ISTORIA NOASTRA NU INCEPE CU... HERODOT

De la inceput, o remarca se impune. Era de asteptat ca, dupa 1989, autorii volumelor sa fi facut eforturi pentru a se distanta de acea viziune ingusta, cu totul paguboasa, in care se trata Istoria Romanilor doar referindu-se la teritoriul de astazi al Romaniei, pe care autorii volumelor publicate il circumscrie doar la: "Cununa Carpatilor, Dunarea care aduna aproape toate apele ce izvorasc din Carpati si Marea Neagra", precizandu-l prin sintagma "Spatiul carpato-dunareano-pontic" si prin termeni si mai lapidari, ingustat de "spatiul carpato-dunarean".
Teritoriul poporului roman este strans legat de intinsul spatiu de locuire al traco-geto-dacilor care sunt (asa dupa cum aprecia si Herodot, "parintele istoriei" si el de neam dorian, din stirpea geto-daca) "cei mai numerosi dupa inzi"; intelegandu-se aici intinsul spatiu carpato-dunareano-panono-balcanic si pontic, cuprinzand si vaste teritorii la nord de Carpatii nordici si de la nordul Marii Negre, pana departe la rasarit de marele fluviu Nipru. Acesta este spatiul istoric unde au trait locuitorii bastinasi, numiti de istorici pelasgi, cimerieni (cimiri, gali, celti), hiperborei, sciti, traci, geto-daci, sarmati, iasgizi, alani, rumani, vlahi sau romani, toti autohtoni, provenind din marea ginta a Gaeei - mama pamantului - concluzie pertinenta, argumentata si arheologic si istoric, care, din pacate, nu se regaseste in paginile noului tratat de Istoria Romanilor. Sa se inteleaga foarte bine, noi vorbim despre trecutul istoric, cu reverberatii pana in prezent.
Numai asa, argumentat stiintific si arheologic, si istoric, suntem datori sa relevam adevarul ca, in afara de teritoriul actual al Romaniei, noi am posedat ca autohtoni si intinse teritorii din Ucraina de astazi, din Ungaria si Slovacia, Austria si Elvetia, ca si in intreaga Peninsula Balcanica, din Bulgaria, Serbia, Croatia, Bosnia, Muntenegru, Macedonia si o mare parte chiar din Grecia, Polonia si Cehia, si ca romanii care mai traiesc inca acolo, cu toate vicisitudinile si vitregiile vremurilor, in afara granitelor actuale ale Romaniei, sunt bastinasi acolo, cei mai vechi locuitori. Peste ei s-au asezat multe semintii migratoare, venite din haul Asiei, formandu-se ca popoare si creandu-si state aici pe pamanturile noastre stramosesti, la realizarea si infaptuirea carora, ca popor cinstit, muncitor si tolerant, romanii, prin plamada lor etnica si cultura, si civilizatia multimilenara, au contribuit, dupa vorba populara, "din plin si apasat". Aceasta este caracteristica, particularitatea deosebita a istoriei poporului roman, ca unul din cele mai vechi popoare ale Europei.
Studiind cu atentie cele patru volume din Tratatul de Istoria Romanilor mai rezulta si o alta scadere. Autorii (in jur de 30 pentru fiecare volum, cam multi ce-i drept), tinand sa-si evidentieze propriile cercetari si concluzii, nu au tinut seama si de cercetarile si concluziile altora, ramanand, astfel, neevidentiate, dupa parerea noastra, tocmai cele mai semnificative si mai realiste dovezi pentru o etapa sau alta a istoriei. Nu s-a tinut seama nici de multe si noi descoperiri de documente, scrieri, cronici sau lucrari noi, care aduc lamuriri hotaratoare intr-o problema sau alta, fundamentala a istoriei poporului roman. Descoperirile arheologice de la Turdas din epoca neolitica, in care cercetatoarea Sofia Turma descopera 14 litere latine - mai vechi cu cel putin 1.500 de ani decat scrierea pictografica de la Tartaria -, nici macar nu sunt amintite; desi aceste descoperiri au fost prezentate la congrese internationale de antropologie si apreciate de vestitul Schlimann. Populatia "autohtona", caci autorii primului volum din noul Tratat evita de multe ori sa o aminteasca sub denumirea de "geto-daca", in cele doua epoci ale fierului, este tratata ca fiind compusa din triburi primitive, mai ales multe triburi. Aceasta - desi Herodot vorbea numai de "popoare", iar un arheolog bulgar, intr-o comunicare la Congresul international de tracologie, tinut la Bucuresti in anul 1976, argumenteaza ca la Dunarea de Jos, deci in spatiul nostru stramosesc de pe ambele maluri ale Dunarii, existau cinci state, organizatii politice infloritoare, conduse de regi, numele cercetatorului nefiind nici macar amintit. Crestinismul la daco-romani este tratat "in doi peri", desi cercetatori ilustri au scos la iveala ca la daco-romani el a inceput sa fie raspandit de trei Apostoli - Sfintii Andrei, Pavel si Filip - pe ambele maluri ale Dunarii, iar Istoria Papilor pomeneste, la pagina 220, de existenta unui papa "de origine romaneasca" in anii 686-687, cu numele Conone.
Desi avem, deja, peste zece surse documentare care atesta scrierea autohtona la geto-daci, cu alfabet propriu, autorii tratatului nou le ignora, multumindu-se sa repete ceea ce inaintasii lor i-au invatat, si anume ca geto-dacii scriau numai cu alfabet latin si grecesc. Ei nu amintesc nici de vestita Cronica Codex Rohonczi (448 de file), adusa in tara de autorul acestor randuri, datand din secolele XI-XII, scrise cu alfabet geto-dacic si in care cercetatoarea Viorica Enaciuc a descoperit mentionarea tarii unitare a romanilor, Dacia, numele unui domnitor Vlad si al mai multor mitropoliti, precum si o intreaga istorie de peste un secol a romanilor. Arheologii si profesorii universitari, asa-zisii "stiintificii", de la Institutele de specialitate se fac ca nu exista aceasta cronica, desi, inca de la sfarsitul anului 1983, s-au publicat in revista de istorie "Anale" fragmente si comentarii din ea si despre ea. Dar, despre toate acestea si despre multe altele cu alt prilej.
In problema "orginii poporului roman", se pare ca Academia Romana si-a schimbat putin atitudinea. Mai intai, in noul tratat de Istoria Romanilor nu mai figureaza un capitol distinct cu titlul de "Formarea limbii si a poporului roman", capitol care nu lipsea din nici o lucrare sau manual de Istoria romanilor. Este, aceasta, un progres intrucat intr-un astfel de titlu de capitol se vehiculau teze nastrusnice neadevarate, ca poporul roman este urmasul direct al romanilor veniti de la Roma si al colonistilor romani adusi in Dacia. Descoperirea la Sarmisegetusa romana a frontonului de piatra pe care era scris "Colonia romana..." l-a facut pe directorul Muzeului de arheologie din Cluj-Napoca s-o considere, intr-o sesiune stiintifica desfasurata la Roma, drept "actul de nastere a poporului roman", popor nou, intrucat geto-dacii fusesera, chipurile, nimiciti sau au pierit.
Teza noua a Academiei Romane este ca noi, romanii, nu suntem din plamada etnica a romanilor veniti de la Roma, ci suntem continuatorii geto-dacilor bastinasi, autohtoni, a aceluiasi popor mare condus de Burebista si Decebal, dar care "si-au insusit, cu timpul, cultura materiala si spirituala romana, foloseau limba latina ca singura limba de comunicare si intelegere" (II, p. 160). "O trasatura esentiala, definitorie, a romanizarii rezida in disparitia treptata a graiurilor autohtone si inlocuirea lor cu latina populara", "schimbandu-si, astfel, mentalitatea si insasi fiinta lor etnica" (II, p. 160).
Autorii tratatului, asemuindu-ne fortat populatiei occidentale, se fac ca uita ca realitatile din Dacia erau cu totul altele decat la populatiile de pe teritoriile Spaniei, Frantei sau Britaniei, care au devenit neolatine. Aici, in Dacia, exista un popor, poporul geto-dac, unitar, format de milenii, cu organizatii politice statale de secole, aflandu-se intr-un stadiu de stat centralizat, cu puternice structuri politico-administrative si militare, avand monede, steaguri si steme distincte, cu o cultura materiala si spirituala proprie, caracteristice lui. Un popor - intr-un stadiu avansat de dezvoltare, cu o limba unitara, de neam latin, latina dunareana, forjata de milenii, din ale carei numeroase cuvinte sunt amintite de Homer si Pitagora, limba in care a scris si poetul latin Ovidiu, cu un alfabet propriu. Un popor - cu puternice sentimente nationale, de libertate si neatarnare, care a dus chiar si sub dominatia romana, aproape o suta de ani, lupte, razboaie pentru eliberarea sa nationala, care, in ultimele doua decenii, inaintea parasirii fortate de catre romani a pamantului Daciei nord-dunarene, a si reusit sa se descotoroseasca de armata si administratia romana. Un asemenea popor cinstit, viteaz si razboinic, putea, sub dominatia romana, sa invete si limba romana, adica latina culta, dar in nici un caz, la stadiul in care se afla, nu este de inchipuit ca si-a uitat limba, traditiile, obiceiurile ancestrale, ci a dainuit prin afirmarea in istorie cu acelasi nume de daci, de Dacia, dar si cu altele, printre care si vlahi, rumani si, mai apoi, de romani.
Toate teoriile si tezele autorilor noului tratat de Istoria Romanilor cu privire la romanizare sunt presupusuri imaginare neargumentate stiintific, preluate de la scriitorii straini, contrazise de felul argumentat cum se prezinta in acest tratat poporul geto-dac, in parte supus dominatiei romane si cel liber din afara granitelor vremelnice ale imperiului, care, subliniaza autorii noului tratat, si-a pastrat, si sub dominatia romana, toate trasaturile sale, traditiile si obiceiurile, inclusiv limba materna, cu influentele de rigoare; ceea ce se apropie de acea realitate istorica sustinuta pertinent de marii enciclopedisti romani, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Mihai Eminescu, Nicolae Densusianu, dr. Nicolae Lupu, Bratescu-Voinesti, Nicolae Iorga, Simion Mehedinti, Emil Racovita, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, generalul Portocala, George Calinescu, Dimitrie Gusti si nenumaratele Fundatii si Asociatii nonguvernamentale ca "Noi Tracii", "Getica", "Renasterea Daciei", "Academia Dacoromana" etc., precum si "Reinvierea Daciei" din New York, al carei presedinte este patriotul dr. Napoleon Savescu, prin straduinta caruia s-au organizat pana acum, la Bucuresti, trei Congrese Internationale de Dacologie, tinute la Hotel Intercontinental, cu mare rezonante interne si externe.
Astfel, spre deosebire de ceea ce se scria in tratatele anterioare, in lucrari si manuale de istorie, ca noi romanii suntem o plamada etnica a romanilor si colonistilor lor, autorii volumului II din tratatul de Istorie a Romanilor subliniaza ca "s-a dovedit ca izvoarele narative, reliefurile Columnei lui Traian (si ale lui Decebal, adaugam noi), stirile epigrafice referitoare la trupele auxiliare formate din daci recrutati pe teritoriul provinciei in sec. II-III, numele de persoane traco-dace din iscriptii, elemente de toponimie si hidronimie majora, anumite tezaure de monede romane si, mai cu seama, descoperirile arheologice, toate arata plenar dainuirea poporului dac in tara lui, stapanita de Roma biruitoare. Deci, realitatea este ca, in cursul celor doua razboaie de cucerire si dupa anexarea unei mari parti din Dacia la Imperiu, locuitorii bastinasi nu au fost exterminati ori alungati peste noile frontiere, ci au continuat sa existe ca populatie supusa, majoritara... " (vol. II, p. 139). La pagina 143 din acelasi volum se precizeaza: "Rezultatele obtinute de cercetarea arheologica, mai ales in ultimii 50-60 de ani, demonstreaza fara echivoc continuitatea masiva a geto-dacilor in Dacia romana. In spatiul si in timpul provinciei s-a constatat dainuirea de asezari rurale si cimitire, obiceiuri si rituri funerare, persistenta a numeroase elemente de cultura materiala si spirituala din timpul Daciei independente, nedeosebite de noile forme de civilizatie aduse de romani". Si asemena concluzii, care niciodata nu se gaseau in lucrarile de istorie romaneasca, se afla prezentate pe larg in noul tratat de Istoria Romanilor. "Pe teritoriul rural al provinciei se cunosc acum mai multe cimitire si grupuri de morminte ale populatiei autohtone - majoritatea covarsitoare de incineratie... Studiul ritualurilor funerare la geto-daci arata ca acestia, ca si alte populatii din imperiu, si-au mentinut sub romani principalele forme de inmormantare si anumite credinte religioase din epoca Daciei independente". (Vol. II, p. 146) Asemenea aprecieri sunt facute si pentru teritoriile geto-dacice neocupate de romani. Astfel, la p. 404 a aceluiasi volum II, se remarca: "Continuitatea traditiilor dacice este caracteristica tuturor regiunilor neocupate de romani si ele se manifesta deopotriva in ocupatiile si activitatile economice, in modul de organizare si in arhitectura asezarilor, precum si in unele produse de arta".
Despre populatia libera din Moldova, se relateaza: "Toate informatiile pe care arheologia a reusit sa le ofere pana acum arata o societate a dacilor liberi care promoveaza in teritoriile de la est de Carpati vechile traditii ale civilizatiei dacice cunoscute din perioada anterioara cuceririi romane... Diferitele categorii de unelte si obiecte de uz casnic, accesoriile vestimentare, podoabele si vasele de lut se inscriu in tipologia generala a inventarului culturii dacilor liberi", mentionandu-se aici neamurile dacice ale costobocilor si carpilor, precum si un rege al costobocilor, pe nume Pieporus. (Idem, p. 430-440). Cat priveste pe dacii liberi din partea vestica, in Tratat se recunoaste ca: "Vestigiile arheologice din sudul Crisanei, ca cele de la Arad si Cicir, de pe Valea Muresului... Santana-Arad si Chisineu-Cris, din bazinul Crisului Alb, constand din cuptoare de ars ceramica, olarie de factura romana tarzie, atesta nu numai legaturile cu provincia Dacia, ci si dainurea dacilor in secolul al VI-lea" (II, p. 447).
Prin aceste concluzii este recunoscuta si de catre Academia Romana continuitatea neintrerupta multimilenara a unui brav popor, unul dintre cele mai vechi popoare ale Europei, precum si autohtonitatea etnica a poporului roman.
Pacat, insa, ca aceste rezultate n-au fost intarite cu opinii pertinente ale unor istorici si filologi romani de talie europeana, ca si cu ale unor mari personalitati stiintifice de peste hotare, care s-au impus nu numai prin maiestria concluziilor lor, ci si prin noutatea acestora. Caci, iata ce scria marele nostru istoric Nicolae Iorga: "Originea neamului romanesc trebuie cautata in traci, care au trait aici cu mii de ani inaintea altor popoare si aceasta ne da dreptul de a ne considera pe noi, romanii, singurii si adevaratii mostenitori ai acestor locuri", relevand ca "Este vorba de un popor care, prin stramosii sai, isi are radacini de patru ori milenare". In contrast cu acei "stiintifici", care preamareau ocupatia romana a lui Traian, de cand s-ar fi "nascut", "format", chipurile, poporul roman si de cand considerau ca incepe istoria lui, Iorga sublinia: "Se va porni nu de la Traian, colonizatorul in Dacia, ci de la cele mai vechi popoare din care venim, de la acea rasa illiro-tracica, intaia cultivatoare a pamantului, intaia creatoare de ordine politica de la Carpati - pana la Arhipelag". Sustinand multimilenara existenta a poporului roman, ilustrul filolog George Calinescu, in discordanta cu cei ce abordau inceputul istoriei romanilor cu imparatul Traian, remarca: "Prin penetratia romana nu s-a nascut un popor nou, ci un popor foarte vechi s-a modificat prin inraurirea altuia mai nou... Nici datele istoriei, nici examenul etnologic nu confirma tineretea noastra. Noi suntem, in fond, geti si daci, geto-dacii reprezinta unul din cele mai vechi popoare autohtone ale Europei". Acelasi incontestabil adevar il sublinia si reputatul om de stiinta, Simion Mehedinti, cand declara: "Noi, romanii suntem locuitorii cei mai vechi ai acestui pamant al Daciei, si anume unul dintre cele mai vechi popoare ale intregului continent"... "Departe de a fi un popor tanar, inceput cu razboiul dacic, neamul romanesc isi are originile sale cu mult in trecut".
Marele nostru scriitor Mihail Sadoveanu se declara pe deplin convins ca descindea din stirpa geto-dacica, evocand: "Filologii autohtoni, chiar la inceputul intemeierii statului nostru independent, s-au gandit sa afirme printr-un dictionar latinitatea noastra romana, deci nobletea noastra, deci dreptul de a ajunge un mare si puternic popor. Marturisesc ca nu inteleg tocmai bine de ce e nevoie sa se dovedeasca latinitatea noastra (romana) exclusiva, deci nobletea noastra de la Roma, ca sa devenim un mare popor. As inclina sa ma bucur mai mult de o origine geto-dacica, intrucat acesti vechi pamanteni, geto-dacii, se bucurau de o reputatie excelenta in lumea antica, pe cand despre romani nu se poate vorbi numai de laude. In sfarsit, in ceea ce ma priveste, ma simt onorat de a fi coborator din bastinasii care erau sub obladuirea vechiului nostru rege - Burebista".
Poetul national roman, Mihai Eminescu se considera si el descendent al marelui si viteazului popor geto-dac: "Era un popor brav acela care a impus tribut superbei imparatese de marmura a lumii: Roma. Era un popor nobil acela a carui cadere te umple de lacrimi, iar nu de dispret si a fi descendentul unui popor de eroi, plin de noblete, de amor de Patrie si libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost si nu va fi rusine niciodata".
Existenta etnica a poporului roman, cultura lui materiala si spirituala nu incepe, asadar, cu infrangerea lui Decebal si cu victoria imparatului Traian, moment trecator in istorie, ea nu incepe nici cu istoria geto-dacilor, parintii autohtoni ai poporului roman, cu s-ar putea considera. "Daca vrem sa vorbim de continuitate - sublinia dupa o cercetare atenta a vechimii noastre, Mircea Eliade - ea trebuie cautata la un nivel mult mai adanc decat cel circumscris de istoria geto-dacilor, a daco-romanilor sau a descendentilor lor - romanii. Caci cultul lui Zamolxis, la fel ca si miturile si simbolurile care stau la baza folclorului religios al romanilor, isi au radacinile intr-o lume de valori spirituale care precede aparitia marilor civilizatii ale Orientului Apropiat si ale Mediteranei". De aceea, inceputul istoriei noastre este cel ancestral, precum preciza 
La aceeasi concluzie ajung si numerosi oameni de stiinta straini, care au fost atrasi de universul fascinant al cercetarii istoriei noastre multimilenare. Subliniind vechimea, autohtonitatea si continuitatea multimilenara ale poporului nostru, remarcabilul om de stiinta ceh Jiulius Jung conchidea: "Consingenitatea vlahilor sau romanilor de astazi cu strabunii lor daci de dinainte de doua mii de ani o dovedeste, in chipul cel mai convingator, uniformitatea infatisarii lor exterioare, nu numai trasaturile fetei si felul parului, ci chiar si portul pe care poporul l-a pastrat neschimbat, asa cum ni-l arata nemuritoarele figuri ale invinsilor ostasi daci ce se gasesc pe monumentele de arta ridicate pentru preamarirea invingatorului lor, Traian. Non datur saltus in natura!"
Subliniind aceeasi vechime si continuitatea multimilenara a poporului roman, istoricul francez Albert Armand, in anul 1936, aprecia: "Acesta (adica poporul roman) este unul dintre cele mai vechi popoare si cel mai frumos exemplu istoric de continuitate a neamului, fie ca e vorba de traci..., de geti sau de daci, locuitorii pamantului romanesc au ramas aceeasi din Epoca neolitica, era pietrei slefuite pana in zilele noastre, sustinand, astfel, printr-un exemplu poate unic in istoria lumii, continuitatea unui neam".
Poate tocmai de aceea, cand Badea Cartan plecat din tara, admirand Columna lui Traian si Decebal de la Roma, italienii au strigat uimiti: "Doamne! A coborat un dac de pe Columna!".

 PROF.DOCTOR  AUGUSTIN DEAC

Onoare memoriei lui Nicolae Densusianu

Onoare memoriei lui Nicolae Densusianu

Dr. Napoleon Savescu
Dacia Revival International, New York


"Dacia Pre-istorica" este o protoistorie a Daciei, este de fapt prima si singura de acest fel, o lucrare plina de mitologie si de filologie, care la aparitia sa ( postuma: 1913 ) desteapta o admiratie si un entuziasm nemarginit, dar si mari gelozii, care au dus pana la negarea valorii acesteia de citva "eruditi" care nu puteau accepta calcarea in picioare a mitului originei noastre romane. Sa nu uitam ca anul 1871 a fost acela in care Alexandru Odobescu instituia, prin Societatea Academica (precursoarea Academiei Rom^ne de mai tirziu ), un premiu pentru cea mai buna lucrare asupra popoarelor care au locuit tarile rom^ne de la stinga Dunarii, inainte de cucerirea acestor tari de catra romani. Atras de acest subiect, si atunci controversat, studentul Grigore Tocilescu il va prezenta la Praga ca teza sa de doctorat. In anul urmator el va inainta la Societatea Academica teza sa si va obtine premiul. In 1880 va apare si cartea sa "Dacia inainte de Romani" in care el a folosit din abundenta lucrarea invatatului sas Carl Gooss "Cronica descoperirilor arheologice din Transilvania" cat si "Schite despre istoria culturii preromane a bazinului mijlociu al Dunarii". El va folosi interpretarile si concluziile gresite ale lui Gooss si, totusi, contemporanii lui, ca si altii mai tarziu, il vor aprecia.Totusi C.I Istrate in prefata de la editia 1913 la "Dacia preistorica" spune la pagina LIII despre Tocilescu : "faptele adunate acolo sunt puse ca obiectele dela un colectionar, care aduna fara ca sa fie bine orientat." Mult mai serios decat Tocilescu va fi I Andriesescu care isi va lua doctoratul la Iasi cu o "Contributie la Dacia inainte de Romani, 1912", tratand amanuntit si constiincios chestiunea neoliticului din Dacia. Insfarsit il vom avea pe Vasile Parvan cu lucrarea sa "Getica" prezentata pe 27 iunie 1924 ( cu 3 ani inainte de moarte) in fata Academiei Romane.

Nicolae Densusianu insa ii depaseste pe toti prin gradul lui de eruditie, prin visiunea sa globala asupra spatiului Carpato-Dunarean, prin felul in care s-a contopit efectiv cu epoca descrisa dandu-ne senzatia ca, chiar a si trait-o. El a avut cea mai corecta intuitie a evenimentelor petrecute atunci, demult, pe teritoriul nostru . Cand azi istoria spatiului Carpato-Dunarean este redescoperita de niste straini, ca Marja Gimbutas, care asemenea lui N.Densusianu considera drept vatra a vechii Europe acest spatiu unde noi rom^nii ne gasim astazi, de fapt ne reantoarcem la El, la cel ce a prezentat pentru prima oara pe noi, pe daco-rom^ni drept popor primordial si formator al Europei. De multe ori am auzit persoane " bine intentionate" care-mi spuneau : hai sa nu ne laudam asa de mult, vecinii se vor supara pe noi. Dar stiu ei cine a fost Nicolae Densusianu?

Intr-o familie de mici nobili rom^ni hategani, se naste pe 18 aprilie 1846 la Densus, in Ardeal, Nicolae Pop.Tatal sau, Bizante Pop, parohul Densusiului era casatorit cu Sofia cu care mai avea un baiat, pe Aron Pop, nascut in 1838. Scoala primara o va face la Hateg, iar gimnaziul la Blaj unde datorita faptului ca numele Pop era asa de frecvent, si pentru a-l deosebi de ceilalti i se va adauga numele comunei de unde provenea; asa ca a devenit Nicolae Densusianu, nume care va deveni faimos nu numai datorita lui si fratelui lui Aron dar si nepotului lui, Ovidiu Densusianu ( fiul lui Aron ). La gimnaziul din Blaj a avut sansa sa-l aibe ca professor pe Timotei Cipariu, carturar si patriot. In continuare va absolvi Academia de drept din Sibiu.

Sa nu uitam ca in aceasta perioada Tara Moldovei si cu Tara Vlahilor s-au unit sub domnia lui Cuza (1859-1866), legile si reformele noi orientand Principatele Unite spre o adevarata democratie . Ca urmare a implementarii noului cod penal, civil si de procedura penala, a reformei agrare, Cuza se va trezi izolat, lipsit de sfetnici si prieteni, lipsit de sprijinul bisericii si va fi nevoit sa abdice. Nobilii rom^ni cutreera Europa incercand sa gaseasca un pretendent strain la tronul Principatelor. Daca Filip de Flanda ii refuza, ei vor alerga la tanarul si saracul Carol de Hohenzollern, care dupa un lung voiaj, plin de peripetii (avand un pasaport fals si imbracat in tobosar elvetian ) va sosi in Principatele Unite si il va "inlocui" pe cel ales constitutional  de poporul nostru, pe Cuza.

Istoria rom^nilor transilvaneni in veacul al XIX-lea era departe de succesele politice ale moldovenilor si vlahilor, prinsa intre tot mai energicul sentiment national maghiar si politica ezitanta, in general antirom^nasca, a curtii de la Viena. In februarie 1867 s-a anulat autonomia Principatului Transilvaniei si s-a proclamat unitea sa ci Ungaria. Anexarea Transilvaniei, care fusese de secole un Principat autonom, la Ungaria a marcat inceputul unei politici de activa maghiarizare a populatiei majoritare locale, a daco-rom^nilor. Situatia politica a rom^nilor atunci in Transilvania era deosebit de dificila. Si totusi in aceasta perioada a anului 1867, la varsta de 21 de ani , Nicolae Densusianu, va face o excursie in "tara" si se va adresa Societatii academice solicitand un ajutor financiar. Ioan Heliade-Radulescu, presedintele de atunci al Academiei, ii ofera suma de 2000 de lei, tocmai primita din partea orasului Braila pentru ajutorarea tinerilor rom^ni "de peste hotare". Dupa terminarea cursurilor universitare ale Academiei de drept din Sibiu, lucreaza pentru cateva luni ca notar al orasului Fagaras, unde fratele sau, Aron, era avocat, apoi, dupa luarea examenului de stat la Sibiu isi va deschide el insusi un cabinet de avocatura la Brasov in februarie 1873 si unde va sta pana in aprilie 1877.

Haituiala politica a daco-rom^nilor transilvaneni se inrautateste pe zi ce trece. Apare legea nationalitatilor (1868) care recunostea o singura natiune in stat, cea maghiara; legea electorala (1874) care, daca la inceput a ingradit drepturile populatiei de la sate, precumpanitor nemaghiara, va ajunge in decursul a catva ani sa dea drept de vot numai stiutorilor de limba maghiara si absolventilor unei scoli de stat. Din 1878 s-a instituit legea privind delictul de agitatie contra natiunii, pe temeiul careia se putea reprima orice opozitie nationala; un sir de legi scolare, incepand cu cea din 1868 si culminand cu celebra lege a lui Apponyi, au impus treptat limba emigrantilor maghiari in dauna celei autohtone daco-rom^ne; in 1896, legea Banffy hotara maghiarizarea numelor satelor si oraselor. La 15 mai 1868, cu prilejul comemorarii a 20 de ani de la revolutia din 1848, conducatorii rom^nilor transilvaneni au facut public "pronunciamentul de la Blaj", o repetare a programului national din 1848. Se cerea abrograrea unirii cu Ungaria si revenirea la vechiul statut de Principat autonom, cu recunoasterea dreptului tuturor nationalitatilor. Arestati imediat, autorii pronunciamentului au fost totusi gratiati de imparat. Un an mai tarziu (martie 1868) se tine conferinta de la Miercurea, la care s-a decis infiintarea unui Partid National rom^n, prezidat de I. Macelaru. Un partid similar se constituise cu o luna in urma in Banat , sub conducerea lui Al. Mocioni. Cele doua vor fuziona in 1881, formand Partidul National rom^n.

In acest uragan de trezire al sentimentului notional al romanilor din Ardeal si de pretutindeni il gasim pe tanarul Nicolae Densusianu trecand "in tara", in aprilie 1877, pentru ca in februarie 1878 sa i se recunoasca cetatenia. In cateva luni isi echivaleaza toate titlurile si in octombrie 1878 il gasim la baroul Ilfov ca avocat. Deci, o data cu trecerea trupelor noastre in Turcia-Plevna (1877), N.Densusianu intra in "tara", de data aceasta definitiv. Debutul literar al lui N.Densusianu are loc in 1866, in revista "Familia" unde publica poeziile "Ziua mea" si "Melancolia". Mai tarziu in poezia "Lautarul" vorbeste despre faptele lui Stefan cel Mare. Intuitia sa politico-istorica se gaseste in nuvela "Simonida" a carei actiune se desfasoara pe un spatiu vast : Constantinopol, Caucaz, Persia, Asiria, hanatul tataresc si Tarile rom^ne (unde in Muntenia domnea la 1303 Stefan-Voda Mailat Basarab ). Incet, incet N.Densusianu incepe sa se manifeste ca unul care vede mult mai departe decat Transilvania lui iubita si martira, care intelege sa vada mai departe de tara lui draga Romania, care priveste in departare peste Macedonia pamant locuit de fratii nostri asupriti si dezmosteniti, vazand pe daco-rom^ni acolo unde au existat de cand lumea, el ii vede in locurile care si azi au in pamantul lor oasele stramosilor nostri, el are acea viziune de exceptie a leaganului poporului carpato-dunarean.

Prima sa publicatie in tara a fost: "L'element latin en orient. Les Roumains du Sud, Macedoine, Thessalie, Epire, Thrace, Albanie, avec une carte ethnographique par N.Densusianu et Frederic Dame", din 1877. Bazat pe scrieri anterioare, cat si pe cercetari personale, el pune cu seriozitate in atentie problema Macedoniei, a fratilor nostri. Oare cati dintre istoricii nostri o vor mai face? Noi speram ca Europa sa-i ajute, dar pentru ca Europa sa-si faca datoria, trebuie sa ne o facem noi intai. Porneste la culegerea oricaror documente de interes pentru istoria noastra. I se incredinteaza de catre Societatea Academica sarcina de a cerceta arhivele si bibliotecile din Ungaria si Transilvania pentru a culege informatii referitoare la istoria rom^nilor. Rezultatul va fi darea de seama : "Cercetari istorice in arhivele si bibliotecile Ungariei si Transilvaniei" . La 15 aprilie 1880 el devine Membru Corespondent al Academiei Romane. In continuare el culege si alte documente privitoare la istoria Rom^niei; descopera si transcrie 20 de manuscrise de cronici privind Tarile rom^ne. Modest, inteligent, foarte cult, cunoscator profund al limbii latine si eline, a germanei, francezei, italienei si ungarei; inzestrat cu o vointa de fier si cu o rabdare si perseverenta extraordinara, el a continuat sa uimeasca prin ceea ce a facut si va face. Anul 1885 marcheaza in activitatea lui N.Densusianu un moment de cea mai mare importanta: acum incepe sa lucreze la "Dacia preistorica", opera grandioasa in care a ridicat la cel mai mare pret cinstirea istoriei adevarate a patriei. Din nefericire aceasta lucrare a aparut intr-o perioada cand latinismul si ideea latinitati inflorea in tara noastra, ideie politica si religioasa (de tip catholic) care ne va trage in jos puntru cateva sute de ani. Desartaciunea ideei aparitiei poporului rom^n dupa anul 106 ca un popor tanar in Europa, goliciunea ei il revolta pe N.Densusianu, dar nu si pe contemporanii sai si de ce sa nu recunoastem ea continua si astazi, fiind perpetuata tocmai de cei pusi sa apere demnitatea si destinul poporului nostru. Dar de fapt cum a aparut ea?

Grigore Ureche ( 1560-1647 ) in "Letopisetul Tarii Moldovei " aminteste ca "noi de la Rim ne tragem". Ce informatii deosebite o fi avand acest carturar acum aproape 500 de ani si pe ce s-a bazat el nimeni nu stie; poate pe o intuitie de moment, stand inchis intr-o chilie amarata si visand la Roma si romani. Raul adus de el istoriei poporului nostru a fost si este de neimaginat. Dar ce putem spune de cei ce i-au preluat ideia si au inceput sa o raspandeasca cu mandrie? Vorba lui Caragiale : tradare, tradare, dar sa o strim si noi! Miron Costin, un alt savant al antichitatii rom^ne, nu a vrut nici el sa fie mai prejos de inaintasul lui asa ca incepe sa popularizeze aceasta idee chiar si in alte limbi , ca in poloneza in lucrarea "Poema Polona". Dar ei nu sunt singurii. Le urmeaza in 1558 Nicolas Olahus, cel ce a scris "Geografia Ungariei", si care se mandrea ca se trage din colonistii romani ai Daciei. Nu sunt foarte multi, in istoria civilizatiilor cei ce se mandresc cu o origine bastarda, dar el o face chiar cu mandrie. Aparent aceasta origine dubioasa a poporului nostru ( faptul ca femeile si fetele dacilor s-au repezit sa se culce soldatii romani invingatori ) ia suras si lui papa Pius II. In secolul XVII , doi alti emeriti "savanti", Dimitrie Cantemir si stolnicul Constantin Cantacuzino vor prelua aceeas greseala istorica, a originii poporului nostru si o vor populariza.

Deci din greseala in greseala spre istoria romana; astfel se perpetuiaza idea nefasta si eronata a originii poporului nostru. In secolul XVIII-XIX apare Scoala Ardeleana cu corifeii ei : Samuel Micu, Petru Maior si Gheorghe Sincai. Acum ce mai putem face? In scoli, in gimnazii si universitati se preda nestiinta prin stiinta. Ei bine, intr-o asemenea perioada el, Nicolae Densusianu are curajul sa-i infrunte pe toti si sa le dovedeasca o alta origine a poporului nostru, una care se intinde pe mii si mi de ani, una care te face sa-ti vezi bunicile, stra-bunicele si stra-stra-bunicele nu ca niste femei de moravuri usoare, gata sa se aventureze in legaturi amoroase cu invingatorii, ci ca niste personae demne de respectat. O istorie triviala si incorecta a poporului nostru el nu a inteles sa o accepte. El isi inchina toata puterea de munca si suflarea pentru neamul din care a iesit si cu care se mandrea. El era dintre aceea care iubeau, iubeau cu patima toata tara locuita de rom^ni, fara anume hotare decat acela a graiului nostru iubit. Dacia, Dacia protolatina, Dacia Pelasga era patria pe care o respecta si pe care a iubit-o, pentru a carei inaltare a muncit si s-a sacrificat.

In 1908 marele conferentiar Nicolae Iorga (dupa mama Argiropol ), la prima conferinta de la Universitatea Populara de la Valenii de Munte, a pus in circulatie asa-zisa "romanizare"a poporului dac care a franat cercetarea dacica pentru cateva zeci de ani.

Oare cei ce inca ne scriu istoria nu au aflat de:

(1) - scrisul misterios de la Rast, vezi "Madona de la Rast", descrisa de profesoara de arheologie din Los Angeles, Marja Gimbutas? Aceasta madona impreuna cu micutele rotite de la Vinca, estul Serbiei de azi, sunt primele exemplare ale unui scris logic din istoria omenirii. Daca aveti un internet puteti intra pe www.dacia.org in Muzeul Virtual Dacic la pagina "The Ancient" si "The First", sau, din acelasi muzeu, navigati spre "History began at Mitoc", sau pe www.ournet.md/~ancient unde in stinga, sus, puteti accesa intrarea pe Madonna of Rast (sa-i multumim lui Andrei Vartic, din Basarabia, care, prin studiul serios al resurselor stiintifice moderne, a reusit sa adune impreuna aceste informatii in carti si pe internet).

(2-) unghiurile, paralelele si romburile, plasele si zig-zagurile gasite la Ocna Sibiului, care ar reprezenta un alt scris logic din mileniul VII i.d.H. De ce aceste lucruri trebuie sa le aflam din cartile americane de arheologie si nu din cele rom^nesti?

(3-) Tartaria, scris pre-sumerian, din cadrul culturii Turdas? Cu 1500 de ani inaintea "primului" scris din Sumer! Dar cine a auzit de istoricul turc de origine rom^na Ali Ekrem, care aminteste de cea mai veche cronica turca, tradusa si in germana, franceza, rusa, inca din secolul XVIII si in care se vorbeste de "Tara rom^nilor", in anul 839. Cine a auzit de atlasul german din anul 1826 care arata popoarele Europei anului 900 si unde "Walahii oder Rumany" se intindeau pina la Nipru, mentionindu-se si 5 voevodate. Cine a auzit de descoperirea scrisorii unui conducator cazar, referitoare la secolul VIII, in care se vorbeste de Tara Ardil, cu circa 100 de ani de venirea ungurilor? Deci cuvintul Ardeal nu vine din ungurescul Erdely. Cine a auzit de lucrarea preotului si arheologului ungur Lukaacs Karoly, care nu numai a pastorit, dar a si sapat in zona lacului Balaton, gasind urme arheologice de palate, biserici si conace boeresti din secolul X. Lucrarea lui se gaseste la Biblioteca Academiei ungare de Stiinte si cine este curios (daca se gaseste cineva) o poate studia. Dar de "Cronica imparatului german Friedelich al II-lea Barbadossa ", care prin anul 1189 atesta existenta unei Tari rom^nesti denumita "Walahia", situata intre Dunare si muntii Carpati, descriindu-i cu lux de amanunte granitele, s-a auzit in cartile noastre de istorie? Cine a auzit de arom^nul bulgar Stefanovsky si de descifrarea inscriptiei de pe inelul de la Celei (vechea Sucidava), precum si a inscriptiei de pe inelul de la Ezerovo, cu un alfabet grecesc in limba arom^na? Cine a auzit ca raspindirea credintei lui Hristos s-a facut in limba daco-rom^na de catre sf. Andrei, fratele lui Sf. Petru si de catre Sf. Pavel la sudul Dunarii? Vezi biblia lui Wilfila. Cine a auzit de descoperirea carturarului rom^n din secolul al IV-lea Aeticus Dunareanu, intitulata "Cosmographia" scrisa in limba rom^na, carpato-dunareana, cu un alfabet geto-dacic, limba vorbita de cele 3.000.000 de locuitori de pe vremea lui Burebista. Noi am vorbit aceeasi limba daco-rom^na in fata romanilor, gotilor, gepizilor, hunilor si slavilor. In raportul diplomatului bizantin Panites Priscus, aflat in anul 448 la curtea neimblinzitului Atila, se mentioneaza citeva cuvinte clar rom^nesti ca : meiu, mied, coliba, iar la masa data de Atila in cinstea diplomatilor s-a vorbit in limba Au-sonica, daco-rom^na. Cine a auzit de Codex Rohonczy, o veche cronica rom^neasca din secolele XI-XIII insumind 448 de pagini, scrisa in limba carpato-dunareana, latina dunareana arhaica, cu alfabet geto-dac, pe care rom^nii il mai foloseau si pe vremea lui Vlad Teprs (vezi Hasdeu) contine indemnuri la lupta ale domnitorului Vlad, ca si al altora, impotriva migratorilor pecenegi cit si a ungurilor (condusi atunci de Stefan I sI II-lea). Trebuie sa-i multumin profesorului doctor in istorie Augustin Deac care nu a lasat aceste informatii sa se piarda. Le puteti gasi pe internet www.dacia.org, la Dacian Virtual Museum, sau in revista Dava International , www.iatp.md/dava, patronata de Andrei Vartic.

Re-intorcindu-ne la Nicolae Densusianu trebuie sa mentionam ca prin iubirea lui curata, aleasa, cinstita si erudita dorea numai de a pune in lumina, cat mai mult, partile bune ale neamului daco-rom^n, si ai arata trecutul cat mai inalt; el Nicolae Densusianu, continua si azi sa fie sursa de inspiratie si un adevarat erou al istoriei adevarate a poporului dacorom^n. Deoarece latinismul persista si azi, deoarece urmasii celor ce au promovat acea "greseala" in istoria noastra continua sa o promoveze, consider ca opera lui Nicolae Densusianu trebuie nu numai popularizata, dar si interpretata in lumina noilor descoperiri din domeniul istoriografiei si arheologiei. Azi ea se dovedeste mai veridica decat oricand. Nu putem trece prin viata mergand cu ochi inchisi, refuzand sa-i vedem opera, sa i-o citim. Nu putem trece prin viata ce urechile astupate refuzand sa auzim comentariile facute de cei ce refuza sa accepte faptul ca nu am existat pana in anul 106 d.H. Nu putem accepta faptul ca legiunile romane au patruns in Dacia, au cucerit 14% din teritoriu pentru o perioada foarte scurta istorica, 165 de ani, si ca, peste noapte, toata populatia Daciei, ocupata sau nu de romani, a inceput sa vorbeasca cea mai perfecta limba romanica, fara a ne intreba: chiar asa sa fie? Sunteti siguri ca de la soldatii romani, sositi din toate colturile lumii, Africa, Palestina, Germania etc.au invatat dacii latina? Chiar de la acesti soldati, care nu o vorbeau ei insasi, sa fi invatat-o ei ? Nu cumva are mai mult sens ceea ce ne dovedeste N.Densusianu: ca dacii vorbeau "latina vulgara" si ca nu printr-o relatie sexuala la nivel de soldati romani versus fete/femei dace s-a produs acest miracol? Doamne, de cate suferinte si umilinte ar fi fost scutit poporul nostru daca nu exista un Grigore urmat de o trupa de prozeliti neganditori, daca opera lui N.Densusianu ar fi fost privita cu mai multa seriozitate si obiectivitate! Cine dintre oamenii nostri de stiinta au expus originea poporului nostru mai limpede si mai hotarat? ONOARE MEMORIEI LUI. Onoare si respect pentru cel ce a fost si va ramane la dacorom^ni Nicolae Densusianu.

PELASGII CEA MAI VECHE CIVILIZATIE DIN EUROPA

I.  VECHEA CIVILIZAŢIE EUROPEANĂ

P E L A S G I I

                                                              MOTO: "Eu sunt Pelasg, fiul lui Palaechtin (Marte), nascut din Terra (Gaea), 

domnul acestei tari, si dupa mine regele 

sau s-a numit cu drept cuvant,

 gintea pelasgilor ce stapaneste 

acest pamant" 

Eschil - (Supplices)

                               Descoperirile arheologice au dat posibilitatea istoricilor de a periodiza evoluţia omului. Pentru a putea delimita momentele distincte în care se afla omul în cursulevuluţiei lui, cercetările au împărţit istoria străveche în mai multe epoci. Caracterul şi numele acestor epoci este în directă legătură cu gradul de dezvoltare al omului în acea perioadă şi originea uneletelor folosite.                

                               Cea mai veche epocă, Paleoliticul, extins pe o perioadă cuprinsă între 1000000 – 10000, numită şi epoca pietrei vechi, este perioada hotărâtoare a procesului de antropogeneză, marcată de trecerea prehominizilor la Homo sapiens. Omul primitiv foloseşte ca unealtă şi armă o combinaţie simplă între lemn şi piatră cioplită. Organizaţi în cete de culegători – vânători – pescari se adăpostesc în peşteri sau refugii sub stânci, în apropierea cursurilor de apă şi a zonelor bogate în hrană. Epoca paleoliticului cuprinde trei subdiviziuni :

-         Paleoliticul inferior (1.000.000 – 100.000) se caracterizeaza prin apariţia primelor unelte şi descoperirea focului. În jurul anilor 600.000 se naşte Pitecantropus erectus.

-         Paleoliticul mijlociu (100.000 – 40.000) este perioada culturii omului de Neanderthal şi al primelor comunităţi mai mari, de tip gentilic.

-         Paleoliticul superior (40.000 – 10.000) marchează dispariţia omului de Neanderthal, în mod enigmatic, destinul omenirii va fi continuat de Homo sapiens, rudă mult inferioară fiziologic.

                               Epoca Mezoliticului (10.000 – 5.500) marchează sfârşitul perioadei glaciare şi îmblânzirea climei. Marile comunităţi gentilice se divizeaeză, diferitele grupări mişcându-se spre noi teritorii necunoscute până atunci.

                               Epocă de trecere, mezoliticul face loc neoliticului (5500 – 2500) – epocă a pietrei şlefuite -, perioadă zdruncinată de mari mutatii în viaţa omului primitiv. Comunitaţile umane se dezvoltă pe baza extinderii agriculturii şi creşterii animalelor domestice. Aceste activităţi obligă gintele la sedentarizare şi la amenajarea unor locuinţe durabile, pe termen cât mai lung. Apare tribul ca o formă superioară de organizare, şi primele aşezări – sate apărate de o reţea de garduri şi şanţuri. Cultul zeilor părăseşte marile spaţii ale stepelor şi pădurilor, practicându-se în altare şi sanctuare primitive. Uneltele şi armele sunt  calitativ mai perfecţionate, acordându-se o atenţie deosebită finisării şi diversificării lor.

                               Transformările profunde din rândul comunităţilor umane sunt cauzate şi de schimburile culturale, rezulte in urma penetraţiei  triburilor străine sau a mişcărilor de populaţii. Astfel perioada anilor 2500 – 1800, este perioada de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului (1800 – 800).

                               Metalurgia bronzului adusă din Orient (după unii istorici), capătă amploare. În scurt timp uneltele şi armele din piatră vor fi înlocuite cu similare din bronz şi aramă.

                               Rolul revoluţionar în accelerarea dezvoltării societăţilor umane îi revine însă fierului. Metalurgia fierului se consideră că ar fi apărut în Asia Mică, regatul Hitit, în jurul anilor 1500 î.Hr., de unde s-a răspândit, după anul 1200 î.Hr. si spre spaţiul carpato- danubian. Epoca fierului (800 î.Hr. – sec. I d.Hr. ) aduce cu ea profunde modificări în cadrul comunităţilor umane ale acelor timpuri.

                               Acesta este schematic modelul folosit de către cercetători şi, învăţat în şcoală de către copiii noştri.

                               Şi, totuşi , nu este chiar aşa!

                               Dacă se aplică această schemă şablonizată ar rezulta că cei care au construit piramidele, cei care au tăiat pietrele de la Abydos, Karnas şi Luxor au lucrat cu ciocane de lemn şi piatră, iar cei care au sculptat dala de la Palenque şi poarta Soarelui din Bolivia nu cunoşteau fierul, bronzul sau arama ! Cum este posibil că în mormintele descoperite în Europa, Asia, America, datate acum 10.000 de ani (!) s-au găsit obiecte din bronz, aur, platină şi oţel inoxidabil ! Iată cum apoca bronzului este împinsă înapoi cu numai 6.000 de ani ! 

                               Să ne amintim de crearea metalurgiei fierului pe teritoriul  Asiei Mici şi atribuită hitiţilor. Şi iată cum o dogmă susţinută cu dinţii, cade, fără drept de apel, răsturnând întregul eşafodaj migălos construit de-a lundul timpului şi prezentat cu  ’’precizie stiinţifică’’ în toate cărţile de specialitate.  Dar despre ce este vorba ?

                               ‘’ La Medzamor în Armenia sovietică (în momentul descoperirii, Armenia, încă aparţinea de imperiul sovietic – N. A.) Dr. Korioun Meguertchian a scos la lumină cea mai veche uzină metalurgică din lume.

                               Expertize riguroase fac să urce construcţia sa la 5.000 de ani, cu două – trei mii de ani înainte de bronzul şi arama preistoricilor !

                               S-a găsit la Medzamor vase şi obiecte metalice, cuţite, suliţe, săgeţi, agrafe, inele, brăţări, etc. din toate metalele cunoscute.

                               Topitoria avea o serie de cuve tăiate în stâncă unde minereul sfărâmat, periat, spălat, se curăţa şi se îmbogăţea până la obţinerea metalului pur. Mai mult de 200 de cuptoare ar fi îngropate, dar 25 au fost scoase.

                               Medzamor era un centru industrial al epocii, zise în derâdere, neolitică ; aici se trata metalul de import, care era pe urmă prelucrat şi distribuit popoarelor din Orientul Apropiat.

                               Se lucra aici arama, bronzul, plumbul, zincul, ferul, aurul, cositorul, arsenicul, manganul etc.  Si de asemenea oţelul.

                               În adevăr s-au găsit acolo, cleşti de oţel, fine şi încă strălucitoare, analoage cu pensetele noastre de depilat.  Ele aunt puţin mai recente, datâd numai … de acum 3.000 de ani ! Patruzeci de varietăţi de bronz erau topite în uzine şi destinate diferitelor industri.

                               Aceste descoperiri verificarte, autentificate de Institutele stiinţifice din U.R.S.S., controlate de cele din Statele Unite, Franţa, Anglia şi Germania, n-au modificat unghiul de vedere al preistoricilor.

                               Epoca fierului, epoca bronzului rămân ceea ce erau …chiar  dacă, cu două milenii mai înainte se topeau ustensile de oţel ! 

                               Este eretic cel ce susţine contrariul ! ‘’

                                                                                        (Robert Charroux)

                               Oamenii mezoliticului trăiau rudimentar folosindu-se de unelte de lemn şi piatră cioplită pentru a supravieţui ; totuşi foloseau SCRISUL ! Ridicându-se cu greu din starea de semi- sălbăticie constuiau totuşi sanctuare strict orientate după poziţia astrelor !

                               Prin descoperirea fosilei umane se la Bugiuleşti, jud. Vâlcea, limita paleoliticului este împinsă înapoi în timp  DOAR cu aproximativ 800.000, 1.000.000 de ani(!).

                               Trebuie să-i dăm dreptate lui Mircea Eliade când afirmă atât de tranşant că : ‘’ Sunt unele cărţi care necesită atât de lungă maturizare încât se învechesc şi sunt depăşite de ştiinţă înainte chiar de apariţie. Cam astfel a fost cazul Geticei lui Vasile Pârvan, lucrare genială care se va citi pentru Pârvan, şi nu pentru adevărurile sale, adevăruri an de an tot mai îndoielnice.’’

                               De ce apar aceste discrepanţe uriaşe între cărţile actuale, consacrate ale unor istorici şi , noile descoperiri arheologice ? Pentru că în general noi oamenii avem tendinţa de a fi dogmatici, mult prea comozi să încercăm să ne modificăm anumite mentalităţi. Refuzăm să credem că înaintea actualei civilizaţii a existat o altă civilizaţie care a putut să strălucească prin grandoarea şi cuceririle ei. Şi urme ale ecestei civilizaţii sunt răspândite peste tot pe pământ, dar, şi la ora actuală studiate doar ca simple ciudăţenii şi nu omologate ca realităţi istorice. Dar aceasta este cu totul altă poveste, care nu intră oarecum în cuprinsul acestei lucrări.

                               Perioada de care ne vom ocupa mai în amănunţit este mai apropiată nouă, mai bogată în date şi mărturii şi anume cea de acum 9000 de ani (adică 7000 î.Hr.). Dar pentru a avea o mai multă înţelegere asupra acestei epoci ne vom folosi de scrierile doamnei Marija Gimbutas, eminentă profesoară a Universităţii California din Los Angeles, care prin prefaţa cărţii ei ne obligă la o gândire plină de respectă pioşenie: ’’ România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală , teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo – europenizate patriarhale de luptători din epocile bronzului şi fierului ( . . . )

                               Uluitoarele descoperiri făcute în România şi în alte ţări învecinate după cel de-al doilea război mondial, asociate datărilor cu radio – carbon, au făcut posibilă înţelegerea importanţei începuturilor culturii vechi europene, o cultură a unei societăţi de agricultori.

                               A devenit de asemenea evidentă că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană. Aceste date fac imposibilă ipoteza conform căreia civilizaţia războinică şi violentă a sumerienilor ar fi fost cea mai timpurie de pe glob.În Vechea Europă nu existau fortificaţii elaborate şi nici arme de luptă. Absenţa reprezentărilor privind societatea războinică sau condusă de bărbaţi reflectă o structură socială în care femeile aveau rolul principal şi în care atât bărbaţii cât şi femeile activau în mod egal întru binele  comun.

                               A fost o perioadă de reală armonie în deplin acord cu  energiile creatoare ale naturii. Trebuie ca de acum încolo să recunoaştem realităţile şi modul de viaţă al epocilor neolitică şia cuprului, caren însemnau mai mult decât semănatul, culesul, măcinatul şi coacerea pâinii ori ridicarea caselor ( .. .) ’’.

                               Şi pentru a fi şi mai concret completăm cuvintele Marijei Gimbutas, cu crezul de o viaţă al marelui nostru mitologist şi istoric Nicolae Densuşianu legat de existenţa poporului pelasg: ’’ ( . . . ) ( pelasgii )au fost cei dintâi care au adunat în societate familiile şi triburile răspândite prin caverne, prin munţi şi păduri, au întemeiat sate şi oraşe au format cele dintâi state, au dat supuşilor lor legi şi au introdus modul lor de viaţă mai blând. (. . . ) Pentru poporul grec, pelasgii erau ’’ cei mai vechi oameni de pe pământ ’’. Rasa lor li se părea atât de arhaică,atât de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi în fapte, atât de nobilă în moravuri încât tradiţiunile şi poemele graceşti atribuiau tuturor pelasgilor epitetul de – dioi – divini, ce ei întru adevăr l-au meritat prin darurile lor fizice şi morale.’’

                               Şi iată că istoria, nu începe la Sumer, aşa cum am învăţat până acum. Istoria începe aici în spaţiul Carpato – pontic, în tara Geei (generatoare a matriarhatului ca formă de conducere)şi a lui Pelasgos cel născut din pământ negru. Iată cum se leagă scrierile recente bazate pe multiple dovezi arheologice, ale Marijei Gimbutas cu intuiţa genială a lui Nicolae Densuşineanu.

                               Iată cum termenul general de Veche Civilizaţie Europeană îşi recapătă numele legitim cel de civilizaţie pelasgă. Au fost necesari ani ca ideile parţial uitate ale lui Densuşineanu, parţial luate în râs, să poată fi verificate, în parte şi argumentate. Monumentala lui carte se cuvine a fi studiată pentru că este un izvor de informaţie nesecat şi nu putem şti că poate mâine printr-o mică descoperire documentară sau arheologică să se confirme multe alte prezumţii ale istoricului, care astăzi ar părea banale sau fantaste.

                               Şi totoşi  care ar fi putut fi motivele generatoare ale unei mari civilizaţii în această zonă. Ne folosim din nou de afirmaţiile unor iluştrii istorici. N.J.Jirov concluzionează în celebra sa carte ’’ Atlantida ’’ ca: ’’ Civilizaţiile primare au fost cele de munte. Astfel cultura sumerienilor din Mesopotania a fost creată de oameni veniţi din ţinuturile muntoase. Cultura chineză şi cea indiană au fost întemeiate de asemenea de triburi muntene. Cele mai dezvoltate culturi din ambele Americi au apărut în regiuni de munte ţşi pe platouri.’’ Iar ca o completare folosim si  afirmaţia lui Jaques de Launay : ‘’civilizaţia se dezvoltă în zonele temperate caracterizate prin ierni aspre şi veri cu căldură normală.’’

                               Şi astfel  se concretizează un sumum de factori determinanţi în geneza Vechii Civilizaţii Europene, factorii de mediu geografici şi climatic. În acest sens ne este uşor să argumentăm existenţa unei populaţii predacice – pelasgă – pe teritoriul României, ţinând cont de varietatea şi complexitatea formelor de relief existente.

                               Zonele montane şi înaltele platouri ofereau peşteri în care oamenii se puteau adăposti ; piatră şi lemn ca material de construcţii pentru case şi sanctuare; apă curată atât de vitală existenţei fiinţei umane; hrană suficientă şi bună sub formă animală, rezultată din vânat şi pescuit, sau vegetală din diferite plante, fructe sau diverse rădăcini. Marile zone de păşune au împins omul spre ideea de a-şi asigura un trai mai sigur, prin creşterea animalelor (iniţial oi apoi vite) obligându-l la mari deplasări, ocazie cu care a descoperit marile câmpii sudice si estice, câmpii care l-au făcut să viseze la sedentarizare. Şi iată cum începe marea epocă a agricultorilor, care învaţă din instinc să supravieţuiască folosindu-se de un complex  de plante şi animale: grâu – orez, oaie – capră – vite – porc – câine şi ulterior şi cal.

                               Şi totodată cum apar şi realţiile interumane dintre diversele comunităţi, în primul rând prin necesitatea  schimbului de  produse specifice zonei de habitat (băştinaşii montani cu cei de la câmpie). Dar eceste realţii nu se limitează doar cu atât ci ele converg spre forma mai complexă facilitând apariţia unor mari grupări umane care, sub conducerea unor oameni dotaţi intelectual şi spiritual s-au extins paşnic şi spre alte zone ale Europei.

                               Conducătorii acestor grupări formate ştiau  că îşi asumă o  responsabilitate enormă: viaţa şi existenţa semenilor săi şi prin aceasta propria lor existenţă. Dar aveau un ascendent moral, o experienţă asemănătoare a omului conducător – primar, aşa dupăă cum ne este relatată de acelaşi Nicolae Densuşineanu: ’’Arcazii, popor pastoral şi viteaz, după cum ne spune Pausanias, căci cel dintâi om născut pe pământ a fost Pelasg, un bărbat, care se distingea prin mărimea, prin frumuseţea şi puterea figurei sale şi care întrecea pe toţi ceilalţi muritori prin facultăţile spiritului său; că acest Pelasg, după ce a început să domnească a fost cel dintâi care a învăţat pe oameni să-şi construiască colibe, pentru a se apăra de incomodităţiile frigului, a ploilor şi a căldurilor ; că el a învăţat pe oameni să-şi facă haine din piei de oaie ; le-a interzis să se mai nutrească şi mai departe cu frunze, cu buruien i cu rădăcini ( . . . ).’’

                               Iată cum este explicată de antici, prin legende, modalitatea de formare a primelor comunităţi umane.

                               Extinderea pelasgilor nu s-a limitat la teritoriul României, sau la cel imediat următor. Urme şi dovezi ale existenţei lor apar şi  în Ucraina şi actuala Republică Moldovă, Ungaria şi sudul Slovaciei, întreagă zona Balcanică inclusiv Grecia şi insulele limitrofe, zonele de coastă ale Asiei Mici, Italia şi Sudul Franţei, coastele Mediteraniene ale Spaniei. Inventarele arheologice care relevă existenţa lor sunt imense, începând cu vestigii ale unor aşezări paşnice, cetăţi şi ziduri de apărare, sanctuare şi obiecte de cult, obiecte de muncă şi de luptă, opere de artă neegalate, construcţii megalitice.                 

                               Dar cel mai important lucru rămas de la ei este limba, acea limbă unică cu specific vechi european, o limbă  prelatină-  aşa-zisă protolatina !

                               Sunt convins că această afirmaţie va părea şocantă, dar în cursul acestei lucrări voi încerca să argumentez cât mai precis această afirmaţie întradevăr riscantă la prima vedere.

                               Acum mă voi referi la o afirmaţie foarte edificatoare care se găseşte în Vechiul Testament (geneza) legată de momentul construirii turnului  Babel: ‘’ Tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte’’. Să încercăm să ne explicăm această afirmaţie simplu şi fără prea multe deducţii. Civilizaţiile umane vechi au apărut în diferite zone ale Pământului, în adevărate focare, de unde s-au extins circumferic :

-         astfel în Asia, populaţiile irano – indiene (dravidiană) formate pe podişurile munţilor Himalaia, s-au extins apoi în zona peninsulei indiene şi a Asiei de Vest. Normal ca această populaţie să fi folosit iniţial aceeaşi limbă;

-         civilizaţia născută pe malurile Tigrului şi ale Eufratului, asiro – babiloniană a generat apariţia  popoarelor din Orientul Mijlociu. Limba vorbită era o limbă semită din care s-au format ulterior limbile arabe şi ebraice actuale şi vechile limbi feniciene, egiptene, arameice, abisiniene;

-         civilizaţia chino – mongolă născută pe platourile Tibetane s-au extins în întreaga Asie Centrală şi de Est. E foarte simplu de observat că limbile chineză, mongolă, coreană, japoneză şi celelalte din zonă au un fond comun. Deci ele au fost generate de o limbă unică.

                               Concluziile istoricilor în acest sens sunt unanime, fără dubiu : ’’ Limbile indo – europene evidenţiază numeroase apropieri, în primul rând gramatical, care nu se pot explica decât printr-o unitate lingvistică genuină, o limbă comuna, ce presupune o patrie comună şi un popor iniţial ’’. (!) ( I.H.Crişan – Spiritualitatea geto–dacilor ).

                               Chia dacă majoritatea istoricilor refuză să mai creadă în mitul ‘’ popoarelor indo-europene ’’ totuşi mai folosesc acest termen perimat şi greşit dintr-un automatism lingvistic.

                               Teoria prin care se afirmă că Europa ar fi fost invadată, la un moment dat de în istorie, de un popor de origine asiatică, nu poate fi nici dovedită şi nici argumentată. Nu a existat niciodată o limbă indo-europeană care să infuzeze spiritualitatea  lingvistică a “neoliticului’’ şi, să-i confere o nouă identitate.

                               De altfel I.C.Drăgan, în ideea de a fi împăciuitor între partizanii teoriei populaţiilor indo-europene şi contedtatari propune şi susţine termenul de ’’ populatie euro-indiana’’ argumentând : ’’ Din această mare unitate euro-indiană, compusă din populaţii vorbind o limbă comunăla origini, s-au născut marile ramuri ale familiei europene  străvechi, teză susţinută şi argumentată de de numeroţi lingvişti precum : Boppe, Coeurdoux etc. Invazia  euro-indiană s-a extins până în Mesopotania prin Sumer şi până în Iran, iar în india, prin puţinii aşa-zişi Brahmani (şef politici religioşi), asemănători rasiali cu noi Europenii şi total deosebiţi de Dravizii localnici. Arianii din Europa s-au răspândit mai mult pe continent şi mai puţin în India, motiv pentru care apare mai justificată expresia de euro-indieni în locul celei vechi de indo-europeni.’’

                               După ce am prezentat termenii de indo-europeni şi de euro-indieni, vă voi prezenta şi originea numelui de arieni care desemnează de altfel aceeaşi populaţie.

                               Vechea civilizaţie a Indusului, civilizaţia dravidiană de la Mohenjo-Daro, coboară dim marea familie a irano-indienilor formată pe platourile Himalaiei, şi răspândită în Asia Centrală şi de Vest prin mişcări succesive. Limba folosită de această populaţie nu are legătură cu grupul de limbi ariene. La ora actuală exstă puţini descendenţi ai acestei mari civilizaţii, habitaţi în zonele retrase ale Indiei, în jungle inaccesibile, vorbind dialecte din aşa numitul grup Munda de limbi. Aceste mici comunităţi mane ce supravieţuiesc timpului sunt organizate în triburi cu identitate proprie şi nume propriu : Santali, Khonzi, Gonzi etc.

                               Chiar antropologic descendenţii grupului irano-indieni sunt total diferiti de cel european (arian), având o pigmentaţie a pielii mai închisă (brună) şi o statură scundă.

                               În jurul anilor 1500 î.Hr. această civilizaţie va fi invadată de un popor de rasă albă, pe care aveau să-l denumească Arya, ceea ce înseamnă ‘’străin’’, iar mai târziu ‘’om de origine nobilă sau stăpân’’. Impactul dintre cele două civilizaţii a creat actualul popor indian.

                               De unde veneau aceşti arieni Ce limbă vorbeau ei, atât de diferită de dialectele locale ?

                               Cercetătorii nu reuşşesc să se pună de acord pentru a soluţiona problema.

                               Să încercăm să facem puţină ordine  în gândirea noastră şi să încercăm să judecăm.

                               Să ne amintim de afirmaţiile Marijei Gimbutas în legătură cu Vechea Civilizaţie Europeană. Să ni-l reamintim pe Nicolae Densuşineanu al crez de o viaţă a fost că : ‘’Înainte de civilizaţiunea gracă şi egipteană, o civilizaţiune mult mai veche se revarsă asupra Europei. Aceasta a fost civilizaţiunea morală şi materială a rasei pelasge şi care a deschis un vast câmp de activitate a genului omenesc. Influenţele acestor trei culturi pelasge au fost decisive, pentru soarta muritorilor de pe acest pământ.

                               Pelasgii au fost adevăraţii fondatoriai stării noastre actuale ( . . . )

                               Pelasgii ne apar după vechile tradiţiuni istorice ca una şi aceeaşi populaţie cu neoliticii, cari introduc în Europa cele dintâi elemente ale civilizaţiunii, animale domestice, cultura cerealelor şi o artă industrială mai prograsată.’’

                               Concluzie :

                               Rasa albă s-a născut în spaţiul carpato-danubiano-pontic extins până în zona caucaziană, de unde s-a răspândit apoi prin mişcări succesive în întreaga Europă, cu preponderenţă în jurul bazinului mediteranian, fapt care le-a adus şi supranumele de ‘’popoare ale mării’’

                               Care sunt argumentele afirmaţiei de mai sus ?

                               În primul rând, existenţa fizică a grupurilor de oameni depinde de factori sociali, culturali şi mai ales geografici, de condiţiile necesare desfăşurării funcţiilor fiziologice minimale ale organismului uman. Omul  a trăit din cele mai vechi timpuri pe teritoriul carpatic, găsind din abundenţă hrană şi apa necesară organismului.

                               Un alt argument important, este, existenţa în exces a sării, substanţă fără de care nici un mamifer nu poate trăi.

                               În mileniul VII î. Hr. (!) pelasgii aveau o scriere proprie , cea care va genera apoi alfabetele antice şi cele moderne. Ori un popr care în jurul anilor 6000 î. Hr. scria şi-şi contabiliza viaţa de zi cu zi, nu putea să se afle în stadiul de neolitic.

                               Prezenţa acestei civilizaţii pe teritoriul ţării este confirmată şi de existenţa marilor construcţii megalitice care păzesc Carpaţii.

                               După cum ne spune Eschyl ginta pelasgilor a stăpânit iniţial acest pamânt, respectiv Europa, de la începutul timpului istoric. Ori un asemenea popor întins pe o suprafaţă atât de mare nu avea cum să dispară peste noapte, iar spaţiile ocupate de ei să devină pusti.

                               Vă veţi întreba de ce m-am oprit la termenul de ‘’ pelasgi’’ ?

                               Pentru că mi se pare cel mai corect din punct de vedere istoric. Termenii de populaţie ‘’indo-europeana’’ si ‘’euro-indiana’’ sunt termeni moderni fără nici o legătură cu adevărul istoric. Deoarece atâta timp cât s-a pedalat pe teoria că Europa a fost invadată de un popor asiatic, cercetătorii au îmbrăţişat cu frenezie noţiunea de indo-european dintr-o oarecare intuiţie, dar fără nici un support arheologic. Nu există nici o dovadă că rasa albă a venit ‘’de undeva, cândva’’din Asia şi a fost generatoarea popoarelor europene.

                               Invers, da ; este un fapt istoric dovedit că Asia Mică, Orientul Apropiat şi India au fost invadate de triburi de Arieni care veneau din Europa, mai corect spus, din bazinul carpato-pontic. Dar nici termenul euro-indieni adoptat ad-hoc, de către cercetători, nu este corect, deoarece civilizaţia indiană s-a format pe scheletul comunităţii irano-indiene ; arienii infuzând doar această civilizaţie.

                               E timpul să nu mai alăturăm doi termeni complet contrarii, pentru a crea o populaţie utopică, care nu a existat niciodată.

                               Să rămânem mai bine la termenii folosiţi de antici, pentru că ei i-au cunoscut, şi, au fost în directă legătură, indiferent dacă grecii şi egiptenii i-au numit ‘’pelasgi’’ iar dravidienii ‘’arieni’’.

                               Cum arătau aceşti pelasgi ne-o spun reprezentările de pe vase ceramice şi statuetele descoperite.

                               Din puct de vedere antropologic pelasgii sunt diferiţi de greci şi egipteni : având chipul oval, alungit, bărbia retrasă, fruntea înaltă, nasul drept (roman!), ochi mari denotând vivacitate şi inteligenţă, carnaţie albă contrastând puternic cu părul bogat blond sau castaniu. Bărbaţii erau medii de înălţime, puternici, foarte agili, iar femeile mignone, delicate, deosebit de frumoase şi suple.

                               Iată cum în sec. VII – VI î. Hr. într-o Europă dominată de un Homo sapiens aflat în epoca pietrei (după cum afirmă marii cercetători ai istoriei), primitiv şi sălbatic îşi afirmă prezenţa un tip antropologic deosebit. ‘’ Un asemenea tip uman, zvelt, fin, specific, deşi unele trăsături se întâlnesc şi la alte popoare mediteraneene, apare curios dacă este comparat cu imaginea general admisă despre omul din neolitic şi chiar antic ( . . . )

                               Locul de unde a venit populaţia respectivă (care a adus cu ea şi obişnuinţa folosirii metalelor neferoase) rămâne încă incert. Caracteristicile antropologice elimină Africa, Asia şi Grecia continentală, iar printre popoarele din Orientul Mijlociu nu se numărau prea multe de navigatori în mileniul al III-lea î. Hr. Oricum, argumente de ordin istoric şi cultural, la care se adaugă diferenţele majore privind însăşi concepţiile despreom, Univers, viaţă, societate, religie etc. a cretanilor, par să excludă Orientul Mijlociu, rămânând deschise doar două posibilităţi : emigrarea unei populaţii necunoscute din Asia Mică, ori, din Sud-Estul Europei (. . .)’’ ( Dan Apostol în Terra -  Planeta Vieţii,  vorbind despre cretani, popor de origine pelasgă ).

                                Concluzie clară : Sud-Estul Europei, adică mai pe înţeles – spaţiul carpato-pontic ! ! !

                               Şi această fantastică civilizaţie pelasgă s-a extins în întreaga Europă, Asia Mică şi Africa circumediteraneană generând istoria preantică.

                               Este normal ca un asemenea popor să aibă şi o limbă proprie, unică, în stadiul incipient, care a dat naştere ulterior la o mare parte a limbilor europene.

                               Şi care era această limbă ?

                               Grecii afirmă la venirea lor în Europa, că pelasgii vorbeau o limbă BARBARĂ , mult diferită de a lor, fără să-i amintească caracterul.

                               Care este caracterul acestei limbi ni-l comunică Quintilian afirmând că, dacă, se adaugă la cuvintele latine, ori, se lăsau pe dinafară, unele litere sau silabe, se obţinea vorbirea barbară. 

                               Cicero numeşte limba poporului lui ca o limbă barbară coruptă – Barbaries domestica. Astfel după unii autori, limba barbară avea caracterele unei limbi latine vulgare sau rustice. De altfel ei etichetau ca limbă barbară toate dialectele populaţiilor de rasă pelasgă, indiferent că erau din Spania, Gallia, Dacia, Germania sau Tracia. Iar la rândul lor, romanii erau consideraţi de graci vorbitori de limbă barbară.

                               Isidor din Sevilla ne spune că cea mai veche limbă latină a fost numită lingua prisca, adică, limba bătrână.

                               Ovidiu şi-a compus ultimele versuri apelând la latina barbară a geţilor, atât de apropiată de latina literară ; afirmând el însuşi că a devenit un poet get. De altfel, după cum este evident şi pe Columna lui Traian, dialogul dintre solii daci şi împărat se face fără translatori, în deplină înţelegere. Şi nu credem că dacii cei ’’ mândrii şi nemuritori’’ s-au servit de latine împăratului !

                               Putem afirma cu toată convingerea şi în conformitate cu concluziile trase de iluştri istorici, că limba civilizaţiei pelasge a fost o PROTOLATINA, sau altfel zis o latină vulgară.

                               Un alt argument important în susţinerea acestei afirmaţii este de ordin geografic. Spaţiul sud-european de la vest la est este ocupat de popoare de limbă latină (cu mici enclave), rezultate nu din romanizarea lor cu romanii, ci, din originea lor comună pelasgă. Romanii nu au reuşit să romanizeze limba dacă în 165 de ani, precum nu au reuşit să romanizeze pe egipteni în 425 de ani (30 î.Hr. – 395 d.Hr.); pe greci în 641 de ani (146 î.Hr. – 395 d.Hr.) ; pe evrei în 325 de ani (70 d.Hr. – 395 d.Hr); pe maltezi în 1088 de ani (218 î.Hr. – 870 d.Hr.) ; pe britanici în 400 de ani şi mai ales nu au reuşit să creeze o limbă unitară în propria lor Italie, odată ce există 1.500 de dialecte (!).

                               Pe parcursul istoriei această limbă ‘’bătrână’’ îşi va păstra unitatea, fiind suportul pe care se vor construi limbile latine europeene. Diferenţele lingvistice dintre ele au fost cauzate de aşezarea geografică şi influenţele produse de popoarele care au venit ulterior, pe parcursul istoriei, în contact. Astfel limbile : italiană, franceză, spaniolă  şi portugheză au suferit influenţe germanice, iar româna, slavone.

                               Istoria pelasgilor este puţin cunoscută din textele antice. Ne-au rămas puţine relicve de la ei pentru a putea cunoaşte această mare civilizaţie uitată. Se pare că multe informaţii despre ei se află în mitologia greacă şi egipteană ş informaţii care se cer  a fi descriptate. Ceea ce se cunoaşte este puţin şi trebuie să ne bazăm pe intuiţie pentru a putea discerne realitatea istorică.

                               Începând cu anii 4400 î.Hr. civilizaţia pelasgă se vede nevoită să-şi schimbe structura socială. Atacartă dinspre Est de valuri succesive de triburi nomade (numite Kurgan de M. Gimbutas), provenite probabil din Asia, se vede nevoită să se apere. În faţa pericolului au loc profunde modificări de ordin social, culminând cu trecerea puterii decizionale în mâinile bărbaţilor. Obligaţi să facă faţă unui duşman crud, puternic înarmat şi călare, pelasgii vor învăţa să-şi facă propriile lor arme, să folosească calul ca mijloc de război, vor construi în jurul aşezărilor ziduri, împrejmuiri şi şanţuri de apărare. Atacatorii vor fi repede înfrânţi şi alungaţi.

                               În mileniul al III-lea î.Hr. poporul pelasg se va angrena în mari mişcări şi deplasări de populaţii :

-         spre sud, ocupând Asia Mică şi insulele Mării Egee (aşa se poate explica cum a ajuns alfabetul carpatic pelasg în Creta).

-         spre sud-est în Sumer (ducând cu ei scrierea care va fi etichetată ca ’’sumeriana’’).

-         Spre nordul Africii (cârja încârligată a păstorilor carpatici este prezentă în mâinile faraonilor ilustraţi pe pereţii piramidelor).

-         Spre India, în jurul anilor 1500, pomeniţi de cronicile  Văii Indusului ca Arieni – Arya  “strain !”, (multe legături spirituale s-au descoperit între civilizaţiile europeene şi cea indiană).

                               Aceste mişcări ale populaţiei pelasge au fost ciclice, permiţându-le să ocupe mare parte a Europei, Asiei Mici şi Orientale, parte din subcontinentul Indian şi Africa de Nord (Egiptul) , repetându-se la anumite intervale, determinate de sporul de populaţie şi necesitatea de noi spaţii.

                            Celebra epopee sanscrita “ Ramayana “, scrisa in secolul IV iHr. si alcatuita din 24.000 de distihuri si care prezinta epopeea printului Rama descrie in mod clar si distinct aceaste masive miscari de populatii dinspre zona Carpatilor si a Caucazului catre alte spatii.

                           Demn de remarcat in aceasta epopee ca printul Rama este identificat ca “preot scit”. Ori numele de Scitia era in antichitate denumirea unui spatiu care cuprindea o parte din Dacia (Doborgea) sub numele de Scitia Mica si stepele nord – pontice, sub numele de Scitia Mare. Termenul Scitia defineste o provincie istorica si mai putin o regiune locuita de sciti. In urma unei revelatii divine Rama ajunge conducatorul spiritual al poporului sau. In urma unor divergente intre conducatorii pelasgi, Rama isi va duce adeptii spre India, spre noi teritorii. Miscarea este masiva, pelasgii cucerind Caucazul, Iranul, India si Ceylonul. Rama este prezentat nu ca si un cuceritor, dornic de expansiune ci ca si “conducator al poparelor, domnul lumii, stapanul sufletului sau si dragostea oamenilor, tatal si mama supusilor sai; el a stiut sa uneasca toate fiintele intr-un lant unic al iubirii” ( E.Schure – Marii Initiati)

                           Iata cum a fost considerata chiar si in India influenta civilizatoare pelasga asupra populatiilor bastinase.

                           Demn de amintit este numele printului si al poporului lui: RAMA, RAMANI!

                               In alt spatiu geografic în jurul anilor 1250 – 1100 î.Hr. populaţii pelasge din nordul Balcanilor, triburi ilire, trace şi predacice, numite de către istorici ’’ triburile câmpurilor de urne ‘’, datorită faptului că-şi incinerau morţii (obicei arian indian), organizează o campanie împotriva triburilor greceşti – aheene. Angrenând în această mişcare şi treiburile doriene, distrug lumea aheeană (revanşa) din Grecia peninsulară, se răspândesc în Grecia insulară, trec în Asia Mică, regatul Hitit, Fenicia, Palestina şi ajung până în Egipt unde cu mare greutate sunt respinşi de către Merneptah, în anul 1221 î.Hr.

                               Care a fost scopul acestei invazii ?

                               Unul singur : reluarea în stăpânire a ceea ce le-a aparţinut mai înainte. Nu degeaba cronicile greceşti numesc această campanie de recucerire -’’ întoarcerea Heraclizilor ’’, iar egiptenii nu uită să specifice că atacatorii au fost – ’’popoarele mării’’. Se cuvine a face aici  o mică paranteză legată de atributul acordat pelasgilor ’’heraclizi’’, adică urmaşi ai lui Hercule. Iată cum recunosc grecii că cel mai celebru erou al mitologiei ’’lor’’ a fost pelasg.

                               Mileniul II î.Hr. va fi mileniul în care marele imperiu pelasg se destramă, populaţia scindându-se în triburi, cu identitate diferită determinată de spaţiul geografic de habitat.

                               De aici înainte izvoarele antice îi vor trata pe descendenţii poporului pelasg cu denumiri zonale : iberi în Spania ; gali în Franţa; etrusci şi latini în Italia ; arimani în Germania; traci şi ilari în Balcani ; gato-daci în Daci ; dar, toţi vorbitori de latină barbară.