MULT CIRC,PUTINA PIINE-GLADIATORII PATRUPEZI DIN ARENELE ROMANE

S-au nascut in mijlocul naturii. Trebuiau sa-si urmeza cursul normal al vietii ghidat de genetica si instincte. Nu doreau decat sa ramana podoaba muntilor, junglelor si padurilor. Au fost smulse violent din rostul lor lasat de Creator. Au fost fortate sa se sfasie si sa se ucida intre ele pentru distractia plebei Romei... Povestea lor nu este decat un nou cap de acuzare la adresa celei mai emfatice civilizatii din vechime.

Mult circ, putina paine 

Totul a inceput in anul 264 i.Hr., la funeraliile lui Iulius Brutus, ocazie cu care s-a dorit cinstirea memoriei sale prin organizarea primelor lupte ritualice la care au participat doar trei perechi de gladiatori. Doar trei! Cinzeci de ani mai tarziu, Aemilius Lepidus arunca in arena douazeci si doua de perechi de gladiatori. Roma prinsese gustul sangelui... Asa au luat nastere jocurile de o cruzime fara margini, care aveau sa macine pentru 668 de ani (264 i.Hr. -404 d.Hr.) hecatombe de cadavre umane si aveau sa transforme intr-o masa de carne sangeranda splendide exemplare ale lumii animale. Necuvantatoarele de talie mare nu au fost crutate... cu cat un animal era mai de temut, cu atat mai mult specia sa era haituita si capturata pentru a lupta in numeroase arene presarate prin intregul Imperiu Roman. Intr-un amestec insolit, de oameni si lei, zebre si tigri, leoparzi si ursi, elefanti si rinoceri, girafe, mistreti, lupi, caini, hipopotami, hiene, cerbi – toate acestea si-au dat viata, fortate sa lupte intre ele in acesta adevarata Vale a Plangerii. Totul pentru pofta nesanatoasa de violenta a unui public care fremata excitat de vedera sangelui inecand arena...
Un psihiatru modern pus sa explice bucuria traita de unii oameni atunci cand vad animale sfasiindu-se intre ele, ar da acestora verdictul de sadism comportamental nascut pe baza complexelor de inferioritate, totul grefat pe traume din copilarie combinate cu lipsa unui mediu familial normal. Totusi, adevaratele cauze pentru care o intreaga patura sociala din probabil cel mai stralucitor imperiu la Antichitatii era atrasa de lupte, erau mult mai diversificate decat par la o simpla privire. Aici avem de-a face, in primul rand, cu o cauza patriotard-revansarda. Stapanii Romei, fie ei senatori sau imparati, doreau astfel sa-si asigure pozitia in fata multimii, stimuland in acelasi timp mandria si identitatea ei nationala. Plebeul Romei, chiar daca era un sarantoc lepros si ros de vicii, trebuia facut sa se simta superior oricarui alt om. Nu degeaba indivizii care nu aveau ascendenta greaca sau romana, erau denumiti dispretuitor – barbari! Plebeul de rand trebuia stimulat, trebuia facut sa se simta important, trebuia sa vada cu proprii ochi maximul de distractie din acea vreme, oferit lui de suveranii romani. Plebea (pleava!) Romei era in acelasi timp o forta de temut, de care patricienii si senatorii romani tineau cont cu strasnicie. Sarantoci si bolnavi, acestia erau masa populatiei romane; altfel statutul lor social era unul temut si invidiat. Un plebeu roman era mai respectat decat un nobil bogat din Tracia, Galia sau Africa tocmai datorita ascendentei sale de cetatean roman. In plus, Imperiul Roman a cunoscut numeroase revolte ale cetatenilor sai, nemultumiti de taxele sau pretul alimentelor aflat in crestere.
Pentru a-si tine sub control o populatie ale carei pretentii materiale cresteau in mod proportional cu extinderea si jafurile inteprinse de Imperiu, conducatorii Romei s-au folosit de implementarea luptelor de gladiatori si animale. Cetateanul roman era facut dependent de aceasta forma de distractie, devenita intre timp afacere, practic in acelasi mod in care oamenii din prezent sunt dependenti de vizionarea meciurilor de fotbal, baschet sau rugby. O alta cauza era data de dorinta subconstienta a omului de a-si demonstra ca a ajuns sa stapaneasca si sa ucida toate fiarele pamantului care, in trecutul indepartat, il vanau frecvent. Pentru romani nu a existat un mod mai bun de a-si demonstra acest lucru, decat prin organizarea de lupte in care cele mai temute animale sa se sfasie unele pe altele pentru distractia si amuzamentul multimilor.
Unii istorici, printre care si Pierre Grimal, acrediteaza ideea unei origini straine a luptelor intre animale. Prezenta repetata a taurilor in arena pare sa confirme aceasta ipoteza, caci sacrificiul taurilor aminteste de semnificatia acestui animal-simbol in cadrul civilizatiilor persane, egiptene, babiloniene si minoice. Sa vedem oare in coridele tinute in Spania la ora 5 dupa amiaza o continuitate a acestui tip de sacrificii ? Se pare ca da. Alti istorici precum J. C. Fredouille considera luptele intre animale din Colloseum drept o reminsicenta arhaica a riturilor religioase preitalice, precum si o supravietuire a sacrificiilor omenesti si animale in cinstea zeului Saturn si a zeilor chtonieni. In luna aprilie a fiecarui an, in timpul jocurilor zeitei Persefona, erau lansate in amfiteatre cate 10 vulpi cu faclii aprinse legate de coada. Sarmanele animale intruchipau sufletul deznadajduit al sotiei stapanului Infernului...

Printre cele mai cautate animale pentru lupte erau felinele mari, ursii si lupii. Foarte gustate ramaneau si meciurile intre mistreti si tauri sau ursi si mistreti. Pentru a procura numarul sporit de gladiatori cu blana, gheara si coarne, romanii au dezvoltat o adevarata industrie specializata in capturarea si transportul spre Roma al animalelor din Asia, Europa si nordul Africii. Astfel au pierit la propriu inca din Antichitate numeroase specii de animale. Datorita luptelor din arene au disparut elefantii, rinocerii si hipopotamii din Egiptul, Algeria, Tunisia, Libia si Marocul din zilele noastre. Leii si leoparzii au supravietuit in numar infim pana in prag de secol XIX, nereusind niciodata sa-si refaca efectivele decimate de cererea de luptatori patrupezi din perioada luptelor in Colosseum. Echipele de vanatori care aveau sarcina de a captura vii si nevinovate animalele destinate luptelor ajunsesera la o astfel de eficienta incat inventasera capcane mobile, gropi cu intrarea mascata de frunze, custi culisante. Inventivitatea lor a mers intr-atat incat sedau leii si panterele cu ajutorul cadavrelor de animale impanate cu droguri usoare!

Meciurile in care animalele luptau unele cu celelalte sau impotriva gladiatorilor erau extrem de gustate, in parte datorita dorintei plebei de a vedea gladiatorii, care simbolizau Roma, in lupta cu fiarele, care simbolizau dusmanii clasici ai Imperiului. Astfel, ursii erau considerati inruchiparea Daciei, leii - ai Cartanginei, in timp ce tigrii erau perceputi drept temutul Imperiu al Partilor. Un alt motiv pentru succesul acestor lupte era reprezentat de raritatea animalelor. Capturarea si transportul unui leu, tigru sau urs, era o operatiune extrem de riscanta si costisitoare care trebuia sa ia in calcul cantitatea considerabila de carne pentru hrana animalului, sau posibilitatea ca acesta sa moara datorita stresului captivitatii. Deosebit de scumpi erau in special tigrii, primiti deseori sub forma de cadouri din partea unei capetenii de trib din Caucaz, sau cumparati la preturi exorbitante de la negutatorii de animale din Persia.

Foarte gustate erau luptele intre cei doi eterni rivali, leul si tigrul. Conform marturiilor timpului se pare ca tigrii erau in general luptatori mai buni, desi exista destule date despre lei care au invins tigri. Alti oponenti redutabili pentru ambele feline erau ursii buni capturati in codrii seculari ai Daciei. Ursii din Carpati reuseau deseori sa ucida lei si tigri in urma unor lupte cumplite care au inrosit de sange nevinovat nisipul amfiteatrelor. Toate aceste suflete chinuite au fost fortate sa se ucida spre satisfactia unui public viciat pana in maduva oaselor, dupa cum cugeta trist insusi Dante Alighieri.

In mod paradoxal, animalele carnivore nu sunt niste luptatori straluciti in mediul lor natural, asa cum se asteapta majoritarea oamenilor! Sa vanezi este una, sa lupti este altceva. Carnivorele stiu acest lucru si evita instinctual lupta. Un tigru, o pantera sau un lup cu o rana la picior este condamnat sa moara de foame, nemaifiind in forma fizica desavarsita pentru a-si captura prada cu succes. Pradatorii trebuie sa astepte pana cand ranilelor se vor vindeca pentru a vana din nou. Daca vindecarea unei rani dureaza mai mult de 2 saptamani, animalul este condamnat la inanitie. Cu atat mai mare este crima de a sili la lupta un animal caruia instinctul sau i-a dictat de mileniii sa evite confruntarile inutile. Pentru a “corecta” asta, romanii obisnuiau sa intepe si sa chinuie animalele care urmau sa intre in arena pentru a le spori furia si irascibilitatea. Odata ajunse in arena, lumina orbitoare a soarelui, albul nisipului si urletele multimii dezlantuite isterizau la maxim nevinovatele animale.

Escrocherii, dopaje, condamnati 

Lupele intre animale desteptau pasiuni, nasteau pariuri imense si dadeau dependenta impatimtilor genului. S-a ajuns pana intr-acolo incat se faceau escrocherii in care un leu sau tigru renumit era dopat incat sa devina mai lent in lupta, facilitand in acest mod victoria unui alt leu slab cotat. Frauda a ajuns si in cadrul luptelor intre ursi, lei si tigri pe de o parte si gladiatori umani pe celalata. Istoria ne aduce marturie cazurile mai multor gladiatori care se temeu de confruntarea cu fiarele si plateu in avans doparea animalelor incat sa devina mai lente , iar ei sa le ucida fara riscuri. Totusi, imparatii romani nu tolerau astfel de escrocherii, unii propietari de fiare care isi otraveau lent animalele inainte luptei, precum Petronius din Sicilia sau Marcus din Libia, fiind descoperiti si sfarsind in arena drept hrana pentru propriile animale.
Organizate initial la poalele unui deal, cu un mobilier primitv, usor de demontat la sfarsitul “spectacolului”, jocurile de gladiatori aveau sa duca la crearea unei arhitecturi specifice, Amfiteatrul. Cel mai fastuos si cunoscut era fara indoiala Colosseumul din centrul Romei. Dintre cele peste 200 de amfiteatre identificate in lumea romana, cel mai vechi pare sa fie cel de la Pompei (70-65 i.Hr.). In provincia Dacia Romana au fost descoperite trei : Sarmizegetuza Ulpia Traiana, Porolissum (astazi Moigrad in Salaj) si Apullum (Alba Iulia). Romanii au fost uimiti sa descopere ca dacii nu erau deloc interesati sa privesca la chinurile animalelor din arena, astfel ca in scurt timp, cele trei arene au dat faliment!


Spectacolele incepeau la Roma odata cu rasaritul soarelui, prelungindu-se uneori sub lumina facliilor pana noaptea tarziu. In zori aveau loc executiile. La inceput, talharii, violatorii, ucigasii si escrocii Romei erau executati prin crucificare sau ardere pe rug, insa la insistentele multimi s-a trecut la Ad Bestias - executia prin intermediul fiarelor flamande... Inceputul acestei practici l-a dat Augustus, atunci cand revoltat de crimele banditului Seluros, l-a condamant ca legat de un stalp in arena, sa fie sfasiat de leoparzi flamanzi. La Ad Bestias erau sortiti doar sclavii si oamenii liberi care nu erau cetateni romani, dar in timpul persecutiei crestinilor, multi dintre ei au fost supusi aceluiasi supliciu. Printr-un paradox neinteles de nimeni, cetatea Vaticanului este ridicata pe locul fostelor gradini ale lui Nero, din care bolnavul suveran privea chinurile primilor crestini...

Organizate la orele de varf ale amiezei, Venationes (vanatorile), erau printre preferatele publicului, si se imparteau in mai multe feluri: defilari menite sa uimeasca, exhibitii asemanatoare numerelor de dresura din circuri si vanatorile propriu-zise, la fel de pline de oroare ca luptele intre animale. Atat Pliniu cel Batran cat si Martial amintesc cu uluire de maiestria dresorilor antici: pantere ascultatoare care trageau carele festive la care erau inhamate, lei care lingeau mana care-i biciuia usor, elefanti care ingenuncheau in fata lojei imperiale si scriau cuvinte latine cu trompa pe nisip. Arta mozaicala romana ne descrie insa imagini ale carnagiilor: ursi legati de tauri cu lanturi si intaratati sa se lupte pana la moarte. In cupluri contrastante si nefiresti, nefericitele vietati se ucideau unele pe altele in aplauzele extaziate ale trandavei plebe romane. Pentru a le mari mai mult chinurile, apareau in scena bestiarii – gladiatori specializati in lupta cu animalele. Acestia aveau rolul de calai, aruncand cu sulite si sageti in vietatile muribunde. Uneori, pentru a starni admiratia imparatului, bestiarii trageau cu sageti in ursi si lei pana cand acestia erau in pragul mortii, dupa care coborau in arena incercand sa ucida ursul muribund cu lovituri de pumn, sau incercand sa sufoce leul aflat pe moarte cu ajutorul faldurilor mantiei.

Apocalipsa animalelor 

Renumit pentru forta si ferocitatea sa, leul a fost principalul martir patruped al masacrelor din arene. Doar Iulius Cezar a folosit in luptele si executiile din arena peste 400 de lei cumparati cu banii proprii din Cartagina si Siria. In spectacolul (munus) inaugural al Colosseumului au fost sacrificate peste 5.000 de animale din specii diferite. In cele doua munere organizate de imparatul Traian au pierit 2.246 , respectiv 2.243 de tigri, lei, lupi, caini de lupta, tauri, ursi, rinoceri, crocodili. Si nu era decat inceputul. Dupa jefuirea aurului Daciei, Traian aducea la Roma o comoara incredibila. Peste 165 tone de aur si 335 tone de argint sunt adaugate visteriei goale a Imperiului. Din acesta comoara inestimabila, Traian plateste toate datoriile Imperiului Roman, isi comanda un for personal si organizeaza nu mai putin de 123 de zile de serbari si lupte de gladiatori si animale, ocazie cu care mor sute de oameni si animale nevinovate.

Totusi, odata cu decaderea civilizatiei romane, amplificata de atacurile popoarelor migratoare, slabeste si intensitatea acestor jocuri sangeroase. La celebrarea Romei din anul 248 d.Hr. au trecut prin Colosseum “doar” 32 elefanti, 10 tigri, 60 lei, 30 pantere, 10 hiene, 6 hipopotami si un singur rinocer. Foarte putin comparativ cu cele 11.000 animale si 10.000 gladiatori adusi de Traian... Intr-un munus din anul 404 d.Hr. multimea nebuna sfasie de viu pe calugarul crestin care indraznise, coborand simbolic in arena, sa protesteze astfel impotriva luptelor de gladiatori. Totusi, in acelasi an, imparatul Honorius abolea aceste jocuri. Tinta morala a gestului fusese atinsa. Peste un secol, in 523 d.Hr. erau interzise si luptele intre animale.                             descopera.ro

GLADIATORII

În Roma Antică scriau istorie. Sute de ani au urcat în amfiteatrele antice şi au luptat, adeseori, pe viaţă şi pe moarte, aducându–le romanilor doza de pâine şi circ. După două mii de ani, povestea lor îi inspiră încă pe scriitori, pe realizatorii de film sau de jocuri video. Gladiatorii.

Luptele cu gladiatori erau foarte populare în Imperiul Roman şi modelul lor a fost împrumutat, se pare, de la etrusci. Primele jocuri cu gladiatori cunoscute astăzi au avut loc în anul 310 î. Hr, în Campanians, iar  prima luptă între gladiatori a fost înregistrată în Roma în anul 264 î. Hr. În anul 404, Împăratul Honius a interzis luptele cu gladiatori. Numele de gladiator provine de la sabia scurtă –gladius – pe care aceştia o foloseau în luptă.

Gladiatori la şcoală

Erau prizonieri de război, sclavi sau criminali, aşa că statutul de gladiator le convenea adeseori pentru că putea fi sinonim cu drumul spre libertate. Se luptau între ei sau cu animale pentru a distra mulţimea.

Nefiind oameni liberi, gladiatorii aparţineau şi locuiau în şcolile de gladiatori. Erau cazaţi în barăci, împărţite în celule, aveau un teren mare pentru antrenamente şi antrenori speciali pentru fiecare tip de luptă. Marile şcoli aveau şi locuri speciale pentru spectatorii care doreau să asite la antrenamente.

Se pare că în Imperiul Roman existau peste o sută de asemenea şcoli, denumite "ludi", iar cele mai faimoase erau cea din Capua - unde a fost antrenat Spartacus, şi cea din Pompei, îngropată de Vezuviu în anul 79. Viitorii gladiatori se antrenau uneori chiar şi trei ani înainte de a intra în arenă. Luptau, apoi, doar o dată sau de două ori pe an.                           

Spectacol în arenă

Circul oferit mulţimii era bine plănuit, astfel încât jocurile să fie cât mai bune şi să atragă simpatia mulţimii. Luptele se desfăşurau după amiaza şi erau însoţite de… avanpremiere. Cu o zi sau două înainte de luptă, gladiatorii erau expuşi în public, iar pe stâlpi se pictau programe cu orarul luptelor, date despre cei mai importanţi luptători şi scene de luptă.

Gladiatorii intrau în arenă după-masa, dar deschiderea jocurilor se făcea încă de la amiază prin lupte cu animale şi execuţii publice. Debutul luptelor cu gladiatori era marcat de un ritual: organizatorul, gladiatorii şi servitorii purtând armele combatanţilor, urcau în arenă pentru a se verifica dacă totul este în ordine. Şi startul se dădea, iar luptele avea şi … fond muzical. Grijulii ca spectacolul să placă, orgnizatorii au dezvoltat ideea acompaniamentului muzical, aşa că tempoul luptei era marcat de instrumenşti, deghizaţi în animale.

De obicei, într-o după-amiază, luptau 10-13 perechi de gladiatori, iar o lupta dura 10-15 minute. Finalul era marcat prin moartea, rănirea unui gladiator sau prin faptul că acesta se declara învins. Moartea sau viaţa erau hotârâte de finanţatorul întrecerii, după ce acesta consulta voinţa mulţimii. Pentru uciderea unui gladiator, şcoala era recompensată, iar recompensa era chiar şi de o sută de ori mai mare decât valoarea celui mort. Gladiatorul învingător primea bani, iar la finalul unei cariere glorioase, marele premiu putea fi “rudis”, sabia din lemn care aducea şi libertatea. Istoria arată că faimosul gladiator Flamma a primit această sabie de patru ori, dar a ales să rămână gladiator şi a fost ucis în cea de-a 34-a sa luptă.

Trebuie ştiut că gladiatorilor li se cerea să facă spectacol, dar nu să se ucidă între ei. Ani lungi de antrenamente erau necesari înainte ca aceştia să-şi facă un nume, aşa că  rănile mortale erau pe cât posibil evitate.

Amfiteatre mamut, pentru gladiatori

Popularitatea de care luptele gladiatorilor se bucurau i-a determinat pe romani să construiască spaţii speciale pentru acestea. S-au ridicat amfiteatre din lemn, demult dispărute, dar şi din piatră, care rezistă şi astăzi. Aproximativ 230 de asemenea amfiteatre, în formă de cerc sau elipsă, au supravieţuit. Unul dintre ele, Colosseumul e astăzi mândria Romei şi cel mai mare amfiteatru antic din Imperiul Roman, prin cei 189 metri lungime, 156 metri lăţime şi capacitatea de peste 50.000 de locuri. Construcţia lui a început în anii 70-72 şi s-a terminat în anul 80. Colosseumul a fost inaugurat prin jocuri care au durat o sută de zile.

Gladiatorii-pariul nobililor

Atrşi de luptele gladiatorilor s-au arătat a fi, în general, şi nobilii şi împăraţii romani. Mizând pe pâine şi circ, aceştia se întreceau în a oferi lupte şi jocuri fastuoase pentru a ţine mulţimea sub control. 74 de lupte a oferit Titus Flamininus la moartea tatălui său, dar a fost cu mult întrecut de Iulius Cezar care a promis 320 de meciuri în onoarea fiicei sale.

Mai mult, dat fiind orgoliile răbufnite din cauza acestor lupte, împăraţii Romei s-au văzut uneori nevoiţi să stabilească sumele pe care nobilii le puteau cheltui pentru organizarea lor. Şi numărului de gladiatori care putea fi deţinut de un nobil i s-au stabilit limite, iar aceste se situa la… 640.

Pentru unii nobili sau împăraţi romani, pasiunea pentru lupte era atât de mare încât se părea că ei chiar au coborât în arenă şi au luptat ca gladiatori. Printre cei bănuiţi se numără Caligula, Titus, Hadrian.

* Existau mai multe tipuri de gladiatori: secutor – care îşi alerga adversarii prin arenă; Thracian – care avea o armură uşoară şi lupta împotriva gladiatorului Hoplomacus, cel protejat de o armură grea; Retiarus, care lupta cu o suliţă cu trei vârfuri şi o plasă, gen năvod; Mirmillo, cu coif, sabie şi scut oval; Samnitul – care avea scut dreptunghiular; Laquear- avea un lasso. Cei specializaţi în lupta cu animalele se numeau Bestiarus, iar cei care intrau în arenă în care -  Essedarius

* Doar 10 % dintre gladiatori mureau în luptă. Puţini dintre ei depăşeau vârsta de 30 de ani, dar acest fapt era cauzat de alte boli şi nu de uciderea în arenă. Oricum, datorită mâncării consistente şi îngrijirilor medicale, gladiatorii trăiau mai mult decât mulţi dintre romani.

* Gladiatorii stângaci se bucurau de o atenţie aparte, datorită rarităţii lor. La fel femeile sau copiii gladiator.

* Anul 73 î. Hr. a adus şi o revoltă a gladiatorilor conduşi de tracul Spartacus. Împreună cu sclavi, ei au format o armată şi între anii 73–71 î. Hr. au învins cinci armate romane. Au fost înfrânţi de oastea generalului Marcus Licinius Crassus.

Sursele istorice au reţinut aspecte mai puţin obişnuite referitoare la abordarea jocurilor de cãtre împãraţi: Lui Commodus îi plãcea sã organizeze lupte între pitici şi femei, dar el însuşi şi-a fãcut apariţia în arenã de nu mai puţin de 735 de ori sub chipul lui Hercule, cu mãciuca şi pielea de leu…în Annalele lui Tacitus Nero punea în scenã spectacole inedite, la care un mare numãr de senatori şi femei de vazã au cãzut în dizgraţie ca urmare a participãrii la lupte…La Suetonius Domitian ordona lupte nocturne între femei-gladiator, care erau se pare o prezenţã destul de comunã, dupã cum relateazã şi Petronius, Dio Cassius sau Martial…Septimius Severus a emis un edict în 200 d.Hr. care interzicea femeilor intrarea în arenã…Cel mai grandios spectacol la care participã 5000 de perechi de gladiatori avea loc în timpul lui Traian, în 107 d.Hr., în cinstea victoriei asupra dacilor.

 LUDUS DACICUS

sursa articol dracones

Despre calităţile militare ale tracilor în general şi ale geto-dacilor în particular, s-a vorbit mult, în multe materiale de calitate, izvoarele istorice şi arheologia oferind multe date care compun o imagine relativ întreagă şi clară despre problema menţionată.
Unul din cele mai importante izvoare, care fac lumină în problema militară geto-dacică, este Columna lui Traian. Nu departe de acest monument, se află Colosseumul, locul unde, se ştie că tracii au impus un tip de gladiator şi unde mulţi daci luaţi prizonieri şi de ce nu, poate şi unii din liberă iniţiativă, în căutarea faimei, au dus lupte pe viaţă şi pe moarte. Un monument mai puţin cunoscut, sau mai puţin menţionat în cărţile de specialitate, se află în imediata vecinătate a Colosseumului. Este vorba despre şcoala de gladiatori dacică, cunoscută în antichitate sub numele de Ludus Dacicus.
Două izvoare importante fac referire la această clădire şi instituţie. Este vorba despre o operă din secolul al IV-lea, care descrie Roma şi despre o hartă pusă la punct de administraţia Romei.
În secolul al IV-lea, a fost scrisă o lucrare, care descrie clădirile şi instituţiile Romei. Oraşul este împărţit în 14 regiuni. Lucrarea are două părţi. Prima parte este denumită Curiosum, iar cea de-a doua parte, Notitia. Această operă este tratată de către Henri Jordan în cartea sa, Topographie der Stadt Rom im Alterthum.
O altă carte contemporană care tratează problema structurii oraşului Roma în antichitate, este A Topographical Dictionary of Ancient Rome, scrisă de Samuel Ball Platner. Scrisă în 1929, ea s-a impus rapid şi a rămas o referinţă majoră, în domeniu.
Forma Urbis Romae, este o hartă de marmură severiană, creată între anii 203-211 e.n., având 18,1m lungime şi 13m lăţime, deci de dimensiuni uriaşe, ea acoperind un întreg perete în Templum Pacis. Ea cuprindea planul arhitectural al întregului oraş, ajungând la detalii de nivelul încăperilor şi treptelor. Din întreaga hartă, se mai păstrează între 10% şi 15%. Ceea ce se mai păstrează din ea, este fragmentată în 1.186 de bucăţi. Problema potrivirii fragmentelor şi mai ales completarea hărţii, atât cât este posibil, este evident, o sarcină extrem de dificilă, în era noastră intervenind însă computerele, pentru uşurarea muncii.

În apropierea Colosseumului existau cinci şcoli de gladiatori: Ludus Magnus, Ludus Gallicus, Ludus Matutinus, Ludus Aemilius şi Ludus Dacicus.
Ludus Magnus, aşa cum denotă numele, era şcoala principală de gladiatori, una din cele patru fondate în timpul lui Domitian. Ea se afla în regiunea a III-a a Romei, în capătul străzii via Labicana. Ea apare pe un fragment al hărţii Romei şi mai există referinţe despre ea la Herodot (I.15.8, I.16.3) dar fără detalii despre localizare şi deasemenea în CIL (VI.1645, 1647, 7659 şi 10164-10170).
Ludus Matutinus se presupune a fi fost o şcoală de luptă, unde erau antrenaţi vânătorii pentru spectacolele cu animale, care aveau loc dimineaţa (Ovidiu, Metamorphoses, XI.26; Martial, VIII.67, XIII.95; Seneca, Epistolae, XII.7.3; Suetonius, 34). Apare localizată în regiunea a III-a, fiind învecinată cu Ludus Magnus şi Ludus Dacicus. Mai apare menţionată în CIL (VI.352, 9470, 10172, 10173, XIV.2922). Face parte din cele patru şcoli de gladiatori, fondate de Domitian.
Ludus Gallicus era şcoala de luptă pentru gladiatorii de origine galică. Ea apare localizată în regiunea a II-a, fiind menţionată şi în CIL (VI.9470).
Ludus Aemilius este şcoala de gladiatori construită de triumvirul Lepidus sau de către fiul său. Locaţia ei a rămas necunoscută deocamdată. Se ştie că se învecina, cel puţin pe o latură, cu un atelier de prelucrare a bronzului. În secolul al IV-lea a fost transformată în băi publice, primind numele, Balneum Polycleti.

LUDUS DACICUS, era şcoala în care au fost antrenaţi gladiatorii daci. Ea a fost fondată de către Domitian şi probabil a cazat numeroşi prizonieri luaţi de către împărat, în luptele sale cu dacii. Prizonieri daci au fost luaţi, în neumărate rânduri, de către romani şi în multe cazuri aceştia au fost puşi să lupte în arenele romane. Merită a fi menţionate doar câteva cazuri celebre: Cassius Dio spune că în urma luptei de la Actium, în care Dicomes oferă ajutor lui Antonius, “luaţi prizonieri de Octavian, oştenii daci ai lui Dicomes sunt duşi la Roma (31 î.e.n.) şi puşi să lupte în arenă, ca şi gladiatori, împotriva unor captivi suebi” (Cassius Dio, LI.22). În urma cuceririi Daciei, împăratul Traian, a putut oferi cetăţenilor Romei, grandioase spectacole “timp de 123 de zile, în cursul cărora au fost ucise cam 11.000 de animale sălbatice şi domestice şi au luptat 10.000 de gladiatori” (Cassius Dio, LXVIII.15.1). Acest mare număr de prizonieri daci şi cu siguranţă şi alţii, şi-ar fi putut, uşor, lăsa amprenta asupra luptelor din arenele Romei. Poate prin curaj, tehnică de luptă, exotism în ochii romanilor, poate prin toate aceste calităţi la un loc, poate şi prin altele, astfel încât să determine conducerea Romei să construiască o şcoală dacică de gladiatori.