ATLANTIDA A EXISTAT IN MAREA NEAGRA

Atlantis…

Atlantida a existat în Marea Neagră, din continent mai rămînînd doar Insula Şerpilor

Susţinătorii plasării Atlantidei în Marea Neagră cred mai departe că adevăratele dovezi sînt îngropate în apropierea coastelor României, iar Insula Şerpilor e o rămăşiţă a înfloritoarei civilizaţii de acum 10.000 de ani.

Atlantidă românească

Etnograful Adrian Bucurescu arată că fabuloasa ţară s-a scufundat în marea denumită de egipteni Siriath, adică Marea Neagră. În cinstea lui Orpheus, împăratul-zeu numit de atlanţi, şi urmaşii lor direcţi, tracii, egiptenii au ridicat acum mai mult de 5.000 de ani, la Giseh, enigmaticul Sfinx. În 1913, în „Dacia preistorică“, Nicolae Densuşianu localiza Atlantida între Porţile de Fier şi Sfinxul din Bucegi. „Atlantis“ este tradus de unii lingvişti prin „Fericire“, iar grecii antici denumeau actuala Insulă a Şerpilor din Marea Neagră, Makaron, adică „A fericiţilor“. Nu departe de ea, arheologii ruşi au descoperit impresionante ruine subacvatice atribuite, după unii, atlanţilor. În apropiere, la Hamangia, au fost găsite uimitoarele figurine din lut, intitulate generic „Gînditorul“ şi datate 5000-3000 î.Hr., într-o perioadă cînd de gîndire abstractă nu putea fi vorba. Însăşi cetatea Histria conţine o ciudăţenie: pare a fi construită pe role.

Insula Şerpilor, rămăşiţa unui continent

Conform ipotezei susţinute de tot mai mulţi adepţi, din străvechea Atlantidă a rămas doar Insula Şerpilor (foto). Certitudine este doar faptul că pe colţurile de stîncă azi pustii se ridica pe vremuri un superb templu închinat zeului Apollo. Puţini ştiu că însuşi Mihai Eminescu a vorbit în versurile sale de enigmatica Atlantidă din Marea Neagră. „Din Fundul Mării Negre, din înalte-adînce hale/ Dintre stînce arcuite, din gigantice portale/ Oastea zeilor Daciei în lungi şiruri au ieşit“. Locuitorii Insulei Şerpilor din antichitate era numiţi Blajini sau Preafericiţi şi erau consideraţi urmaşii atlanţilor. Ipoteza existenţei unei Atlantide pe teritoriul actualei Mări Negre a fost îmbrăţişată şi de Robert Ballard, descoperitorul Titanicului. Acesta susţine că, în urmă cu circa 7.000 de ani, fîşia de pămînt care separă Mediterana de lacul Mării Negre a cedat sub presiunea apei, distrugînd civilizaţia momentului respectiv. Un argument în sprijinul localizării continentului dispărut în spaţiul românesc este şi acela că, în faza de descompunere a imperiului, atlanţii practicau intens sacrificiile umane, obicei sîngeros şi crud pe care-l aveau geto-dacii.

Atlanţi la Şinca Veche?

Charles Berlitz a publicat într-una din cărţile sale, „Atlantis, al optulea continent“, o hartă modernă a planşeului Oceanului Atlantic. În zona Insulelor Canare, el arată că există şi azi, acoperit de ape, un masiv muntos numit Dacia (foto). De aici, presupunerea că atlanţii au plecat către zona Carpato-Danubiană, iar tracii ar fi urmaşii atlanţilor. Poate au ajuns în Insula Şerpilor (Albă) unde exista acel templu al Zeului Soare (atlanţii aveau o religie bazată pe cultul Soarelui), apoi unul închinat lui Ahile sau chiar mormîntul semizeului. Edificiul antic avea formă pătrată, fiecare latură avînd 29,87 m şi se pare că avea nouă altare. Funcţiona şi ca oracol şi se spune că aproape totul era din aur, marmură albă şi mărgăritare. Legendele romane spuneau că templul alb nu a fost construit de mîna oamenilor, ci era de origine divină. Motiv pentru care întreaga insulă a fost numită Insula Sfîntă. Atlanţii e posibil să fi ajuns şi prin părţile Braşovului, dacă ar fi să dăm crezare ipotezei care susţine că enigmaticul Templu al Ursitelor de la Şinca Veche a fost întemeiat de aceeaşi civilizaţie care a ridicat şi Templul Alb din Insula Şerpilor. Un lucru e sigur şi uimitor: tracii au avut cunoştinţe extraordinar de avansate pe care nu prea avea de unde să le ia decît de la nişte colonizatori, necunoscuţi deocamdată.

Din ce cauză s-a scufundat?

• Astronomul polonez M.M. Kamienski a apreciat că aşa-numita Cometă a lui Galilei s-a ciocnit cu Terra ( 9541 î.Hr.) şi a produs scufundarea Atlantidei. Inginerul german Otto Muck susţine că în Oceanul Atlantic ar fi căzut cu o viteză de 20 km/secundă un meteorit gigant cu diametrul de 10 km. Legenda potopului este arhicunoscută. Această faimoasă catastrofă a lumii antice poate fi întîlnită la majoritatea popoarelor, cu excepţia aborigenilor australieni, a laponilor şi eschimoşilor. Oamenii de ştiinţă admit faptul că la baza mitului a stat un fenomen real, verificabil istoric şi arheologic, uriaşele inundaţii fiind o consecinţă a încălzirii climei după ultima glaciaţiune. Potopul menţionat şi în Vechiul Testament şi apreciat de Vatican că a avut loc acum 13.100 de ani, a lăsat din Atlantida numai „Insula celor 7 cetăţi“.

Multe legende venite de dincolo de timp vorbesc despre pamânturi sfinte aflate pe locul unde acum domină Marea Neagră. Unii cercetători afirmă că aici este localizată străvechea Atlantida, cu templele sale, în special Templul lui Apollo, zeul soarelui, a cărui origine hiperboreană începe să capete un contur tot mai precis. Din străvechea Atlantida, se zice, că a rămas doar Insula Şerpilor.Insula Şerpilor a fost un teren mistic, un loc de trecere între două lumi. Aici, pe colţurile de stâncă acum pustii, se ridica pe vremuri un superb templu care a fost închinat solarului Apollo. Apele mării îi protejau pe preoţii solari de vizitele curioşilor şi ale profanilor.
Marele Diodor amintea în scrierile sale Insula Şerpilor, cunoscută ca Insula Leuky:  “În faţa ţinutului celţilor, în parţile Oceanului, este o insula numită Leuky, adică Albă. Latona, mama lui Apollo, s-a născut aici şi din cauza asta Apollo este mai venerat aici decţt ceilalţi zei… Această insulă era numită şi Helixea (Felicia) sau “nesos makaron”, Insula Preafericiţilor. Nu departe de acolo erau munţii Riphei (Carpaţi)…”
Preafericiţii sau Blajinii erau urmaşii atlanţilor, cunoscuţi şi sub numele de rămăni. Despre ei textele vechi amintesc că locuiau pe lângă apele cele mari în care se varsă toate apele, iar folclorul românesc spune că în acele tarâmuri îşi are Dumnezeu cetatea de unde guvernează toate ale lumii, bune şi rele. Ipoteza existenţei unei Atlantide pe teritoriul actualei Mări Negre a fost îmbraţişata şi de Robert D. Ballard, fost ofiţer al armatei maritime a Statelor Unite şi oceanograf specializat ân arheologie acvatică, printre altele fiind descoperitorul rămăşiţelor Titanicului şi a navei de luptă Bismark. Acesta susţine că în urmă cu circa 7.000 de ani, fâşia de pămâînt care separa Mediterana de lacul Mării Negre a cedat sub presiunea apei. Revărsarea acesteia a fost catastrofală pentru civilizaţia momentului respectiv. Forţa apei a distrus totul în calea ei, iar egalizarea celor două nivele s-a făcut abia după 40 de zile. O serie de construcţii ciudate au fost depistate, cu ajutorul sonarului, pe fundul mării. Să fie oare vorba despre Atlantida? Susţinătorii plasării Atlantidei în Marea Neagră cred mai departe că adevăratele dovezi sunt îngropate în apropierea coastelor României, iar Insula Şerpilor e o rămăşişă a înfloritoarei civilizaţii de acum 10.000 de ani.
Etnograful Adrian Bucurescu arată că Atlantida s-a scufundat în marea denumită de egipteni Siriath, adică Marea Neagră. În cinstea lui Orpheus, împăratul-zeu numit de atlanţi, şi urmaşii lor direcţi, tracii, egiptenii au ridicat acum mai mult de 5.000 de ani, la Giseh, enigmaticul Sfinx. În 1913, în „Dacia preistorică“, Nicolae Denşuşianu localiza Atlantida între Porţile de Fier şi Sfinxul din Bucegi. „Atlantis“ este tradus de unii lingvişti prin „Fericire“, iar grecii antici denumeau actuala Insula a Şerpilor din Marea Neagră, (Nesos) Makaron, adică „A fericiţilor“. Nu departe de ea, arheologii ruşi au descoperit impresionante ruine subacvatice atribuite, dupa unii, atlanţilor. În apropiere, la Hamangia, au fost găsite uimitoarele figurine din lut, intitulate generic „Gânditorul“ şi datate 5000-3000 î.Hr., într-o perioadă când de gândire abstractă nu putea fi vorba.
Însaşi cetatea Histria conţine o ciudaţenie: pare a fi construită pe role. Este vorba despre un sistem de coloane orizontale peste care a fost construit zidul propriu-zis. Pentru cei care nu sunt specialişti, le spunem doar că astfel de construcţii folosesc, la ora actuală, arhitecţii japonezi pentru a atenua şocul cutremurelor. Este celebrul sistem de “clădiri pe role” care asigură siguranţa înaintea cutremurelor de orice fel. De unde cunoşteau grecii veniţi aici, pe ţărmul Mării Negre, această tehnică? Şi dacă o cunoşteau, de ce cetaţile din patria lor (mult mai încercată din punct de vedere seismic) şi din alte zone colonizate nu au fost construite în acelaşi mod?…
Charles Berlitz a publicat într-una din carţile sale, „Atlantis, al optulea continent“, o hartă modernă a planşeului Oceanului Atlantic. În zona Insulelor Canare, el arată că exista şi azi, acoperit de ape, un masiv muntos numit Dacia. De aici, presupunerea că atlanţii au plecat către zona Carpato-Danubiană, iar tracii ar fi urmaşii atlanţilor. Poate au ajuns în Insula Şerpilor (Alba) unde există acel templu al Zeului Soare (atlanţii aveau o religie bazată pe cultul Soarelui), apoi unul închinat lui Ahile sau chiar mormântul semizeului. Edificiul antic avea formă pătrată, fiecare latură având 29,87 m şi se pare că avea nouă altare. Funcţiona şi ca oracol şi se spune că aproape totul era din aur, marmură albă şi mărgăritare. Legendele romane spuneau că templul alb nu a fost construit de mâna oamenilor, ci era de origine divină. Motiv pentru care întreaga insulă a fost numită Insula Sfântă. Atlanţii e posibil sa fi ajuns şi prin parţile Braşovului, dacă ar fi să dăm crezare ipotezei care susţine că enigmaticul Templu al Ursiţelor de la Sinca Veche a fost întemeiat de aceeaşi civilizaţie care a ridicat şi Templul Alb din Insula Şerpilor. Un lucru e sigur şi uimitor: tracii au avut cunoştinte extraordinar de avansate pe care nu prea avea de unde sa le ia decât de la nişte colonizatori, necunoscuţi deocamdată.

Memento mori

de Mihai Eminescu

” Din fundul Mării Negre, din înalte-adânce hale
Dintre stânce arcuite, din gigantice portale
Oastea zeilor Daciei în lungi şiruri au ieşit…
Zeii Daci ajung la marea, ce deschide-a ei portale,
Se reped pe trepte’nalte şi cobor în sure hale
Cu lumina, ei îngroapă a lor trai întunecos;
Dară ea, înfiorată de adânca ei durere,
În imagini de talazuri cânt-a Daciei cădere
Şi cu-albastrele ei braţe ţărmii mângâie duios.”

Potopul a inceput in Romania
Biblia vorbeste despre un mare potop caruia nu i-a supravietuit decat Noe si familia sa. Mergand pe firul Bibliei, constatam ca, dupa ce fiii lui Noe s-au despartit si a plecat care incotro. Numai ca, desi in afara lor nu mai ramasese nici un om pe Pamant, fiii lui Noe s-au intalnit, totusi, cu oameni. Dar nu de inadvertentele Bibliei ne vom ocupa in acest material. Analizind scrierile vechi ale fiecarui popor, constatam ca la fiecare gasim cate un potop din care s-au salvat foarte putini. Ce e mai interesant, e faptul ca legendele românesti vorbesc, la randul lor, despre diverse inundatii catastrofale, dar cine sa ia seama la niste ‘povesti’, cum le spun majoritatea românilor.
Si totusi, atunci cand aceste “povesti” sunt demonstrate fizic, cu vestigii fizice descoperite, lumea stiintifica amuteste, da putin inapoi si apoi incearca sa demonstreze noua ipoteza, uitind ca tot ea refuza sa accepte niste idei ce pareau a depasi realitatea construita cu migala, de unii pseudo-cercetatori, timp de ani de zile.
Sfirsitul Atlantidei si inceputul Potopului
Michael Robinson este profesor la Universitatea Ohio si este specializat in inundatiile catastrofale care s-au abatut asupra Pamantului din cele mai vechi timpuri.
A fost unul dintre cei care au imbratisat ipoteza emisa de Robert Ballard, cand acesta afirma ca Potopul Biblic a inceput in bazinul Marii Negre. Numai ca, spre deosebire de Ballard, Michael Robinson a preferat pentru cercetarile sale nu tarmul turcesc, unde echipa primului a descoperit doar o epava de corabie veche de cateva mii de ani, ci tarmul nordic românesc, in apropiere de insula Serpilor, si undeaparatura a inregistrat niste constructii ciclopice stranii, piramide si catedrale ce par de neinchipuit pentru zilele noastre.
“In cercetarile mele m-am bazat foarte mult pe textele mistice care arata ca toate civilizatiile isi au radacinile pe teritoriul patriei dumneavoastra si am avut acces la toate descoperirile facute in România, din acest punct de vedere, descoperiri de care românii nici macar nu au auzit”. Robinson face mai mult. El isi face cercetarile in lungul bazinelor riurilor românesti, despre care considera ca sunt ramasite ale unui fluviu imens care strabatea continentul eurasiatic sau chiar ale unui lac cu apa dulce care acoperea România in urma cu mai multe zeci de mii de ani. Ipoteza sa este destul de indrazneata, dar nu singulara. Afirma ca pe teritoriul României Mari ar fi fost fantastica Atlantida si ca cetatile descoperite in munti nu sunt decat ramasite a ceea ce a mai ramas din stravechea civilizatie, dupa scufundarea acesteia. Mai mult, suprapune aceasta ipoteza cu o alta, cea a originii Potopului, punind egalitatea intre cele doua evenimente.
“Ceea ce oamenii au numit Noe si familia sa, au fost, in fapt, singurii atlanti care au supravietuit cataclismului. Iar arca a fost construita din lemn de cedru la dumneavoastra, in România, locul de unde a inceput si marea inundatie a Pamantului”.

Sfinxul, ce s-a dovedit a fi cheia, « farul » Kogaionului, o infatiseaza pe Marea Mama – personificare a Pamantului, matrice si receptacul al vietii…. Principala functie a Sfinxului din Bucegi se identifica in structura atributiva a Zeitei numita Tara, din traditiile Indiei si Tibetului . In limba sanscrita Tara (Târa) inseamna Stea, iar Tara (Târâ) inseamna Salvatoare. Conform textelor budiste Tara este Stea calauzitoare; ea este cea care arata drumul si conduce pana la pragul realizarii supreme.

“Daci montibus inhaerent”, adica “Dacii (care) stau aninati de munti”, scrie istoricul roman Lucius Annaeus Florus. Nenumarate cetati geto-dacice s-au descoperit indeosebi pe munti si pe dealuri, mai rar in campii. Stramosii nostri erau asadar “neam de piatra”, dupa cum le spuneau primii nostri istorici, mai romantici decat cei de mai incoace.

Muntii Carpati sunt plini de vestigii preistorice, pe care unii visatori le numesc “atlante”, altii “pelasgice”. In acest sens, Bucegii aprind imaginatia prin toponimie, dar mai ales prin multimea de megaliti, fie ca au fost sculptati de mesteri din stravechime, fie ca i-ar fi cioplit vantul, zapada si ploaia. Cele mai spectaculoase astfel de monumente sunt, desigur, Sfinxul Romanesc si Babele.

Pământul  uitat de timp

Tuathanii sau hiperboreii nu au dispărut aşa cum lasă să se înţeleagă legenda Atlantidei. Ei există si au existat  întotdeauna. „ În sfârşit cât despre superioritatea  tradiţiei dacice până în Evul mediu, în epoca întemeierii principatelor române, aceasta nu are nimic neverosimil; în privinţa epocilor mai moderne, poate să nu fie vorba decât de o transmie mai putin consistentă; evident este destul de dificil să găseşti ceva care să permită să fii absolut afirmativ în această  problemă, ca şi atunci când este vorba să ştii până în ce moment tradiţia druidică, pe de altă parte, a rămas cu adevărat vie… Acesta (Regele Lumii-n.n) joacă un rol important în istoria Ioanei d’Arc, şi unii o consideră ca titlu al şefului unui anumit centru spiritual care, în acea epocă, ar fi existat încă undeva în Europa, fără să poată fi localizat însă într-un mod precis. Mă întreb dacă nu se poate face o apropiere cu numele acela de Căliman, Caraiman al cărui sens este în orice caz foarte apropiat” spune R. Guenon în corespondenţa sa cu V Lovinescu.

Însuşi Lovinescu ne spune următoarele: „ (Dacia) a fost centrul suprem al unei tradiţii mult mai puternice şi mai pure decât tradiţia celtică. Ocupaţia romană a durat numai de la 110 la 275 d.Ch, în total 185 de ani.Şi mai puţin de o treime din Dacia a fost ocupată; Transilvania şi Oltenia actuală. În tot restul ţării  dacismul  a subzistat fără să fie tulburat….Centrele spirituale ale dacilor se găseau în masivele centrale ale munţilor cei mai sălbatici şi mai de nepătruns din Europa. După părăsirea de către romani , avalanşa invaziilor barbare, care a durat mai mult de 1000 de ani, s-a preciptat peste Dacia făcând astfel imposibilă nu numai viaţa citadină ci chiar viaţa agricolă. O imensă pădure a acoperit Dacia şi viaţa pastorală s-a generalizat din nou mai ales în munţii centrali inaccesibili… În jur, barbarii goţi, ostrogoţi, vandali,gepizi,slavi,cumani,pecenegi, unguri, mongoli au făcut vid. Să lasăm pe istorici să se lamenteze si să constatăm că  că acest fapt a  ocrotit  tot ceea ce trebuia să rămână neviolat…Tradiţia dacică a continuat să subziste netulburată, în afara istoriei care se făcea în jurul ei. Astfel , când în sec XIII-XIV când au fost întemeiate principatele  Moldovei, Valahiei şi Transilvaniei, a căror reunire avea să formeze  România modernă, Dacia era neatinsă de istorie, ea se găsea în sensul cel mai riguros şi literal al cuvântului ,în aceeaşi stare ca pe vremea în care domnea peste ea Ler Împărat”! „Apa trece , pietrele rămân” spune tradiţia românescă şi  acei ţărani de prin crângurile şi cătunele munţilor,puţini şi bătrânicare mai stiu  legendele  şi tradiţiile legate de Centrul Lumii, de Regele Lumii şi de Marea Maică Dochia se încăpăţânează  cu îndârjire să păstreze intactă Întelepciunea Sf Graal şi inviolabilitatea  misteriosului Avalon, locul unde se ascunde aceasta.

zamolxe

INSULA SERPILOR-INSULA LUI APOLLO,LEUCE,INSULA ALBA,INSULA FERICITILOR HIPERBOREENI

Ce ar putea spune astăzi o insulă mică din apropierea gurilor Dunării, o insulă din Marea Neagră pe care acum se află doar o mică unitate de grăniceri. Un tărâm sterp pe care vânturile mării vin şi şoptesc o poveste tainică. Dacă pietrele ar putea vorbi, iar timpul ar putea fi dat înapoi, oare ce s-ar putea găsi aici?
Neaşteptat, această mică insulă a fost cândva în antichitate o civilizaţie numită hiperboreeană, despre care se spune că „era cel mai religios, cel mai avut şi cel mai progresat popor al lumii vechi.“. „Pe o insulă a Mării Negre, situată în nemijlocita apropiere de gurile Dunării, insulă căreia în literatura grecească i s-a dat numele de Leuce, adică Albă, a existat într-o epocă depărtată antetroiană, cel mai important monument religios al lumii vechi, templul lui Apollo Hiperboreul sau al Soarelui.“ (Nicolae Densuşianu – Dacia Preistorică)

 

Renumitul gramatic şi poet Lycophron din Eubea, care a trăit în sec. III î.e.n, ne spune că insula Leuce se află situată în faţă de gurile râului numit Keltros, dar sub această denumire el se referă la Istru, care, după cum scrie Herodot, venea din ţinuturile celţilor. Hecateu ne spune că insula cea sfântă a lui Apollo se află în regiunea septerională (sau în nordul zonei greceşti) şi în faţă de ţinutul celţilor, această insulă purta numele de Helixoea, cuvânt de origine pelasgă, sau Felicia - Insula Fericiţilor. Din insula cea sfântă a lui Apollo, scrie Hecateu Abderida, se vedeau unele înălţimi de pământ de la Selina şi care nu era mult depărtată. Selina din ţara hiperboreilor era o realitate geografică. Insula Leuce sau Albă, care după războiul troian a fost consacrată mormântului lui Ahile, se află situată în faţa celor două guri de sus ale Dunării, Chilia şi Sulina. Acest braţ al Dunării, Sulina, în secolul al X-lea e.n. a fost cel mai navigabil, apare în scrierile lui Constantin Porfyrogenitul numele de Selina. Hecateu din Abderida scrie că: din insula cea sfântă a lui Apollo se vedeau oarecari înălţimi terestre de la Selina – dar el nu avea în vedere un aspect al cerului sau depărtarea lunii de acest colţ de pământ, ci numai acea parte a continentală din Delta Dunării, care şi în Evul Mediu era cunoscută navigatorilor din Marea Neagra sub numele de SELINA.

   

                                                  statuie a zeului hiperboreean APOLLO

Din aceste scrieri se poate deduce că insula Leuce sau Albă, de la gurile Dunării, a avut două epoci de înflorire maximă. Cea dintâi a fost cea dinainte de căderea Troiei, când această insulă a fost leagănul religiei primitive a lui Apollo, iar din această epocă derivă numele său de Leuce sau Albă. A doua perioadă a început după războiul troian, când insula Leuce a fost consacrată umbrei eroului Ahile, dar păstrând vechea organizare a cultului lui Apollo, adică oracolul, asupra căruia aveau drept exclusiv preoţii, dar şi dreptul la ofrande pioase, la rugăciuni, voturi şi sacrificii, menţinându-şi statutul de insulă sfântă şi spirituală.
Cercetările arheologice făcute în insula Albă, Leuce, confirmă aceste date istorice şi geografice.                                                

Eroul ACHILLE

In mijlocul platoului acestei insule s-au găsit în anul 1823 ruinele unui templu de o întindere extraordinar de mare. În unele locuri zidurile acestei clădiri mai aveau încă o înălţime de 1m 67 cm. Construirea acestui templu, spune Koehler, se reduce la epoca arhitecturii primitive sau ciclopice. Zidurile erau formate din blocuri foarte mari de piatră albă şi piatră de calcar, prea puţin prelucrate şi aşezate unele peste altele, fără nici un ciment. Acest templu din insula Leuce, ne apar în fragmentele descoperite la 1823 ca o operă de artă monumentală. Se mai spune că era bogat împodobit cu marmură albă, după numeroasele fragmente de sculptură descoperite aici. Astăzi, din toate ruinele ce mai existau acolo la 1823 nu mai există aproape nimic. Despre proporţiile grandioase ale acestui templu se spune că erau de 29 m 76 cm, fiecare latură a sa, iar aceasta ne indică faptul că acest templu a fost construit pentru adorarea unui mare zeu. Se spune că acolo era templul unui mare zeu sau a unei mari puteri divine, iar forma arhitectonică a acestei construcţii corespunde pe deplin templelor antice ale zeului Apollo.

templu al luiAPOLLO-din grecia antica

In afară de zidurile templului s-au mai descoperit în partea de răsărit şi în partea de apus şi resturile altor trei construcţii foarte vaste, din acelaşi material şi de aceeaşi origine cu vechiul templu. Se presupune că destinaţia acestora a fost de a servi ca sanctuare, locuinţe, dar şi adăposturi pentru pelerini. Lângă zidurile templului, se mai vedeau în anul 1823, săpată în stâncă, o fântână adâncă de 15 picioare cu deschiderea circulară, iar altele două în partea de apus cu deschiderea dreptunghiulară, fântâni care în conformitate cu tradiţiile arhaice serveau pentru trebuinţele templului, dar şi pentru spălarea pe cap şi pe mâini a credincioşilor. Homer în Hymn. in Apollo aminteşte de un izvor frumos de lângă un templu al lui Apollo de la Crissa, iar Pausaniia ne spune că lângă ruinele templului lui Apollo de la Hzsiae în Beotia se vedea încă în timpul său puţul cel sacru, despre care spuneau locuitorii din Beotia că în vechime cine bea de acolo căpăta darul profeţiei.Scrierile străvechi menţionează despre acest templu primitiv al lui Apollo de pe insula Leuce că era – Biserica cea mare cu 9 altare sau Mănăstirea Sfântă, descriind-o astfel: pereţii acestei mănăstiri sunt făcuţi din lemn de tămâie, uşile de alămâie, iar pragurile sunt de alămâie ori de marmură. Ea are 9 statui şi 9altare, e cu 9 uşi, cu 9 uşiţe, cu 9 ferestre, cu 9 ferestruţe, cu 9 praguri, cu 9 prăgurele, cu 9 scaune, cu 9 scăunele, şi în ea ard 9 lumânări. Conform unui alt text: mănăstirea are 9 stâlpi de ceară, 9 de tămâie şi 9 făclie. Ea este foarte veche pe dinafară este acoperită cu muşchi, iar pe dinăuntru aurită. Ferestrele sunt în partea de răsărit către Sfântul Soare. Uşile spre mare, usciorii sunt de făclie, iar în partea de deasupra este cu zăbrele sus la stele. Altariul este de mărgărint. Jeţurile sunt de aur, iar scaunul cel mare are 9 picături de soare.
Mănăstirea şi scaunele sunt scrise şi înăuntru este plină de prăpori. Întreaga mănăstire e ca un mândru soare. Lângă mănăstire se află un lac de mir şi un pârâu de vin, în care se scaldă şi se iordăneşte Bunul Dumnezeu şi bătrânul Crăciun, iar după ce se scaldă şi după miruire ei se îmbracă în alte veşminte. Calea de la malul ostrovului şi până la mănăstire se numeşte Cărăruica raiului.Ruga sfântă este multă şi lungă tare, seara, noaptea şi în zori de ziuă. Şi ea se de săptămâni de către 9 popi bătrâni, de 9 patriarhi şi de 9 logofeţi (cântăreţi). Când era slujba cea mare de la această mănăstire albă, atunci vin aici toţi sfinţii, sosesc corăbii încărcate de îngeri şi vine în corabie însuşi Dumnezeu. Scaunele, pe care şed în mănăstire Bunul Dumnezeu şi ceilalţi sfinţi, se numesc veri de aur.
Acest lăcaş apare maiestuos nu numai prin splendoarea lui incomparabilă, dar şi prin dimensiunile colosale ale construcţiei sale. Mănăstirea Albă este atât de vastă încât cuprinde o lume întreagă şi este cu turnul până la nori. Ea mai poartă numele de Mănăstirea Domnilor, ceea ce este în deplină concordanţă cu ceea ce a afirmat Hecateu că preoţii de la templul hiperboreenilor sunt fiii şi descendenţii regelui Boreas. Biserica avea 9 altare pentru 9 divinităţi puternice cereşti, iar ruga sfântă se făcea de către 9 preoţi şi 9 patriarhi (preoţi superiori) ai fiecărei divinităţi. Această credinţă religioasă în 9 zei principali era dogma unei tradiţii precreştine. Cele 9 altare şi cele 9 statui erau consacrate lui Bunul Dumnezeu fiu, care este una şi aceeaşi cu Bonus deus puer sau Bonus deus puer phosphorus (aducătorul luminii), epitete date zeului Apollo, al cărui cult se afla răspândit în ţările Daciei şi în epoca romană mai ale la Apulum, marele oraş, care poartă numele lui Apollo. În tradiţiile arhaice, dar şi în tradiţiile latine Apollo era identificat cu Soarele, această divinitate mai era invocată şi sub numele de Ilion, adică Soare în limba greacă.
Legendele atribuie Mănăstirii Albe o origine divină, fiind construită chiar de zeul Soare sau Apollo, dar această legendă mai era foarte cunoscută şi răspândită în ţinuturile greceşti. Locuitorii de la Delphi, după cum spune istoricul Pausania, povesteau că Apollo a trimis la hiperborei o biserică, pe care o făcuse albinele din ceară şi din planta numită mac. Acest templu al hiperboreilor era atât de vechi încât începuturile sale ajunseseră să fie mitice în perioada greacă, iar, pe de altă parte, strălucirea şi sfinţenia sa rămăseseră legendară, chiar şi la locuitorii de la Delphi. Legendele au stabilit cu certitudine că renumitul templu al zeului Apollo sau al Soarelui de la hiperborei, care a strălucit cu atâta glorie în lumea preistorică, se afla în insula Albă din Marea Neagră care se afla chiar lângă gurile Dunării.
Hiperboreii constituiau, în acea epocă, cel mai religios, cel mai avut şi cel mai avansat popor al lumii din perioada antichităţii. Acest ilustru templu al lui Apollo de la gurile Dunărei de jos a avut un rol imens în istoria civilizaţiei Europei orientale. El a fost templul mamă al celebrelor locuri de adoraţie a lui Apollo din Delos şi din Delphi. Influenţa sa culturală s-a extins peste toată Grecia continentală şi insulară, peste părţile de apus ale Asiei Mici, în Africa, peste Egipt, iar la nord şi la apus peste Sciţia, dacia şi ţinuturile Germaniei numite în antichitate Celtica.
De la acest templu pelegrinau în continuu spre ţările de la miazăzi apostolii şi profeţii li Apollo. La el veneau din oraşele meridionale căpeteniile cultului apolinic şi alte cete de credincioşi inspiraţi de această religie, ceea ce se exprimă în mod simbolic prin legendele vechi de călătorie a lui Apollo la hiperborei. Această metropolă religioasă de la gurile Dunării a fost şi u mare centru de cultură teologică şi literatură. De aici au provenit profeţii şi poeţii Olen şi Abaris, care pe lângă propagarea religiei apolinice, au introdus în Grecia cele dintâi începuturi ale poeziei, sentinţele oracolelor şi forma hexametrică a versurilor.
Boeo, o poetă, din provincia Phocis, spune într-un imn de-al său că Oracolul din Delphi a fost întemeiat de nişte oameni veniţi din ţara hiperboreilor, iar cel mai învăţat om al hiperboreilor se spune că se numea Olen, profet al lui Apollo. El este se consideră ca fiind cel mai vechi poet hieratic, pe care-l cunoaşte literatura greacă. El fiind cel care a compus mai multe imnuri sacre, în care celebra pelegrinările hiperboreilor în insula Delos. Apollo din delos, din Delphi, din Atena şi din ţinuturile Greciei, nu este un zeu grecesc, nici egiptean, ci o divinitate cu legende, cu dogme, cu ritualuri hiperboree.
Patria hiperboreilor era, după cum au relatat autorii epocii, în părţile de nord ale Dunărei de jos şi ale Mării Negre. După Pindar, (sec. VI î.e.n) cel mai erudit poet al antichităţii greceşti, hiperboreii erau locuitorii de pe ţărmurile Istrului sau ai Dunării de jos. Apollo, zeul cel mai mare şi mai popular al antichităţii, ai cări preoţi, profeţi, descântători şi pelegrini cutreierau toate drumurile ce duceau de la hiperborei până la Delos, ale cărui imnuri răsunau în toate templele, la toate sacrificiile şi pe toate căile sfinte; acest zeu iubit şi puternic al lumii vechi, după ce construieşte cu Neptun şi cu muritorul Aeac zidurile cetăţii Troia se întoarce, după cum spune poetul Pindar, în patria sa de la Istru, adică la hiperborei.
Templul lui Apollo hiperboreul sau Mănăstirea Albă de la gurile Dunării a avut destin mare în lume. Cu toate că în realitate soarele nu răsărea din această mică insulă a Mării Negre, după cum afirmă poeţii greci, aici a fost locaşul cel sfânt al primilor zori ai civilizaţiei europene.
Un alt monument important din această insulă s-a considerat a fi mormântul lui Ahile.
Pliniu cel Bătrân, care a fost considerat a fi fost cel mai erudit bărbat al romanilor, spune foarte clar că: tumulul sau mormântul lui Ahile se află în insula ce este consacrată dânsului, numită insula Achillis sau Achillea departe 50 de mile romane de la Delta Dunării şi că tot acolo se află construit un templu consacrat acestui erou.
Geograful grec Dionisie Periegetul din Bitinia, care a trăit în perioada Împăratului Domiţian, scrie următoarele: Deasupra părţii din stânga Pontului Euxin în drept cu Borystene se află în mare o insulă foarte renumită consacrată eroilor şi care este numită Leuce, fiindcă fiarele sălbatice, ce se află acolo sunt albe. După cum se spune, acolo în insula Leuce se află sufletele lui Ahile şi ale altor eroi, care rătăcesc prin văile lipsite de oameni ale acelei insule.
Cultul lui Ahile din insula Leuce a avut o mare răspândire în toată antichitatea greco-romană nu numai în marile centre comerciale ale Mării Negre, dar şi în diferite porturi şi oraşe maritime ale Adriaticei, ale căror interese comerciale erau strâns legate de avuţiile Mării Negre. Ahile din insula Leuce a fost venerat până târziu în epoca romană, ca domnul şi stăpânitorul Mării Negre şi protectorul special al navigaţiei din această zonă. În insula Leuce veneau corăbierii Mării Negre, unii ca să depună obolul benevol ori silit, drept vamă, pe altarul celui care purta titlul de pontif sau suveran al Pontului Euxin, alţii ca să scape de furtunile cele groaznice şi de ceţurile cele întunecate din această zonă, iar alţii ca să adreseze rugăciuni zeului Ahile, pentru întoarcerea fericită din apele neospitaliere. Aceasta reprezintă prima epocă a comerţului viu de pe Marea Neagră, epocă în care insula Leuce apare cu drepturi suverane asupra Pontului, dominând navigaţia şi traficul produselor de pe această mare şi extinzându-şi influenţa asupra principalelor oraşe din arhipeleag. Se mai spune că în insula Leuce se găseau ape vindecătoare.
Din cele expuse, din relatările lui Arctinos, din datele precise transmise de Pliniu şi Mela, din cultul atât de sacru al lui Ahile din insula Leuce, rezultă într-un mod foarte convingător că cenuşa acestui mare erou al perioadei troiane a fost adusă şi depusă pe insula Leuce. Aici a fost cunoscut până târziu tumulul sau mormântul său.
Într-un mod uimitor această mică insulă care cândva a fost un focar de spiritualitate şi de cultură, astăzi nu mai este decât un loc în care bat vânturile şi în care omul vine rar, doar pentru ca să o păzească. Misterele trecutului învăluie această insulă care parcă doreşte să ne spună cât mai multe despre perioadele sale de înflorire şi despre oamenii excepţionali ce au trăit pe teritoriul ei cândva. Un loc atât de sacru, atât de încărcat de istorie, dar atât de puţin cunoscut?Atât de puţin mediatizat?
Poate că arheologii ar mai putea recupera câte ceva din relicvele vechiului templu şi ar putea face să reînvie măcar o foarte mică parte din acel glorios trecut. Cum de s-a aşternut atâta uitare pe acest teritoriu? Cum de nu s-a mai păstrat aproape nimic din acea perioadă glorioasă şi înfloritoare.
Insula Albă ar vrea să ne spună multe lucruri, dar noi suntem cei care trebuie să fim capabili să o ascultăm şi să primim mesajul ei de dincolo de timp. Oare ne mai poate rezerva surprize?

 SARCOFAGUL LUI ACHILLE

Unde se află mortmântul lui Ahile Peleianul

Pe Ahile, moartea nu-l ajunge în Iliada. În cântul XXIV din Odiseea se narează că osemintele lui Ahile ar fi fost aşezate într-o urnă de aur, la un loc cu osemintele lui Patroclu; urna ar fi fost îngropată pe ţărmul Helespontului, iar în acel loc s-ar fi ridicat un tumul care să poată fi văzut de departe pe mare. Tradiţia nu confirmă deloc istorisirea homerică.

Aflăm, însă, din alte informaţii antice, în ce condiţii moare Peleianul, şi unde este înmortmântat. Arctinos, de pildă, ne aduce la cunoştinţă că Ahile este ucis de Paris, cu ajutorul zeului Apolo. Aias poartă cadavrul la corăbii, în timp ce Odiseu ţine piept troienilor. Mama eroului, zeiţa Thetis, însoţită de Muze, răpeşte trupul fiului său de pe rug (sau doar cenuşa) şi-l transportă în Insula Leuce, aflătoare la gurile Dunării.

Nu sunt puţine informaţiile privitoare la acest topos în izvoarele greco-romane. (Pentru toate ştirile antice menţionate aici, a se vedea Izvoare privind Istoria României, vol. I.) Avem ştiri provenind de la Herodot, Scylax din Carianda, Antigonos, Euripide, Pliniu cel Bătrân, Arian, Pausanias, Filostrat, Ptolemeu ş.a. În descrierea şi poziţionarea Insulei, ele sunt, în general, coerente. Astfel:

a1. Insula Leuce se găseşte la gurile Istrului, într-un golf, la coordonatele ptolemaice 57o şi 47o, la o distanţă de 50.000 de paşi de Peuce, 120.000 de paşi de Tyras, 140.000 de paşi de Boristene, având o circumferinţă de 10.000 de paşi;

b1. Pe Insulă se află un sanctuar al lui Ahile, statui, un idol de lemn cu lucrătură străveche, cupe, inele, pietre nestemate (ofrande în templu), inscripţii, în metri, în greacă şi latină, cu laude pentru Ahile, dar şi unele închinate lui Patroclu;

c1. Insula nu era locuită decât de slujitorii templului, ne spun ştirile; dar, cum în Leuce existau “ape salutare” şi un oracol, putem presupune că era des vizitată; în plus, fiind singura insulă cunoscută din Pont, trebuie să fi fost popas pentru corăbieri;

d1. Pe Insulă vieţuiesc capre şi mulţime de animale sălbatice; şi păsări nenumărate, ca pescăruşi, lişiţe, ciori marine; cât despre vegetaţie, Leuce era acoperită cu o pădure deasă, printre arborii cei mai întâlniţi fiind plopii albi şi ulmii.

 

Istoriografia modernă a identificat Insula Leuce cu Insula Şerpilor. Să comparăm izvoarele antice cu datele istoriografiei moderne, bazându-ne şi pe cercetările unor geografi ca Grigore Antipa, George Vâlsan, A.C. Banu, L. Rudescu ş.a., relative la Delta Dunării şi Insula Şerpilor.

a2. Insula Şerpilor se găseşte în largul Mării Negre, nu într-un golf; nu cade pe coordonatele indicate de Ptolomeu; distanţele faţă de reperele lui Pliniu sunt altele; suprafaţa Insulei este cu mult mai mică faţă de ce ştim din izvoarele antice;

b2. Koehler susţinea, la începutul secolului trecut, că a descoperit sanctuarul lui Ahile în Insula Şerpilor, iar D.M. Pippidi afirmă că tot aici s-au scos la lumină, în secolul trecut, câteva inscripţii. Nici urmă de sanctuar azi pe Insula Şerpilor, iar cele ce s-ar fi fost găsit aici (o statuie, inscripţii, ofrande) şi-au pierdut urma până azi; nici o piatră n-a fost să fie reţinută de vreun muzeu oarecare. În aceste condiţii, coroborând secvenţele a1/a2, c1/c2, d1/d2, cade o îndoială vecină cu neîncrederea asupra veridicităţii spuselor lui Koehler, care au cauzat o întreagă harababură în istoriografia modernă referitoare la subiect.

(Căpitan de vas, trimis al Ţarului Alexandru al II-lea, Koehler a fost primul care a susţinut identificarea Insulei Leuce în Insula Şerpilor, în articolul Mémoire sur les Îles et la course consacrées a Achille, în “Mémoire de l’Accademie de St. Pétersbourg”, din anul 1825. Nimic din ce pretinde că ar fi găsit la faţa locului – şi ar fi transportat, nu se ştie unde, ba el însuşi, ba căpitanul unui vas italian – nu poate fi verificat. Şi totuşi, în Dicţionarul de istorie veche a României (sub coordonarea lui D.M. Pippidi), ca de altfel în covârşitoarea parte a istoriografiei tangenţială problemei, i se dă credit fără discuţii.)

c2. Insula Şerpilor nu este locuibilă, abordarea ei de către corăbieri făcându-se foarte anevoie; nu există urme de “ape salutare” pe această Insulă, cum sunt azi în Deltă;

d2. Pe Insula Şerpilor nu sunt condiţii de vieţuire pentru animale, nu găsim nici căcăreze de capre; nici păsările nu-şi au cuib aici; nici urmă de vreo pădure.

Insula Şerpilor este, urmând descrierea geografilor şi naturaliştilor menţionaţi, o îngrămădire de stânci colţuroase, de culoarea brună ori roşiatică, lipsită de vegetaţie şi unde păsările nu se opresc decât obosite sau bolnave.

Din contră, Insula Leuce era un paradis de verdeaţă şi păsări, nestâncoasă. Insula se putea numi “albă” (leuke) după mulţimea copacilor cu scoarţă albă, ori după păsările albe care o populau. Insula se mai numea în vechime “a fericiţilor” (makaron). Insula Şerpilor este, însă, cel mai nefericit loc… nu numai pentru cei fericiţi! Leuce se mai numea “a Alergărilor lui Ahile”, pentru că era, ca să punem situaţia în termeni moderni, bază de antrenament al fiului lui Thetis. Insula Şerpilor, datorită reliefului pe care îl comportă şi a micimii sale, nu ar fi putut oferi condiţii… de alergare “Celui iute de picior”.

Se desprinde concluzia că identitatea “Leuce” – Insula Şerpilor este falsă. Coroborând informaţiile antice cu rezultatele studiilor geo-naturale din acest secol, doi cercetători Români au propus, cu argumente categorice, situarea Insulei Leuce în Delta Dunării de azi. Ei se numesc Virgil-Alexandru Dragalina şi Caşin Popescu. Mai precis, Insula Leuce ar coincide cu ceea ce se numeşte acum Grindul Letea, care, după Gr. Antipa, se găseşte într-un vechi golf al mării, după cum o probează nisipurile cu scoici de origine marină. Dintre Insulele Deltei, doar Letea poate să nu provină dintr-un cordon litoral, cum se întâmplă în cazul Insulei Dranovului şi Insulei Sf. Gheorghe.

Înainte de formarea Deltei, Letea a fost o insulă. Argumentele hotărîtoare expuse de V.-A. Dragalina şi Caşin Popescu ne determină să credem că era chiar insula Leuce. Deşi aceştia şi-au făcut cunoscute descoperirile în urmă cu multă vreme, Delta Dunării n-a fost “atacată” de nici un arheolog.

Notă: Caşin Popescu este autorul unor invenţii şi inovaţii în ştiinţe (printre altele, a pus bazele teoretice ale hidrosonicităţii), dar şi al unor studii de istorie străveche Românească, în care se discută probleme ca PODURILE PESTE ISTRU construite în primul mileniu dinainte de Hristos, LEGENDA ARGONAUŢILOR sau CINE SUNT ETRUSCII. A editat, în emigraţie, în Germania, publicaţia culturală ZODII ÎN CUMPĂNĂ.