentru că numai românii au în mitologia lor un Moş Crăciun, o divinitate străveche. Toate celelalte popoare au acceptat, mai mult sau mai puţin uşor, o sărbătoare  a naşterii lui Iisus, pe care o prăznuiesc chiar cu denumirea cu care le-a fost instituită.

Astfel de încercări de a-l elimina pe Moş Crăciun din minţile oamenilor, pentru a-l putea înlocui cu Iisus, au fost târzii şi fără efect, tot spaţiul românesc continuând să prăznuiască pe Moş Crăciun ca pe o divinitate a bunătăţii, a luminii, chiar şi denumirea rămânând cea străveche. Este o dovadă de conservatorism şi continuitate cum vom mai afla multe altele în acest spaţiu.

Reţinem şi concluzia la care au ajuns istoricii: Maica Domnului apare târziu în legendele noastre de Crăciun, în sec. XVIII. Acesta este motivul, credem, pentru care nici un text bisericesc din secolele XVI-XVIII, pe când cuvîntul Crăciun avea o răspîndire remarcabilă, nu-l menţionează deloc, nici măcar pentru a-l combate.

Cine este acea divinitate?

Pentru cei care s-au ocupat de studiul trecutului îndepărtat al Europei, lucrurile sînt clare, pentru că dovezile şi argumentele converg: Spaţiul Carpatic constituie zona din care s-au produs roirile de populaţii în perioada neolitică, spre est, spre sud, spre nord, spre vest. Astăzi este cu desăvîrşire limpede că, la date determinate cu aproximaţie, grupuri de oameni au fost nevoite să părăsească Spaţiul matcă, în principal din lipsă de hrană pentru populaţia în creştere explozivă, şi au populat în sute de ani: Europa, India, Iranul etc., purtând cu ele limba, tradiţiile, obiceiurile din Spaţiul matcă.

Există pentru această realitate zeci de argumente de neclintit, dar nu infăţişarea acestora este obiectul prezentei lucrări.

Din cercetarile pertinente, publicate pe mai multe pagini de Universitatea din Cambridge (8) am citat o frază. “În această strălucită civilizaţie carpatică, Strabon menţionează existenţa muntelui Cogaionon, de unde modernii  au denumit spaţiul respectiv Pays de Cocagne, ţara abundenţei, unde viaţa este uşoară şi plăcută, Dacia Felix, în limbajul romanilor, ţara minunată a hyperboreilor, un pământ sacru, luminos, fertil, cu locuitori drepţi, care vieţuiesc mai mult şi mai fericiţi decît oricare alţi muritori, trăind asemeni cu zeii”.

Pentru a nu dezvolta această parte, vom spune direct că Moş Crăciun este foarte probabil o reprezentare folclorică a lui Saturn senex, Saturn cel bătrân. Saturnaliile au precedat cu multe secole fundarea Romei, de unde rezultă că Saturn (Cronos) este cea mai veche divinitate a acestui spaţiu.

Mnaseas, Diogene Laertios şi Hesychius il numesc pe Zalmoxe Saturn (Cronos). La unii autori antici Saturn este numit şi Deus Daciae, supranumit şi Omul, de unde identificarea lui Saturn (Cronos, Zalmoxe) cu Moş Crăciun, care aduce daruri, ca în epoca de aur, când Saturn oferea oamenilor un trai uşor, fericit, fără griji, ca şi darurile la care ne vom referi mai departe, de unde îi vine şi numele, care l-au făcut celebru.

În viziunea populară, cea mai evidentă notă este străvechimea lui Moş Crăciun, exprimată prin adjectivul bătrân, uneori şi sfînt: “Şezi Crăciun sfînt bătrân şi ridică pe Sion”; “Crăciun cel bătrân”; “E ziua lui Crăciun, lui Moş Crăciun cel bătrân” (31, p. 866). Trebuie observat că înainte de placarea adaosului creştin, în ziua de Crăciun nu se serbează nici o naştere, Moş Crăciun fiind atît de bătrân că nu se ştie când s-a născut, fiind deja bătrân la naşterea lui Hristos.

Pentru argumentarea acestei idei, cu numeroase mărturii ale scriitorilor antici, a se vedea excelentul eseu “Terra mirabilis” scris de învăţatul Anton Dumitriu (25, p. 280-315).

În “Terra mirabilis” se arată că în Spaţiul Carpatic, doctrina arhaică “Hesychia” (linişte, repaos), o tehnică similară cu Yoga, dar mai dezvoltată şi mai profundă, a continuat să fie practicată în Dacia şi după cucerirea unei mici părţi din Dacia de către romani.

Acest trai isychastic, generalizat în spaţiul vedismului carpatic, i-a făcut pe unii intelectuali să declare poporul român fatalist. Cît este de falsă această opinie rezultă şi din aceea că poporul român, care a dat Europei limba, agricultura şi alte elemente fundamentale de existenţă şi civilizaţie, a reuşit să subziste, să existe circa 7 000 de ani la “răspântia răutăţilor”, unde atîtea imperii s-au constituit şi s-au destrămat, în timp ce “pietrele au rămas”.

Gigantul Aristotel spunea că “fericirea se măsoară cu timpul liber, cu cantitatea de viaţă la dispoziţia insului”. În afară de pitagorei şi, eventual, cîteva şcoli similare, nicăieri ca în acest spaţiu binecuvîntat de Dumnezeu oamenii n-au dus un trai liniştit, de tip isychastic, cu maximum de viaţă la vrerea lor. Pentru un isychast, viziunea occidentală, care transformă omul în maşină, deposedându-l de umanitate, cea mai importantă caracteristică a speciei, apare ca rudimentară şi ridicolă.

Cititorul ar putea să se edifice asupra acestei realităţi parcurgînd cărţile unor René Guénon (“Orient şi occident”, care vede criza lumii occidentale în “lipsa de tradiţii şi de adevăruri revelate”, Hermann von Keyserling (care recomandă un nou ideal de înţelepciune, rezultat din observarea gândirii orientale), Oswald Spengler (care consideră că răsturnarea valorilor este cauza principală a crizei culturii occidentale). În perioadele de creştere ale unei culturi, normele de viaţă şi cultul valorilor sînt trăite instinctiv, firesc, în timp ce în perioadele de decadenţă, de apus ale unei culturi se recurge la teoretizări, la speculaţii abstracte asupra valorilor, deoarece acestea nu mai există în mod real etc.

Este deajuns ca cineva să se aplece asupra culturii occidentale, în evident declin, şi asupra celei orientale, care mai găseşte resurse în tradiţii, în valori morale autentice, organice, şi-şi va da seama câtă dreptate au şi R. Guénon şi O. Spengler şi alţii.

Crăci(un) = sărbătoarea crăcilor de aur

Asocierile mentale ale omului din zorii societăţii umane erau simple, directe, uşor de reţinut prin transmisia orală, scrisul neexistând sau nefiind de uz curent. Sărbătoarea crăcilor de aur se regăseste în multe zone din Europa, dar numai în spaţiul de formare a popoarelor europene şi-a păstrat numele său primitiv.

Ce crăci au putut determina stabilirea uneia din cele mai vechi, mai importante, mai pitoreşti, mai bogate în obiceiuri populare sărbători ale anului? Este vorba de “crăcile sacre”, având puteri magice, strict necesare vieţii oamenilor şi animalelor, aşa-numitele “crăci de aur” cunoscute în etnografie sub titulatura generica “creanga de aur”.

 Crăcile sau creanga de aur, pe numele său vîscul, este un arbust, permanent verde-verde gălbui, care creşte ca parazit pe diverşi arbori: stejar, fag, brad alb, mesteacăn, tei, măr, păr etc.

Din antichitate ne-au rămas puţine menţiuni, dar lămuritoare.

La Vergiliu, vâscul, ale cărui frunze de un verde pal aduc la culoare cu aurul, are puterea de a-i asigura lui Enea călătoria în şi ieşirea viu din infern, fapt de neconceput în absenţa crăcii miraculoase.

Pliniu cel Bătrân, în “Naturalis Historia”  scrie că Druizii, sacerdoţii celţi, socoteau vîscul (craca de aur) o plantă sacră, capabilă să vindece toate bolile, având virtuţi magice. Îi culegeau, iarna, cu mare solemnitate, frunzele şi fructele, într-o anumită noapte, în ajunul Crăciunului după un anumit ritual: un preot îmbrăcat în alb se urca în stejarul din care se recolta vîscul şi-l tăia cu o seceră de aur. Crăcile tăiate nu trebuiau să atingă pământul şi erau adunate într-un ştergar alb. Druizii credeau că nimic nu este mai sacru decît vîscul şi stejarul pe care acesta creşte.

Este vorba de un ritual, destinat unei anumite zile, în vederea obţinerii unui panaceu, moştenit din strămoşi, ţinut cu religiozitatea cuvenită în spaţiul românesc.

În preajma Crăciunului, oamenii îşi procură măcar o cracă de vîsc pe care s-o aibă în casă între Crăciun şi Anul Nou. S-a păstrat din vremi imemoriale credinţa că “craca de aur” aduce noroc, că le merge bine în anul următor celor care stau sau se sărută sub craca de vîsc în noaptea de Crăciun şi/sau în noaptea de Anul Nou. Din aceste credinţe, altădată de uz comun în toată Europa s-au mai păstrat ici-colo unele relicte.

O manifestare cu acelaşi scop este uratul cu “Sorcova”, în care, înainte vreme, urarea se făcea în timp ce corpul celui sorcovit era atins ritmic cu “creanga de aur” (crăci de vîsc), nu cu flori artificiale, din hârtie, ca astăzi. Urarea copilului cu “sorcova” (reprezentare a anului nou) nu se putea face decît cu crăci de vîsc, interpretate şi ca talisman, căci “nu se cunoaşte o altă plantă purtătoare de noroc ca vîscul” (41, p.23). Cum era de aşteptat, credinţele referitoare la virtuţile “crăcii de aur” se regăsesc în toată Europa.

Informaţiile disponibile în credinţele populare din diverse timpuri şi locuri atestă că frunzelor tinere şi ramurilor de vîsc (“crăcilor de aur”) li se atribuiau puterile prezentate în continuare(4.5):

 - deschiderea porţilor infernului şi asigurarea ieşirii, viu şi nevătămat, din împărăţia subpământeană(42, C. VI);

- leac pentru toate;

- remediu pentru toate bolile copiilor; se agaţă la gîtul copiilor pentru a-i feri de rele;

- vindecă (toate) rănile şi ulceraţiile;

- leac contra epilepsiei

- antidot împotriva otrăvurilor;

- leac pentru multe suferinţe; fereşte oamenii şi animalele de rele;

- stimulator, leac contra sterilităţii, ajută femeile să aibă copii, fecundează animalele sterpe;

– asigură rod bogat grădinilor, grăbeşte creşterea recoltei şi o fereşte de neghină şi de paraziţi;

- o cracă de vîsc pe prag alungă visele rele, o cracă sub pernă aduce vise prevestitoare, iar o floare sub pernă îl arată în vis pe cel care o va cere de nevastă pe fată;

- vîscul stinge focul, apară contra trăznetului şi fulgerului; o cracă de vîsc atârnată de tavanul odăilor protejeaza împotriva relelor în general şi a incendiului în special;

- oferă protecţie eficace împotriva vrăjitoriei şi a magiei;

- vîscul este considerat nemuritor, viaţa stejarului fiind în vîsc; vîscul sacru este căzut din cer, iar tot ce creşte pe stejar este trimis din cer.

Această simplă enumerare de virtuţi mitice dă dimensiunea importanţei vîscului, a “crăcilor de aur” şi justifică organizarea unei mari sărbători în cinstea acestei plante-zeitate bună pentru oamenii din aurora istoriei, planta care le asigura soluţii salutare pentru grijile, durerile şi nevoile lor. Această sărbătoare a fost dedicată moşilor aducători de leacuri salvatoare.

Iată şi o referinţă recentă: “En Occitanie – surtout en Rouergue – comme dans une grande partie de la Roumanie, on croit encore que le gui apporte le bonheur à la maison dans laquelle il se trouve” (Mitu Grossu, “Occitan et roumain”, p. XV).

Pe lângă virtuţile, mai mult sau mai puţin, mitice medicina populară românească folosea şi, pe alocuri, foloseşte încă (21, p. 251):

- ceai din frunze de vîsc de pe păr contra astmului;

- frunzele şi fructele pentru băi contra durerilor reumatice;

- ceai din frunze, în emfizem pulmonar şi tuberculoză pulmonară, dar şi contra crampelor şi contra epilepsiei;

- ceaiul din vîsc, pir şi flori de păducel, luat de trei ori pe zi, cîte o linguriţă înainte de masă, este recomandat contra hipertensiunii;

- un extract, realizat cu rachiu, se lua ca fortifiant;

- ramurile de vîsc de stejar se fierbeau, iar decoctul se bea, pe nemâncate, contra vătămăturilor;

- vîrfurile crăcilor se uscau, se pisau, se amestecau cu sare şi se dădeau în mâncare mieilor care aveau viermi în nas;

Se mai folosea:

- în boli femeieşti;

- în boli asmatiforme, în epilepsie şi ca hipotensiv;

- în hrana animalelor, ca să se îngraşe;

Şi în medicina modernă i se recunosc vîscului numeroase virtuţi terapeutice. Astfel, în boli interne este considerat: hipotensiv puternic, cardiotonic, antimitotic (cu acţiune antitumorală, utilizat în anumite forme de cancer), coborîtor al ritmului cardiac, antispasmodic etc. De aceea este utilizat în: ateroscleroză, afecţiuni cardiace, hipertensiune arterială, tulburări renale cauzate de hipertensiune, tumori, inclusiv de natură canceroasă, tahicardie, tuse convulsivă, astm, sughiţuri persistente (45, p. 193).

Biochimia contemporană a stabilit că vîscul conţine ca principii active: saponozide triterpenice, alcooli (viscoli), amine (colina, acetilcolina), aminoacizi, vitamine (C şi E), glicozizi, polipeptide (viscotoxina).

Acţiuni farmacologice: hipotensor accentuat, vasodilatator coronarian şi periferic, antispasmodic. Recomandări majore: hipertensiune. Alte recomandări: ateroscleroză şi tulburări circulatorii, crize de astm, tuse convulsivă, sughiţuri persistente, migrene (legate de creşterea tensiunii).

Ecologie, răspîndire: Vîscul creşte, ca semiparazit, pe aproape toate speciile de foioase, mai rar pe conifere, putînd apărea şi pe arbori fructiferi (cireş, prun, măr, păr). În România este răspîndit în toată ţara, mai ales în Transilvania (toate judeţele, dar în special Cluj, Sălaj, Bihor, Braşov, Mureş) ceea ce explică răspîndirea cunoştinţelor şi utilizărilor sale în Europa postneolitică, Transilvania şi zonele pericarpatice constituind în neolitic “Officina gentium”.

Spre deosebire de vîscul de stejar, venerat la celţi, care are frunze căzătoare, vîscul medicinal folosit în Spaţiul Carpatic este verde şi peste iarnă. În Spaţiul primordial al Europei, cel Carpatic, pe ambii versanţi ai lanţului Carpatic, se găseau numeroase mânăstiri în care vieţuiau, după principiile dreptăţii, sihaştri-isihaşti carpatici care aveau unele cunoştinte de fitoterapie. Într-o ţară acoperită în proporţie de cca 79% de păduri (“Pădurile României”, p.163), cu sate rare, ierni grele şi lungi, iarna mai ales, datorită lipsei fructelor şi legumelor verzi, lipsa de vitamine era acută, iar în absenţa din alimentaţie a vitaminei C, oamenii acelor timpuri se îmbolnăveau de scorbut. În aceste situaţii, isihaştii carpatici recoltau crăci de vîsc şi le duceau în sate, învăţându-i pe oameni cum să le folosească, pentru ei şi pentru animalele lor (decoct, infuzie, tocarea şi mâncarea frunzelor verzi crude) pentru a se vindeca de această boală cumplită, înainte de a se cunoaşte existenţa vitaminei C.

Din cele prezentate în acest studiu, rezultă că sărbătoarea Crăciunului, a Crăcilor sacre, vindecătoare, a fost instituită, demult, în preistorie, ca reflex al unui aspect existenţial vital. Nu se găseşte nici o legătură cu vreo naştere.

Astfel de legături, dar artificiale, apar târziu, pe ţărmurile Mediteranei, unde inexistenţa de ierni aspre făcuse ca sensul originar al sărbătorii să cadă în uitare, datorită schimbării condiţiilor de mediu.

“ORIGINEA CUVÎNTULUI CRĂCIUN”, un studiu de Gabriel Gheorghe pe site-ul Societăţii ştiinţifice Getica

By munteanul

. Civilizaţia şi istoria au început acolo unde locuieşte azi neamul românesc.

1. Civilizaţia şi istoria au început acolo unde locuieşte azi neamul românesc. ( W. Schiller , arheolog american )
2. Pe tăbliţele de la Tărtăria , scrisul apare în teritoriile carpato-danubiano-pontice cu mult înainte de Sumer . ( R. Schiller , Reader`s Digest , 7 , 1975)
3. Limba lor ( a românilor ) n-a putut fi extirpată deşi sunt aşezati în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului , încât parcă nu s-ar fi luptat atâta pentru viaţă cât pentru o limbă . ( Bonfini )
4. Oare trebuie neapărat să ne lăudăm cu toţi care ne-au cucerit ? ( Oltea Predoiu , elevă în clasa a IV-a , ian.1980 )
5. Aceşti volohi nu sunt nici romani , nici bulgari , nici wölsche , ci vlahi ( ROMÂNI ) , urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a tracilor , dacilor şi geţilor , care şi acum , îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle , locuiesc în Valachia , Moldova , Transilvania şi Ungaria în număr de milioane . ( Schlözer , Russische Annalen - sec XVIII )
6. ( La soldaţii români ) Dogma nemuririi sufletului îi făcea curajoşi fără margini , dispreţuitori faţă de orice pericol , poftitori de moarte ( apetitus morti ) luptători cu hotărâre şi cu o întreprindere de speriat . ( Metianus Capella )
7. Nu invidiaţi vechile popoare ci priviţi pe al vostru . Cu cât veţi săpa mai adânc , cu atât veţi vedea ţâşnind viaţă. ( Michelet , 1859 )
8. Da , am zis-o şi o voi repeta până voi putea fi auzit , că misiunea noastră este să dăm ştiinţelor arheologice pe omul Carpaţilor preistoric , ANTEISTORIC . ( Cezar Bolliac )
9. ( Zamolxen ) era minunat de înţelept în filosofie . ( Alfonso X El Sabio )
10. Atunci ... de ce ai lăsat acasă atâtea deprinderi , un trai cât se poate de ademenitor şi o domnie plină de străluciri ... De ce te-ai silit împotriva firii , să-ţi aduci oştenii pe nişte meleaguri ( geto-dacice ) în care orice oaste străină nu poate afla scăpare sub cerul liber ? ( Diodor din Sicilia , Biblioteca istorică , XXI , 11-12 )
11. Getul zdrenţăros sau scitul pribeag târându-şi avutul de ici-colo , n-au de ce să-l pizmuiască pe stăpânul celei mai întinse moşii ... Căci nicăieri ca printre aceşti pribegi nu întâlneşti mame maştere care-şi iubesc cu duioşie de adevărată mamă copiii vitregi . Aici nu întâlneşti soţie îngâmfată de zestrea ei şi mândră de adulterele ei sau de soţul ei din care a făcut un sclav ! Zestrea cea mai frumoasă e socotită aici cinstea tatălui , virtutea mamei şi credinţa soţiei ! ( Horaţiu )
12. ( Deceneu ) i-a instruit în aproape toate ramurile filosofiei , căci el era în aceasta un maestru priceput . El i-a învăţat morala (...) , i-a instruit în ştiinţele fizicii (...) , i-a învăţat logica , făcându-i cu mintea superiori celorlalte popoare (...) , demonstrându-le teoria celor 12 semne ale zodiacului , le-a arătat orbita lunii , şi cum globul de foc al Soarelui întrece măsura globului pământesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele 346 de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit şi până la apus , spre a se apropia sau îndepărta de polul ceresc .( Iordanes , Getica , XI , 690)

13. Neamul geţilor , care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii care au trăit cândva şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor , dar şi pentru că astfel îi convinsese slăvitul lor Zamolxes . Crezând că nu mor , doar că îşi schimbă locuinţa , ei sunt mai porniţi pe lupte , decât ar fi înclinaţi să întrepindă o călătorie . ( Iulian , Cezarii ,Traian , 22 )
14. Cato : Feriţi-ne , zei cereşti , ca , printr-un dezastru care i-ar pune în mişcare pe daci şi pe geţi , Roma să cadă , iar eu să mai rămân teafăr ... ( Lucanus , Pharsalia , II , 295-297 )
15. Martial îi scrie unui prieten că în ţara Geţilor va găsi stânca lui Prometeu . ( Martial , Epigr. , IX , 46 )
16. Tracul Zamolxis , care învăţase pe druizi , printre altele şi divinaţia prin fise şi numere. (Origenes , Philosophumena , I , 2 , 22 )
17. ŞI ÎN TIMPUL DIN URMĂ REGELE BUREBISTA AJUNGÂND CEL DINTÂI ŞI CEL MAI MARE DINTRE REGII DIN TRACIA ŞI STĂPÂNIND TOT TERITORIUL DE DINCOACE DE FLUVIU ( DUNĂRE ) ŞI DE DINCOLO..... ( Decretul Dionysopolitan În Cinstea Lui Acornion )
18. În ziua de azi , pentru a stăpâni cât mai mulţi oameni , nu se mai cuceresc teritorii , ci sufletele acelor oameni . Odată ce ai sufletul , ai omul ; iar când ai omul , teritoriul vine de la sine . ( contele de Marenches )
19. Într-adevăr acesta este unul dintre cele mai vechi popoare din Europa (...) fie că este vorba de traci (...) , de geţi sau de daci , locuitorii au rămas aceiaşi din epoca neolitică - era pietrei şlefuite - până în zilele noastre , susţinând astfel , printr-un exemplu poate unic în istoria lumii , continuitarea unui neam . ( André Armad )
20. Dar vă întreb , fraţilor , care sunteţi toţi moldoveni , cum ne lăsaţi pe noi , moldovenii , cei ce suntem rupţi din această Basarabie , să trăim pe celălalt mal al Nistrului ? Noi rămânem ca şoarecele în gura motanului ? Dar să ştiţi că de ne veţi uita , noi vom săpa malul Nistrului şi vom întrepta apa dincolo de pământurile noastre ! Mai bine să-şi schimbe râul cursul decât să rămânem noi rupţi unii de alţii . ( Toma Jalbă în congresul ostăşesc revoluţionar de la Chişinău , 20 octombrie 1917 )
21. Această naţiune neglijată şi oprimată stăpâneşte pământurile cele mai rele din întreaga ţară . Aceste pământuri le sunt luate îndată ce sunt defrişate de ei cu sudoarea feţei şi gata pentru a fi însămânţate cu porumb . Fiecare sas sau ungur poate să se înstăpânească pe pământul românului , chiar dacă acesta a fost stăpânul lui de sute de ani . Românul este alungat cu întreaga sa familie în munţi , unde el nu găseşte decât piatră şi câteodată este obligat să părăsească ţara . Dacă un sat românesc este aşezat în vecinătatea unui sat săsesc sau unguresc , românul nu are voie să se apropie mai mult de satele acestor două naţiuni privilegiate decât ţiganii . Nimeni nu îi adresează o vorbă bună şi el nu are niciodată o zi de sărbătoare . Eu nu voi uita niciodată vorbele unui bătrân al acestei naţiuni , din Şinca veche (Făgăraş) rostite pe patul său de moarte : Eu mor fericit , pentru că eu nu las în urma mea în sclavie nici femee , nici copii . Când am trăit printre ei am avut mai mult decât ocazia să constat că românul e bun . Cum se înduioşa inima sa când era tratat ca un frate . Oricât de duri ar fi aceşti oameni , eu am putut observa , în cei doi ani pe care i-am petrecut printre ei , trăsături care sigur nu ar fi fost nedemne pentru omul cel mai civilizat . Cât rău au făcut acestei naţiuni ura şi indiferenţa faţă de această naţiune altădată atât de mare şi de strălucitoare . Orice ar fi , naţiunea română are , prin numărul şi dreptul său la stăpânirea ţării , meritele sale proprii . ( geologul german Haquet , despre anii petrecuţi în Transilvania , 1763-1764 )

Enigmele Mării Negre

 

În urmă cu aproximativ 13.000 de ani, clima europeană era destul de asemănătoare cu cea a zilelor noastre, exceptând partea de nord a continentului, în care mai persistau încă urmele ultimei Epoci de Gheaţă. În acea perioadă clima s-a schimbat brusc şi dramatic,  gheţarii au început să se topească repede datorită creşterii accelerate a temperaturii, ceea ce a dus la inundaţii de proporţii în mari regiuni ale Europei. Noi ne vom referi în continuare la zona ţării noastre şi în special la zona Mării Negre.

Studiind geografia  Mării Negre, doi geologi americani W. Ryan şi W. Pitman de la Universitatea Columbia au ajuns la concluzia că în acele vremuri îndepărtate, Marea Neagră nu era decât un lac uriaş cu apă dulce, înconjurat de terenuri fertile, cultivabile, nivelul lacului fiind cu aproximativ 100 de metri sub cel al Marii Mediterane. Dar în urma glaciaţiunii, Marea Mediterană a fost practic inundată de cantităţi imense de apă rezultate în urma topirii gheţarilor şi s-a revărsat inundând Marea Neagră cu apă sărată, peste istmul ce a devenit apoi Strâmtoarea Bosfor-Dardanele. Nivelul Mării Negre a crescut într-un timp relativ scurt, până când a ajuns să inunde pământurile din jurul fostului lac cu apă dulce. În favoarea acestei ipoteze vine structura atipică a fundului Mării Negre, unde se văd terasele unor plaje care înaintează în largul mării şi astfel se explică şi de ce Marea Neagră are un conţinut de sare mai scăzut în comparaţie cu cel al Mediteranei.

Fost comandant în Marina Militară a Statelor Unite ale Americii ca şi oceanograf, doctor în geologie marină şi geofizică, Robert Ballard şi-a dedicat întreaga viaţa explorării oceanelor, fiind cel care în 1985 a descoperit rămăşiţele subacvatice ale celebrului vas Titanic. În cadrul unei conferinţe publice  susţinute în 2008, oceanograful RobertBallard prezintă descoperirile făcute în Marea Neagră şi afirmă următoarele: „pentru că nu există oxigen, Marea Neagră este cel mai mare rezervor de hidrogen sulfurat de pe pământ. Epavele sunt perfect conservate. Toate detaliile lor sunt perfect conservate. Priviţi acele artefacte, încă se vede mierea cum curgea din vase.”

Peştera Movile, un ecosistem unic în lume

Recent, în urma cercetărilor efectuate, Ballard a emis ipoteza că Potopul descris de Biblie ar putea fi localizat pe actualul teritoriu al Mării Negre. Astfel, o echipă de cercetători a filmat în largul Mării Negre, cam la 20 km de ţărmul turcesc mai multe artefacte specifice perioadei comunei primitive. Aceste descoperiri arată clar că ţărmul fostului lac cu apă dulce a fost locuit. La aceeaşi concluzie s-a ajuns şi în urma descoperirii a câtorva specii de scoici, unele dispărute, altele pe cale de dispariţie, dar toate cu o vechime cuprinsă între 7.500 – 15.000 de ani. În lipsa curenţilor marini, apele dulci au rămas neamestecate cu apa sărată provenită din Marea Mediterană. Mai mult decât atât, mediul marin din acea zonă prezintă condiţii optime de conservare a habitatului de acum câteva mii de ani, din cauza lipsei de oxigen.

Devenită celebră în urma cercetărilor făcute de NASA, Peştera Movile situată lângă coasta Mării Negre este un loc unic în lume datorită ecosistemului său neobişnuit. În această peşteră există ape bogate în hidrogen sulfurat şi o atmosferă bogată în dioxid de carbon şi metan. Majoritatea cercetătorilor sunt convinşi că ecosistemul peşterii este complet independent de cel existent pe pământ şi că în urma unui eventual cataclism planetar, acest ecosistem ar fi singurul supravieţuitor. Speologul Cristian Lascu, cel care a descoperit această peşteră spectaculoasă spune că fosilele vii descoperite aici s-ar fi putut refugia în peşteră încă din Epoca de Gheaţă. La momentul separării peşterii de mediul experior, singurele organisme care au supravieţuit transformărilor climatice au fostcele care trăiau în această peşteră caldă de sub pământ. Aceste organisme nevertebrate au fost nevoite să se adapteze la condiţiile extreme de mediu prin pierderea pigmentului, dezvoltarea simţurilor tactil şi olfactiv, iar cel al văzului dispărând complet. Ceea ce o face atât de specială şi unică este faptul că materia organică primară este sintetizată de bacterii chimiosintetizante, producătorii primari fotosintetizanţi lipsind, în interiorul peşterii nefiind lumină. Astfel acesta este singurul ecosistem bazat complet pe energia chimică folosită de aceste sulfobacterii care folosesc hidrogenul sulfurat din apă.

Pădurea preistorică

Se ştie că o foarte mare parte din Europa era acoperită de păduri, iar pe teritoriul ţării noastre aceste suprafeţe împădurite acopereau nu doar munţii, dar şi dealurile şi o mare parte a câmpiei, astfel că pământul românesc era acoperit în proporţie de 60 – 70 % cu păduri.

În timpul săpăturilor necesare construcţiei canalului Dunăre – Marea Neagră în anii ’80, în zona râului Argeş cupele excavatoarelor au scos la iveală foarte multe resturi vegetale la o adâncime de aprox. 6 metri. Continuând să sape cu atenţie, la o adâncime de 15 – 25 de metri s-au descoperit soiuri preistorice de stejari, fagi, goruni şi tei, toate într-o formă bine conservată chiar de nisipul care le acoperea vârfurile. Specialiştii veniţi la faţa locului au constatat vechimea acestui nisip care era de 10.000 – 12.000 de ani, ceea ce înseamnă că pădurea era desigur mult mai veche decât nisipul. Acestor descoperiri au urmat şi altele în zone apropiate. Rezultatele cercetărilor nu au întârziat să apară: pădurea preistorică se întindea pe o suprafaţă cuprinsă între localităţile Glina-Bobesti, Jilava, Domneşti, Mihăileşti-Cornetu terminându-se undeva la sud, probabil dincolo de graniţele ţării noastre.

Concluzia la care au ajuns cercetătorii a fost că această pădure a fost într-adevăr acoperită de o cantitate uriaşă de apă, dar care s-a retras într-un timp extrem de scurt, lăsând în urmă acea depunere de nisip sărat care a dus la conservarea excelentă a copacilor. Pornind de la ipoteza lui Ballard cum că pe actualul teritoriu al ţării noastre ar fi avut loc un adevărat potop datorită imensei cantităţi de apă ce s-a revărsat asupra pământului, ne punem întrebarea cât de mare putea fi acel val uriaş astfel încât să acopere suprafeţe întinse de pădure.

Cetatea scufundată

În anul 2004, o echipă de scafandri specializaţi în arheologie subacvatică au făcut unele cercetări în largul Mării Negre pentru a căuta vestigiile scufundate ale vechiului oraş Callatis. Această primă expediţie a fost condusă de Jeno Szabo, singurul român care a făcut parte din echipa lui Jacques-Yves Cousteau. În urma acestei expediţii s-au găsit piese arheologice şi urme ale vechiului oraş pierdut. Dar aceste cercetări au fost întrerupte din lipsă de fonduri. Mai târziu, în anul 2007 s-a reluat această expediţie la care li s-au adăugat şi alţi scafandri specializaţi din Ungaria şi, dotaţi cu aparate performante cu tehnologie de ultimă oră, au detectat cu ajutorul sonarelor o „anomalie” ciudată în adâncurile Mării Negre.

La aproximativ 6 metri adâncime, sub nisipul de pe fundul mării, s-au descoperit artefacte, pereţi, coloane şi străzi pavate. Atunci, scafandrii au realizat că au găsit ceea ce căutau, vechiul oraş pierdut al Callatisului, întemeiat de greci la porunca oracolului din Delfi, pe locul unei aşezări getice. Coordonatele relevate de aparatura folosită în timpul cercetărilor au evidenţiat o arie de opt kilometri pătraţi unde au fost înregistrate aşa-numitele „anomalii” - puncte care se diferenţiază de relieful natural.

Marea Neagră ascunde în adâncurile ei multe alte enigme, vestigii ale vechilor cetăţi, corăbii scufundate, monumente şi temple antice. Toate aceste tezaure arheologice necunoscute şi neexplorate încă aduc un farmec misterios şi fascinant ţării noastre.

 de Daciana Matei

Al cui esti tu, Tepes Doamne?

Istoricul sarb Iovan Deretic este de parere ca radacinile domnitorului Vlad Tepes sunt sarbesti „ suta la suta”. I-auzi, tocmai cand istoricul „nostru” Neagu Djuvara zicea ca e cuman!

Vlad Tepes, din Ordinul Dragonului, care a dat numele Draculestilor

Bulgarii si-ai insusit istoria tribalilor si getilor odrisi, pe care o prezinta ca fiind istoria stramosilor lor. Si, fiindca au vazut ca romanii nu prea le au cu istoria, l-au revendicat si pe Decebal! Acum a venit randul lui Vlad Tepes din neamul Draculestilor sa fie revendicat de vecini. Cum naiba se face ca sunt revendicati chiar domnitorii care au pus pielea-n bat (si nu numai pielea) tuturor celor care au vrut sa stapaneasca meleagurile astea?

Tepes e tot atat de sarb precum Tesla
“Dracula a fost 100% sarb!”, zice Iovan (nu cel din basmele valahe, novacul care a trasat brazda). „Dar nu numai el. Multi dintre romanii de azi au origini sarbe. Multi nu stiu ca, pana in secolul XIX, au vorbit limba noastra si foloseau alfabetul nostru la scris. Ma refer la valahi, adica la agricultori, pentru ca populatia din Transilvania era majoritar implicata in agricultura. De altfel, la mormantul lui Vlad Tepes se afla inscriptia: „Aici zace Vlad Tepes, robul lui Dumnezeu”, scrisa in cea mai pura limba sarba”, sustine istoricul Iovan Deretic. Ce sa zicem?! Am fi inclinati sa ne bucuram ca istoricul „sarb” a gasit mormantul lui Vlad Tepes. Am pus sarb in ghilimele, pentru ca numele domniei sale mi-a adus aminte cum deretica bunica prin ograda, ca sa ma exprim in cel mai pur grai al valahilor. Cu care, daca ne luam dupa nume, Iovan Deretic este neam. Ca si cu Nicolaie Tesla. Cat despre scris in alfabetul „lor”, Deretic o fi auzit despre prima scrierea din lume, din cultura Turdas-Vinca, si-atunci nu ne mai suparam, ca am avut stramosi comuni intr-o anumita zona.
Sarabii, getii regi si sacerdoti

Conducatorul get Basaraba inmormantat la Agighiol

Cel mai bine l-ar combate pe Iovan Deretic istoricul nostru Neagu Djuvara, care incearca sa demonstreze ca Vlad Tepes era cuman, adica de neam turcic. In acest caz, nu prea a supt laptele neamului sau, daca tinem seama de dragostea ce-o avea pentru turci si modul cum ii salta in teapa! Ca sa n-o mai lungim, Djuvara vrea sa demonstreze prin faptul ca Vlad era mai brunet, cu par carliontat si se mai tragea si din enigmaticii Basarabi, pe care istoricul ii socoteste tot cumani. Ce sa facem atunci cu incomodul Iordanes, care in lucrarea sa „getica” spune: „Primii dintre getii pileati – nobili – erau Sarabos Tereos, dintre care se consacrau regi si preoti!” Ca Iordanes are dreptate o dovedeste tezaurul de la Agighiol, care stabileste legatura clara dintre regalitatea geto-dacica si domnitorii Basarabi, atestati astfel din sec VII i.e.n. Basaraba nu a fost doar un nume de familie, ci un titlu domnesc, ca si cel de „IO”, care nu inseamna „eu”, pentru ca apare in cronici si ca insotitor al numelui voievodului.
Cerbul fabulos intemeietor de state

Cerbul cu opt picioare, aducator de noroc si intemeietor de regate

Mircea Eliade arata ca Sarabha in mitologia arienilor – carpato-pontici – era un cerb fabulos cu opt picioare in loc de patru, o fiinta divina, care aducea noroc si bogatie vitejilor, iar unde se oprea intemeia regate. La finalul vietii pe pamant, cerbul devenea calauza pentru sufletul mortului. Acest cerb era simbol pentru aur si pentru suveraninate si il intalnim in tezaurul de la Agighiol, unde a fost inmormantat un Saraba get. Particula „ba” (Ba.Saraba) insemna „a straluci”! Pe cupele din tezaur se mai afla si un dragon pe spatele unui porc. Probabil cel preluat in „Ordinul Dragonului”, de unde se trage numele Draculestilor.



enational.ro

Uluitoarea ipoteza greceasca. Sfantul Apostol Andrei a petrecut in Dacia 20 de ani

Un interviu acordat de ziaristul grec George Alexandrou, autorul uneia  dintre cele mai vaste monografii dedicte Apostolului Andrei (pe care il praznuim pe 30 noiembrie), intitulata “El a ridicat crucea pe geata”, jurnalului ortodox de credinta si cultura “Drumul Emausului” din America, ne dezvaluie un fapt uluitor: Apostolul neamului nostru a folosit “cartierul general” din Scythia Minor timp de 20 de ani!
In urma cercetarilor sale, George Alexandrou a constatat ca, din  uriasul puzzle, reprezentat de teritoriul unde se presupune ca ar fi ajuns Andrei in cele patru calatorii misionare ale sale, lipseste o “secventa” de 20 de ani, cuprinsa intre intoarcerea lui la Marea Neagra din Valaamo (Finlanda) pana la plecarea spre Sinopae si de acolo spre Patras, in Achaia, unde avea sa fie martirizat. Aceasta lunga perioada de timp, conform celor constatate de Alexandrou, Apostolul Andrei ar fi petrecut-o in Dobrogea de astazi, unde isi avea ‘”cartierul general” in Pestera de care traditia i-a legat numele. De aici, ar fi intreprins calatorii evanghelizatoare in restul Daciei, pe Dunare, in sudul fluviului, pe malul Marii Negre, dincolo de Prut si chiar in teritorii mai indepartate. Dupa fiecare asemenea misiuni s-ar fi intors in pestera sa.
«Cartierul general» din Dobrogea, cel mai iubit, dupa Hristos
Alexandrou explica aceasta lunga ramanere a apostolului  in Scytia Minor prin faptul ca s-ar fi “simtit foarte apropiat de daci  deoarece erau monoteisti. Potrivit lui Flavius Josephus, preotii locului erau ca esenienii: virgini, strict vegetarieni, ca ascetii din desert. Societatea daca era foarte libera, femeile aveau aceeasi pozitie cu barbatii, spre deosebire de societatea greco-romana, dacii nu aveau sclavi. De fapt, erau unici in lume la acea vreme pentru ca nu aveau sclavi. Potrivit traditiilor romanesti si descoperirilor arheologice, dacii au devenit crestini datorita Sfantului Andrei insusi, in primul secol. Este firesc sa se fi simtit ca acasa in randul clerului dac si ca ei sa-l fi acceptat rapid si sa fie convertiti”, mai spune jurnalistul grec in interviul amintit. Alexandrou crede ca Apostolul Andrei a iubit acest loc din Scythia Minor mai mult decat orice, dupa Hristos. “Cred ca Dumnezeu i-a oferit asta ca o consolare deoarece a avut calatorii misionare foarte dificile. Avem descrieri ale unor locuri unde nu a fost bine-venit, de unde a fost obligat sa plece. Lucrurile au fost deseori foarte dificile, mai ales cand a fost la slavi, unde sacrificiul uman era inca practicat. Va puteti imagina: Era obosit sa treaca prin astfel de lucruri si cand a venit la daci… unde grecii si evreii erau acceptati in aceeasi masura si unde existau preoti sihastri asceti, se intelege cat de lesne s-a integrat. Putea sa predice, era fericit acolo. De fapt, dacii credeau ca religia pe care el a adus-o nu era numai mai buna decat a lor, ci si o continuare a vechii religii. Au privit religia nativa ca prevestitoare pentru crestinism. Douazeci de ani inseamna mult si se intelege de ce  romanii isi amintesc de el mai mult decat de alte traditii”, mai spune cercetatorul grec.
A fost Sfântul Andrei martirizat in timpul imparatului Traian?
George Alexandrou acorda o mare credibilitate traditiilor romanesti despre Apostolul Andrei, pe care le considera “cele mai de nadejde”. In baza lor, afirma ca, la vremea martiriului, apostolul ar fi avut 85 de ani, poate chiar 95. Totodata, cercetatorul grec este de parere ca martiriul lui nu ar fi avut loc pe vremea lui Domitian sau Nero, conform traditiilor grecesti, ci la inceputul celui de-al doilea secol, pe vremea domniei lui Traian, intre anii 95 d.Hr. si 105 d.Hr. El ia de baza traditiile romanesti si versiunea Sfantului Grigore de Tours a “Faptelor lui Andrei”, in care se spune ca inainte de martiriu, apostolul a avut un vis in care si-a vazut fratele Petru si pe Ioan Evanghelistul in Rai. Aceasta ar putea fi o referire indirecta la faptul ca apostolii Petru si Ioan murisera deja. Sfantul Epiphanius spune acelasi lucru, la fel si Pseudo-Abdia, episcopul Babilonului. De altfel, traditia greaca plaseaza moartea misterioasa a Sfantului Ioan Evanghelistul din Efes (cum ca ar fi fost ingropat de viu pana la gat si apoi corpul lui a disparut pur si simplu) in anul 102 sau 103 d.Hr. “De fapt, exista si acum cantece populare (romanesti n.n.) care vorbesc despre o intalnire intre imparatul Traian si Sfantul Andrei”, concluzioneaza cercetatorul.
Cele patru calatorii ale Sfantului Apostol Andrei
Conform cercetarilor intreprinse de George Alexandrou, Apostolul Andrei ar fi realizat patru calatorii misionare impresionante, desfasurate intr-un teritoriu vast intins pe trei continente: Asia, Europa si Africa. Iata, in sinteza, posibilul traseu strabatut de neobositul propovaduitor:
Prima calatorie: Gaza -  Lidda, in Palestina- Antiohia – Ancara-Edessa – Urfa (Turcia, in anul 36 d.Hr.) – Bythinia – Capadocia –Galatia – Pontul grecesc – Armenia – Caucaz – Ierusalim; A doua calatorie: Ierusalim –Antiohia –Cipru (cu vaporul) –Ephes (unde s-a intalnit cu Apostolul Ioan) –Antiohia –Niceea –Pont –Georgia –Parthia (Persia) –prin Kurdistan –Cynocefaloi (azi Balachistan, la granita cu dintre Pakistan si Iran – Sogdiana (azi Samarkand si Bokhara in Uzbekistan – prin Pakistan si Afganistan, pe Drumul Matasii) –Massagetae (China)- Altai – Marea Caspica -Kurdistan – Ierusalim; A treia calatorie: Ierusalim (anul 49, imediat dupa primul sinod apostolic) – probabil Egipt – Etiopia- Marile Lacuri (granita din Tanzania, Uganda, Rwana si Congo) – Zimbabwe – Etiopia- Meroe (in sudul Nilului) –Ierusalim; Aceasta misiune a fost una speciala, pentru ca ea a vizat, in primul rand, salvarea Sfantului Matei, capturat de triburi antropofage din zona actualei Zimbabwe. A patra calatorie: Ierusalim (dupa Adormirea Maicii Domnului) –Pont –Georgia –Caucaz – Marea Azov –Donetk (Crimeea) –Kiev- scitii din Ucraina- posibil Novgorod – Lacul Ladoga (Valaam) – posibil Solovki – posibil Marea Baltica – Scotia – posibil Marea Baltica – prin Polonia si Slovacia –Dacia –Sevastopol – Sinopae –Patras; Se observa ca Pontul grecesc a fost vizat in mod special de Andrei. Adica acele orase porturi de la Marea Neagra infiintate de greci. In acest context, se poate afirma ca apostolul ar fi putut ajunge in Scythia Minor inca din prima sa calatorie, unde ar fi putut lua contact si cu populatia autohtona, adica cu stramosii nostri daci. In decursul anilor, a revenit cel putin de trei ori in zona, de unde, in ultima calatorie, a pornit spre locul martiriului: Patras.
Apostolii au strabatut pamantul in lung si-n lat
George Alexandrou este un bine-cunoscut reporter international, de origine greaca, scriitor si comentator politic, absolvent al Universitatii din Grecia, un fost hippiot si calator pasionat, luptator pentru ecologie. A fost directorul unui ziar istoric din Grecia, director de emisiuni de stiri al unui post de radio din Cipru, a coordonat apoi un program saptamanal de stiri la Radio “Vocea Greciei”, pentru grecii din diaspora, calugarii greci ortodocsi din Siberia, imigranti din Pakistan etc. Este casatorit cu Olga, o ucraineanca de origine rusa, si are doi copii.
Este autorul cartii “El a ridicat crucea pe ghiata”, un volum de 1.000 de pagini dedicat calatoriilor Sfantului Andrei, care exploreaza sursele, traditiile, rutele si culturile apostolului, volum pe care il defineste ca fiind “un goblen cultural”. Ideea cartii s-a nascut la Manastirea Noul Valaamo din Finlanda, unde se retrasese sa scrie o carte despre kalash, descendentii lui Alexandru cel Mare de la granita de nord-vest a Pakistanului. Acolo s-a gandit insa ca ar fi mai bine sa scrie o carte despre sfintii karelieni ortodocsi. De la calugari a aflat insa ca Apostolul Andrei a fost in Karelia. Odata ajuns in Grecia, editorul sau i-a sugerat sa scrie despre acest apostol. Asa a ajuns sa cunoasca legende, traditii, obiceiuri, texte etc. despre Andrei, din peste 50 de limbi si dialecte si a incercat sa vada daca diferitele traditii ale calatoriilor acestuia se potrivesc geografic si temporal, daca sunt macar posibile. Acestea toate au fost coroborate cu comentarii scrise despre vizita apostolului intr-o zona, ajungand sa descopere ca spre exemplu, “traditia kazahstana se potrivea din punct de vedere geografic si temporal cu cea sogdiana din Uzbekistan, aceasta era in concordanta cu cea partiana, iar aceasta se potrivea cu traditia siriana. Era ca un tren, un vagon dupa altul, pana cand am ajuns sa-mi lipseasca doar 20 de ani”, declara acesta intr-un interviu realizat de jurnalul ortodox de credinta si cultura “Drumul Emausului” din America. Acesti 20 de ani au fost completati de traditiile si dovezile romanesti. “Cel mai incredibil lucru a fost acela ca, potrivit vechilor traditii romanesti, anii pe care i-a petrecut acolo reprezinta exact perioada care imi lipsea”, spune acesta. In documentarea sa, foloseste traditii scrise din secolele II si III d.Hr. si este convins ca la acea vreme apostolii au putut strabate teritorii vaste, dovada fiind calatoriile din antichitate cunoscute sau hartile lui Ptolemeu, spre exemplu. Autorul monumentalului volum sustine cu argumente ca marginile pamantului pana unde le poruncise Iisus ucenicilor sa propovaduiasca Evanghelia Lui erau foarte exact cunoscute de lumea greco-romana. Astfel, pentru greci si romani, lumea se termina in abis, la antipozi, dupa Capul Prasum din Zimbabwe. “Faptul ca apostolii au reusit acest lucru intr-o oarecare masura este pus in lumina de istoricul Tertullian, care a scris in 170 d.Hr: “Avem diaconi, avem preoti si avem biserici, pana la sfarsitul pamantului.” Apoi descrie locurile: Sarmatia, Africa Subsahariana, Insulele Britanice si Scitia. Teritoriul sarmatienilor, de exemplu, se intindea de la Marea Caspica la lacul Baikal si de la Mongolia pana la Siberia”, mai spune cercetatorul grec.
Indreinul kalashilor din Pakistan si Indreanul romanilor
Pentru realizarea monumentalei sale carti, George Alexandrou a utilizat traditii orale si texte referitoare la Apostolul Andrei din greaca veche, greaca moderna, pontiana si calabriana, georgiana, abhaziana, slavona, sarba, rusa, ucraineana, romana, kalasha, baganda, kurda, etiopiana amharica, copta, araba, siriana aramaica, turca, turcik din centrul Asiei, iraniana, bulgara, engleza veche, engleza, germana, italiana, latina, albaneza, finlandeza, kareliana, armeana si foarte multe dialecte. A fost impresionat sa descopere la oamenii care vorbesc kalasha, din Pakistan, prezenta unui mesager al lui Dumnezeu cu numele de Indrein, si sa constate ca, in romana veche, Sfantul Apostol Andrei era numit Indrean.
O piesa aparte, care parea a nu completa uriasul puzzle
In timp ce traditiile separate din Bulgaria, Romania, Etiopia, ale vechilor aramaici, sirieni, copti, cele din Grecia si cele ale bisericilor care apartin de Roma, referitoare la Apostolul Andrei, se potrivesc toate, Declaratia de la Arbroath-Declaratia Scotiana de Independenta fata de Anglia, din 1320, care spunea ca scotienii au invatat credinta crestina de la Apostolul Andrei insusi, parea a nu se integra in uriasul puzzle. Dupa lungi cautari, Alexandrou a descoperit ca exista in antichitate o ruta care lega Scotia de alte locuri in care se stia ca fusese Andrei. El a identificat astfel un grup de laponi, numiti “oamenii foca”, vanatori de balene, care locuiau pe coasta baltica, unde se stia ca a poposit si apostolul. Acesti laponi au facut in antichitate comert pe mare, din Scandinavia pana la Hebrides, Orkney, Insulele Shetland si nordul Scotiei, unde exista un loc numit St. Andrew’s, care pastreaza si astazi relicve crestine de secole. In secolul I, Roma capturase sudul Britaniei, iar scotienii si pictii din nord, presati de inchiderea comertului in sud, au inceput sa foloseasca aceasta ruta celto-lapona veche, urmata probabil si de apostol. Asa s-ar putea explica mentionarea categorica a prezentei lui in Scotia in documentul amintit.
Apostolul nostru era umil si avea simtul umorului
Din traditiile studiate de George Alexandrou, s-a conturat imaginea si caracterul omului Andrei. Asadar, apostolul care i-a crestinat pe strabunii nostri era un om simplu, umil, dar ciudat. Traditiile din Kurdistan, Valaamo, Etiopia si Persia il descriu la fel. Avea obiceiul  de a fixa pietre mari sau cruci de fier pretutindeni. Cara un baston imens cu cruce. Era foarte modest si nu umbla cu prea multi discipoli dupa el. Nu predica multimilor, ca Petru sau Pavel. Aduna putina companie, precum un staret de manastire. Era in schimb un om cu simtul umorului. In acest sens, unele surse spun ca, atunci cand a vazut pentru prima oara saunele slavilor, la Novgorod, ar fi trimis scrisori prietenilor spunandu-le: ”Acesti slavi sunt niste oameni asa ciudati: se autotortureaza cu crengi de mesteacan”. Radea cand se gandea la acest lucru. A calatorit alaturi de crescatorii de reni din Laponia, cu hunii, a vorbit cu filozofii greci, comerciantii slavi, cunostea birocrati chinezi, a vizitat triburi primitive din nordul Pakistanului si pe berberii din desertul Sahara. A calatorit pe jos, cu barci si canoe, pe cai, pe camile, reni sau elefanti. Fiind foarte modest, nu a iesit in evidenta alaturi de triada Petru, Iacov si Ioan, desi a fost “cel dintai chemat”. Credea ca fiecare persoana pe care o intalneste este insusi Hristos. Traditia copta spune ca a fost persecutat la antropofagi. De altfel, el a mai fost persecutat in Kurdistan, la Sinopae in Pont, la Tesalonic, in Chalandritsa, langa Patras. Din apocrifa “Faptele lui Andrei” reiese ca era un tip inalt, putin aplecat de spate, cu spancene stufoase, care se intalneau deasupra unui nas mare. Avea parul ondulat si o barba carunta, care se separa in doua spre capat. Avea ochii, probabil, albastri.
De ce iconografia il reda intotdeauna batran pe Andrei
In traditia iconografica, Sfantul Apostol Andrei este redat la fel de batran ca si fratele sau Petru, desi, potrivit Scripturilor, Sfantul Andrei era mai tanar decat Petru. Chiar si Leonardo Da Vinci, in celebra pictura “Cina cea de taina”, l-a infatisat tot in varsta, dupa modelul icoanelor vechi existente la vremea lui. In Sinai, la Manastirea Sfanta Ecaterina, unde exista unele dintre cele mai vechi icoane crestine, Sfantul Andrei este pictat tot batran. Acest lucru se explica prin faptul ca in iconografie este redat chipul persoanei asa cum a fost vazut ultima oara. Numai Sfantul Ioan nu este pictat ca un om batran, deoarece a fost binecuvantat de Dumnezeu sa “salasluiasca pana cand voi veni”. Toti ceilalti apostoli sunt mereu portretizati la varsta mortii, intocmai ca si Domnul.
sursa : Gardianul.ro

Dumitru Manolache

---

Arcul de triumf ridicat de cei doi Galerius in Salonic (304), un monument al gloriei dacice

Arcul de triumf ridicat de cei doi Galerius in Salonic (304), un monument al gloriei dacice, fragment de Dumitru Balasa

Niels Hannestad afirma ca „cel mai important dintre monumentele tetrarhice care s-au pastrat, etse Arcul lui Galerius de la Salonic, orasul de resedinta al imparatului”.
De unde Columna de la Roma si Tropheum Traiani erau monumente ale infrangerii puterii dacilor, arcul de triumf de la Salonic ramen peste veacuri ca un insemn major al triumfului dacismului. Desi cercetatorii nu au cunoscut acest magnific edificiu de piatra, in afara de cativa neluati in seama, el se impune prin triumful dacismului in intreaga lume antica. Cu toate acestea, citadela peninsulara romana ofera o larga audienta unor urmasi ai lui Traian, in detrimentul imparatilor traco-daci. Vorbind despre Galerius, nu putem trece peste Arcul de Triumf de la Salonic ridicat de el in aceasta a doua capitala a Daciei, sud-dunarene. Este vorba de interesanta comunicare a cercetatorului Victor Stancu, intitulata Dacii in metopele Arcului de Triumf al lui Galerius de la Salonic. Comunicarea nu a fost luata in seama, desi acest edificu monumental face parte din „triologia dacica”: Columna de la Roma, Tropheum Traiani de langa Constanta si Arcul de Triumf de la Salonic. Acesta din urma este „un monument istoric mai putin cunoscut, dar tot asa de important ca si Tropheum Traiani si Columna Traiana de la Roma”, dupa cum remarca cercetatorul amintit, ba chiar mai important. El va trebui prezentat in toate manualele scolare ale Daco-Românilor.

Arcul lui Galerius „a fost ridicat de Senatul roman, in jurul anului 304 e.n., pentru a glorifica victoria cezarului C(aius) Galerius Valerius Maximus” (al carui bust apare in dreapta, daltuit in piatra) asupra persilor, castigata in anul 297 e.n., cu ajutorul trupelor de daci, compatriotii sai”. Metopele monumentului „ii prezinta pe daci ca factor principal in castigarea victoriei, fapt recunoscut de toti cercetatorii, incepand cu profesorul danez K.F. Kinch, a carui lucrare constituie piatra de temelie pentru studiile celorlalti.
In continuare, Victor Stancu prezinta scena „Cuvantul lui Galerius catre trupele de daci. Scena se petrce la Sardica (in Dancia Ripensis). In centru, in mijlocul a doua randuri de soldati echipati pentru razboi, purtand drapelele specifice dacilor-teribilul balaur cu cap de lup- Galerius in atitudine oficiala a imparatului. Prin poarta din stanga intra alti soldati in aceeasi tinuta si purtand aceleasi drapele”. Acestia ar fi Dacii „din nordul Dunarii” care au dat ajutor compatriotului lor in lupta contra persilor.
Tot Victor Stancu mentioneaza ca istroicul roman Al. T. Dumitrescu, analizand metopele Arcului de Triumf de la Salonic, colindele de Craciun (Imparatul Ler, curtile lui Ler etc), legende, traditii, ridicari topografice in zona, precum si vestigile gasite in sapaturile de la Resca (vechea Romula), sustine ca Galerius era originar din Romula, unde avea si un palat si unde a fost inmormantat si ca scena Cuvantarea lui Galerius s-a petrecut la Romula. Localizarea scenei la Romula (Resca, Oltenia) are la baza asemanarea capiteliului corintic al coloanei reprezentate in dreapta metopei cu capitelurile unora din coloanele gasite in sapaturile de aici” (la Romula). Dimitrie Cantemir, scrie: „mi-a povestit un voinic, Preda Stambol, roman din Tara Munteneasca precum in Tara Romaneasca aproape de Dunare, pe malul Oltului sa se fi vazand niste temelii de cetate, carora taranii de pe acolo din batranii lor apucand le zic Curtile lui Ler imparat, precum si din colindele Anului Nou si astazi au luat de pomenesc Ler Aler Domnul”. „O traditiune populara din comuna Cioara-Doicesti (Braila), se zice ca Ler a fost un imparat de la care au inceput colindele”. Relatarea lui Dimitrie Cantemir Ler, Aler Domnul o completam dupa cum urmeaza: (Ga)Ler(Ius) Aler(Ius) Dominus (imperator). Este un argument in plus pentru identificarea celor doi Galerius cu Ler Imparatul Dacilor si a cetatii Romula cu Recica, Recidava.
Si Victor Stancu trage concluzia ca „se impune o analiza meticuloasa si ampla asupra celor sustinute de Al. T. Dumitrescu”.
A doua metopa ce ne intereseaza este „jertfa lui Diocletian so Galerius ce precede lupta” Alta metopa analizata este „Batalia din tara Kurzilor-Sarja cavaleriei dace”. Aici apare „Galerius  galopand avantat spre inamic, cu avangarda (doi calareti in fata care au angajat batalia) si in spate cu restul trupelor calare, toti purtand drapelul dac caracteristic. Armata cu care va castiga victoria este compusa exclusiv din daci, ceea ce este semnificativ”. Dedesubt, „metopa il reprezinta pe Galerius calare, luptand cu seful inamic, care este de asemenea calare, si pe care il domina. Ce doi soldati ce urmeaza imediat calul lui Galerius, reprezentand, fara indoiala garda sa, sunt daci (dupa imbracaminte si scuturi), fapt de asemenea semnificativ”. Si incheie cercetatorul amintit, ca toate acestea „demonstreaza de o maniera sugestiva aportul militar important al elementului autohton din Dacia, la nivelul anului 300 e.n.”
Daca toata armata lui Galerius Maximus apare cu steagul dac (gnostic ofit) si cu ea castigase lupta impotriva Persilor si daca insusi imparatulk Galerius cel Batran se declarase „Dusman al numelui de roman si vrea sa schimbe titulatura Imperiului Roman in aceea de Imperiu Dacic” si chiar a schimbat-o, se mai poate cinva indoi de faptul ca limba traco-daca, Lingva rustica, avea circulatie in tot imperiul? Imperiu dac instaurat de Galerius, ca si arcul de Triumf de la Salonic constituie dovezi peremtoorii pentru dainuirea Dacilor de-a lungul mileniilor si ca asa zisa „nimicire” a neamului Dacilor este o simpla figura retorica. Adaugam ca inscriptia Arcului de Triumf a fost distrusa de peninsularii sovini.
Arcul de la Salonic este urmat de Arcul ridicat de imparatul Constantin cel Mare la Roma, dupa cum vom vedea mai jos. Ceea ce trebuie sa mai retinem indeosebi, este faptul ca „Ler Imparatul”, care apare in folclorul romanesc, este de fapt acest „imparat dac” Galerius. Ideea Imperiala si continuitatea Daco-Românilor pana in anul 1001 e.n., a fost tratata pentru prima data, in clarificarea continuitatii, de marele tracolog Iosif Constantin Dragan in Mileniul imperial al Daciei. Pentru identificarea lui Ler imparatulcu Galerius I si II pledeaza concluziile lui N.A. Constantinescu, care trateaza provenienta lui Ler din Valeriu, ca si din Galeriu. Acesta vorbeste de „figura legendara a lui Ler imparat” (probabil legat si de „Lerui Ler” din colinde) pus in legatura, fie cu numele amintite fie cu Galer(ius); si Galerius si Valerian (ne referim la imparatii romani cu acest nume) care au avut legaturi cu regiunile de la Dunare. Nu am la indemana opera lui Sextus Aurelius Victor (361), decat fragmentele din Fontes. Petru Maior socoteste pe Galerius „ dintra romanii cei de peste Dunare, nascut la Dachia ripense, drept din parinti prosti si el inca mai inainte au fost pastoriu de vite, pentru carea s-au si poreclit Armentarius, dar om frumos in trup, vestit si norocos ostas. Unde se nascuse acolo fu si ingropat; caruia loc el ii pusese numele Romulian, de pre numele mamei sale Romula”. In nota sa, Petru Maior repeta: „Insa Galerius a fost un om drept, este adevarat ca neslefuit si rural, insa demn de lauda: avea un corp frumos, remarcabil ostas si norocos in razboaie, nascut din parinti de la tara, pastor de turme. De unde i s-a si dat porecla de Vacarul. S-a nascut in Dacia Ripensis, si tot acolo a fost ingropat in localitatea pe care, dupa numele mamei sale Romula o denumise Romulianum”. Dupa Galerius Armentarius a urmat „intru imparatia romanilor, Galerius Maximinus”. El era „nepot de sora lui Armentarius”. Inainte  „ de a se face imparat se chema Dara”. Din familia lui, spune Petru Maior, se pastreaza si azi „preste Dunare” (la nord) „familie stralucita Dara”. Acelasi Sextus Aurelius Victor spune: „Galerius Maximinus nascut din sora lui Armentarius si numit inainte de a ajunge imparat cu numele adevarat Dara-prin nastere si instructie arata ca un pastor, insa avea o minte calma care pretuieste pe cei intelepti si invatati”.
Daca repetam singura eroare a lui Petru Maior, si anume, ca cei doi imparati, Galeriu Vacarul si nepotul sau Galerius Daran nu au fost romani, ci Daci- care au urat pe romanii ce-i robisera, informatiile sunt destul de valoroase.
Trebuie sa mai retinem faptul ca mama lui Galerius I se chema Romula si ca era daca. Romula este femininul lui Romulus. Locuitorii localitatii Romula sunt romanatieni (sau Romulenii) de mai tarziu. Datorita asemanarii intre viguroasa limba a Traco-Dacilor si cea a peninsularilor, sa nu facem greseala de a socoti ca toate cuvintele dace se trag din artificiala romana: „latina”.
Desi in toate studiile, Arcul de Triumf al lui Galerius este trecut intre monumentele de arta romana, pozitia sa, ca si initiatorul ei, dovedesc ca este vorba de un arc de triumf al artei traco-dace. Neglijandu-se cultura si originea lui Galerius-dac autentic- se produc grave erori. Traco-dacismul a fost dominanta teritoriala si lingvistica si chiar stiintifica. Alfabetul grec si latin au fost niste intamplari care au facilitat inventarul carturaresc, dupa cum cifrele arabe au deschis noi orizonturi calculelor universale.
Fragment din „Dacii de-a lungul mileniilor”, de Dumitru Balasa

LA MULTI ANI,DACILOR!!!

‎...Sa ai curajul sa spui DA......Sa ai curajul sa spui NU... ...Si-n fiecare clipa grea....Sa fii mereu,acelasi TU.... ...Sa stii sa crezi....Cand altii te inseala.... ...Sa te ridici....Cand altii te doboara..... ...Sa poti pastra...Ce altii vor s-alunge.... ....Sa stii sa razi...Cand inima iti plange..... ...Si cald, TU sa ramai!!....Chiar de afara ninge..... ...Aceasta este harta......Si calea de-a invinge!!!(Rudyard Kipling)

"Invata cine esti. Invata ce faci bine si fa-l cat mai mult. Invata ce faci rau. Nu-l mai fa. Fii Tu schimbarea pe care vrei sa o vezi in tara. Uite-te la fratele tau. Sustine-l. Ajuta-l. Iubeste-l. E fratele tau. Cresteti impreuna. Nu-i ma da in cap. Iubiti-va. Iubiti-ma. Faceti curat. Organizati-va. Creati o viziune. Creati o structura. Ganditi pe termen lung . Adaugati valoare. Lasati lumea mai buna. Credeti in idealuri. Munciti mai mult. Visati mai mult. Cititi mai mult. Cunoaste-ti-va trecutul. Luati tot ce e mai bun din el. Nu mai faceti aceleasi greseli. Fiti uniti.Nu va mai tradati unul pe altul. Nu mai cautati probleme. Cautati solutii. Nu mai vorbiti. Actionati. Nu daramati. Construiti. Nu mai barfiti. Laudati. Nu mai furati. Daruiti. Nu mai urati. Iubiti. Nu mai mintiti. Fiti integri. Nu mai fiti tematori. Fiti curajosi. Nu renuntati usor. Perseverati. Nu va limitati. Autodepasiti-va. Nu judecati. Iertati. Nu luptati Impotriva. Luptati Pentru. Nu supravietuiti. Faceti istorie. Nu va vindeti sufletul pentru un mititel. Sau pentru un Hermes. Pentru nimic! Nu va mai indoiti. Nadajduiti. Nu mai disperati. Credeti! Nu mai faceti lucrurile de mantuiala. Fiti competenti. Nu mai spuneti merge si asa. Fiti profesionisti. Nu mai aruncati pisica de la unul la altul. Fiti responsabili. Nu mai cereti. Dati. Nu mai impiedicati. Ajutati. Nu va plafonati. Invatati. Nu mai plecati capul. Stati drepti. Indrazniti!" Alexandra Svet                             

LA MULTI ANI,DACILOR!!! TRAIASCA DACIA  MARE!!!