Crucea cu raze de la Tartaria, cel mai vechi simbol religios al lumii

In anul 335, crestinii ortodocsi au preluat imaginea ca semn al Invierii! Complexul de cult de la Tartaria este un izvor de cunoastere transmisa neintrerupt de peste 7000 de ani. Printre alte simboluri, a daruit omenirii „crucea cu raze, odor veselitor al Cuvantului”

Arheologul italian Marco Merlini a observat ca la Tartaria (sus) s-a trecut la alt cult decat cel de tip matriarhal de la Parta (jos).

Cultura Tartaria s-a dezvoltat in mileniul V i.C. in arealul actualului judet Alba, de-a lungul malului stang al Muresului si a fost descoperita de cercetatorul clujean Nicolae Vlassa. Religia practicata este una solara, evidentiata de simboluri sacre care dainuie pana in prezent, atat in forma imagistica, dar si ca forme de ritual ramase in traditia folclorica romaneasca. Ceea ce deranjeaza cel mai mult pe istoricii ”clasici” este stramutarea primei civilizatii din spatiul mesopotamian – asa cum se instituise la nivel international prin recunoasterea primordialitatii civilizatiei sumeriene – in spatiul carpato-danubiano-pontic. Tablitele confectionate din lutul autohton, acoperite cu semne pictografice, gasite langa un schelet, devanseaza istoria cu peste un mileniu, fiind anterioare celor asemanatoare, descoperite la Djemer Nasr, Kis si Uruk, datate la 3300 i.C. Profesorul italian Marco Merlini, unul dintre cei mai renumiti arheologi contemporani ai Europei, a avansat ipoteza ca „Tartaria marcheaza o tranzitie de la un cult de tip matriarhal, al Mamei Primordiale, zeita a fecunditatii, la o alta forma de cult”.
Altarul Taurului Solar

Un alt simbol sacru primordial, scarita „H”, indica divinitatea

Observatia profesorului Marco Merlini este foarte valoroasa si se poate dovedi printr-o comparatie cu alta descoperire extraordinara de pe teritoriul tarii noastre, aceea a sanctuarului numit de arheologi ”Casa cerbului” de la Parta, din manoasa lunca a Timisului, unde au inflorit asezari sedentare in aceeasi perioada, mileniul V i. C.  Sanctuarul, o constructie facuta din lut si nuiele, in care comunitatea isi venera zeitatea duala, era compartimentat in doua  camere, cea a altarului si cea in care se aduceau ofrandele. In camera altarului se afla un soclu de forma paralelipipedica, lucrat din lut, pe care erau asezate doua statuete care faceau corp comun, dar aveau doua capete, unul de taur, iar celalalt un cap de femeie cu fata acoperita de o masca rituala. Aceasta alaturare dintre taur si femeie simboliza forta creatoare. Era un cult al fecunditatii si fertilitatii, venerat in organizarile de tip matriarhal. Placuta dreptunghiulara de la Tartaria reprezinta un astfel de sanctuar, cu sala altarului care adaposteste zeitatea duala, in centru, precedata de camera in care avea loc ablutiunile (dreapta) si urmata de camera unde se aduceau ofrandele (stanga). Zeitatea duala din camera altarului de la Tartaria difera de cea de la Parta doar printr-un simbol: in dreapta capului taurin nu mai apare femeia cu masca ritualica, ci crucea cu raze (vezi foto)!
Su.Re.Anu

Sumerul mesopotamian, crucea cu raze era simbolul zeului suprem ANU

Pana la ora actuala, la Tartaria apare cea mai veche reprezentare a acestui simbol, crucea cu raze. Interpretarile care s-au dat simbolurilor de pe placutele de la Tartaria sunt multiple, multi sugerand ca nu pot fi puse in corelare cu simbolurile sumeriene, care aveau sa apara o mie de ani mai tarziu. Numai ca in Sumerul mesopotamian au aparut ca scriere deja structurata! Conform scrierii sumeriene, pe placutele ritualice de la Tartaria apar zeul Su (pronuntie Saue), reprezentat de simbolul „H” – scarita – si zeul Anu, reprezentat de „crucea cu raze”. Este pentru prima data in istorie cand apar ambele simboluri religioase. Casta preoteasca a perpetuat aceste simboluri, oriunde a ajuns in peregrinarile misionare. Si poate nu intamplator Tartaria se afla la poalele Muntilor Su.Re.Anu, trei ipostaze ale divinitatii solare primordiale, regasite in cultul de la Tartaria, in religia egipteana si in religia mesopotamiana.   Toate avand ca simbol crucea cu raze si ca animal devotat sarpele, simbol al energiei. Su sau Saue de la Tartaria este cel mai vechi si cel mai enigmatic zeu al timpurilor de inceput. Este reprezentat cu doua fete privind in directii opuse si a fost venerat, dupa cum s-a dovedit arheologic, pentru prima data pe aceste meleaguri, in sanctuarul de la Tartaria. O mie de ani mai tarziu a fost preluat sau pur si simplu ”dus” cu vreun val migrator in Sumer, unde era zeitate secundara, numit Saue – grafic ”H”-, Usmu si Ara. El i-a cedat locul de zeitate suprema si simbolul (crucea cu raze) lui Anu, asa cum reiese dupa un cilindru neobabilonian aflat in Muzeul Britanic (vezi foto). In Egipt, apare mai tarziu ca Re si Ra, avand ca simbol initial crucea in cerc, apoi discul inaripat. Crucea cu raze apare la noi si pe ceramica din Muntii Orastiei (vezi foto fragment de ceramica, din colectia cercetatorului Vasile Rudan), iar zeul cu doua capete apare pe monedele dacice.
Ion, fiul lui Saue

Pe icoanele de sticla, mesterii populari ii infatiseaza pe Sfintii Constantin si Elena intre Sfanta Cruce cu raze

Virgiliu a lasat marturie ca un zeu cu doua capete ajunsese si pe meleagurile italiene, cand populatia autohtona traia in semisalbaticie. Tot de la Virgiliu stim ca il chema Ion (rebotezat de romani Yanus) si era fiul Soarelui facut cu o pamanteanca, fiica regelui Atenei. Deci un semizeu, fiu al lui Saue, care ii preluase insigna de zeu cu doua capete, dar si furca solara, „Y”. Misteriile cultului lui Sa se regasesc si azi in dansul solar al calusarilor. Crucea cu raze mai apare si pe ceramica foarte veche si necercetata din Muntii Buzaului, iar in Argedava, cetatea lui Burebista, apare si in zilele noastre in cimitirul din Popesti-Novaci, pe cruci din secolul trecut (vezi foto).
Casta razboinicilor

O contopire a celor doua simboluri, taur si Soare, a fost descoperita in satul Cumpana

Odata cu preluarea puterii religioase si laice de catre barbati, crucea cu raze apare si pe scuturile razboinicilor. Din nou, cea mai veche reprezentare apare in Romania, mai stilizata, in mormantul getic regal de la Agighiol, sec. IV i.C., fiind un element protector obligatoriu pe coifurile daco-getilor (vezi foto).  Apoi il vedem mai elaborat pe scuturile dacilor, de pe Columna lui Traian si identic pe un sigiliu sumerian, reprezentand trei credinciosi care aduc ofrande in templul zeului Anu! (vezi foto). Vedem, deci, acest simbol transmis in timp si spatiu  de casta preotilor Zeului-Soare, apoi de colegiile militare, iar ulterior de colegiile funerare, care l-au folosit pe cruci pana in sec. XIX, dupa cum se poate vedea in cimitirul din Argedava  si din Scaieni.
Ipoteza halucinanta a runelor maghiare

Crucea cu raze se regaseste pe multe vase ceramice antice din Muntii Orastiei, pana in Muntii Buzaului

E bine de amintit ca pe Internet circula „istoria”  halucinanta a unor cercetatori maghiari, cum ca toate simbolurile descrise mai sus fac parte din ”scrierea runica maghiara”. Sandor Forrai a si publicat un volum intitulat ”Scrierea runica ungureasca antica”, in care ”identifica” runele maghiare (?) cu simbolurile aparute in cultura Tartaria, Turdas – Vinca! Maine-poimaine vom citi in ”analele” unor astfel de cercetatori despre vechimea naucitoare – 7000 ani  – a prezentei maghiare in acest areal! Noroc cu Muzeul Virtual organizat  la Departamentul XIV al Primariei din Roma, care acorda un amplu spatiu unui studiu, cu expertize competente, asupra artefactelor si asupra scheletelor gasite ”in situm”  la Tartaria si care au confirmat existenta aceleiasi tipologii umane ca a  populatiei care a trait intotdeauna pe aceste meleaguri. Si care „a inventat pentru prima data in istoria civilizatiilor scrierea sacra, ca mod de comunicare cu Zeul Soare”, dupa cum se exprima cercetatoarea americana Maria Gimbutas.
Sfanta Cruce cu raze la crestini

Pe crucile din secolul trecut din cimitirul din Argedava, crucea cu raze simboliza Invierea

La crestinii ortodocsi, crucea, cu raze in centrul ei, este semnul Invierii, e crucea datatoare de viata. Inaltarea Sfintei Cruci se sarbatoreste la 14 septembrie, din anul  335, de cand episcopul Macarie al Ierusalimului a aratat pentru prima data sfantul lemn al Crucii pe care a fost rastignit Cristos. In Acatistul Sfintei Cruci, in Icosul 2, imparateasa Elena i-a adus acest minunat si incarcat de semnificatii cant de slava, care nu poate sa nu ne aminteasca de vechimea si importanta religioasa a simbolurilor „H” si crucea cu raze, „odor veselitor al Cuvantului”:
”Bucura-te, semnul adevaratei bucurii/ Bucura-te, izbavirea vechiului blestem/
Bucura-te, comoara, pentru zavistie in pamant ascunsa/ Bucura-te, cea ce Te-ai aratat cu stele inchipuita / Bucura-te, Cinstita Cruce cu impatrite raze in chipul focului /Bucura-te, scara pe inaltime rezemata, mai inainte aratata („H”)/ Bucura-te, lumina ingerilor cea cu alinare inchipuita / Bucura-te, rana demonilor, cea mult suspinata / Bucura-te, odor veselitor al Cuvantului / Bucura-te, stingatoarea focului ratacirii /Bucura-te, Cinstita Cruce, aparatoare a deznadajduitilor / Bucura-te, tare aparatoare a celor ce bine calatoresc / Bucura-te, Cinstita Cruce, pazitoare a crestinilor!”. ADINA MUTAR

TĂBLIŢELE DE LA TĂRTĂRIA: Cea mai veche scriere de pe Pământ

În 1961, în localitatea Tărtăria din judeţul Alba, arheologul român Nicolae Vlasa făcea o descoperire epocală, recunoscută de străini, dar negată de unii istorici din România. E vorba de trei plăcuţe de lut ars, inscripţionate cu o scriere pictografică asemănătoare cu cea sumeriană, dar mult mai veche. În 2003, la iniţiativa lui Napoleon Savescu, fondator şi preşedinte al "Dacia Revival International Society of New York", a fost ridicat la Tărtăria un monument închinat primului mesaj scris din istoria omenirii.

Celebrele inscripţii de la Djemer-Nasr, Kis şi Uruk, de la Sumer, care-i determinaseră pe istorici să considere scrierea sumeriană drept cea mai veche de pe pământ, erau datate pe la 3300 i.H. Plăcuţele de lut ars descoperite de Nicolae Vlasa la Tartaria, au fost datate, la rândul lor, prin metoda cercetării cu carbon radioactiv, la o vechime de aproximativ 7000 de ani, deci cu peste un mileniu mai “bătrâne” decât cele de la Sumer.
Unii dintre istoricii români s-au aratat destul de sceptici în faţa acestei descoperiri, avansând teoria puerilă că plăcuţele au fost aduse în traistă de un negustor din Sumer! Alţii, mai serioşi, au tratat descoperirea cu toată responsabilitatea şi au ajuns la o concluzie stupefiantă: sumerienii au ajuns în Mesopotamia, migrând de pe teritoriul vechii Dacii şi ducând cu ei o scriere deja cunoscută. Iar cercetatoarea Maria Gimbutas din Statele Unite ale Americii consideră că spaţiul carpato-danubiano-balcano-pontic este leagănul culturii europene.

Geto-dacii din Mesopotamia

Marile migraţii s-au produs încă din mileniul IV i.H. "Potrivit opiniei generale, sumerienii au venit în Sumer aproximativ pe la jumătatea mileniului IV... În general, există o concordanţă de opinii privind faptul că sumerienii au venit din ţinuturi muntoase. Potrivit religiei pe care şi-au adus-o din ţara de origine, zeii lor sălăşluiau în vârful munţilor, iar dacă în noua lor ţară nu au găsit munţi, ei au ridicat zeilor temple în formă de munţi artificiali - ziguratele" – scria V. Zamarowsky în celebra sa carte "La început a fost Sumerul". În continuarea acestei idei, istoricul rus N. Jirov declara în revista Znanie Sila (1971) că sumerienii au migrat din zona peninsulei balcanice (Geto-Dacia). Sumerienii au migrat cu tot cu calendar. Dar, pentru că acesta nu se mai potrivea la mărimea zilelor şi nopţilor de pe latitudinea lor, l-au schimbat. Acelaşi argument a fost folosit şi de astronomul polonez Ludwig Zaidler în cartea "Istoria ceasurilor", pentru a demonstra migraţia sumeriană din zona carpatică. N. Jirov mai sublinia faptul că limba sumeriană era total diferită de cele ale vecinilor semiţi, iar scrierile lor plasau originea strămoşilor într-o ţară montană sau submontană. Datările cu carbon radioactiv realizate de savantul american Marija Gimbutas (care stabiliseră că tăbliţele carpatice sunt mai vechi cu peste un mileniu decât cele din Sumer), au fost confirmate în anul 1972 şi de academicianul bulgar Vladimir I.Georgiev.

 

Scrierea gotică – “furată” de la geţi

Savantul belgian Bonaventura Vulcanius Brugensis analizează în cartea sa „Despre literele şi limba geţilor sau a goţilor", publicată în 1957 la Lyon, mai multe alfabete aşa-zis gotice prin comparaţie cu cel getic primitiv. El mărturiseşte că s-a inspirat din lucrarea arhiepiscopului de Uppsala, Joannes Magnus Gothus, intitulată „Istoria tuturor regilor goţi şi finlandezi" (publicată la Roma în 1554), în care se prezenta pentru prima dată alfabetul getic. În această lucrare, Joannes Magnus Gothus demonstra că episcopul Wulfila (303-383 d. H.) inventase alfabetul gotic inspirându-se din cel getic. În acest alfabet (gotic), considerat a fi cel mai nou din acea vreme, Wulfila a tradus Biblia, cunoscută sub numele de Codex Argenteus. Atât Vulcanius Brugensis, cât şi Joannes Magnus au avut la dispoziţie surse antice şi medievale foarte rare şi de o valoare inestimabilă, care astăzi nu mai sunt disponibile. Printre acestea se numără şi discursurile lui Cato cel Bătrân (234-149 i. H.), din care citează: „… faptele de vitejie ale geţilor fuseseră cântate de poeţii lor, acompaniaţi la flaut, cu mult înainte de întemeierea Romei...". Şi nu numai Cato cel Bătrân, ci şi poetul erudit Publius Ovidius Naso (43 i. H. -17d. H) est martori autentic. Timp de 10 ani a trăit exilat printre geţii din nordul Imperiului Roman, le-a învăţat limba, ba chiar a scris în limba getă şi sarmată mai multe poeme, din care ne-a parvenit unul păstrat în Pontica, în rezumat. În mod surprinzător, cei care au susţinut cel mai mult ideea că Tăbliţele de la Tărtăria reprezintă primul alfabet al omenirii nu au fost oamenii de ştiinţă români, ci străinii. La Tărtăria nu s-au mai făcut săpături din anul descoperirii enigmaticelor plăcuţe. Acestea sunt depozitate la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj. Peste semnificaţia lor istorică şi ştiinţifică s-a aşternut, în toţi aceşti ani, un misterios val de tăcere. Din fericire, în ultimii ani, câţiva cercetători încearcă din nou să readucă la lumină adevărul despre trecut, repunând în discuţie valoarea inestimabilă a Tăbliţelor de la Tărtăria.

Descifrarea

Specialiştii susţin că ceea ce este caracteristic acestor plăcuţe este o identitate comună, cunoscută sub denumirea de Cultură Turdaş-Vinca (4500-3700 i.H.), râspandită în ţara noastră (în Banat şi Oltenia), în sudul Serbiei, sud-estul Ungariei şi nord-vestul Bulgariei. S-a ajuns la concluzia că cel mai vechi texte din lume (cele de pe plăcuţele de la Tărtăria), descifrate deja, ar suna astfel: BAB-SARRU/RABU-DU-KI-USU-EN/ZU- GIRA-PATESI-III-BANSUR-MU-NANNAR-RABU/ZU-II-DINGIR-II-DINGIRANA" şi se traduce prin: "Poarta de acces a marelui rege care conduce cele patru districte ale ţării puternicilor zei ai Lunei şi Focului, a prinţilor care slujesc masa mare pentru jerfele închinate triadei sacre (AN, ENKI, ENLIL-I) şi renumitului zeu al Lunii de nord, cel care face să prospere mâncarea şi băutura, după dispariţia celor doi zei şi două zeiţe (Igigi)"

Cultura Turdaş-Vinca

Localitatea Tărtăria (com.Salişte, jud.Alba) de la poalele versantului nordic al Munţilor Sureanu, e situată pe cursul mijlociu al râului Mureş, la 50 km N-E de Peştera Bordu Mare (unde s-au găsit fragmente osteologice ale omului de Neanderthal), la 40 km.N-E de Peştera Cioclovina (care adăpostea fragmente osteologice ale Omului de Cromagnon). Mai exact, în apropiere de străvechea aşezare Turdaş, situată la 12 km.S-V de Tărtăria. Aici, la Turdaş, săpăturile arheologice din anii 1895 şi 1910 au scos la iveală vatra unei aşezări cu materiale specifice asemănătoare celor de la Tărtăria. La Daia Română, de pildă, s-a găsit un vas cilindric a cărui vechime este anterioară cilindrilor-sigilii din Sumer). Caracteristicile materialelor descoperite în aceste staţiuni au determinat specialiştii să-i creeze o identitate proprie, sub denumirea de Cultura Turdaş-Vinca (4500-3700 i.H.).

“Surorile” tablitelor de la Tartaria, descoperite la Vadu Rau  In cursul lunii mai 2009, o viitura a raului Bistrita, produsa in zona localitatii nemtene Farcasa, avea sa scoata la iveala un foarte posibil atelier neolitic de confectionare a unor tablite inscriptionate, foarte asemanatoare cu celebrele tablite de la Tartaria. Ele s-au adaugat celorlalte artefacte care au fost descoperite de catre inimosul prof. dr. in istorie Dumitru Ionita, in punctul numit Vadu Rau, din localitatea pomenita mai sus, incepand cu anii ’80 ai secolului trecut, despre care s-a mai vorbit.  Descoperirea are o importanta deosebita pentru ca, iata, ea demonstreaza ca celebrele placute de la Tartaria, datate ca fiind mai “tinere” cu peste un mileniu decat cele sumeriene de la Djemdet Nasr, Kis si Uruk, considerate indeobste cele mai vechi forme de scriere din lume, nu reprezinta un caz izolat, accidental, ci o activitate cat se poate de organizata, desfasurata de locuitorii acelor vremuri de pe actualul teritoriu al tarii noastre. Din pacate, la fel ca si alte asemenea descoperiri de exceptie, nici aceasta nu s-a bucurat de atentia necesara din partea specialistilor romani. Aventura acestor incredibile “pietre” inscriptionate a inceput prin anii ’80 ai secolului trecut, cand profesorul Dumitru Ionita, in timpul unei recunoasteri de teren desfasurate in punctul numit Vadu Rau din localitatea nemteana Farcasa, a descoperit o serie de obiecte neolitice, cum ar fi: fusaiole, greutati pentru plasele de pescuit sau pentru razboiul de tesut, topoare slefuite din piatra etc.  Printre aceste obiecte, cateva i-au atras atentia in mod deosebit. Este vorba despre tablite din lut ars, unele de forme rectangulare, ovale sau rotunde, care prezentau pe una din fete diverse semne incizate: romburi franjurate, linii intersectate, ce constituiau suport pentru alte linii mai mici asezate in rand, diverse puncte scobite etc. In decursul anilor, erodarea malului drept al Bistritei a continuat, prilej cu care au tot iesit la iveala alte cateva zeci de asemenea tablite, numarul lor ajungand la 120, toate purtatoare ale unor insemne protoliterate, dupa cum crede profesorul Ionita. “Unele dintre ele sunt confectionate din lespezi de piatra de forma rectangulara, peste care s-a asternut un strat fin de argila, care a fost incizat cu semne dintre cele mai variate. Printre ele se afla si un pandantiv amuleta, similar aceluia de Tartaria, care are doua orificii de prindere”, ne-a declarat profesorul Ionita.  Viitura din aceasta primavara, asa cum aratam mai sus, a scos la iveala, in acelasi punct, alte cateva zeci de asemenea tablite incizate, pe care au aparut, ca element de noutate, “grupuri de semisfere, care au pe bolta lor unul, doua, trei sau patru linii. Greutatea tablitelor difera, ea fiind cuprinsa intre 100 si 500 g. Din cele observate, s-ar putea spune ca pe «vatra» acestui atelier se afla o cantitate impresionanta de material care urma a fi prelucrat si, probabil, incizat. Acest fapt m-a facut sa cred ca avem de-a face cu un atelier care fusese parasit in graba, din motive obscure: fie din cauza unei calamitati naturale, fie din cauza migratiei unor triburi neolitice”, ne-a mai spus Dumitru Ionita.                                       O parte din tablitele de pe Bistrita sunt aproape identice cu cele de la Tartaria  Domnia-sa este de parere ca “o parte din aceste tablite sunt relativ identice cu cele descoperite de arheologul Nicolae Vlassa in anul 1961 la Tartaria, judetul Alba, care apartin culturii neolitice Vinca, datate, pe baza de Carbon 14, ca fiind realizate in perioada 6.500- 6.000 i.Hr. Emit supozitia ca la Vadu Rau a existat in mod cert un atelier de confectionare a acestor artefacte, care apoi se raspandeau intr-o vasta arie geografica, ajungand pana in vestul actual al Romaniei sau chiar pana in Insula Pastelui. Dimensiunile tablitelor variaza intre 13,5 cm in lungime, respectiv 7-8 cm in latime”, mai spune profesorul Ionita.                                       Prof. dr. Vasile Boroneant: “Este foarte posibil ca la Vadu Rau sa fi existat un depozit”  Fara a fi specialisti, putem sa ne dam seama ca avem de-a face cu o descoperire de o importanta cu totul speciala. De aceea, am cerut si parerea unui cercetator care a avut ocazia sa vada cateva fotografii ale acestor misterioase tablite. Este vorba de prof. dr. Vasile Boroneant, binecunoscut arheolog, care, timp de mai multi ani, a cercetat situl arheologic de la Cladova si pe cel de la Chitila, unde au fost facute descoperiri senzationale, care atesta existenta pe acele locuri a unora dintre cele mai vechi culturi materiale si spirituale din Europa. In legatura cu aceste tablite, domnia-sa ne-a declarat: ”Modelul era in epoca. Motive asemanatoare au fost descoperite in spatiul nostru si la Vidra, si la Chitila si in alte locuri. Ele se aseamana cu cele din Mesopotamia. Este foarte posibil ca acolo, la Vadu Rau, sa fi existat un depozit. Trebuie insa facute cercetari serioase pentru a putea emite o ipoteza corecta. Asemenea elemente de decor vin chiar din Paleolitic, unde aceste elemente constituiau modalitati de comunicare folosite de initiatii epocii. Le regasim si astazi, desi sensul lor nu mai poate fi deslusit, pe costumele populare, pe cusaturi, pe produse casnice gospodaresti, pe unelte etc. Ele sunt specifice numai spatiului carpato-dunarean”.                                                                                                                     Tartaria demonstreaza ca scrisul a aparut in sud-estul Europei, nu in Sumer  Asa cum arata artefactele de la Vadu Rau, se poate observa asemanarea lor izbitoare cu tablitele de la Tartaria. Povestea acestora din urma a trezit, in timp, deopotriva, entuziasm, dar si multe reticente, in asa fel incat, desi probe indubitabile atesta vechimea lor, inca mai sunt sceptici care nu vor sa accepte realitatea. De altfel, astazi, foarte putini specialisti romani se mai incumeta sa discute deschis despre aceasta unica descoperire. O fac insa cercetatorii straini, carora nu le este nici rusine, nici teama sa afirme deschis ca prima scriere a omenirii a aparut in sud-estul Europei si nu in Mesopotamia, cum se credea pana acum. Ei au in vedere cand sustin acest lucru, atat artefactele de la Tartaria (pe care nu le cred nicidecum o pierdere de obiecte sau o negustorie a unor sumerieni ajunsi intamplator sau nu in zona bastinasilor de la Tartaria, cum se mai sustine uneori!), cat si alte doua descoperiri: cea de la Karanovo, din sud-estul Bulgariei, unde pe o colina, intr-un nivel neolitic corespunzator mileniului III i.Hr., au fost gasite cateva sigilii de lut, printre care unul rotund, cu pictograme gravate intr-un mod semanator celor de la Tartaria, si cea de la Gracianita, din nord-vestul Bulgariei. Acolo, s-au descoperit doua platouri mici. Pe fundul unui dintre ele este redata o reprezentare schematica antropomorfa, iar cel de-al doilea prezinta o forma de scriere foarte apropiata de cea de pe sigiliul de la Karanovo si de cea de pe una dintre tablitele de la Tartaria.  Arheologul britanic Colin Reinfrew, care a efectuat sapaturi tot in Bulgaria, la Sitagroi, sustine aceasta ipoteza. Apoi, celebrul profesor arheolog italian Marco Merlini, director al Prehistory Knowledge Project, membru al World Rock Art Academy Italia, care, impatimit de “miracolul” de la Tartaria, a cautat si a descoperit oasele gasite de Vlassa impreuna cu cele trei tablite. Dupa ce acestea au fost analizate si datate la Departamentul de Geologie al Universitatii din Roma, profesorul Merlini a concluzionat: Datarea e foarte veche, in jur de 7.300 de ani! Iar oasele au apartinut unei femei in varsta de 50-55 de ani, careia el ii atribuie un rol religios, fiindca printre oase au mai fost gasite 23 de obiecte sacre, printre care o ancora pentru tesut, niste bratari si niste statuete de idoli. Aflat in anul 2004 in tara noastra, celebrul arheolog italian avea sa declare unui confrate: “Oasele ca si tablitele sunt foarte vechi. Acum este o certitudine. Acum este randul nostru sa gasim ca scrierea a inceput in Europa cu doua mii de ani inaintea Sumerului. In Romania, avem o comoara imensa, dar ea nu apartine numai Romaniei, ci intregii Europe.”  Cercetarea artefactelor, o datorie pentru istorici, nu o pierdere de timp  Am prezentat toate aceste date pentru a incerca sa sensibilizam cercetarea romaneasca in domeniu, in asa fel incat sa putem raspunde, fara teama de a ne compromite, unor provocari ca aceasta pe care ne-o propune profesorul Dumitru Ionita. Pentru ca descoperirea sa constituie, fara indoiala, o mare provocare. Nu suntem in masura sa dam sfaturi, dar credem ca este de datoria specialistilor sa cerceteze nu numai aceste incredibile artefacte, dar si altele care zac prin depozitele muzeelor de zeci si zeci de ani, fara sa fie bagate in seama de cineva. Credem ca aceasta este o datorie, nicidecum o pierdere de timp, pentru ca, pana la urma, elementele identitare ale existentei noastre ca popor european isi afla sustinerea si in asemenea dovezi. Incheiem prin a spune ca tablitele de la Vadu Rau tebuie sa beneficieze de o atentie sporita. Ca de altfel si alte obiecte adunate cu truda si pasiune de neobositul profesor de istorie de la Farcasa care, periodic, ne surprinde cu cate o descoperire de exceptie.