ATLANTIDA A EXISTAT IN MAREA NEAGRA

Atlantis…

Atlantida a existat în Marea Neagră, din continent mai rămînînd doar Insula Şerpilor

Susţinătorii plasării Atlantidei în Marea Neagră cred mai departe că adevăratele dovezi sînt îngropate în apropierea coastelor României, iar Insula Şerpilor e o rămăşiţă a înfloritoarei civilizaţii de acum 10.000 de ani.

Atlantidă românească

Etnograful Adrian Bucurescu arată că fabuloasa ţară s-a scufundat în marea denumită de egipteni Siriath, adică Marea Neagră. În cinstea lui Orpheus, împăratul-zeu numit de atlanţi, şi urmaşii lor direcţi, tracii, egiptenii au ridicat acum mai mult de 5.000 de ani, la Giseh, enigmaticul Sfinx. În 1913, în „Dacia preistorică“, Nicolae Densuşianu localiza Atlantida între Porţile de Fier şi Sfinxul din Bucegi. „Atlantis“ este tradus de unii lingvişti prin „Fericire“, iar grecii antici denumeau actuala Insulă a Şerpilor din Marea Neagră, Makaron, adică „A fericiţilor“. Nu departe de ea, arheologii ruşi au descoperit impresionante ruine subacvatice atribuite, după unii, atlanţilor. În apropiere, la Hamangia, au fost găsite uimitoarele figurine din lut, intitulate generic „Gînditorul“ şi datate 5000-3000 î.Hr., într-o perioadă cînd de gîndire abstractă nu putea fi vorba. Însăşi cetatea Histria conţine o ciudăţenie: pare a fi construită pe role.

Insula Şerpilor, rămăşiţa unui continent

Conform ipotezei susţinute de tot mai mulţi adepţi, din străvechea Atlantidă a rămas doar Insula Şerpilor (foto). Certitudine este doar faptul că pe colţurile de stîncă azi pustii se ridica pe vremuri un superb templu închinat zeului Apollo. Puţini ştiu că însuşi Mihai Eminescu a vorbit în versurile sale de enigmatica Atlantidă din Marea Neagră. „Din Fundul Mării Negre, din înalte-adînce hale/ Dintre stînce arcuite, din gigantice portale/ Oastea zeilor Daciei în lungi şiruri au ieşit“. Locuitorii Insulei Şerpilor din antichitate era numiţi Blajini sau Preafericiţi şi erau consideraţi urmaşii atlanţilor. Ipoteza existenţei unei Atlantide pe teritoriul actualei Mări Negre a fost îmbrăţişată şi de Robert Ballard, descoperitorul Titanicului. Acesta susţine că, în urmă cu circa 7.000 de ani, fîşia de pămînt care separă Mediterana de lacul Mării Negre a cedat sub presiunea apei, distrugînd civilizaţia momentului respectiv. Un argument în sprijinul localizării continentului dispărut în spaţiul românesc este şi acela că, în faza de descompunere a imperiului, atlanţii practicau intens sacrificiile umane, obicei sîngeros şi crud pe care-l aveau geto-dacii.

Atlanţi la Şinca Veche?

Charles Berlitz a publicat într-una din cărţile sale, „Atlantis, al optulea continent“, o hartă modernă a planşeului Oceanului Atlantic. În zona Insulelor Canare, el arată că există şi azi, acoperit de ape, un masiv muntos numit Dacia (foto). De aici, presupunerea că atlanţii au plecat către zona Carpato-Danubiană, iar tracii ar fi urmaşii atlanţilor. Poate au ajuns în Insula Şerpilor (Albă) unde exista acel templu al Zeului Soare (atlanţii aveau o religie bazată pe cultul Soarelui), apoi unul închinat lui Ahile sau chiar mormîntul semizeului. Edificiul antic avea formă pătrată, fiecare latură avînd 29,87 m şi se pare că avea nouă altare. Funcţiona şi ca oracol şi se spune că aproape totul era din aur, marmură albă şi mărgăritare. Legendele romane spuneau că templul alb nu a fost construit de mîna oamenilor, ci era de origine divină. Motiv pentru care întreaga insulă a fost numită Insula Sfîntă. Atlanţii e posibil să fi ajuns şi prin părţile Braşovului, dacă ar fi să dăm crezare ipotezei care susţine că enigmaticul Templu al Ursitelor de la Şinca Veche a fost întemeiat de aceeaşi civilizaţie care a ridicat şi Templul Alb din Insula Şerpilor. Un lucru e sigur şi uimitor: tracii au avut cunoştinţe extraordinar de avansate pe care nu prea avea de unde să le ia decît de la nişte colonizatori, necunoscuţi deocamdată.

Din ce cauză s-a scufundat?

• Astronomul polonez M.M. Kamienski a apreciat că aşa-numita Cometă a lui Galilei s-a ciocnit cu Terra ( 9541 î.Hr.) şi a produs scufundarea Atlantidei. Inginerul german Otto Muck susţine că în Oceanul Atlantic ar fi căzut cu o viteză de 20 km/secundă un meteorit gigant cu diametrul de 10 km. Legenda potopului este arhicunoscută. Această faimoasă catastrofă a lumii antice poate fi întîlnită la majoritatea popoarelor, cu excepţia aborigenilor australieni, a laponilor şi eschimoşilor. Oamenii de ştiinţă admit faptul că la baza mitului a stat un fenomen real, verificabil istoric şi arheologic, uriaşele inundaţii fiind o consecinţă a încălzirii climei după ultima glaciaţiune. Potopul menţionat şi în Vechiul Testament şi apreciat de Vatican că a avut loc acum 13.100 de ani, a lăsat din Atlantida numai „Insula celor 7 cetăţi“.

Multe legende venite de dincolo de timp vorbesc despre pamânturi sfinte aflate pe locul unde acum domină Marea Neagră. Unii cercetători afirmă că aici este localizată străvechea Atlantida, cu templele sale, în special Templul lui Apollo, zeul soarelui, a cărui origine hiperboreană începe să capete un contur tot mai precis. Din străvechea Atlantida, se zice, că a rămas doar Insula Şerpilor.Insula Şerpilor a fost un teren mistic, un loc de trecere între două lumi. Aici, pe colţurile de stâncă acum pustii, se ridica pe vremuri un superb templu care a fost închinat solarului Apollo. Apele mării îi protejau pe preoţii solari de vizitele curioşilor şi ale profanilor.
Marele Diodor amintea în scrierile sale Insula Şerpilor, cunoscută ca Insula Leuky:  “În faţa ţinutului celţilor, în parţile Oceanului, este o insula numită Leuky, adică Albă. Latona, mama lui Apollo, s-a născut aici şi din cauza asta Apollo este mai venerat aici decţt ceilalţi zei… Această insulă era numită şi Helixea (Felicia) sau “nesos makaron”, Insula Preafericiţilor. Nu departe de acolo erau munţii Riphei (Carpaţi)…”
Preafericiţii sau Blajinii erau urmaşii atlanţilor, cunoscuţi şi sub numele de rămăni. Despre ei textele vechi amintesc că locuiau pe lângă apele cele mari în care se varsă toate apele, iar folclorul românesc spune că în acele tarâmuri îşi are Dumnezeu cetatea de unde guvernează toate ale lumii, bune şi rele. Ipoteza existenţei unei Atlantide pe teritoriul actualei Mări Negre a fost îmbraţişata şi de Robert D. Ballard, fost ofiţer al armatei maritime a Statelor Unite şi oceanograf specializat ân arheologie acvatică, printre altele fiind descoperitorul rămăşiţelor Titanicului şi a navei de luptă Bismark. Acesta susţine că în urmă cu circa 7.000 de ani, fâşia de pămâînt care separa Mediterana de lacul Mării Negre a cedat sub presiunea apei. Revărsarea acesteia a fost catastrofală pentru civilizaţia momentului respectiv. Forţa apei a distrus totul în calea ei, iar egalizarea celor două nivele s-a făcut abia după 40 de zile. O serie de construcţii ciudate au fost depistate, cu ajutorul sonarului, pe fundul mării. Să fie oare vorba despre Atlantida? Susţinătorii plasării Atlantidei în Marea Neagră cred mai departe că adevăratele dovezi sunt îngropate în apropierea coastelor României, iar Insula Şerpilor e o rămăşişă a înfloritoarei civilizaţii de acum 10.000 de ani.
Etnograful Adrian Bucurescu arată că Atlantida s-a scufundat în marea denumită de egipteni Siriath, adică Marea Neagră. În cinstea lui Orpheus, împăratul-zeu numit de atlanţi, şi urmaşii lor direcţi, tracii, egiptenii au ridicat acum mai mult de 5.000 de ani, la Giseh, enigmaticul Sfinx. În 1913, în „Dacia preistorică“, Nicolae Denşuşianu localiza Atlantida între Porţile de Fier şi Sfinxul din Bucegi. „Atlantis“ este tradus de unii lingvişti prin „Fericire“, iar grecii antici denumeau actuala Insula a Şerpilor din Marea Neagră, (Nesos) Makaron, adică „A fericiţilor“. Nu departe de ea, arheologii ruşi au descoperit impresionante ruine subacvatice atribuite, dupa unii, atlanţilor. În apropiere, la Hamangia, au fost găsite uimitoarele figurine din lut, intitulate generic „Gânditorul“ şi datate 5000-3000 î.Hr., într-o perioadă când de gândire abstractă nu putea fi vorba.
Însaşi cetatea Histria conţine o ciudaţenie: pare a fi construită pe role. Este vorba despre un sistem de coloane orizontale peste care a fost construit zidul propriu-zis. Pentru cei care nu sunt specialişti, le spunem doar că astfel de construcţii folosesc, la ora actuală, arhitecţii japonezi pentru a atenua şocul cutremurelor. Este celebrul sistem de “clădiri pe role” care asigură siguranţa înaintea cutremurelor de orice fel. De unde cunoşteau grecii veniţi aici, pe ţărmul Mării Negre, această tehnică? Şi dacă o cunoşteau, de ce cetaţile din patria lor (mult mai încercată din punct de vedere seismic) şi din alte zone colonizate nu au fost construite în acelaşi mod?…
Charles Berlitz a publicat într-una din carţile sale, „Atlantis, al optulea continent“, o hartă modernă a planşeului Oceanului Atlantic. În zona Insulelor Canare, el arată că exista şi azi, acoperit de ape, un masiv muntos numit Dacia. De aici, presupunerea că atlanţii au plecat către zona Carpato-Danubiană, iar tracii ar fi urmaşii atlanţilor. Poate au ajuns în Insula Şerpilor (Alba) unde există acel templu al Zeului Soare (atlanţii aveau o religie bazată pe cultul Soarelui), apoi unul închinat lui Ahile sau chiar mormântul semizeului. Edificiul antic avea formă pătrată, fiecare latură având 29,87 m şi se pare că avea nouă altare. Funcţiona şi ca oracol şi se spune că aproape totul era din aur, marmură albă şi mărgăritare. Legendele romane spuneau că templul alb nu a fost construit de mâna oamenilor, ci era de origine divină. Motiv pentru care întreaga insulă a fost numită Insula Sfântă. Atlanţii e posibil sa fi ajuns şi prin parţile Braşovului, dacă ar fi să dăm crezare ipotezei care susţine că enigmaticul Templu al Ursiţelor de la Sinca Veche a fost întemeiat de aceeaşi civilizaţie care a ridicat şi Templul Alb din Insula Şerpilor. Un lucru e sigur şi uimitor: tracii au avut cunoştinte extraordinar de avansate pe care nu prea avea de unde sa le ia decât de la nişte colonizatori, necunoscuţi deocamdată.

Memento mori

de Mihai Eminescu

” Din fundul Mării Negre, din înalte-adânce hale
Dintre stânce arcuite, din gigantice portale
Oastea zeilor Daciei în lungi şiruri au ieşit…
Zeii Daci ajung la marea, ce deschide-a ei portale,
Se reped pe trepte’nalte şi cobor în sure hale
Cu lumina, ei îngroapă a lor trai întunecos;
Dară ea, înfiorată de adânca ei durere,
În imagini de talazuri cânt-a Daciei cădere
Şi cu-albastrele ei braţe ţărmii mângâie duios.”

Potopul a inceput in Romania
Biblia vorbeste despre un mare potop caruia nu i-a supravietuit decat Noe si familia sa. Mergand pe firul Bibliei, constatam ca, dupa ce fiii lui Noe s-au despartit si a plecat care incotro. Numai ca, desi in afara lor nu mai ramasese nici un om pe Pamant, fiii lui Noe s-au intalnit, totusi, cu oameni. Dar nu de inadvertentele Bibliei ne vom ocupa in acest material. Analizind scrierile vechi ale fiecarui popor, constatam ca la fiecare gasim cate un potop din care s-au salvat foarte putini. Ce e mai interesant, e faptul ca legendele românesti vorbesc, la randul lor, despre diverse inundatii catastrofale, dar cine sa ia seama la niste ‘povesti’, cum le spun majoritatea românilor.
Si totusi, atunci cand aceste “povesti” sunt demonstrate fizic, cu vestigii fizice descoperite, lumea stiintifica amuteste, da putin inapoi si apoi incearca sa demonstreze noua ipoteza, uitind ca tot ea refuza sa accepte niste idei ce pareau a depasi realitatea construita cu migala, de unii pseudo-cercetatori, timp de ani de zile.
Sfirsitul Atlantidei si inceputul Potopului
Michael Robinson este profesor la Universitatea Ohio si este specializat in inundatiile catastrofale care s-au abatut asupra Pamantului din cele mai vechi timpuri.
A fost unul dintre cei care au imbratisat ipoteza emisa de Robert Ballard, cand acesta afirma ca Potopul Biblic a inceput in bazinul Marii Negre. Numai ca, spre deosebire de Ballard, Michael Robinson a preferat pentru cercetarile sale nu tarmul turcesc, unde echipa primului a descoperit doar o epava de corabie veche de cateva mii de ani, ci tarmul nordic românesc, in apropiere de insula Serpilor, si undeaparatura a inregistrat niste constructii ciclopice stranii, piramide si catedrale ce par de neinchipuit pentru zilele noastre.
“In cercetarile mele m-am bazat foarte mult pe textele mistice care arata ca toate civilizatiile isi au radacinile pe teritoriul patriei dumneavoastra si am avut acces la toate descoperirile facute in România, din acest punct de vedere, descoperiri de care românii nici macar nu au auzit”. Robinson face mai mult. El isi face cercetarile in lungul bazinelor riurilor românesti, despre care considera ca sunt ramasite ale unui fluviu imens care strabatea continentul eurasiatic sau chiar ale unui lac cu apa dulce care acoperea România in urma cu mai multe zeci de mii de ani. Ipoteza sa este destul de indrazneata, dar nu singulara. Afirma ca pe teritoriul României Mari ar fi fost fantastica Atlantida si ca cetatile descoperite in munti nu sunt decat ramasite a ceea ce a mai ramas din stravechea civilizatie, dupa scufundarea acesteia. Mai mult, suprapune aceasta ipoteza cu o alta, cea a originii Potopului, punind egalitatea intre cele doua evenimente.
“Ceea ce oamenii au numit Noe si familia sa, au fost, in fapt, singurii atlanti care au supravietuit cataclismului. Iar arca a fost construita din lemn de cedru la dumneavoastra, in România, locul de unde a inceput si marea inundatie a Pamantului”.

Sfinxul, ce s-a dovedit a fi cheia, « farul » Kogaionului, o infatiseaza pe Marea Mama – personificare a Pamantului, matrice si receptacul al vietii…. Principala functie a Sfinxului din Bucegi se identifica in structura atributiva a Zeitei numita Tara, din traditiile Indiei si Tibetului . In limba sanscrita Tara (Târa) inseamna Stea, iar Tara (Târâ) inseamna Salvatoare. Conform textelor budiste Tara este Stea calauzitoare; ea este cea care arata drumul si conduce pana la pragul realizarii supreme.

“Daci montibus inhaerent”, adica “Dacii (care) stau aninati de munti”, scrie istoricul roman Lucius Annaeus Florus. Nenumarate cetati geto-dacice s-au descoperit indeosebi pe munti si pe dealuri, mai rar in campii. Stramosii nostri erau asadar “neam de piatra”, dupa cum le spuneau primii nostri istorici, mai romantici decat cei de mai incoace.

Muntii Carpati sunt plini de vestigii preistorice, pe care unii visatori le numesc “atlante”, altii “pelasgice”. In acest sens, Bucegii aprind imaginatia prin toponimie, dar mai ales prin multimea de megaliti, fie ca au fost sculptati de mesteri din stravechime, fie ca i-ar fi cioplit vantul, zapada si ploaia. Cele mai spectaculoase astfel de monumente sunt, desigur, Sfinxul Romanesc si Babele.

Pământul  uitat de timp

Tuathanii sau hiperboreii nu au dispărut aşa cum lasă să se înţeleagă legenda Atlantidei. Ei există si au existat  întotdeauna. „ În sfârşit cât despre superioritatea  tradiţiei dacice până în Evul mediu, în epoca întemeierii principatelor române, aceasta nu are nimic neverosimil; în privinţa epocilor mai moderne, poate să nu fie vorba decât de o transmie mai putin consistentă; evident este destul de dificil să găseşti ceva care să permită să fii absolut afirmativ în această  problemă, ca şi atunci când este vorba să ştii până în ce moment tradiţia druidică, pe de altă parte, a rămas cu adevărat vie… Acesta (Regele Lumii-n.n) joacă un rol important în istoria Ioanei d’Arc, şi unii o consideră ca titlu al şefului unui anumit centru spiritual care, în acea epocă, ar fi existat încă undeva în Europa, fără să poată fi localizat însă într-un mod precis. Mă întreb dacă nu se poate face o apropiere cu numele acela de Căliman, Caraiman al cărui sens este în orice caz foarte apropiat” spune R. Guenon în corespondenţa sa cu V Lovinescu.

Însuşi Lovinescu ne spune următoarele: „ (Dacia) a fost centrul suprem al unei tradiţii mult mai puternice şi mai pure decât tradiţia celtică. Ocupaţia romană a durat numai de la 110 la 275 d.Ch, în total 185 de ani.Şi mai puţin de o treime din Dacia a fost ocupată; Transilvania şi Oltenia actuală. În tot restul ţării  dacismul  a subzistat fără să fie tulburat….Centrele spirituale ale dacilor se găseau în masivele centrale ale munţilor cei mai sălbatici şi mai de nepătruns din Europa. După părăsirea de către romani , avalanşa invaziilor barbare, care a durat mai mult de 1000 de ani, s-a preciptat peste Dacia făcând astfel imposibilă nu numai viaţa citadină ci chiar viaţa agricolă. O imensă pădure a acoperit Dacia şi viaţa pastorală s-a generalizat din nou mai ales în munţii centrali inaccesibili… În jur, barbarii goţi, ostrogoţi, vandali,gepizi,slavi,cumani,pecenegi, unguri, mongoli au făcut vid. Să lasăm pe istorici să se lamenteze si să constatăm că  că acest fapt a  ocrotit  tot ceea ce trebuia să rămână neviolat…Tradiţia dacică a continuat să subziste netulburată, în afara istoriei care se făcea în jurul ei. Astfel , când în sec XIII-XIV când au fost întemeiate principatele  Moldovei, Valahiei şi Transilvaniei, a căror reunire avea să formeze  România modernă, Dacia era neatinsă de istorie, ea se găsea în sensul cel mai riguros şi literal al cuvântului ,în aceeaşi stare ca pe vremea în care domnea peste ea Ler Împărat”! „Apa trece , pietrele rămân” spune tradiţia românescă şi  acei ţărani de prin crângurile şi cătunele munţilor,puţini şi bătrânicare mai stiu  legendele  şi tradiţiile legate de Centrul Lumii, de Regele Lumii şi de Marea Maică Dochia se încăpăţânează  cu îndârjire să păstreze intactă Întelepciunea Sf Graal şi inviolabilitatea  misteriosului Avalon, locul unde se ascunde aceasta.

zamolxe

FRATIA COIFURILOR REGILOR GETI

Langa Copuzu de astazi, in urma cu peste doua milenii, regele getilor, Dromichete, si-a facut capitala si l-a adus in lanturi pe generalul macedonean Lisimah, mana dreapta a lui Alexandru cel Mare, dupa ce i-a infrant ostile. Si astazi se mai gasesc in pamant urme ale acelor timpuri, scormonite de localnici si de arheologi.
Despre tracii pagani s-a scris ca (...) se fereau de carne si imbucau doar miere, lapte si branza, straduindu-se sa vietuiasca in pace cu vecinii, drept pentru care Strabon i-a numit capnobati (...), traind numai cu aerul pe care-l trag pe nari. Altii staruiau intr-o evlavie si mai fara de seaman, lipsindu-se de femei, ktistii, adica "cei care indreapta legile" strambate de cei nevolnici, o stirpe de slaviti mulgatori de iepe, mancatori de lapte si cei mai drepti dintre oameni, asa cum au fost descrisi tracii de Homer si de Herodot. In Piscul Crasanilor, in punctele Delus, Platou si Lutarie, s-au gasit urmele de dimensiuni impresionante ale unei cetati getice, despre care Vasile Parvan a afirmat ca este Hellis, Cetatea Soarelui, resedinta lui Dromichete.Tot aici,inscriptiile tracice plaseaza locul nasterii si copilariei GEMENILOR CERESTI(APOLLO SI ARTEMIS).Acest  loc sacru s a numit NETIN DAVA -"Cetatea Nasterii"si se afla pe malul apusean al lacului Saratuica ,in stinga Ialomitei.Si tot aici,pe teritoriul satului PIERSICA(Ialomita) se afla si locul unde se afla si OCHII GETILOR,la 10 km de Copuzu.  COIFUL GETIC DE LA COTOFENESTI-OBSERVATI ULUIOAREA ASEMANARE CU IMAGINEA DE MAI SUS Legenda spune ca atunci, la începuturile istoriei, regii traci, stapânitorii Lânii de Aur din cântecele orbului Homer, domnitori si peste lumea dunareana, erau uniti între ei de un juramânt tainic. O lege a tacerii învelea acest juramânt pentru ca dusmanii sa nu stie ca ei îsi aparau împreuna pamânturile si comorile. Vorbele vechi spun ca, de fapt, triburile tracice de pe teritoriul României erau într-un fel unite prin înfratirea regala a conducatorilor, cu mult înainte de marele Burebista. Cei alesi, initiati în « Taina Juramântului » Tracii purtau ca semn de recunoastere coifuri de aur sau de argint gravate cu semne anume, numai de ei întelese si stiute. Dar asta ar însemna o rasturnare aproape totala a ceea ce se cunoaste! Sa fi fost spatiul românesc leaganul unei culturi extraordinare, si asta cu 3.000 de ani înainte de Hristos? O civilizatie avansata, uluitoare, despre care nu se stie înca nimic? Marii regi traci, cu nume uitate prin locurile în care s-a nascut istoria, sa fi fost uniti si prin legaturi de sânge? Sa fi existat, poate, o dinastie tracogeta al carei mister nu s-a gândit înca nimeni sa-l dezlege? Iar coifurile din aur sa fi fost într-adevar semnul primei regalitati din arcul carpatodanubiano-pontic? Cât e legenda aici si cât e adevar? Sa existe oare, ca si în cazul uluitoarei povesti a Troiei lui Schillemann, un sâmbure de adevar? Am enumerat doar câteva dintre teoriile si întrebarile care nu exista în niciun manual de istorie. Putini stiu însa ca, în România, au fost aduse la lumina câteva tezaure ce ar putea contine un raspuns. Au fost descoperite, pe rând, nu mai putin de cinci coifuri tracice, lucrate integral din aur sau argint, care contin, absolut straniu, aceleasi motive si au aproape aceleasi însemne încrustate pe ele. Coifurile din aur au fost gasite la sute de kilometri distanta unul de altul, în locuri diferite, dar toate dateaza din aceeasi epoca predacica si au asemanari uluitoare. Primul, cel mai cunoscut dintre ele, coiful de la Peretu, apoi cel din mormântul de la Cotofenesti, înca unul descoperit la Cucuteni, lânga Iasi, cel de la Agighiol, dezgropat tot dintr-un mormânt regal si ultimul, cel mai enigmatic dintre toate, coiful gasit nu se stie exact cum, pe malul Dunarii, lânga Portile de Fier. Acesta a si disparut în mod misterios din tara, pentru a reaparea tocmai peste Ocean, într-unul dintre cele mai mari muzee ale lumii. Cinci coifuri din metal nobil care seamana ca si cum ar fi fost faurite de aceeasi mâna, desi acest lucru este imposibil. Sa fie ele semne ale legaturilor unei civilizatii uluitoare si asupra careia nimeni nu s-a straduit sa se aplece cu destul de multa osârdie, exact cum par sa fie si misterioasele cranii din cristal descoperite în sapte parti ale Terrei? FRATIA REGILOR GETI COIFUL GETIC DE LA PERETU Fixate pe harta, locurile în care au fost descoperite coifurile din aur formeaza exact un arc de cerc între Carpati si Dunare, care începe din capatul sud-estic, de la Iasi, trece prin Tulcea, prin Prahova, apoi Mehedinti si se închide în coltul sud-vestic al tarii, lânga punctul de intrare a Dunarii în România, la Cazane. “Existenta unei legaturi strânse între conducatorii triburilor tracice aflate la nord de Dunare sau chiar si cu cei de pe malul sudic, din Bulgaria de azi, ar putea parea, la prima vedere, speculativa, explica marele arheolog român, profesorul Vasile Boroneant, cel care a dezgropat tezaurul din aur de la Hinova si al carui elev, Emil Moscalu, supranumit “aventurierul arheologiei românestii a adus la lumina coifurile din mormintele de la Peretu si Agighiol si a urmarit primul “teoria Juramântului Traci. “Eu cred ca civilizatia traco-getica din zona dunareana existenta aici în urma cu 3.000 de ani era nebanuit de dezvoltata. Atinsese o amplitudine deosebita de ritual specific, religios si razboinic, era stratificata chiar institutional, sunt dovezi uimitoare ca aveau sisteme de comunicare paleoalfabetice, nedescifrate înca, si puteau fara discutie sa fabrice propriile obiecte de podoaba necesare acestor ritualuri. Chiar obiecte absolut deosebite, unicat, cum sunt coifurile si chiar marele tezaur, despre care eu cred ca era de productie autohtona, fiind pradat ulterior de populatiile migratoare care au trecut pe aici, si nu fabricat de acestia, asa cum se crede acum. Dovada complexitatii nebanuite a lumii tracice este existenta obiectelor uimitor de importante si de complexe descoperite în necropolele din acea perioada, cum sunt chiar coifurile din aur si alte piese de tezaur mari, dar si marea asemanare stilistica a motivelor de pe coifuri, mai cu seama ca ele se regasesc într-un spatiu atât de întins, din Moldova pâna în Banatul de azi, pe toata curbura arcului carpatic. Lumea traca avea fara îndoiala legaturi cu lumea exterioara, dar existau si legaturi între conducatorii triburilor, legaturi de ajutor reciproc si de aparare. Uluitorul coif dezgropat la Peretu este inconfundabil. Imaginea lui o cunosc si copiii de scoala. Aproape 800 de grame de argint aurit masiv, împodobite cu motive ciudate. Simboluri de animale gravate pe aparatorile obrajilor si pe partea din spate, iar fruntea lata, prelungita de doi ochi mari, fascinanti, si încruntati a neînduplecare. Simboluri a caror semnificatie nu a putut fi înca descifrata. Dar, straniu, aceeasi privire hipnotica data de ochii supradimensionati se repeta identic pe coiful de la Cotofenesti, din Prahova. Un kilogram de aur pur de 24 de karate, parca lucrat de aceeasi mâna si folosind aceleasi simboluri. Al treilea coif este tot din aur si are, ca si celelalte, taieturi identice în zona urechilor, aceleasi reprezentari de animale fantastice si, cu toate ca-i lipseste partea din fata, se ghiceste acolo începutul ochilor uriasi, fabulosi. Acesta a fost dezgropat aproape de capatul nordic al tarii, la Cucuteni.  COIFUL DE LA COTOFENESTI  COIFUL DE LA CUCUTENI-BAICENI Din intamplare sau dinadins, marile descoperiri arheologice din Romania sunt tinute in umbra, dosite, minimalizate sau tratate cu indiferenta, desi existenta lor vorbeste despre o civilizatie precrestina uluitoare, care ar face mandria oricarei tari. Avem nevoie de recunoastere internationala? Istoria ne-o ofera din plin. Cavalerii purtatori de coifuri de aur au trait si au locuit chiar aici, pe locurile unde noi astazi mergem in viteza cu masina sau trenul, unde construim blocuri si sosele, pe unde ne atintim privirea in gol, fara sa vedem nimic altceva decat camp, dealuri sau iarba. Apoi, cineva baga din intamplare plugul mai adanc in pamant si deodata ies la iveala comori, campurile se umplu de vechi sate tracice, dealurile de cetati si iarba e roasa de animale fantastice cu pene si solzi. Trei dintre cele cinci coifuri au fost descoperite intamplator de tarani: Iasi, Prahova si Teleorman. Despre cel de la Tulcea, descoperit in 1930, se stie ca era intr-un mormant asemanator celui din Teleorman, in care capetenia a avut alaturi nu doar caii si carul, dar si sotia. Cel mai putin se stie despre descoperirea coifului de la Portile de Fier: a aparut pur si simplu, prin 1913. Coiful din argint aurit este aproape necunoscut in Romania, fotografia lui fiind publicata, pentru prima data, abia in 1963. In 1969, el va fi incadrat de marele istoric si arheolog Dumitru Berciu, in celebrul sau studiu despre arta traco-getica. Ce se stie cu siguranta este ca imediat ce a fost descoperit a fost scos din tara. Asa a ajuns in Colectia Trau din Viena, si de acolo in America. Acum se afla la Metropolitan Museum din New York...  COIF GETIC DE LA PORTILE DE FIER                                                                    FORMULA AS.

Kogaionul-muntele sfant al dacilor

Motto: ”Căci nu este nimic ascuns, care nu va fi descoperit 
şi nimic tăinuit, care nu va ieşi la lumină. Dacă are 
cineva urechi de auzit, să audă:” (Marcu 4:22-23) 

Despre muntele sacru al dacilor s-a vorbit mult, însă cercetătorii nu au reuşit încă să ajungă la un consens în ceea ce priveşte localizarea sa. Unii sunt de părere că acest munte sacru al antichităţii ar fi Ceahlăul, iar alţii, susţin că acest munte atât de venerat al antichităţii preelene ar fi Bucegiul.
Care are dreptate? Pornind să judecăm după legea exclusivismului, din două păreri doar una poate fi adevărată ! Care să fie aceea? O să vedem în măsură în care ne-o permit documentele!
Vă voi cere scuze, de la bun început, pentru că nu voi trata acum foarte cuprinzător această problemă a Muntelui Sacru, ci doar vă voi atrage atenţia asupra unor chestiuni ce nu pot fi trecute cu vederea. Funcţie însă de interesul manifestat, voi reveni cu alte articole pe tema aceasta.
Pentru a arăta ca Muntele Sacru al dacilor – Kogaionul – este muntele sfânt al antichităţii, vom apela la izvoare istorice, mitologice, la simbolism şi la …. geografie !
Să vedem pentru început, ce ne spun dovezile existente despre localizarea Kogaionului – muntele sacru al antichităţii, considerat de tradiţiile vechi, centrul şi polul lumii ?
Localizarea Kogaionului după declaraţia lui Strabon
Strabon ne spune explicit: „Tot aşa şi acest munte a fost recunoscut drept sacru şi astfel îl numesc geţii; numele lui, Kogaionon, era la fel cu numele râului ce curgea alături” (Geografia, VII,3,5) Acelaşi autor ne spune că aici se afla şi peştera unde se retrăgea marele preot al lui Zamolxe, care-i purta numele, fiind el însuşi considerat zeu: „La început el (Zamolxe) a fost ales mare preot al celui mai venerat zeu de-al lor, iar după un timp a fost socotit el însuşi zeu. S-a retras atunci într-o peşteră, inaccesibilă altora şi acolo şi-a petrecut o bună bucată de vreme, întâlnindu-se rar cucei de afară, doar decât cu regele şi cu slujitorii săi”
Din mărturia lui Strabon tragem însă şi o altă concluzie pe care însă nu o vom dezbate în studiul de faţă. Catehizarea nu este un obicei creştin întrucât ea era practicată în cultul lui Zamolxe de la început. Prin urmare, mărturiile pe care le avem noi, nu sunt în legătură cu Zamolxe zeul ci cu Zamolxe Marele Preot, ridicat la rang de zeu prin catehizare!
V. Kernbach ne lămureşte însă pe deplin prin afirmaţiile sale, urmând textul lui Strabon: „Locuinţa marelui preot dac ar fi fost într-o peşteră din Kogaion şi aici, în clipe de cumpănă venea să se sfătuiască sau să consulte voci oraculare probabil chiar regele dacilor. Autorii greci relatează că dacii îşi numeau preoţii <c prin="" nori="">; de aici pare să rezulte cel puţin că sanctuarul principal era pe un munte atingând norii”</c>
Strabon ne semnalează prezenţa unei ape care curgea pe alături de Muntele Sacru şi într-adevăr, Ialomiţa, izvorăşte din vecinătatea întreitului Stâlp al Cerului, menţionat în tradiţia antică, format din piscurile Găvanu, Vârful Ocolit şi Omu. Mai departe acest râu ocoleşte platoul Babelor ajungând la picioarele peşterii care-i poartă numele
V. Kernbach şi Strabon ne mai spun că Zamolxe s-a retras într-o peşteră unde aveau acces doar regele şi slujitorii săi pentru a tine sfat de taină în problemele ţării. Din nou realitatea se poate verifica în teren.
Faptul că peştera avea reputaţie sacră ne-o demonstrează denumirea, păstrată de tradiţie a celui mai îndepărtat punct accesibil al ei – La Altar. În plus, vechea denumire a Peşterii Ialomiţei este „Peştera lui Decebal” iar una dintre grote se numeşte chiar „sala lui Decebal”, fapt ce demonstrează că regele-erou dac, obişnuia să vină aici ca şi înaintaşul său Burebista şi nu numai ei.
În al treilea rând, V. Kernbach ne atrage atenţia supra „călătorilor prin nori”, cum se numeau preoţii daci, de aici ajungând la concluzia că sediul marelui preot se afla pe un munte atingând norii. Or, este cunoscut faptul ca Vârful Omu este în permanenţă învăluit de nori sau deasupra lor ! Iată, deci, unde se afla şi Olimpul pre-elenic de care vorbesc Hesiod şi Homer.
Triplul sanctuar din Bucegi şi cele trei trepte ale iniţierii antice
Ce este iniţierea? Toate textele antice echivalează iniţierea cu drumul parcurs de neofit pentru a ajunge la „a doua naştere”. Orice iniţiere veritabilă are o structură triplă aceasta fiind după părerea lui Rene Guenon, gradarea fundamentală. Numai că templul arhetipal din Bucegi ne prezintă şi el o structură pe trei nivele ceea ce-l face să devină simbolul arhetipal al iniţierii zamolxiene.Primul nivel şi cel mai de jos este Peştera Ialomiţei sau Peşteră lui Zamolxe unde neofitul murea pentru lume pentru a se naşte a doua oară din pământ cu scopul bine fixat de a ajunge să cunoască tainele cerului. Această ultimă etapă a iniţierii, a cunoaşterii tainelor cereşti , spirituale era realizarea supremă a omului în tradiţia orientală dar şi în cea a Occidentului, cel puţin la începuturile Evului Mediu (v. Legenda Graalului, Legenda regelui Arthur şi a cavalerilor Mesei Rotunde).
Spuneam că templul din Bucegi este structurat pe trei nivele şi că aceste nivele reprezintă cele trei trepte ale iniţierii autentice. Astfel, după ce neofitul se năştea a doua oară în Peştera lui Zamolxe, după o instruire prealabilă pe cel de-al doilea nivel, Platoul Babelor, unde devenea iniţiat, ajungea, în sfârşit, la cel de-al treilea nivel (Altarul sau Sanctuarul Principal, Întreitul Stâlp al cerului) atingând iniţierea divină, în Centrul Lumii.

Fig. 1. Structura triplă a sanctuarului din Bucegi
Aşa desemnează toate tradiţiile antice Dacia, iar dacii, şi nu numai ei, vedeau în Kogaion centrul suprem al lumii, Axa, Polul Getic. Această Axis Hiperboreus, Axis Mundi este formata din trei vârfuri alăturate: Găvane, Omu şi Vârful Ocolit.
Spuneam că Kogaionul, imensul templu natural, este un simbol arhetipal, adică un model. Model pentru ce? Model pentru toate templele antice legate de religiile de mistere care presupuneau o naştere a doua oară.
Astfel, structura trinitară a templului din Bucegi se regăseşte în construcţia bisericilor creştine care sunt împărţite în pronaos, naos şi altar. La fel templele egiptene şi cele greceşti în care „cele trei diviziuni ale templului egiptean se menţin totdeauna” după părerea lui Constantin Daniel.
Simbolism cu cântec … în teren!
Urmărindu-l pe marele esoterist Rene Guenon, vedem că svastica este emblema Polului Ceresc cunoscută în Orient şi sub numele de Giuvaerul Cerului. Probabil o să mă întrebaţi ce treabă avem noi cu svastica? Avem… şi încă una mare de tot !
În timpul călătoriilor sale prin Tibet, Jean Marques-Riviere a primit de la marii maeştri lama două informaţii de inestimabilă valoare pentru istoria noastră străveche:
1. „Tradiţia ne spune că înaintea glorioasei dinastii din Lassa, înaintea înţeleptului Passepa, înainte de Tsangkhapa, Domnul Atotputernic, locuia în Occident, pe un Munte înconjurat de mari păduri…În acel timp exista încă Floarea pe svastică…Dar ciclurile negre, l-au determinat să părăsească Occidentul şi să vină în Orient, la poporul nostru. Atunci el a umbrit Floarea, şi svastica singură rămâne, simbol al puterii „Giuvaerului Cerului”. Atotputernicia lui ne ocroteşte, dar legile inexorabile ne domină şi în faţa ciclurilor sumbre trebuie să se ascundă şi să aştepte”
2. „ Reţine şi meditează la ceea ce îţi voi spune – de înţeles vei înţelege mai târziu: odinioară, centrul „Domnului Celor Trei Lumi” nu era unde este acum. Au fost epoci, în acest ciclu, când Tradiţia Vieţii era cunoscută şi adorată aproape deschis; Centrul Spiritual al lumii era în valea unui mare fluviu; apoi în faţa valurilor crescânde ale năvălirilor barbare, El s-a mutat în Orient unde îşi are cum reşedinţa, ascuns de ochii oamenilor”
Concluziile impuse de textele mai sus citate, ne demonstrează că:
Centrul spiritual din Tibet este derivat direct din centrul suprem, care se afla în vechime în Carpaţi, fapt exprimat prin formularea „Domnul celor Trei Lumi (Zamolxe)” care „s-a mutat în Orient”. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în raport cu Tibetul, Carpaţii de află situaţi în Occident. Toate mărturiile ne spun că Munţii Carpaţierau acoperiţi de păduri mari şi înfricoşătoare iar fluviul despre care se vorbeşte în text nu este altul decât Dunărea.
Mai rămâne însă svastica, acest simbol care desemnează polul ceresc. Cum putem confirma spusele iniţiatului tibetan. Simplu ! consultând o hartă

Svastica, desenata de schema principalelor culmi ale Masivului Bucegi
a Bucegilor şi urmărind persistenţa simbolului svasticii la poporul român.
Desfăşurând harta masivului Bucegi, suntem de-a dreptul uimiţi simbolul svasticii este desenat de însuşi culmile Muntelui în mijlocul căreia se află întreitul Stâlp al Cerului format din vârfurile Găvane, Vârful Ocolit şi Omu ! Svastica marchează istoria poporului român din cele mai vechi timpuri şi până în prezent când mai există păstrători ai tradiţiei despre Muntele Sfânt (a se vedea legendaÎntoarcerea lui Deceneu de pe blogul lui Quadratus). Astfel regăsim acest simbol al Axului Lumii, al Polului Spiritual Getic, pe o piesă de aur din tezaurul de la Băiceni, pe motivele cusăturilor şi broderiilor bucovinene sau pe acoperământul de mormânt al Mariei de Mangop, doamna lui Ştefan cel Mare, strălucitul Domn al Moldovei, ca să dau numai câteva dintre exemple. La acestea se adaugă un fapt inedit, menţionat de Nicolae Lovinescu. El ne povesteşte cum că un profesor stând de vorbă cu un ţăran încerca să-l convingă pe acesta din urmă că svastica este un simbol nazist. Ţăranul, cum îi e felul, a stat, l-a ascultat cu răbdare, apoi, scuturând din cap a zis: „ Ba nu ! E a nost ! Îl avem de pe vremea urieşilor !” Ciudată această memorie genetică răsfrântă în mentalul colectiv prin intermediul tradiţiei. Memorie care face ca ţăranul, să fie mai presus decât savantul. Şi tot pentru a demonstra persistenţaMuntelui Sfânt al dacilor în credinţele noastre, trebuie să mai menţionăm o povestioară. În gura peşterii Ialomiţa, s-a ridicat o lavră creştină unde trăiesc câţiva călugări. Doamna Cristina Pănculescu aflată în excursie de cercetare la faţa locului a fotografiat într-una dintre deplasările ei Vârful Ocolit asupra căruia coboară un jet de lumină si a dat-o stareţului. Iată ce relatează doamna Pănculescu:” Ne-am întors la schit pentru a ne lua rămas bun, şi pentru a participa la slujba de dimineaţă. Biserica era deschisă dar pustie. Când a venit stareţul, i-am arătat fotografia cu Vârful Ocolit deasupra căruia străluceşte coloana de lumină şi fără să-i dau vreo explicaţie, l-am întrebat numai dacă-i spune ceva saudaca seamănă cu ceva… a rostit abia şoptit: „Sfântul Munte”…i-am oferit fotografia; tot timpul slujbei vocea stareţului a fost marcată de o emoţie pe care îi era greu s-o stăpânească”. Acum va întreb eu pe dumneavoastră: nu vi se pare ciudat că pentru respectivul călugăr, crescut în dogma ortodoxă, Vârful Ocolit este mai presus decât munţii sacri ai creştinismului, Athos si Golgota? Un alt simbol pe care-l găsim atât în Orient cât şi in Occidentul străvechi, este simbolul cunoscut sub numele de Yin/Yang. Ciudat este faptul că, Vârful Ocolit transpune în natură acest simbol tradiţional!
În altă ordine de idei, Herodot ne spune despre trimiterea solului la cer prin aruncarea lui în trei suliţe, obicei dacic sângeros, săvârşit odată la 4 ani în cinstea zeului Zamolxe . Înclin să cred că grecii nu au văzut niciodată acest ritual, deoarece relatarea lui Herodot pare a fi o poveste iniţiatică. Nu sunt de acord cu el din mai multe motive. Cel mai important este însă faptul că pentru acest sacrificiu, spune Herodot, era ales cel mai drept şi mai viteaz dintre dânşii. Câteva rânduri mai încolo, acelaşi autor spune că dacă trimisul nu moare, cade în dizgraţie.
Îmi exprim părerea, că aici ar fi vorba despre moartea iniţiatică de care vorbeam în paragraful anterior. Cel mai bun dintre daci, era trimis, o dată la patru ani, ca sol la Zamolxe; adică era trimis la peştera Ialomiţa pentru a „muri” şi a se naşte a doua oară după care ajungea pe Întreitul Stâlp al Cerului (simbolizat de cele trei suliţe), unde era capabil să transmită dorinţele poporului direct lui Zamolxe. Dizgraţia survenea în urma faptului că solul, nu era capabil să depăşească toate cele trei nivele iniţiatice ale templui pentru a ajunge sa se prezinte în fata lui Zamolxe pe Altarul Cerului.
 Mai adaug că Adrian Bucurescu spune că ritualul trimiterii solului se mai numea şi TIARANTOS adică „cel jertfit Cerbului”
Şi un fapt inedit: dacă rotim schema hărţii masivului Bucegi cu 180 de grade (adică o privim dinspre nord), obţinem imaginea stilizată a Cerbului Sfânt, între cornele căruia, creşte Arborele Vieţii sau Arborele Cosmic.
Solomonarii şi Muntele Sfânt şi Tăbliţele de la Sinaia
Solomonarii sunt, în tradiţia românească, vrăjitori, practicând magia, socotiţi a fi investiţi cu puteri miraculoase, putând avea raporturi cu duhurile. În imaginarul popular, ei încalecă balauri, sunt capabili să facă ascensiuni cereşti si să oprească sau să aducă grindina. Tradiţia românească ne spune că solomonarii poartăca veşmânt o ţundră albă, zdrenţuită, o traistă în care îşi ţine instrumentele magice şi Cartea Solomonăriei. Viitorii solomonari, erau răpiţi de mici de către solomonarii bătrâni şi crescuţi în crugul (centrul) pământuluiunde învăţau toate limbile făpturilor vii, toate formulele magice şi toate tainele naturii, vrăjile şi farmecele. Că ar fi urmaşii regelui biblic Solomon, mă îndoiesc la modul foarte serios.
La poalele Bucegilor, în staţiunea climaterică Sinaia , s-a descoperit un tezaur format din plăcuţe de plumb, care conform părerii unora dintre cercetători, ar relata istoria dacilor din cele mai vechi timpuri până la domnia lui Decebal şi chiar mai departe. Iată ce ne spune Adrian Bucurescu despre aceste tăbliţe: „În tăbliţele de la Sinaia apare şi cel mai important conducător de după Decebal, necunoscut de istoria noastră oficială, dar sugerat de celebrul poem germanic medieval „Cântecul Nibelungilor” sub numele de Ramunc sau Siheger, ca duce al valahilor. Aceasta este eliberatorul Daciei, cel care a iniţiat revenirea la vechile tradiţii ale ţării, precum şi culegerea de legende divine sau mirene, consemnate în tăbliţele de la Sinaia. Variante pentru numele lui sunt: Romanh, Romansie, Lomanh şi una foarte importantă, SO LOMONIUS însemnând „Cel Luminos”.
Atributul dat acestui rege dac, luminează atât enigma textelor de la Sinaia cât şi originea Solomonarilor. Ei nu sunt urmaşii regelui biblic Solomon, ci ai acestui rege luminos al Daciei. Aceleaşi tăbliţe ne spun că Solomonarii fac parte dintr-un ordin mistic cu sediul în cetatea Babariului. Această cetate poate fi pusă însă în legătură cu stâncile din vecinătatea Platoului Bucegilor, numite Babe unde neofitul, după ce era născut a doua oară în peştera lui Zamolxe se pregătea, pentru a se naşte a treia oară pe Întreitul Stâlp al Cerului, ultimul stadiu al templului iniţiatic din Bucegi.
Prin urmare, tăbliţele de la Sinaia par a fi scrise de solomonari, urmaşi ai acelor kapnobatai „calatori prin nori” despre care ne vorbeşte Strabon.
Există şi detractori ai acestor tablite care le consideră falsuri.
De ce ar fi?
Eu cred altceva, cred că prin activitatea acestor „vrăjitori”, scoborâţi din stirpea călugărilor daci, Kapnobatai şi Ktistai, activitatea în Muntele Sfânt s-a menţinut nealterată până în zilele noastre.
Şi oare acei călugări de la schitul Ialomiţa, care şi-au construit chiliile în Gura Peşterii lui Zamolxe şi care ştiu de existenţa Muntelui Sfânt, nu sunt moştenitorii şi păstrătorii tainelor templului din Bucegi?
Viitorul ne va lămuri în această privinţă.
În loc de în încheiere
Prin pierderea credinţei, certitudinile existenţiale se prăbuşesc deoarece nu mai există o Credinţă care să le susţină. Ele sunt înlocuite atunci de Neant: de certitudinea că ne năştem din Neant şi dispărem în Neant. Acesta este Omul Modern, pentru care religia a devenit literă moartă, goală de sens, iar miturile ei lipsite de orice fundament. Din această cauză, omul modern este plin de angoase, se simte mereu ameninţat de spectrul morţii, este terorizat de scurgerea timpul şi de presentimentul unui ipotetic „sfârşit al lumii”. Pentru aceasta, el, omul modern, îşi risipeşte viaţa, acest dar sacru, în activităţi care mai de care mai negândite şi de cele mai multe ori autodistructive şi distructive la scară planetară (homosexualitate, încălzire globală, poluare exagerată, etc).
Soluţia revenirii la bunul simţ şi la credinţa strămoşilor, care se mai păstrează doar în puţine locuri din ţară, este revenirea fiului risipitor la Tatăl.
Omul este devorat de timp şi de istorie, nu pentru că trăieşte în timp ci pentru faptul că el crede în realitatea infailibilă a timpului, uitând şi dispreţuind Eternitatea.

 ZAMOLXE







quadratus.wordpress.com

Cultul Cavalerilor Danubieni

Cei doi Zamolxis, simbol al libertatii
Una dintre cele mai misterioase religii cu radacini in Dacia preistorica si a carei continuitate a atins secolul XIX, a fost Cultul Cavalerilor Danubieni. Singurele marturii existente sunt niste basoreliefuri si niste monumente. In comparatie cu alte monumente religioase, cele inchinate cultului Danubian sunt turnate in plumb, material care, in credinta stramosilor nostri apartinea lui Zamolxis. Pana la ora actuala monumentele contin secvente cu un singur Cavaler, cu 2 Cavaleri si o Mare Zeita si cu scena unui banchet sacru oferit invingatorilor. Dupa cum se stie, dacii erau unul din putinele popoare care ni ciopleau chip pentru zeii lor. Moda asta a fost introdusa de romani, mai precis de colonistii veniti in Dacia. Fiecare din scenele reprezentate sunt o continuare a cultului lui Zamolxis, mai exact, o preluare a acestui cult de catre invingatori si de catre popoarele cucerite de ei. Romanii au facut mai mult: au recunoscut superioritatea lui Zamolxis, a straniului Cavalerul Danubian, punandu-si principalii zei in urma acestuia pe diferite monumente. Faptul ca noua religie s-a raspandit dupa cucerirea unei parti din Dacia de catre romani (Traian a cucerit 14% din teritoriul dac), arata dorinta in reintregirea tarii si faptul ca dacii liberi ii sprijineau pe fratii lor aflati sub ocupatia romana.

Basoreliefurile in care apar cei doi cavaleri si Marea Zeita ii reprezinta pe cei doi gemeni Zamolxis care, impreuna cu Zeita Bendis, ocrotitoare a Daciei, au format prima trinitate de dinaintea crestinismului, aratand, totodata si dorinta reintregirii tarii venita atat din partea dacilor aflati sub ocupatia romana cat si de dincolo de frontiera, din teritoriul controlat de dacii liberi. Era simbolul Patriei care hranea acelasi popor, acum impartit in doua, dar care avea aceeasi credinta, aceeasi limba si aceleasi teluri primordiale.  Cei doi Cavaleri erau inarmati fie cu o lance, fie cu securea dubla, avand pe cap nu cusma dacilor ci misterioasa boneta frigiana, caciula rosie simbol al luptei pentru cucerirea libertatii folosita in toate timpurile, din antichitate si pana in vremurile moderne de catre toti conducatorii armatelor care luptau pentru eliberarea tarilor lor sau pentru eliberarea din sclavie (sa nu uitam ca armata lui Spartacus avea ca simbol boneta insotita de numarul legiunii, a cohortei si a manipul-ului respectiv). De asemenea, Cavalerii purtau steagul dac, celebrul dracos cu cap de lup si trup de sarpe. Multi s-au intrebat ce reprezenta steagul dac si fiecare a incercat sa-I dea propria explicatie, fara sa priveasca  dincolo de mistica getilor. Lupul este simbolul zeului suprem al Universului, Dac-sha, amintit in vedele indiene ca tatal triburilor dace, iar sarpele este simbolul lui Zamolxis, stapan al lumii de dedesubt, aflata dincolo de granita mortii.

Pasarea Phoenix si Corbul, doua pasari nemuritoare

Dacii au fost singurul popor  a caror credinta depasea marginile propriei tari cat si marginile Pamantului. Credinta lor a fos una universala. Pe aceleasi basoreliefuri mai intalnim 2 reprezentari a caror intelegere apartine doar initiatilor. Este vorba de pasarea Phoenix, pe care multi istorici au descris-o ca fiind un vultur. Cea de a doua este un corb. Dureros este ca multi dintre istorici sunt simpli functionari care au invatat pentru a ajunge in functia respectiva, care, in necredinta lor, nu au putut privi catre maretia poporului nostru si a stramosilor nostri. In credinta pelasgilor, stramosi ai dacilor, pasarea Phoenix reprezenta renasterea spirituala a unui popor. Un monument extrem de important in acest sens il reprezinta celebrul Tezaur de la Pietroasa, carora istoricii romani, in nestiinta lor sau in reaua lor credinta, I-au spus <Closca cu puii de aur>, cand de fapt ea reprezinta pasarea nemuritoare si puii sai, simbol al renasterii permanente a poporului nostru. Iar cea de a doua pasare, corbul, este intalnit mereu ca un mesager intre lumea celor vii si lumea celor plecati de aici, dacii fiind convinsi ca nu exista moarte ci doar o trecere catre viata adevarata. Sa nu uitam ca, dupa mai bine de 1000 de ani, corbul va deveni simbolul uneia dintre cele mai renumite familii nobile din Transilvania, familia Huniazilor care au dat natiunii romane pe cel mai viteaz conducator de osti, Iancu de Hunedoara.

Neofitii treceau probe de curaj si mureau simbolic

Unul dintre elementele misterioase ale cultului era faptul ca initiatii nu consumau nici un fel de carne ci doar peste, aliment care purifica trupul, alungand demonii. Ne mai miram oare ca dacii au fost crestinati atat de usor de Apostolul Andrei, cand acestia posedau, innainte de venirea discipolului lui Isus, toate elementele crestine?
Din pacate, la ora actuala nu au fost descoperite temple ale cultului Danubian, dar se presupune ca acestea s-ar fi aflat in munti, in pesteri greu accesibile neofitilor. Cei care doreau sa devina Cavaleri ai Libertatii, respectiv ai Ordinului Danubian, trebuiau sa treaca anumite teste, examenul final fiind dat in zona muntoasa unde viitorul cavaler urma un ritual de purificare si renastere spirituala. In basoreliefuri apare ritualul de inghitire a candidatului de catre un dragon (balaur in credintele populare), urmata de sosirea unui Cavaler al Ordinului care invingea balaurul, simbol al raului si il scotea din burta pe viitorul cavaler, care invia si devenea unul dintre membrii ordinului, purificat de insusirile negative.

Ei invingeau intotdeauna

Mai mult, in randurile danubienilor erau acceptati numai nobili. Si asta nu dintr-o discriminare de rasa, ci pentru ca meseria nobililor era razboiul. Oamenii liberi munceau pamantul si doar in caz de primejdie veneau sub arme, pe cand nobilii se pregateau permanent in arta razboiului. Ordinul Cavalerilor Danubieni reprezenta elita tarii, ii reprezenta pe cei mai buni razboinici si pe marii preoti, pastratori ai ritualurilor stramosesti. Si nu intervenea intr-o lupta decat atunci cand era amenintata insasi integritatea tarii. Pentru ca una din conditiile de supravietuire era anonimatul. Sa nu uitam ca, dupa mai bine de 13 secole, ii vom intalni pe acesti cavaleri reorganizati sub Ordinul Dragonului, ordin a carei paternitate si-au insusit-o maghiarii si popoarele germanice, ordin din care au facut parte toti marii nostri domnitori din toate cele trei tari romane. Daca intelegem taina acestui Ordin de lupta poate intelegem si cum a fost posibil ca voievozii nostri, cu o mana de viteji, sa bata de atatea ori armatele numeroase ale imperiilor vecine, venetici fara tara si fara credinta.
Eliszar 

Zeiţa Hestia

Zeiţa Hestia

Zeiţa Hestia ori Hesta,  al cărei nume semnifică cămin sau casă, a fost zeiţă a vetrei şi a focului sacru la străbunii noştri Geo-Daci.  “Trebuie reţinut faptul că Focul Sacru sau Focul Viu nu era altceva decât o imagine a Soarelui ceresc – Marele Zeu. Soarele de andezid de la Sarmizegetuza nu este altceva decît vatra altarului reginei Hestia ( Vesta), vatră pe care ardea focul nestins.  În ceea ce priveşte Marele Sanctuar circular, dacic, aflăm că absida centrală avea „34 de stâlpi de lemn dispuşi în formă de potcoavă, iar la mijloc „era vatra focului sacru”. După Palladio aflăm că ambele temple ale zeiţei Vesta de la Roma, aveau aceeaşi formă (de potcoavă). Este bine să se ştie sau să se reţină faptul că, cultul zeiţei Hestia în Grecia şi la Roma a fost dus de Traco-Daci, înainte de întemeierea acestui oraş peninsular.”

Că zeiţa Hestia aparţine strabunilor noştri şi nu grecilor sau  romanilor, este probat de cele mai vechi urme de civilizaţie din lume, descoperite în România, la Cotu Miculinţi, în judeţul Botoşani; printre altele, fiind descoperite şi cele mai vechi locuinţe din lume (bordeie) datînd de acum 20.000 de ani, avînd în centru vatra străbună. Marija Gimbutaş declara: “România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6.500- 3.500 i.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europene, patriarhale, de luptători din epocile bronzului şi fierului”

În aceasta perioadă a matriarhatului se înscrie viaţa şi activitatea reginei Hestia a strămoşilor geto-daci. Primul scriitor antic care aminteşte de Hestia este Herodot (425 d.Hr). El spune că sciţii se închinau “înainte de toate, la Hestia apoi la Zeus şi la Geea”. Tot el aduce un amănunt: “în limba scită Hestia se spune Tabiti”. Deci, zeiţa focului la sciţi purta numele de Tabiti. Trebuie să menţionăm că de la traci, zeiţa Hestia, în acest timp, trecuse în olimpul grecesc. Hesiod alcătuise o teogonie după bunul lui plac, “ca să pună ordine” între zei”. În felul acesta zeiţa geţilor Histia sau Hestia devine tacit zeiţă a grecilor.

Tot Herodot, menţionând luptele lui Darius cu sciţii arată ca Idanthyrsos, regele acestora a spus solului trimis de perşi: “Ca stăpân eu recunosc decat pe Zeus, strămoşul meu, şi pe Hestia regina sciţilor. Prin sciţi el înţelege pe geţi. Situaţia Hestiei este clarificată pe parcurs de Diodor din Sicilia, care scria:  “La aşa numiţii geţi, care se cred nemuritori, Zalmoxis susţinea că şi el a intrat în legătura cu zeiţa Hestia. Zalmoxis a fost aducătorul Belaginelor (a Legilor Frumoase) pe care le primise de la regina fecioară Hestia.” “Acestă ignorare a cultului Zeiţei Focului, a rolului lui Zamolxis de intermediar între divinitate şi om, a dus la concluzia eronată că dacii ar fi fost politeişti. Repetăm: Zamolxis, regele Dacilor, a primit Beleaginele de la zeiţa Hestia, după cum la arieni, Zarathustra a primit legile „de la o zeitate bună”

Legile Belagine (legile frumoase), un cod moral şi spiritual de viaţă de care amintesc mulţi autori antici, astăzi este însă necunoscut. Este posibil ca şi informaţiile spirituale şi ştiinţifice, inclusiv astronomice/astrologice, să aibă aceeaşi sursă: comunicarea cu zeiţa Hestia sau cu alte entităţi spirituale.”  Hestia sau Histia, zeiţa geţilor, ca pământeană, a fost regină a strămoşilor traco-daci în perioada matriarhatului, o regină fecioară, care în cea mai îndepartată antichitate a organizat statul strămoşilor traco-geţi şi cultul focului în vatra “Cetăţii Regale”, o mică fărâmă din soare-focul ceresc care topea gheaţa şi oferea muritorilor căldura necesară vieţii.

Genealogia reginei Hestia, alcătuită de Hesiod, nu are nimic comun cu realitatea. El nu a făcut altceva decât a introdus cultul zeiţei Hestia de la geto-daci în lumea greacă, romană şi a altor popoare. La romani Hestia apare sub numele de Vesta iar preotesele se numeau vestale. Regina Hestia sau Istia, Iasta sau Vesta şi-a desfăşurat activitatea în jurul fluviului Istru la traco-daci. Că ea a fost în adevăr regină pământeană ne încredinţează faptul că a fost reprezentată plastic, uneori ţinând în mână sceptrul, emblemă a suveranităţii, iar în “Statuia Giustiniani”, aflată într-un muzeu din Roma, o vedem pe Hestia sau Vesta înveşmântată într-un dublu hiton (A. Mitru, op. cit. 40, 41, 47, 54, 55, 66, 199, 258). Emblemele suveranităţii acestei zeiţe sunt o dovadă că ea a fost în adevăr regină a traco-dacilor, apoi a fost introdusă de Hesiod în panteonul Olimpului şi adorată pe un vast teritoriu, euro-afro-asiatic

Descoperirea numeroaselor statuete feminine (bogatul inventar de figurine feminine, prezentat de Radu Florescu Miclea, în Preistoria Daciei, fig 24, 37, 41, 46, 54, 57, 78, 80, 88, 103, 112, 115, 119, 124, 130, 136, 157, 159, 161, 167, 178, 181, 187, 189, 203, 210, 227, 262, 263, 265, 268, 272, 350, 352, 360, etc) sunt o dovadă pentru evoluţia şi cultura statului traco-dac, în perioada matriarhatului. La aceasta se adaugă cele 21 de statuete feminine descoperite lângă Moineşti (Bacau), într-un sanctuar. O “Mare Zeiţă” s-a descoperit la Trufeşti (Botoşani), alta la Libceva (Caraş-Severin) s.a.. Acest mare număr de figurine feminine ilustrează, ca în nici o parte a Terrei, perioada matriarhatului, avansată în Daco-România. “Arheologia daco-română a ajuns la descoperirea unor statuete feminine, care ne încredinţează că, în perioada matriarhatului, statul strămoşilor Daco-Traci era condus de o femeie, ajutată de un sobor feminin.”

Informaţia oferită de Herodot, că  Hestia la sciţi a avut alt nume, aparţine unei epoci mai târzii, când cultul ei trecuse de la traco-daci la celelalte popoare prin intermediul culturii greceşti. Aceştia şi-a însuşit tacit cultura popoarelor mai vechi. 

Hestia a fost regina strămoşilor traco-daci; după moarte a devenit zeiţă a focului. În perioada patriarhatului, sciţii o adorau sub numele de Tabiti, grecii sub numele geto-dacic de Histia sau Hestia, iar romanii o adorau sub numele de Vesta. Cultul ei s-a generalizat în spaţiul euro-afro-asiatic, după ce Hestia a trecut în panteonul Olimpului. “În astrologie există un asteroid cu acest nume, Vesta, care are semnificaţia „păstrătoarea flăcării”, a adevărului şi a altor valori spirituale şi culturale naturale, având puteri transformatoare şi creatoare (sexuale). Vesta este de o importanţă specială pentru cei care au  simţul unei misiuni sau unui scop în viaţă, creând mediul prielnic pentru împlinirea acesteia.

Zamolxis are ca şi corespondent astrologic pe Saturn, acest lucru derivând atât din etimologia cuvântului (zal=zeu, mox=moş, bătrân), cât şi din filosofia de viaţă simplă şi naturală, ascetică uneori, pe care a predat-o getodacilor. O confirmare a acestei legături spirituale iniţiatice între Zamolxis şi Vesta (Hestia) o găsim în astrograma natală a României, care este reprezentativă pentru poporul român, trecutul şi viitorul lui.”

Pr. Dumitru Bălaşa

ISTORIA NOASTRA NU INCEPE CU... HERODOT

De la inceput, o remarca se impune. Era de asteptat ca, dupa 1989, autorii volumelor sa fi facut eforturi pentru a se distanta de acea viziune ingusta, cu totul paguboasa, in care se trata Istoria Romanilor doar referindu-se la teritoriul de astazi al Romaniei, pe care autorii volumelor publicate il circumscrie doar la: "Cununa Carpatilor, Dunarea care aduna aproape toate apele ce izvorasc din Carpati si Marea Neagra", precizandu-l prin sintagma "Spatiul carpato-dunareano-pontic" si prin termeni si mai lapidari, ingustat de "spatiul carpato-dunarean".
Teritoriul poporului roman este strans legat de intinsul spatiu de locuire al traco-geto-dacilor care sunt (asa dupa cum aprecia si Herodot, "parintele istoriei" si el de neam dorian, din stirpea geto-daca) "cei mai numerosi dupa inzi"; intelegandu-se aici intinsul spatiu carpato-dunareano-panono-balcanic si pontic, cuprinzand si vaste teritorii la nord de Carpatii nordici si de la nordul Marii Negre, pana departe la rasarit de marele fluviu Nipru. Acesta este spatiul istoric unde au trait locuitorii bastinasi, numiti de istorici pelasgi, cimerieni (cimiri, gali, celti), hiperborei, sciti, traci, geto-daci, sarmati, iasgizi, alani, rumani, vlahi sau romani, toti autohtoni, provenind din marea ginta a Gaeei - mama pamantului - concluzie pertinenta, argumentata si arheologic si istoric, care, din pacate, nu se regaseste in paginile noului tratat de Istoria Romanilor. Sa se inteleaga foarte bine, noi vorbim despre trecutul istoric, cu reverberatii pana in prezent.
Numai asa, argumentat stiintific si arheologic, si istoric, suntem datori sa relevam adevarul ca, in afara de teritoriul actual al Romaniei, noi am posedat ca autohtoni si intinse teritorii din Ucraina de astazi, din Ungaria si Slovacia, Austria si Elvetia, ca si in intreaga Peninsula Balcanica, din Bulgaria, Serbia, Croatia, Bosnia, Muntenegru, Macedonia si o mare parte chiar din Grecia, Polonia si Cehia, si ca romanii care mai traiesc inca acolo, cu toate vicisitudinile si vitregiile vremurilor, in afara granitelor actuale ale Romaniei, sunt bastinasi acolo, cei mai vechi locuitori. Peste ei s-au asezat multe semintii migratoare, venite din haul Asiei, formandu-se ca popoare si creandu-si state aici pe pamanturile noastre stramosesti, la realizarea si infaptuirea carora, ca popor cinstit, muncitor si tolerant, romanii, prin plamada lor etnica si cultura, si civilizatia multimilenara, au contribuit, dupa vorba populara, "din plin si apasat". Aceasta este caracteristica, particularitatea deosebita a istoriei poporului roman, ca unul din cele mai vechi popoare ale Europei.
Studiind cu atentie cele patru volume din Tratatul de Istoria Romanilor mai rezulta si o alta scadere. Autorii (in jur de 30 pentru fiecare volum, cam multi ce-i drept), tinand sa-si evidentieze propriile cercetari si concluzii, nu au tinut seama si de cercetarile si concluziile altora, ramanand, astfel, neevidentiate, dupa parerea noastra, tocmai cele mai semnificative si mai realiste dovezi pentru o etapa sau alta a istoriei. Nu s-a tinut seama nici de multe si noi descoperiri de documente, scrieri, cronici sau lucrari noi, care aduc lamuriri hotaratoare intr-o problema sau alta, fundamentala a istoriei poporului roman. Descoperirile arheologice de la Turdas din epoca neolitica, in care cercetatoarea Sofia Turma descopera 14 litere latine - mai vechi cu cel putin 1.500 de ani decat scrierea pictografica de la Tartaria -, nici macar nu sunt amintite; desi aceste descoperiri au fost prezentate la congrese internationale de antropologie si apreciate de vestitul Schlimann. Populatia "autohtona", caci autorii primului volum din noul Tratat evita de multe ori sa o aminteasca sub denumirea de "geto-daca", in cele doua epoci ale fierului, este tratata ca fiind compusa din triburi primitive, mai ales multe triburi. Aceasta - desi Herodot vorbea numai de "popoare", iar un arheolog bulgar, intr-o comunicare la Congresul international de tracologie, tinut la Bucuresti in anul 1976, argumenteaza ca la Dunarea de Jos, deci in spatiul nostru stramosesc de pe ambele maluri ale Dunarii, existau cinci state, organizatii politice infloritoare, conduse de regi, numele cercetatorului nefiind nici macar amintit. Crestinismul la daco-romani este tratat "in doi peri", desi cercetatori ilustri au scos la iveala ca la daco-romani el a inceput sa fie raspandit de trei Apostoli - Sfintii Andrei, Pavel si Filip - pe ambele maluri ale Dunarii, iar Istoria Papilor pomeneste, la pagina 220, de existenta unui papa "de origine romaneasca" in anii 686-687, cu numele Conone.
Desi avem, deja, peste zece surse documentare care atesta scrierea autohtona la geto-daci, cu alfabet propriu, autorii tratatului nou le ignora, multumindu-se sa repete ceea ce inaintasii lor i-au invatat, si anume ca geto-dacii scriau numai cu alfabet latin si grecesc. Ei nu amintesc nici de vestita Cronica Codex Rohonczi (448 de file), adusa in tara de autorul acestor randuri, datand din secolele XI-XII, scrise cu alfabet geto-dacic si in care cercetatoarea Viorica Enaciuc a descoperit mentionarea tarii unitare a romanilor, Dacia, numele unui domnitor Vlad si al mai multor mitropoliti, precum si o intreaga istorie de peste un secol a romanilor. Arheologii si profesorii universitari, asa-zisii "stiintificii", de la Institutele de specialitate se fac ca nu exista aceasta cronica, desi, inca de la sfarsitul anului 1983, s-au publicat in revista de istorie "Anale" fragmente si comentarii din ea si despre ea. Dar, despre toate acestea si despre multe altele cu alt prilej.
In problema "orginii poporului roman", se pare ca Academia Romana si-a schimbat putin atitudinea. Mai intai, in noul tratat de Istoria Romanilor nu mai figureaza un capitol distinct cu titlul de "Formarea limbii si a poporului roman", capitol care nu lipsea din nici o lucrare sau manual de Istoria romanilor. Este, aceasta, un progres intrucat intr-un astfel de titlu de capitol se vehiculau teze nastrusnice neadevarate, ca poporul roman este urmasul direct al romanilor veniti de la Roma si al colonistilor romani adusi in Dacia. Descoperirea la Sarmisegetusa romana a frontonului de piatra pe care era scris "Colonia romana..." l-a facut pe directorul Muzeului de arheologie din Cluj-Napoca s-o considere, intr-o sesiune stiintifica desfasurata la Roma, drept "actul de nastere a poporului roman", popor nou, intrucat geto-dacii fusesera, chipurile, nimiciti sau au pierit.
Teza noua a Academiei Romane este ca noi, romanii, nu suntem din plamada etnica a romanilor veniti de la Roma, ci suntem continuatorii geto-dacilor bastinasi, autohtoni, a aceluiasi popor mare condus de Burebista si Decebal, dar care "si-au insusit, cu timpul, cultura materiala si spirituala romana, foloseau limba latina ca singura limba de comunicare si intelegere" (II, p. 160). "O trasatura esentiala, definitorie, a romanizarii rezida in disparitia treptata a graiurilor autohtone si inlocuirea lor cu latina populara", "schimbandu-si, astfel, mentalitatea si insasi fiinta lor etnica" (II, p. 160).
Autorii tratatului, asemuindu-ne fortat populatiei occidentale, se fac ca uita ca realitatile din Dacia erau cu totul altele decat la populatiile de pe teritoriile Spaniei, Frantei sau Britaniei, care au devenit neolatine. Aici, in Dacia, exista un popor, poporul geto-dac, unitar, format de milenii, cu organizatii politice statale de secole, aflandu-se intr-un stadiu de stat centralizat, cu puternice structuri politico-administrative si militare, avand monede, steaguri si steme distincte, cu o cultura materiala si spirituala proprie, caracteristice lui. Un popor - intr-un stadiu avansat de dezvoltare, cu o limba unitara, de neam latin, latina dunareana, forjata de milenii, din ale carei numeroase cuvinte sunt amintite de Homer si Pitagora, limba in care a scris si poetul latin Ovidiu, cu un alfabet propriu. Un popor - cu puternice sentimente nationale, de libertate si neatarnare, care a dus chiar si sub dominatia romana, aproape o suta de ani, lupte, razboaie pentru eliberarea sa nationala, care, in ultimele doua decenii, inaintea parasirii fortate de catre romani a pamantului Daciei nord-dunarene, a si reusit sa se descotoroseasca de armata si administratia romana. Un asemenea popor cinstit, viteaz si razboinic, putea, sub dominatia romana, sa invete si limba romana, adica latina culta, dar in nici un caz, la stadiul in care se afla, nu este de inchipuit ca si-a uitat limba, traditiile, obiceiurile ancestrale, ci a dainuit prin afirmarea in istorie cu acelasi nume de daci, de Dacia, dar si cu altele, printre care si vlahi, rumani si, mai apoi, de romani.
Toate teoriile si tezele autorilor noului tratat de Istoria Romanilor cu privire la romanizare sunt presupusuri imaginare neargumentate stiintific, preluate de la scriitorii straini, contrazise de felul argumentat cum se prezinta in acest tratat poporul geto-dac, in parte supus dominatiei romane si cel liber din afara granitelor vremelnice ale imperiului, care, subliniaza autorii noului tratat, si-a pastrat, si sub dominatia romana, toate trasaturile sale, traditiile si obiceiurile, inclusiv limba materna, cu influentele de rigoare; ceea ce se apropie de acea realitate istorica sustinuta pertinent de marii enciclopedisti romani, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Mihai Eminescu, Nicolae Densusianu, dr. Nicolae Lupu, Bratescu-Voinesti, Nicolae Iorga, Simion Mehedinti, Emil Racovita, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, generalul Portocala, George Calinescu, Dimitrie Gusti si nenumaratele Fundatii si Asociatii nonguvernamentale ca "Noi Tracii", "Getica", "Renasterea Daciei", "Academia Dacoromana" etc., precum si "Reinvierea Daciei" din New York, al carei presedinte este patriotul dr. Napoleon Savescu, prin straduinta caruia s-au organizat pana acum, la Bucuresti, trei Congrese Internationale de Dacologie, tinute la Hotel Intercontinental, cu mare rezonante interne si externe.
Astfel, spre deosebire de ceea ce se scria in tratatele anterioare, in lucrari si manuale de istorie, ca noi romanii suntem o plamada etnica a romanilor si colonistilor lor, autorii volumului II din tratatul de Istorie a Romanilor subliniaza ca "s-a dovedit ca izvoarele narative, reliefurile Columnei lui Traian (si ale lui Decebal, adaugam noi), stirile epigrafice referitoare la trupele auxiliare formate din daci recrutati pe teritoriul provinciei in sec. II-III, numele de persoane traco-dace din iscriptii, elemente de toponimie si hidronimie majora, anumite tezaure de monede romane si, mai cu seama, descoperirile arheologice, toate arata plenar dainuirea poporului dac in tara lui, stapanita de Roma biruitoare. Deci, realitatea este ca, in cursul celor doua razboaie de cucerire si dupa anexarea unei mari parti din Dacia la Imperiu, locuitorii bastinasi nu au fost exterminati ori alungati peste noile frontiere, ci au continuat sa existe ca populatie supusa, majoritara... " (vol. II, p. 139). La pagina 143 din acelasi volum se precizeaza: "Rezultatele obtinute de cercetarea arheologica, mai ales in ultimii 50-60 de ani, demonstreaza fara echivoc continuitatea masiva a geto-dacilor in Dacia romana. In spatiul si in timpul provinciei s-a constatat dainuirea de asezari rurale si cimitire, obiceiuri si rituri funerare, persistenta a numeroase elemente de cultura materiala si spirituala din timpul Daciei independente, nedeosebite de noile forme de civilizatie aduse de romani". Si asemena concluzii, care niciodata nu se gaseau in lucrarile de istorie romaneasca, se afla prezentate pe larg in noul tratat de Istoria Romanilor. "Pe teritoriul rural al provinciei se cunosc acum mai multe cimitire si grupuri de morminte ale populatiei autohtone - majoritatea covarsitoare de incineratie... Studiul ritualurilor funerare la geto-daci arata ca acestia, ca si alte populatii din imperiu, si-au mentinut sub romani principalele forme de inmormantare si anumite credinte religioase din epoca Daciei independente". (Vol. II, p. 146) Asemenea aprecieri sunt facute si pentru teritoriile geto-dacice neocupate de romani. Astfel, la p. 404 a aceluiasi volum II, se remarca: "Continuitatea traditiilor dacice este caracteristica tuturor regiunilor neocupate de romani si ele se manifesta deopotriva in ocupatiile si activitatile economice, in modul de organizare si in arhitectura asezarilor, precum si in unele produse de arta".
Despre populatia libera din Moldova, se relateaza: "Toate informatiile pe care arheologia a reusit sa le ofere pana acum arata o societate a dacilor liberi care promoveaza in teritoriile de la est de Carpati vechile traditii ale civilizatiei dacice cunoscute din perioada anterioara cuceririi romane... Diferitele categorii de unelte si obiecte de uz casnic, accesoriile vestimentare, podoabele si vasele de lut se inscriu in tipologia generala a inventarului culturii dacilor liberi", mentionandu-se aici neamurile dacice ale costobocilor si carpilor, precum si un rege al costobocilor, pe nume Pieporus. (Idem, p. 430-440). Cat priveste pe dacii liberi din partea vestica, in Tratat se recunoaste ca: "Vestigiile arheologice din sudul Crisanei, ca cele de la Arad si Cicir, de pe Valea Muresului... Santana-Arad si Chisineu-Cris, din bazinul Crisului Alb, constand din cuptoare de ars ceramica, olarie de factura romana tarzie, atesta nu numai legaturile cu provincia Dacia, ci si dainurea dacilor in secolul al VI-lea" (II, p. 447).
Prin aceste concluzii este recunoscuta si de catre Academia Romana continuitatea neintrerupta multimilenara a unui brav popor, unul dintre cele mai vechi popoare ale Europei, precum si autohtonitatea etnica a poporului roman.
Pacat, insa, ca aceste rezultate n-au fost intarite cu opinii pertinente ale unor istorici si filologi romani de talie europeana, ca si cu ale unor mari personalitati stiintifice de peste hotare, care s-au impus nu numai prin maiestria concluziilor lor, ci si prin noutatea acestora. Caci, iata ce scria marele nostru istoric Nicolae Iorga: "Originea neamului romanesc trebuie cautata in traci, care au trait aici cu mii de ani inaintea altor popoare si aceasta ne da dreptul de a ne considera pe noi, romanii, singurii si adevaratii mostenitori ai acestor locuri", relevand ca "Este vorba de un popor care, prin stramosii sai, isi are radacini de patru ori milenare". In contrast cu acei "stiintifici", care preamareau ocupatia romana a lui Traian, de cand s-ar fi "nascut", "format", chipurile, poporul roman si de cand considerau ca incepe istoria lui, Iorga sublinia: "Se va porni nu de la Traian, colonizatorul in Dacia, ci de la cele mai vechi popoare din care venim, de la acea rasa illiro-tracica, intaia cultivatoare a pamantului, intaia creatoare de ordine politica de la Carpati - pana la Arhipelag". Sustinand multimilenara existenta a poporului roman, ilustrul filolog George Calinescu, in discordanta cu cei ce abordau inceputul istoriei romanilor cu imparatul Traian, remarca: "Prin penetratia romana nu s-a nascut un popor nou, ci un popor foarte vechi s-a modificat prin inraurirea altuia mai nou... Nici datele istoriei, nici examenul etnologic nu confirma tineretea noastra. Noi suntem, in fond, geti si daci, geto-dacii reprezinta unul din cele mai vechi popoare autohtone ale Europei". Acelasi incontestabil adevar il sublinia si reputatul om de stiinta, Simion Mehedinti, cand declara: "Noi, romanii suntem locuitorii cei mai vechi ai acestui pamant al Daciei, si anume unul dintre cele mai vechi popoare ale intregului continent"... "Departe de a fi un popor tanar, inceput cu razboiul dacic, neamul romanesc isi are originile sale cu mult in trecut".
Marele nostru scriitor Mihail Sadoveanu se declara pe deplin convins ca descindea din stirpa geto-dacica, evocand: "Filologii autohtoni, chiar la inceputul intemeierii statului nostru independent, s-au gandit sa afirme printr-un dictionar latinitatea noastra romana, deci nobletea noastra, deci dreptul de a ajunge un mare si puternic popor. Marturisesc ca nu inteleg tocmai bine de ce e nevoie sa se dovedeasca latinitatea noastra (romana) exclusiva, deci nobletea noastra de la Roma, ca sa devenim un mare popor. As inclina sa ma bucur mai mult de o origine geto-dacica, intrucat acesti vechi pamanteni, geto-dacii, se bucurau de o reputatie excelenta in lumea antica, pe cand despre romani nu se poate vorbi numai de laude. In sfarsit, in ceea ce ma priveste, ma simt onorat de a fi coborator din bastinasii care erau sub obladuirea vechiului nostru rege - Burebista".
Poetul national roman, Mihai Eminescu se considera si el descendent al marelui si viteazului popor geto-dac: "Era un popor brav acela care a impus tribut superbei imparatese de marmura a lumii: Roma. Era un popor nobil acela a carui cadere te umple de lacrimi, iar nu de dispret si a fi descendentul unui popor de eroi, plin de noblete, de amor de Patrie si libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost si nu va fi rusine niciodata".
Existenta etnica a poporului roman, cultura lui materiala si spirituala nu incepe, asadar, cu infrangerea lui Decebal si cu victoria imparatului Traian, moment trecator in istorie, ea nu incepe nici cu istoria geto-dacilor, parintii autohtoni ai poporului roman, cu s-ar putea considera. "Daca vrem sa vorbim de continuitate - sublinia dupa o cercetare atenta a vechimii noastre, Mircea Eliade - ea trebuie cautata la un nivel mult mai adanc decat cel circumscris de istoria geto-dacilor, a daco-romanilor sau a descendentilor lor - romanii. Caci cultul lui Zamolxis, la fel ca si miturile si simbolurile care stau la baza folclorului religios al romanilor, isi au radacinile intr-o lume de valori spirituale care precede aparitia marilor civilizatii ale Orientului Apropiat si ale Mediteranei". De aceea, inceputul istoriei noastre este cel ancestral, precum preciza 
La aceeasi concluzie ajung si numerosi oameni de stiinta straini, care au fost atrasi de universul fascinant al cercetarii istoriei noastre multimilenare. Subliniind vechimea, autohtonitatea si continuitatea multimilenara ale poporului nostru, remarcabilul om de stiinta ceh Jiulius Jung conchidea: "Consingenitatea vlahilor sau romanilor de astazi cu strabunii lor daci de dinainte de doua mii de ani o dovedeste, in chipul cel mai convingator, uniformitatea infatisarii lor exterioare, nu numai trasaturile fetei si felul parului, ci chiar si portul pe care poporul l-a pastrat neschimbat, asa cum ni-l arata nemuritoarele figuri ale invinsilor ostasi daci ce se gasesc pe monumentele de arta ridicate pentru preamarirea invingatorului lor, Traian. Non datur saltus in natura!"
Subliniind aceeasi vechime si continuitatea multimilenara a poporului roman, istoricul francez Albert Armand, in anul 1936, aprecia: "Acesta (adica poporul roman) este unul dintre cele mai vechi popoare si cel mai frumos exemplu istoric de continuitate a neamului, fie ca e vorba de traci..., de geti sau de daci, locuitorii pamantului romanesc au ramas aceeasi din Epoca neolitica, era pietrei slefuite pana in zilele noastre, sustinand, astfel, printr-un exemplu poate unic in istoria lumii, continuitatea unui neam".
Poate tocmai de aceea, cand Badea Cartan plecat din tara, admirand Columna lui Traian si Decebal de la Roma, italienii au strigat uimiti: "Doamne! A coborat un dac de pe Columna!".

 PROF.DOCTOR  AUGUSTIN DEAC

"Adevarata Sarmizegetusa este la Hateg-Subcetate!"

 

Cealalta poveste a capitalei lui Decebal

O teorie indrazneata si neacceptata pana acum este sustinuta de scriitorul si profesorul devean Gligor Hasa: adevarata Sarmizegetusa Regia nu se afla la Gradistea, in Muntii Orastiei, ci la Subcetate, in Hateg. Pasionat cercetator al istoriei Tarii Hategului si a Ardealului, Gligor Hasa este posesorul unor informatii rare, despre antichitatea dacica si despre evul mediu romanesc, lucruri pe care nu le poti gasi in nici un manual de istorie. Un complex de inferioritate care ne-a fost indus cu samavolnicie a lasat colbul si uitarea sa se astearna peste trecut, dar nu implacabil, caci e suficient sa le sufle un om cu minte si inima. Gligor Hasa,

de pilda. Un pasionat al istoriei, cu care am purtat o discutie fascinanta, despre "locurile albe" din istoria noastra, intr-o zi torida, de vara, in Deva, alaturi de statuia lui Decebal, realizata de celebrul sculptor Ion Jalea. Si, poate deloc intamplator, tocmai cand se implineau 100 de ani de la trecerea in lumea de dincolo a celui ce a sadit samanta "dacologiei" prin opera sa fulminanta, "Dacia preistorica": marele istoric roman, Nicolae Densusianu.

Un colonel pe urmele istoriei

- Care sunt, domnule profesor Gligor Hasa, sursele pe baza carora v-ati construit dumneavoastra teoria conform careia adevarata Sarmizegetusa Regia ar fi la Hateg-Subcetate, si nu in Muntii Orastiei, cum se credea pana acum?

Profesorul Gligor Hasa

�

- Cea mai importanta sursa a fost una "mijlocita" prin cunoasterea invatatorului Florescu din Hateg, un dascal adevarat, ce avea un cult pentru istorie. L-am cunoscut in 1970 si am intretinut cu el o stransa legatura multi ani, pana la moartea sa. Invatatorul il insotise pe colonelul topometrist Constantin Zagorit, in toate cele trei calatorii de cercetare pe care acesta le-a facut asupra cetatii de la Hateg-Subcetate, intre anii 1922-1938. In 1922, dupa Marea Unire, un batalion al regimentului de topografi militari, condus de generalul Papp, a primit misiunea sa faca un releveu topografic al principalelor zone ale Ardealului. Si asa, colonelul Zagorit a ajuns sa faca asta in zona tarii Hategului, la confluenta Streiului cu zona Padurenilor, si in zona Banatului deluros.L-au suprins, de la inceput, pe colonelul Zagorit (era un militar cu o pregatire speciala, sef de promotie la Scoala Superioara de Razboi, unul dintre cei mai buni cunoscatori ai reliefului Romaniei, specializat in modificarile artificiale ale terenului) - informatiile localnicilor si traditia orala a locului. Cu privirea sa experimentata, a vazut pantele dealului de la sud-est de orasul Hateg, descoperind urmele unei vechi cetati. Locul de la poale se numea, din vechime, Subcetate. Simpla asezare pe un defileu ce strajuia marele drum al Daciei antice, Orsova - Alba Iulia, la rascrucea cu drumul ce venea din Oltenia, din Valea Jiului, punct in care se intalnesc si potecile ce coborau din muntii dimprejur, nu-i lasa nici o indoiala ca se gaseste in fata necunoscutei capitale a regelui Decebal (Sarmizegetusa din Muntii Orastiei nu fusese inca explorata si, deci, nici numita ca atare).

Biserica reformata din Deva, unde este asezata piatra descoperita de Nicolae Iorga

�

In conceptia sa, cetatea Sarmizegetusa nu e numai incinta fortificata, ci intregul deal, ca o prisma cu sectiunea dreptunghiulara, cu patru "umeri", trei varfuri si un mic platou. Cetatea e dispusa in panta, trei dintre culmi strajuind pe a patra, ultimul refugiu al combatantilor. Incinta fortificata i s-a parut colonelului "un maret cuib de vulturi", avea doua fierarii ce lucrau armele soldatilor si doua izvoare tainuite in inima dealului, pe valea Barandului si Valea Plesitei. Zagorit a realizat primele ridicari topografice si a facut primele patru harti ale dealului cetatii. A vazut cele cinci porti ale cetatii dacice, murii cetatii, care erau din val de pamant ars intarit cu palisade, cu sant de aparare la poale. Interesant este ca, pana astazi, pe acest val de pamant, nu creste vegetatie, decat muschi si licheni, atat de bine a fost ars. Pentru continuarea cercetarilor sale, care luasera un caracter particular, Zagorit a revenit pe teren in 1936 si in 1938, pe cont propriu. Zagorit si-a publicat ideile despre Sarmizegetusa intr-o revista cu caracter didactic, de la Ploiesti, si apoi intr-o carte, in 1937, "Sarmizegethusa, unde cred ca s-a gasit in adevar", pe care am descoperit-o si eu, printre resturile bibliotecii unui carturar hategan ce mi-au revenit dupa moartea sa.



Razboiul cetatilor

- De ce teoria lui Zagorit nu a fost acreditata in epoca?

- Aparitia cartii lui Zagorit a iscat o polemica intre istorici. Constantin Daicoviciu, la vremea aceea tanar asistent universitar al celebrului profesor A. D. Teodorescu, respingea supozitia, desi profesorul Teodorescu insusi era inclinat sa creada ca mai multe si mai solide erau argumentele lui Zagorit, care aratau ca Subcetate ar putea fi adevarata Sarmizegetusa, pentru ca era la intretaierea a trei drumuri importante ce traversau Regatul Dac si la confluenta unor mari rauri. La randul sau, Daicoviciu sustinea, in urma sapaturilor facute in Muntii Orastiei (intre 1945-1953 s-au descoperit cetatile de la Costesti, Blidaru, Piatra Rosie, Fetele Albe si cetatea de la Gradistea) ca nu poate fi adevarat. Disputa dintre asistent si profesor a degenerat intr-o ura mocnita, care s-a stins cu moartea suspecta a profesorului (zice-se, muscat de o vipera cu corn), chiar in timpul unor sapaturi arheologice in cetatea Costesti, pe care le facea cu Daicoviciu.

Inscriptia care arata ca romanii din sec. XVI se revendicau din geto-daci

�

Dupa ce acesta i-a luat locul, imediat, manuscrisele profesorului Teodorescu au disparut, cercetarile lui au fost date uitarii si niciodata dupa aceea, Daicoviciu nu l-a citat si nu l-a pomenit pe marele sau profesor. In schimb, odata cu instaurarea comunismului, el a devenit primul istoric intrat in gratiile lui Petru Groza si apoi ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, devenind al treilea om in stat, ca putere, ca vicepresedinte al Consiliului de Stat, dupa Chivu Stoica. Pozitie din care a relansat polemica inceputa in 1938, atacandu-l furibund pe Zagorit si amenintandu-l, direct sau prin intermediari, sa nu mai publice nimic pe tema aceasta. Zagorit a murit prin anii '50, iar Constantin Daicoviciu, devenit si rector al Universitatii din Cluj si director al Muzeului de Istorie a Transilvaniei, a girat, din aceasta pozitie, falsificarea istoriei, in acord cu interesele noului regim. Daicoviciu a slavizat istoria noastra din evul mediu timpuriu, lucru pe placul ocupatiei sovietice. Mostenirea lui s-a transmis la Hadrian Daicoviciu (care, din fericire, nu ii semana la caracter batranului sau) apoi altor istorici de la Cluj, care au transformat Muntii Orastiei in propria lor "feuda", din punct de vedere arheologic. Geograful grec Ptolemaios ne-a lasat o harta a lumii antice, intitulata "Tabula Peutingeriana", pe care se gasesc principalele localitati din Dacia. Aici apare si Sarmizegetusa. Dar coordonatele sale pe harta grecului, meridianul si paralela, indica locul Hateg-Subcetate.

Hateg, Tara Dacilor

�

Atunci, urmasii de la Cluj ai lui Daicoviciu au modificat aceste coordonate, ca sa bata la 20 de kilometri mai departe, la Sarmizegetusa din Muntii Orastiei, anume ca sa se potriveasca teoriilor daicoviciste. In 1969, am fost prezent la o intalnire "Tineretul si istoria", de la cetatea Stanca-Costesti, si acolo cineva a deschis discutia despre Zagorit. Invatatorul Florescu era de fata, ca si colaborator al colonelului si continuator al ideilor lui, dar a fost direct amenintat de Constantin Daicoviciu, prezent si el, sa nu mai indrazneasca sa emita asemenea teorii. Teorii care contraziceau propriile lui descoperiri, pe baza carora isi scrisese cele mai importante carti si isi construise buna parte din cariera. La randul lor, discipolii lui Daicoviciu ii apara cu cerbicie opera, pentru ca si ei au scris "opera din opera", adapandu-se de la izvorul otravit.

Argumente

- Care sunt argumentele care pledeaza pentru adevarata Sarmizegetusa la Subcetate?

- Zagorit insusi isi intemeiaza teoria pe "consideratiuni militare, geografice, topografice si fortificatiuni gasite pe teren". Cetatea din muntii Orastiei nu poate fi decat capitala religioasa, spirituala a dacilor, un loc in care traiau si se rugau marii preoti, in care acestia implineau ritualurile si sacrificiile.

�

O cetate mica, intr-un loc stramt, intre stanci, care nu putea fi o garnizoana ce trebuia sa gazduiasca trupele de daci, sa le asigure hrana, apa si aprovizionarea. In incinta cetatii nu se gasea nici un izvor, ci doar in afara ei, pe cand la Subcetate erau doua izvoare, cuprinse chiar intre zidurile sale. Aceasta era mult mai mare, oferea vizibilitate pe toata zona dimprejur, fiind pe un deal (mamelon) din sesul Hategului (asa intelegem si scena de pe columna, care infatiseaza, la poalele cetatii, soldati culegand spice, lucru care n-ar fi posibil in cetatea din munti), pe cele trei drumuri importante ce se incrucisau, chiar la poala cetatii (dinspre nord, pe Mures, dinspre sud-vest, de la Orsova, dinspre est, prin pasul Vulcan-Merisor, si dinspre nord-est si Gradiste, prin platoul Luncanilor, urmand plaiul Varful lui Patru, Sureanu, Dealul Negru). La Subcetate s-au descoperit si urmele unor ateliere de fierarie, unde erau facute armele soldatilor, iar una dintre cele cinci porti de intrare in cetate era mai larga, pe unde scoteau berbecele. Exista, deci, o capitala a regelui si una a marelui preot. Vasile Parvan insusi identifica, mai tarziu, capitala lui Decebal, cu numele fondatorului ei, Sarmis, Sargetia, care este Streiul, apa care curge pe la poalele Subcetatii (istoricul antic Dio Cassius spunea: "Capitala dacilor se spala in raul Sargetia").

Streiul, ascunzatoare pentru aurul dacilor

Ulterior, la sfarsitul anilor '40, cand au fost descoperite cetatile de la Gradistea si Costesti, Zagorit a argumentat din nou ca Sarmizegetusa Regia, a regelui Decebal, nu putea fi acolo, pentru ca: toate fortificatiile din muntii Orastiei au un perimetru restrans si n-ar fi putut adaposti o armata, darmite o capitala politico-administrativa; ele sunt prea retrase si prea inaccesibile pe timp de pace, puteau sluji doar de refugiu pe timp de razboi.

Rest de fortificatie de piatra pe valul de pamant ars al cetatii

�

In schimb, Sarmizegetusa de la Subcetate ocupa o pozitie intermediara intre Ulpia Traiana si cetatuile din Muntii Orastiei. Acest masiv deluros, sub forma de triunghi, este asezat la rascrucea a trei drumuri mari si a mai multor altor drumuri si poteci ce coboara din munti. Localizarea facuta de Constantin Zagorit rezuma functia strategica a zonei, functie despre care eminentul geograf militar, generalul Ianescu, se exprima cu entuziasm, dupa aflarea teoriei colegului topograf: "Constantin Zagorit a atasat cartii sale patru harti, dintre care una arata cum masivul deluros triunghiular de la Subcetate e impartit in patru compartimente, fiecare dintre ele putandu-se apara separat, dupa caderea celorlalte trei; fiecare reprezinta un punct de sprijin pentru apararea intregului masiv; primele trei apara compartimentul al patrulea, adica inima intregului; relieful e brazdat de valcele si vai, dintre care doua (Valea Barandului si Valea Plesitei) au izvoare care nu seaca; de la Sud la Nord si de la Vest la Est curg doua ape - Streiul si Farcadinul (Galbena), dintre care una poate fi cautata Sargetie."

Sant de aparare

�

Zagorit insusi conchide, la finalul cartii sale: "Asezarea Sarmizegetusei la locul aratat va da o explicatie mai aproape de adevar ascunderii de catre Decebal a averilor sale in albia raului Sargetia, care in cazul de fata ar putea fi identificat prin raurile Strei sau Farcadin, care curg prin imediata apropiere". Or, cele doua mari comori descoperite in sec. al XVI-lea, obiecte de orfevrerie, sloiuri de aur si mii de cosoni, nu s-au gasit in Muntii Orastiei, ci in vadul Streiului, aici, la Subcetate - Orlea, de catre iobagii care carau pietris si de catre pescarii vlahi veniti cu lotca de sus, de pe Mures si de pe cursul superior al Streiului, dupa cum atesta doua surse, cronicarul austriac Martin Hochmeister si Gheorghe Sincai. Convingerea mea este ca vechea Sargetie este Streiul de astazi, care curge cotind spre nord, pentru a se varsa in Mures, pe langa adevarata Sarmizegetusa, astazi Subcetate. Ostenelile si jertfa personala a lui Zagorit au trecut in umbra tristetii, atunci cand Scoala de la Cluj, in frunte cu Daicoviciu, i-a pus pumnul in gura. Dar a lasat cu limba de moarte ca adevarata Sarmizegetusa de la Subcetate sa nu fie "scobacita" de oameni fara pricepere, ci sa fie protejat si "crutat sufletul acestui glorios si tainic monument, sfanta sfintelor neamului nostru". Aviz cautatorilor de comori, care au devalizat si au profanat toate cetatile dacice, manati de lacomia lor nesabuita.

- Cand ati capatat convingerea ca adevarata Sarmizegetusa este la Subcetate, v-ati putut face auzit glasul printre istorici?

- Am incercat sa public convingerile mele in reviste de specialitate, dar nu am gasit prea mare ecou in timpul regimului comunist, si atunci le-am publicat sub forma romantata, in anii '70-'80, intr-un ciclu dacic, in romane istorice si povestiri inspirate de traditiile orale culese din zona si intemeiate pe o documentare solida. Cartile au fost foarte gustate de public, in epoca, si cred ca ar fi si acum, daca ar fi reeditate. "Comoara lui Decebal", "Sceptrul lui Decebal", "Razbunarea gemenilor", "Rabdarea pietrelor" si altele, sunt carti care mi-au adus si premii din partea Uniunii Scriitorilor din Romania, iar printre cei ce m-au indemnat sa scriu s-a aflat chiar Sanziana Pop (scriitoare, creatoarea revistei "Formula AS", despre care cred ca e mai citita astazi decat a fost "Universul" in perioada interbelica), si care a avut atunci, la inceputuri,

incredere in destinul meu de scriitor. Respectul pentru fiinta nationala, pentru limba romana, pe care am predat-o de-a lungul carierei mele de dascal, impletita intotdeauna cu povestirile istorice si pentru istorie, l-am invatat de la dascalii mei din centrul spiritual al Transilvaniei, de la Blaj (eu fiind de loc de acolo), dascali care erau, in buna parte, mari profesori universitari, goniti din Cluj de regimul comunist si exilati prin tara, unii fiind si veterani de razboi, care luptasera contra rusilor.

Inscriptia de pe piatra de mormant

- Documentandu-va pentru romanele dvs. istorice, ati gasit dovezi despre faptul ca romanii ar fi urmasi ai dacilor, neamul cel mai viteaz dintre traci?

Titus Blaj, calauza noastra la Sarmisegetusa - Subcetate

�

- Da, exista asemenea dovezi. Una dintre ele, o piatra de mormant de la 1554, se afla adapostita in Biserica Reformata din Deva. Ea a fost descoperita de Nicolae Iorga in 1905 si a fost pusa de el insusi la loc ferit, ca sa nu se piarda. A gasit-o pe locul unui vechi cimitir, fiind pusa pe mormantul sotiei unui castelan al locului, Dominic Dobo (Dobo, nume dacic), si al pruncului lor, morti de ciuma. Inscriptia, in limba latina, atrage atentia inca de la inceput: "Cum regret Dacos montilasque Getas..." tradusa in: "Pe cand era stapan Dominic Dobo peste dacii si getii care locuiau in munti..." - facand referire la locuitorii din Muntii Poiana Rusca si, mai departe, in Muntii Zarand. Este un document epigrafic de o extraordinara importanta pentru istoriografia romaneasca, doveditoare a continuitatii romanilor ca urmasi ai daco-getilor, pana in secolul al XVI-lea. Nu stiu alt istoric, dupa Nicolae Iorga, sa se fi interesat de aceasta inscriptie.

- De cand dateaza, domnule profesor, pasiunea dvs pentru daci si pentru dacologie? De ce v-a atras subiectul acesta, care pare sa-i stinghereasca pe majoritatea istoricilor de azi?

- Am fost un rebel vizavi de istorie, am avut un alt fel de a o invata, nu din manuale, ci din documentele cercetate si din izvoarele nescrise, din traditia orala. Am avut inca din anii de liceu sentimentul frustrant ca suntem pagubiti de un trecut glorios, pe care trebuia sa-l ascundem, ca suntem furati, in domeniul in care suntem si noi bogati, ca istoria noastra a fost rastalmacita, scrisa mereu de altii (mai ales de unguri si evrei), si foarte rar de romani. Ca s-au perpetuat neadevaruri strigatoare la cer despre noi, ca neam, intre neamurile lumii. As vrea ca descoperirea lui Zagorit sa intre in constiinta romanilor: am incredere mare, acum, in istoricii tineri de la Bucuresti. Iasul sta rau, Clujul aproape a disparut ca scoala istorica. Acum sper ca aceasta polemica sa resuscite interes din partea tinerilor istorici, iar cercetarile incepute de Zagorit sa se bucure de atentia cuvenita, sa nu aiba si acestea trista soarta a tablitelor de la Sinaia. De altfel, una dintre tablitele de la Sinaia infatiseaza o poarta falnica de cetate si conturul ei, ce se potriveste perfect cu conturul pentagonal al cetatii de la Subcetate. Cu aceasta tablita am si ilustrat, de altfel, cartea mea, editata anul trecut, intitulata "Hateg, adevarata Sarmizegetusa". Si pentru ca am ajuns aici, invit pe toti studentii si tinerii pasionati de istorie, dar si preocupati de demnitatea noastra ca neam, in 13 august 2011, la sesiunea cu tema "O provocare a istoriei: Placutele de la Sinaia", care va avea loc la Bucuresti, in sala Teatrului Odeon. Inscrierile se pot face la adresele:
"PlacuteledelaSinaia2011@gmail.com" sau "mail@dacia.org".
***
Seara, pe cand soarele usturator asfintea, ne-am intors de la Deva in Hateg si-am urcat fara preget la Subcetate.

Piatra de sacrificiu (numita de localnici Patul Jidovilor) de la Sarmisegetusa - Subcetate

�

Am luat drumul pieptis, printre ciresi salbatici si ceri (stejari) tineri, am mers pe culmea valului de pamant ars, acoperit de licheni si muschi, ce inconjura cetatea, am urmarit santul de aparare, intrerupt acolo unde padurea facea zid natural de aparare, am vazut locurile unde erau portile de intrare in cetate, mi-am intins privirea pana la Portile de Fier ale Transilvaniei - Muntii Poiana Rusca, ce albastreau in zare, am vazut apa Streiului, Sargetia sacra a dacilor, am pipait stanca de sacrificiu, sub forma unui cap de taur, roasa de apele ce se scurg, de mii de ani, la poalele ei (numita de localnici si Patul Jidovilor, "jidov" fiind aici numele dat uriasilor despre care abunda legendele in zona), am calcat pietrele de rau care fusesera urcate acolo pentru a alcatui fundatii de case, ori ulite. Dar incredibile au fost nu doar toate aceste privelisti, ci si faptul ca, odata ajunsa sus, nu am mai simtit nici un fel de oboseala a urcusului, ci o pace launtrica, o serenitate m-a cuprins, de parca eram in fata unui lucru maret si coplesitor, iar aerul parea atat de curat si de tare, ca parca ma hraneam cu el, prin fiecare celula. Nu as mai fi plecat de acolo. Tintuita parca in pamant, simteam cum energia buna a locului urca prin toate fibrele fiintei mele. (Geologia demonstreaza ca aceste structuri megalitice, menhire, vestigii ale unor culte pagane, erau plasate in zone de inalta intensitate a energiilor telurice; multe catedrale gotice au fost ulterior construite pe locul acestor vechi altare, din aceleasi considerente.) Am facut restul drumului aproape zburand, fara nici cel mai mic semn de efort, cu sufletul preaplin de senzatia ca in locul pe care tocmai calcasem, se zamislea puterea dacilor, care-i purta in batalii si-i facea sa fie mereu invingatori. Multumiri ghidului nostru, artistul plastic Titus Blaj din Hateg, un pasionat al istoriei locului, care ne-a confirmat ca toti cei pe care i-a insotit acolo, istorici, turisti ori simpli curiosi, au avut acelasi sentiment coplesitor, calcand pe un pamant sacru, pe istoria noastra ingropata in adanc, al carei glas urca spre noi, din strafunduri. Cred ca e vremea sa se faca, in sfarsit, auzit!

Fotografii: DANIEL TRASNAI                                  PROF. GLIGOR HASA-DEVA