Uimitoarele cetati solare ale masagetilor

De multa vreme, ruinele unor cetati rotunde, construite pe dealuri, ii uimesc pe arheologi. De un singur lucru sunt siguri : ca au fost construite de masageti.

Casele in interiorul cetatii Arkaim erau construite si organizate sub forma de stupi

Arkaim, cea mai misterioasa asezare antica, situata in regiunea  Celiabinsk, in sudul Uralilor, a fost descoperita in 1987, in timpul lucrarilor de adancire a vaii raului din apropiere, care urma sa fie inundata. Autoritatile locale doreau sa construiasca un rezervor imens de apa pentru irigarea campurilor aride. De atunci, istorici, arheologi si numerosi cercetatori au incercat sa inteleaga secretele acestei cetati circulare, mai ales pe cele legate de natia care a locuit aici in urma cu peste 4000 de ani, la cat a fost datata asezarea. Au ajuns la concluzia ca cetatea Arkaim era construita de masageti.
Astronomi, ca preotii de la Sarmisegetuza
Sapaturile au scos la iveala o structura bazata pe  cercuri concentrice, cu scop presupus ritualic, ca cele care fac parte din cultul Soarelui, descoperit peste tot in lume, de la Sarmisegetuza pana in Mexic. La prima datare, orasul Arkaim s-a dovedit a fi de-o varsta cu Egiptul si Babilonul. Gennadi Zdanovici, presedintele asociatiilor de arheologi care cerceteaza Uralii, a sustinut ca proiectul foarte costisitor pentru construirea bazinului de apa sa fie abandonat, importanta arheologica a asezarii fiind considerata inestimabila. De atunci, prin Arkaim s-au preumblat cohorte de cercetatori. S-a avansat ipoteza ca populatia care a intemeiat Arkaimul apartinea celei mai vechi civilizatii, cea ariana, care se intindea din Carpati pana in Urali. Vadim Cernobrovi este de parere ca Arkaim este tipic pentru cultura ariana, avand templu solar si observator astronomic de ”tip Stonehenge”, dar de dimensiunile celor de pe teritoriul geto-dacilor, in special de la Sarmisegetuza.
Cetati complexe cu functii multiple

"Du.Ra”, cetatile rotunde ale masagetilor, Ciorasmia, de pe Sanii Daria (stg) si Arkaim

Cetatea a fost construita pe un deal, un loc virgin, fara sa fi existat alta asezare inainte, dupa un model care, dupa parerea cercetatorilor rusi, imita sectiunea unui trunchi de copac, dar in planuri in trepte, fiecare cerc coborand o treapta fata de cel precedent. Intregul ansamblu  reprezinta un complex complicat, indeplinind si functie citadina si religioasa, fiind orientat dupa pozitia unor constelatii. Cetatea circulara contine 60 de cladiri, 25 in cercul interior si 35 in afara acestuia. Fiecare casa asigura tot confortul, cu spatii structurate in jurul unei vetre deschise, din care cauza acoperisul era boltit, cu orificiul de deschidere protejat, pentru evacuarea fumului, fara sa patrunda ploaia sau ninsoarea. Fiecare casa avea o anexa, o camara pentru pastrarea alimentelor. Apa era adusa printr-un sistem de conducte subterane foarte ingenios si util. Unele treceau prin apropierea vetrei, unde aveau si rolul de a regla tirajul focului, folosit, in opinia cercetatorilor, si la confectionarea unor bunuri de uz comun din cupru si bronz. Un alt sistem de conducte trecea pe sub camari, apa rece curgatoare avand rol de racire a incaperii. Piata centrala din Arkaim, de forma neregulata,  avea pe margini, din loc in loc, altare ritualice pentru foc, tipice pentru cultura solara. Cercetatorii au observat ca orasul era echipat cu un sistem antifurtuna care il proteja impotriva ploilor torentiale, apa scurgandu-se, prin canale, in vale, exact ca la cetatile dacice. Casele erau protejate pentru a nu se raspandi incendiile accidentale, materialele de constructie fiind impregnate cu o substanta ignifuga. Cu atat mai curios este modul in care locuitorii au parasit cetatea, incendiindu-o intentionat, dupa ce si-au strans strictul necesar, fara sa fi fost amenintati. Cercetatorii au ajuns la aceasta concluzie pentru ca nu exista ramasite umane si nici indicii ca ar fi avut loc vreo lupta in imprejurimi. Era vorba de o cetate durata pentru a asigura o sedere temporara, de un trib peregrin al masagetilor. Demn de amintit ca „dura”, cetate in limba masagetilor, este un cuvant sacru, format din verbul „a duce” si „Ra”- Soarele in cultura ariana. Du.Ra. – era cetatea circulara a celor care venerau Soarele.
Masagetii, rudele peregrine ale getilor

Aparatul lui Uriel”, prototipul sanctuarelor rotunde ale dacilor, de la Sarmisegetuza

Istoricul Jean Deshayes, autorul lucrarii ”Civilizatiile vechiului Orient”, atribuie genul acesta de constructie circulara, total atipic pentru regiune, masagetilor, rudele strabune ale getilor, care au ajuns pana la Muntii Urali, in China si Tibet, pastrand de-a lungul timpului religia si simbolistica solara. Deshayes remarca ”organizarea de stup” a cetatilor circulare, care au influentat ulterior arta funerara a vechiului Orient. In ruinele cetatii solare Arkaim au fost descoperite sabii scurte cu lame curbate, ceramica ornamentata cu zig-zaguri, spirale si cruci cu raze, aceleasi simboluri ramanand si pe camasile din panza topita purtate de localnicii vaii Arkaim. Toate acestea se pastreaza si in cultura populara a romanilor.  Cercetatoarea Christine Sterne a efectuat multe studii asupra artefactelor si bucatilor de panza descoperite in mormintele masagete, reconstituind straiele acestei natii. Acestea faceau parte din portul daco-getilor, pastrat si astazi de taranii romani.
Adoratori ai Soarelui, iubitori de aur
Istoricul Burchard Brentjes, autorul vastei lucrari ”Civilizatia veche a Iranului”, descrie in termeni elogiosi pe acesti masageti, ”asezati pe fluviul Sar Daria si mai la est, principalii dusmani ai lui Cirus”. Dupa cum scria si istoricul grec Hekataios, care traia la curtea regelui Cirus, ”ei cinstesc ca zeu numai Soarele si animalul inchinat lui, calul, sunt razboinici de temut, pedestri si calare, sunt echipati cu platose, iar armele lor sunt spade, securi de lupta, de arama. Harnasamentele cailor le sunt impodobite cu aur, iar ei poarta in batalii centuri si fruntare de aur”. Una dintre cetatile masagetilor a fost descoperita de arheologul sovietic S.P. Tolstov, in 1940, la Sanii – Daria. Era tot o cetate circulara in varf de deal, inconjurata de un zid dublu de aparare, umplut cu pamant, dupa tipicul murului dacic. Nu departe de aceasta cetate s-au infruntat ostile lui Cirus, in 530 i.e.n., cu cele masagete conduse de regina Tomiris.
Monumentul circular de la Adamclisi

Portul din Rucar, de pe o vedere veche si straiele masagetilor, reconstituite de cercetatoarea Christine Sterne

Si marele comandant al antichitatii, Alexandru cel Mare, a poftit sa-i cucereasca pe masageti, dar a dat gres. Horezmul a ramas in afara cuceririlor lui, totusi, unul dintre printii  locali, Faramane, a vrut sa incheie cu Alexandru o alianta impotriva scitilor de la Marea Neagra. Conform istoricului expeditiilor lui Alexandru, Arian, Faramane venise cu 1550 de calareti si-i promitea ca, daca Alexandru va accepta alianta, va aduce si pe vecinii lui, colchii si amazoanele! Conform lui Brentjes, alianta lui Faramane a reusit sa-i alunge pe scitii din Ucraina si de mai departe. Poate ca aceasta mare batalie este consemnata pe monumentul circular de la Adamclisi, unde apar si amazoane prinse in lupta si despre care multi istorici sustin ca este mult mai vechi decat patrunderea lui Traian in Dacia. Istoricul Burchard Brentjes scrie despre un trib al dahilor (”dahii si dachii tot unii sunt”, ne spune Miron Costin in ”Letopisetul Tarii Moldovei”)  care se asezase la nord de lacul Aral si care tabara, la 250 i.e.n., sub conducerea lui Arsache si a lui Tiridates (de la Tiras = Nistru), in nord-estul Iranului. Cetatea lor circulara se numea ”Koi – Kirlan”, tradusa in mod ciudat de catre istoricii uzbeci ca ”Cetatea Berbecului mort”!!. Cirlanul e berbec, intradevar, dar de ce-ar insemna ”koi” – mort? Si de ce-ar fi ridicat dacii lui Arsache, sau poate Ursache, o cetate in cinstea berbecului mort ? Ni se pare mai corecta traducerea ”Cetatea carlanului coios” ! Fara suparare, ca e cuvant stravechi cu conotatii de mandrie, virilitate!
Sanctuare solare si la Staraia Riazan
Arkaim nu este singura asezare circulara aflata pe teritoriul Rusiei. In urma cu cativa ani, arheologul Ilia Ahmedov a descoperit, langa Staraia Riazan, o cetate avand o constructie considerata de ”tip Stonehenge”, numai ca avea dimesiuni mai mici si era din lemn, ca cea de la Sarmisegetuza, din Muntii Sureanu. Sanctuarul circular este situat pe culmea cea mai inalta, la jonctiunea raurilor Oka si Pronia, o arie bogata arheologic, incepand cu paleoliticul. Echipa a constatat ca sactuarul are 7 metri in diametru si este format din coloane din lemn de jumatate de metru grosime, la distante egale una de alta. In centru, se afla o alta constructie rectangulara si un pilon. Alte doua gauri de piloni au fost descoperite in partea de est si sud a sanctuarului. Pilonii cercului formeaza o poarta prin care se vede cum apune soarele vara. Pilonul din afara cercului puncteaza rasaritul. Bucati de ceramica cu simboluri identice cu cele de la Sarmisegetuza, in zig-zag, asemeni unor raze solare si altele serpuite ca valurile unei ape au fost descoperite langa sanctuar. Vasele proveneau din epoca bronzului si aveau un scop ritualic. In preajma sanctuarului nu a fost descoperita nicio asezare. Nici nu era bine pentru sanatatea omului sa existe o asezare la confluenta a doua rauri, iar preotii din vechime stiau acest lucru.
Aparatele astronomice carpato-dunarene
Numai masagetii si dacii lui Arsache ridicau cetati si sanctuare circulare prin stepele Asiei. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford, publica, in anul 1993, la Barnes & Noble Books, New York, ”The History of Civilization”. El situa leaganul arienilor in timpul primei lor aparitii in spatiul carpato-dunarean. Constructiile circulare, tipice acetei culturi ariene primordiale, era derivate din ”aparatele lui Uriel” si aveau rol astronomic, astrologic si agronomic. In „Cartea astrilor ceresti”, Enoh, patriarhul antediluvian, este invatat de uriasul inger Uriel cum sa construiasca un „aparat ceresc”, pe care sa-l lase pamantenilor. Reconstruit dupa instructiunile lui Uriel de catre cercetatorii britanici Christopher Knight si Robert Lomas, acesta a iesit exact de forma si dimensiunea sanctuarului rotund de la Sarmisegetuza. Si atunci nici nu ne mai mira de ce, oriunde se gasesc astfel de constructii si sanctuare, in jur sunt denumiri stravechi ce amintesc de uriasul Uriel: Urali la rusi, Uroiul, la noi, cu mituri despre uriasi. Ca o regula, toate aceste ”aparate” sunt bazate pe o anumita zi din solstitiile de vara si iarna, cand razele soarelui cad pe o anumita parte a sanctuarului. Toate au o cale procesionala pavata cu placi de granit care duce la un templu, din care soarele poate fi vazut, prin ferestre si portaluri, in toate ipostazele sale. Acelasi model sacru il aveau si preotii daci, care construiau “aparatul solar” din lemn si granit peste tot.

Ritualul de nemurire al „lupilor” geto-daci

Rezervatia arheologica Sborianovo, Bulgaria, unica din punct de vedere al pastrarii datinilor geto-dace, a dezvaluit un misterios ritual de nemurire.
Dausdava, Cetatea lupilor cum o numea Ptolomeu si dupa cum era trecuta pe hartile romanilor, se afla langa Sborianovo, Bulgaria si dateaza din secolul IV i.C.
Cetatea Lupilor geti

1. In camera mortuara a lui Dromihete se intra printr-o poarta „maramureseana” din piatra

Conform arheologilor, a fost cetatea de scaun a conducatorilor getilor odrisi. Complexul de sanctuare, Cetatea Lupilor si resedintele regilor sunt inconjurate de 150 de morminte tumulare, situate intre satele Zlatinita si Malomirovo. Rezervatia arheologica Sborianovo este unica din punct de vedere al pastrarii datinilor si simbolurilor sacre geto-dace din primul mileniu i.C., iar acest lucru se datoreaza influentelor elene de decorare a mormintelor, in locul sobrietatii arderii pe rug, care caracteriza ritualul de inmormantare mai inspre interiorul teritoriului geto-dac. Exceptie facand „hora mortului”, acel obicei care i-a uimit pe istoricii antici, dar care nu reprezenta decat bucuria dobandirii nemuririi prin trecerea sufletului dincolo de sfera terestra. Un mormant impresionant de la Svestari, aflat sub protectia UNESCO, se crede ca este al renumitul rege get Dromihete, cel care i-a dat o lectie de „strategie” trufasului macedonean Lisimah.

Cele sapte cai spre nemurire

2. Placa din zidul cetatii ce arata ca este vorba de Cetatea Soarelui, Helis, numita de greci

Ceea ce i-a uimit pe arheologii bulgari este complexul de piatra descoperit sub mormant, constituit din sapte straturi de placi rectangulare, cu rol sacru in ritualul getic de inmormantare, dupa cum crede Diana Georgova, de la Institutul National de Arheologie din cadrul Academiei de Stiinte. „Posibil sa fie un ritual legat de conceptul de nemurire al getilor, atat de specific lor”, spune Georgova. Complexul se afla sub camera mortuara a regelui, intr-o incapere destinata special asezarii acestor sapte straturi de placi de piatra.

3. Cetatile aveau functie dubla, administrativa si religioasa, cuprinzand cultul zeilor cabiri, asociati cu focul si metalurgia, dupa cum se vede din aceasta placa, desprinsa parca din „Miorita”

Cifra „7” in ritualurile preotilor daci era foarte importanta si avea legatura intr-adevar cu nemurirea. Amintim de cele 7 palmete de pe bratarile spiralate de aur, cu rol ritualic, care infatisau „pomul vietii”. Si in conceptia samanica intalnim copacul cosmic cu cele sapte brate prin care se iese din spatiul terestru. In credintele populare romanesti, Raiul are sapte trepte sau sapte etape de purificare a sufletului, o impletire a crezurilor stravechi cu invatamintele crestine. „7” este si modulul numeric folosit la construirea sanctuarului mare de la Sarmisegetuza, care are 30 de formatiuni a cate 7 stalpi. Cerul este impartit in 7 straturi: atmosfera, exosfera, ionosfera, termosfera, mezosfera, stratosfera si troposfera. Omul are 7 puncte energetice, chakrele potrivit mai multor credinte.

Mormantul regelui  Dromihete

4. Floarea cu patru petale este cunoscuta ca simbol regal, aflat pe scutul lui Decebal de pe Columna lui Traian de la Roma

Mormantul de la Sveshtari, la 84 de kilometri de Silistra, reprezinta un monument unic al arhitecturii funerare getice, iar importanta sa este cu atat mai mare de cand arheologii bulgari au avansat ipoteza ca aici ar fi fost depuse oasele partial calcinate ale renumitului rege Dromihete, conducatorul de la anul 300 i.Hr. al unor triburi getice care isi aveau centrul in Cetatea Soarelui, Helis dupa cum o numeau grecii. Relatarile istoricilor povestesc despre remarcabila diplomatie a acestui lider militar, datorita caruia multe dintre cetatile cucerite de macedoneni au fost returnate proprietarilor de drept.

Bucraniul este poate cel mai vechi simbol al puterii, intilnit inca de la Tartaria, iar simbolul regal avea culorile rosu, galben si albastru

Printre tintele macedonenilor se numarau si triburile getice aflate la vremea respectiva sub conducerea lui Dromihete. Lisimah, urmasul la tron al lui Alexandru cel Mare, a purces sa le cucereasca. Desi inferiori din punct de vedere numeric, getii foloseau un „truc” devenit peste timp strategie: pustiirea terenurilor pe care inamicii avansau, pentru a grabi epuizarea trupelor inainte de confruntare. Intr-unul dintre aceste episoade, insusi fiul lui Lisimah, Agatocles, avea sa fie luat prizonier. Pentru a fi sigur ca armata macedoneana o va lua pe traseul „otravit”, Dromihete l-a trimis pe aliatul sau, getul odirs Seutes, sa cistige increderea lui Lisimah. Acesta, ii rataceste pe macedoneni prin locuri grele de umblat, fara surse de alimente si fara apa, pentru ca Seutes ii avertizase din „prietenie” ca apa e ortavita. Istovita, armata macedoneana a sfirsit prin a fi inconjurata si capturata de getii lui Dromihete si dusa la Helis, cetatea de scaun a dinastului get. Desi acesta reprezenta o prada importanta de razboi, Dromihete, strateg cu planuri pe termen lung, l-a eliberat si l-a incarcat cu daruri, iar Lisimah i-ar fi dat fata de sotie.

Vartejul spre centrul Universului

Cupola mormintelor regale, cu vartejul de iesire din aceasta lume

Marimea mormantului arata importanta acordata acestui conducator, fiind cea mai impresionanta movila din cele 26 care se intind pe doi kilometri: 7,5 metri in lungime, o latime a fatadei de 6,5 metri si o inaltime interioara de 4,45 metri. Constructia se remarca prin cupola, stil atribuit de istorici vechilor masageti. Decoratiunile interioare rprezinta motivele religioase de origine getica. Bucraniul este poate cel mai vechi simbol al puterii, intilnit inca de la Tartaria.

7. Caleasca regala din cortegiul funerar si calul preferat, care urma sa fie sacrificat

Floarea cu patru petale este cunoscuta ca simbol regal, aflat pe scutul lui Decebal de pe Columna lui Traian de la Roma. Mesterii de monumente funerare foloseau acest simbol obisnuind sa scrie sub el „rex” pina prin anii 1800. Mesterii picturii icoanelor pe sticla il folosesc pentru Iisus! Dar niciodata nu s-a stiut ce culori erau folosite, pana la  “Mormantul regal” de la Sveshtari: rosu, galben si albastru. Exact cum aveau sa le foloseasca mai tarziu mesterii Cosmati, tot de origine geto-daca, cei care au facut celebrul mozaic din Westminster Abbey pentru ritualul de incoronare al regilor britanici. Si tot pentru a „tivui” marginea universului, care desparte lumea terestra de cea cosmica. Frizele cupolei din registrul cel mai de sus formeaza un vartej al carelor, ca si cand astfel ar fi iesit din viata terestra marele rege razboinic. Camera mortuara principala este strajuita de patru coloane dorice si una in stil corintian care sustin o friza. Intre acestea sunt cuprinse reliefurile a zece cariatide, reprezentante cu mainile ridicate deasupra capetelor, jumatate femei si jumatate plante. Ornamentele din camerele mortuare ale regelui si sotiei nu sunt finalizate, lasand loc ipotezei ca cei carora le era destinat mormantul decedasera in mod neprevazut. Atat friza cat si decoratiunile interioare sunt unice surse ce arata cum se traia la curtea unui rege get, e adevarat, influentat de fastul grec, dar respectand vesmantul traditional al getilor. Demn de remarcat ca la acea vreme femeile gete purtau sorturi cu pieptar peste rochiile din panza topita, albe, cu cusaturi pe margini. O usa din piatra masiva, cu ornamente perpetuate in mestesugul portilor maramuresene, ascunde camera regelui defunct, sub care se afla acel misterios complex de sapte straturi de piatra, caruia nu i s-a gasit inca explicatia. Din nefericire, obiectele din metale pretioase au fost furate inca din antichitate.
Mormantul lui Seutes

8. Friza de la Westminster Abbey, cu floricele rosii, galbene, albastre, care tiveste Universul, dupa conceptia mesterilor de origine getica

Mormantul de la Kazanlak a fost construit la sfarsitul sec IV i.C., inceputul mileniul III i.C. Are tot trei elemente: o antecamera rectangulara, un pasaj de trecere (dromos) care duce la camera mortuara, rotunda, terminata cu o cupola acoperita de picturi. Pe peretii pasajului de trecere sunt pictate scene de batalie. Doua armate sunt aliniate fata in fata, iar doi razboinici, cel mai posibil sefii armatelor respective, se lupta in fata acestora, dupa tipicul antic. Cupola are acelasi vartej pictat, element de credinta a getilor despre iesirea din lumea terestra. Nobilul sta pe un tron, cu o cununa de lauri pe cap. Cei doi sunt inconjurati de servitori care le aduc fructe, uleiuri, bijuterii si o manta. Alaturi de ei sunt muzicantii cu trompete, instrumente martiale. La sfarsitul procesiunii, doi ingrijitori conduc o caleasca trasa de patru cai si calul celui decedat, ale carui oseminte au fost descoperite in antecamera. Mormantul se afla langa Seutopolis, capitala regelui  getilor odrisi Seutes al III-lea. Setopolis era mai mult o cetate de scaun decat un oras, asa cum erau mai toate centrele de conducere ale printilor geto-daci. Cetatea avea o functie duala, de venerare a zeilor cabiri, asociati cu focul si metalurgia, si a lui Dionisos, si de centru administrativ, cu cladiri oficiale, locuintele fiind construite in afara zidurilor cetatii. Seutes al III-lea era un rege-preot, Marele Preot al cultului cabirilor. Cimitirul de la Seutopolis cuprinde mormintele tumulare ale elitei, razboinicii fiind ingropati cu caii lor de batalie, in timp ce supusii erau arsi si cenusa pusa in urne, langa care se depuneau ofrande alimentare si bijuterii pretioase.
autor-ADINA MUTAR

 

1. Caleasca regala din cortegiul funerar si calul preferat, care urma sa fie sacrificat

Pelasgii arimani, arimi, rami, arimaspi, arimphei, în Europa începând din 10.000 î.H.

În Dacia, extinsa între Nipru, Rin si Tracia, având centrul politic si religios în Transilvania (România de astazi), îsi desfasura civlizatia, cea mai extinsa si mai razboinica populatie pelasgica. Dealtfel, pelasgii europeni acupau întreaga Europa, Asia Mica, nordul Africii, întreg bazinul mediteranian, iar carienii pelasgi au fost primii care au atins Americile. Marii eroi civilizatori ai acestor spatii au fost Uran, Saturn, Apollon, Hermes, precum si Typhon, gigant, ca si pelasgul Prometeu, regele scytilor.
Urmasii lor au fost conducatorii scitilor, ai agathirsilor, si gelonilor si ai latinilor ( cu mult înainte de întemeierea Imperiului Roman), acesti conducatori dând numele lor popoarelor pe care le conduceau.
Eroii conducatori si întemeietori, au fost zeificati în Spatiul Carpatic, acolo unde s-au nascut, si legile, religia, moravurile impuse de ei erau valabile în toata lumea pelasga. Armunus era numele lui Jupiter al Arimilor, ( Zeus), el devenind mai târziu, în Imperiul Roman ”Jupiter Ruminus ”. Capadocii îl numeau ” Zeus Dakin”. Marte, zeul razboiului mai era numit Arimanios ( sufixele us, as, is, es, ca si diftongurile au, ou, oe aveau origine pelasga).
Arimii de la Dunarea de Jos apar în izvoarele geografice vechi si cu numele de rami.
Ptolemeu Claudius mentioneaza Ramidava, unul dintre cele mai importante orase ale Daciei meridionale. (Ptolemeu, ” Geografia”, Cart. III.8.4.) Rimdacii locuiau în apropierea colchilor, la nordul Marii Negre.
În lucrarea ” Argonautica” a lui Orpheu, ca si la Ovidiu este mentionat orasul ” Romechium” ( Ovidiu, ” Methamorfoze” Cartea XV.v.705).
În Dacia meridionala, sub romani, era mentionata localitatea ”Romula”.
Aristeas din Proconnes, celebru poet si profet al lui Apollon, contemporan cu Homer, spune despre pelasgii hiporboreeni arimaspi : ” Razboinici multi si foarte puternici, avuti în herghelii, în turme si cirezi de vite ; barbati cu plete stufoase, ce fâlfâie în aer ; cei mai robusti din toti oamenii, având fiecare câte un ochi în fruntea sa cea frumoasa”. Nicolae Densusianu, ” Dacia Preistorica”.
Istoricul evreu Josephus Flavius ( sec.I d.H.) numeste”arimani” pe ” lusitani” si pe ”cantabri”. ( Jos. Flav. ” Bell. Jud.” II.c.16), iar iberii cei vechi din Peninsula Iberica îi mentioneaza ca numindu-se” romani” ( Jos. Flav, c. ” Apionem”Cart. II.4).
Arimii, vechii locuitori ai Daciei, se mai numeau  ” rumoni” si ”rumuni”, fiind cunoscut numele principelui dac ” Rumon” ( Ammmianus, Cart. XVII.c.12) si localitatea ” Sclavinum Rumunense”, astazi Slaveni, în judetul Romanati. ( N. Densusianu).
La chestionarele lui N. Densusianu, comuna Mihaesti, Muscel a raspuns : ” nu am venit de nicaieri, ci ne-am pomenit aici”. Românii din comuna Cosmesti – Galati au raspuns: ”suntem aici de la începutul lumii ” ; comunele Bordeiu – Verde- Braila  si Podeni – Prahova au raspuns : ” samânta noastra este de la uriesi”, iar comuna Drajna de Sus – Prahova au raspuns : ” românii de astazi s-au numit mai înainte ”râmni” si ”râmpleni”. Iovan Iorgovan era numit ” ficior de râmlean”. ( Teodorescu, ”  Poezii pop.” P. 419.).
Pe o veche inscriptie din muzeul Capitolin este mentionat ” Hercoles Romillianus” (Guasco ”Mus. Capitol ” I.60. nr.30).  În Dacia Ripensis exista localitatea ”Romulianum”( Aur. Victor, ” Epit.”40) si în Thracia, localitatea ” Ramlum”.
Traditiile taranilor din Bucovina si Moldova spun ca aveau ” Tara Rohmanilor”, situata la miazazi de Moldova. ( N. Densusianu, ” Chest.ist. com Bogdanesti – Tutova). Între ei, erau rohmanii anahoreti, religiosi, ” blajini”, considerati sfinti de cei din jur, aceiasi cu ” arimpheii”, la Plinius, Cart. VI.14.2.) si la Mela ” Orb. Descr. ” Cart. I.2.19). Acesti rohmani – arimphei au fost asociati cu legenda Insulei Leuce – ”Insula Fericitilor” (astazi Ostrovul Letea), insula fiind acoperita de aluviunile Dunarii). În insula Leuce se retrageau dupa moarte, sufletele eroilor si ea este ecolul  ” Insulelor Fericite” care înainte de 10000 î.H. era Atlantida.
PELASGII ÎN ITALIA
Prima civilizatie politica, sociala si religioasa, în Peninsula Italiei, a fost datorata pelasgilor coborâti de la Carpati si Dunarea de Jos, din Peninsula Haemus (Balcani), cu mii de ani înainte de caderea Troiei  1185 î.H.) pe parcursul diverselor perioade.
Traditiile grecilor si ale romanilor mentioneaza o serie lunga de migratii pelasge. Ianus, din tara hiperboreilor ( de la nord de Dunare) s-a asezat în Peninsula Italica, împreuna cu oamenii lui, erou civilizator ca si Saturn, acesta din urma refugiat în peninsula, dupa înfrângerea lui de catre fiii sai ; Typhon, din tara arimilor nordul Dunarii), urmas a lui Saturn, învins de Joe, ca si de Hercules din aceleasi locuri nordice, care a venit cu ostiri numeroase, întemeind în Peninsula Italica multe colonii agricole (Dionysios din Halicarnas Cart. I.39-42).
O parte din populatia nordului Daciei – Ausonii – Ozoni  (Osenii de astazi) din Maramures), au fost printre primii care s-au asezat în Peninsula Italica, sub conducerea lui Auson, fiul lui Atlas, Auson fiind cel dintâi care a domnit la Roma (înca neîntemeiata, dupa istoria oficiala).
Fiul lui Hercules, Latinus – Telephus, a condus triburile latinilor (prisci – batrâni) în Peninsula Italica, înaintea venirii aici a etruscilor, urmasi ai troienilor, refugiati.
Ligurii de lânga Carpati si Dunarea de Jos, au format colonii în peninsula. (Plinius, Cart.III.21.1.). O parte dintre liguri, unul dintre cele mai razboinice triburi, se numeau ” deciates” (Plinius, Cart. III.7.1.) si s-au asezat la apusul Alpilor ; cei din Alpii maritimi aveau un oras principal numit Antipolis, acestora, romanii acordându-le cetatenia. (Plinius, Cart. III.5.5), Alte triburi de provenienta carpatica, stabilite în Alpi, se numeau”montani” (tot pelasgo- arimice). (Plinius, Cart, III.24.2) si de asemeni ” belaci”(vlaci – vlahi), ” comati” sau ” capilati”, carora împaratul Nero le-a acordat, deasemenea, cetatenia romana.
O parte dintre ” ligurii- stoeni”, asezati în centrul Peninsulei Italice, au întemeiat vechiul oras numit ” Ariminiun” (Rimini). Vechea populatie rustica de pe teritoriul Liguriei se numea, în legile longobarde, ” arimani” (Du Cange”Gloss. Med.et inf.lat, ”).
Diferitele neamuri ligure din Valea Padului se mai numeau si ”romani” – (Romaioi – Arimani) (Strabon, Cart. V.I.10). O asezare de pe teritoriul ligurilor din Alpi, se numea în epoca clasica romana ”Rama”. Râul Pad (Po) se numea în epoca ligurilor Bodincus (Plinius, Cart. III.20.8.). Acesta spune ca ligurii trimiteau la Roma casul ciobanesc (”coebanum caseum”), facut mai ales din lapte de oi. (Plinius Cart. XI.9.7.1). Ligurii aveau asezari vechi, cu numele : Luna (Frontini, ”Strateg.”III.21.) si ”Alba”.
Numele vechi al Alpilor era Albia ( Strabon, Cart. IV.6.1.). În ” Vadum Sabatium”, vechii liguri aveau muntele ”Mancelus” (rom. Muncel) C.I.L.VOL.V.nr.7749.
Umbrii, deasemenea pelasgi vechi carpatici erau faimosi.
(Pliniu, Cart. III.19.1.). Ptolemeu Cl. aminteste  o populatie din Sarmatia europana, numita ”ombrones”. Umbrii roiti în Peninsula. Italica, sunt mentionati în insriptiile romane referitoare la Dacia (Cocceius Umbrianus, pontifex civitatis Paralisensium Provinciae Daciae e Aur Umbrianus” ( C.I.L.III.nr.2866 si 864). Scymnus spune ca Latinus a fost protoparintele umbrilor ( Scymnus, ”Orb. Descr.”, v.225). Cel mai important document despre limba umbrica este reprezentat prin ” Tablele de arama” numite ”engubine” (”Tabulae Inguvinae”), descoperite în anul 1444 într-o subterana din orasul Gubbio (Iguvium), care demostreaza ca umbrii aveau aceeasi origine ca si latinii (vechi) ( Breal, ” Les Tables engubines”, I.(1875).
Istoricul Zenodot spunea ca ”umbri” ar fi numele vechi al sabinilor (Dionysius din Halicarnas, Cart. II. 49).
Astfel, pelasgii carpatici au ocupat succesiv, sub diferite denumiri (ale multiplelor triburi si conducatori), pe parcursul a mii de ani, toate regiunile Peninsulei Italice, de la Alpi pâna la extremitatile de sud ale peninsulei : Istria, Liguria, Venetia, Umbria, Etruria, teritoiul sabinilor, Latiu, Campania, Apulia, Iapygia, Lucania, Brutiu si insulele Corsica, Sardinia si Sicilia.
Aceste populatii care fundamenteaza cea dintâi viata politica, sociala, si religioasa a Peninsulei Italice, unele mai razboinice si mai faimoase, altele mai pasnice si muncitoare, precum si ” aborigenii” , ligurii, istrii, venetii, umbrii, tursenii (etruscii), sabinii, latinii, ramnii, oenotrii, peucetii, iapygii, siculii, sicanii, apartiuneau, dupa cele mai vechi traditii grecesti si romane, marelui neam pelasg. ( Nicolae Densusianu” Dacia Preistorica”).
PELASGII ÎN GALIA
Înaintede a se face cunoscuti celtii în Europa, întreg teritoriul Galiei era locuit de numeroase triburi, având aceeasi limba, legi, moravuri, credinte si erau de neam pelasg.
În Galia meridionala, între Alpi si Marea Mediterana, Pirinei, Oceanul Atlantic si Loire, locuiau aceste triburi.
Alte triburi ligure au trecut, în timpuri preistorice,din Alpi, spre câmpiile Galiei, extinzând dominatia lor, în epoca anteceltica, peste întreg teritoriul Galiei.(Arbois de Jubainville, mare istoric francez, ” Apres les Iberes, avant les celtes, ils ( les Lygures) ont domine dans le pays, qu’on plus tard appelle Gaule” ; ” Les premieres habitants”. I.p.382.).
La Eratostene (sec.III î.H.), întreaga Peninsula Iberica poarta numele de ”Liguria”, iar Marea Mediterana, în partile de sud ale Galiei, era numita la autorii greci ” Liytihon pelayos”( Strabon, Cart. II.4.4. ; 5.19 ; La Ptolemeau Cart. III.1.), iar la autorii romani ” Ligusticum mare”.  (Columellae R.R. Cart VIII.2. ; Pliniu Cart. II 46.4.). Loire se numea Liger (râul ligurilor). Aquitania, provincia cea mai însemnata a Galiei, întinsa de la Liger pâna la Pirinei, se numea la început Aremorica ( Pliniu IV.31.1.) ”Aquitania Aremorica antea dicta”.; La Iulius Caesar – ” Armorica” ( Bell. Gall. ” Cart. VII.75.).Ligurii erau mentionati în legile longobarzilor ca ” arimani”.
Pâna târziu în Evul mediu, în partile meridionale ale Galiei se vorbea” lingua romana” – cu o vechime îndepartata. În Evul Mediu, pe teritoriul meridional al Galiei se vorbea limba rustica – prisca- vulgara romana (mult mai veche decât romana – latina clasica) si se numea ” Langue d’ Oc”.
Unul dintre triburile ligure care trecusera din Galia peste Pirinei, apare în iscriptiile romane ale Hispaniei cu numele de ”longeidoci” ( longei daci) populatie cândva foarte extinsa în Galia meridionala, mai ales în regiunile locuite de ” volci”, si care a dat numele teritoriului ” Langue d’Oc”.
Unul dintre triburile care ocupau teritoriul Aquitaniei (vechea Aremorica) se numea ”datii”(dacii).
A se vedea pe harta lui Ptolemeu C1., DACIA, mentionata cu majuscule si DATIA ( singura denumire în afara de EUROPA scrisa cu majuscule. (Pliniu, Cart. IV.109) Ptolemeu C1. ”Graphia” I.206).
In epoca anteceltica, pe întreg teritoriul Galiei se vorbea aceeasi limba latina rustica ( prisca). În partile de nord ale Galiei, însa, în urma contactului cu celtii si germanicii, care îsi realizasera dialectele lor, au aparut mai multe dialecte.
În apropiere de ” datii”, în partile sudice, spre Toulouse, exista asezarea ”Sarmati” (Tabula Peutingeriana, Segm.II.1.2.).
O   alta  grupa de daci, numiti de geografii greci ”deciates” sau ”deciani”,locuiau lânga Alpi maritimi. Deciatii formau un trib razboinic si iubitor de liberate.
Ei au angajat primele lupte cu romanii în Galia si Pliniu cel Batrân îi numara printre cele mai faimoase popoare ligurice.( Pliniu, Cart. III.7.1.).
Pe lânga coastele Mediteranei, pâna la Pirinei, locuiau ” Volcae Arecomicii”   (Volcae Aremorici).
Romanii, pâna în timpul lui Augustus, numeau coastele meridionale ale Galiei  ” Provincia romana”. Volcii aremorici se bucurau de autonomie, chiar si în timpul dominatiei romane. Se administrau singuri, dupa legi proprii, nesupusi guvernarii romane a provinciei. Strabon, Cart. IV.6.4.).
Tot din perioada anteceltica existau denumirile topogafice: Ardelay, Arlelles, Ardelu, Ardeuil, Ardillats, Ardilleux, Ardillieres purtate pâna astazi de unele comune de pe teritoriul meridional al Frantei. ( Junin, ” Dict.d.communes de France”, 1851.p.19), O comuna cu numele ”Ardauli” se afla si în Sardinia. (pr. Cagliari = Oristono).
În partile de apus ale Alpilor, se exploatau minele pe teritoriul Galliei meridionale, unul din cele mai importante centre miniere fiind ” Rhoda” (denumire de origine pelasga), de la care deriva numele Rhodanului (Ronului). În apropiere era localitatea ”Boxs” (ani)= carbunari, rom. bocsa=carbunarie) (C.I.L.vol.XII.nr.1783).
O alta localitate, mai la sud, aparea în geografiile vechi ca ”Taruscon” (Tarascon) ( Strabon, Cart.IV.1.12.). In aceeasi regiune muntoasa a Alpilor, lânga ” deciati”, traia tribul ” albioeci” (Strabon, Cart.IV.6.4.), iar dincolo de Rhon, lânga  ” Volcae Arecomici”, erau ”helvii”.
În regiunile metalifere cele mai bogate din Ardeal ( România) exista localitatile : Ruda, Rodna ( cu mine celebre de argint, numite în Evul Mediu ” Rhodana”, Bocsa, Bocsani, Trascau, Albac, Ilva Mare (lânga Rodna).
Legate de limba aremorica-pelasga, erau si localitatile : Alba, Boxsani, Piscenae, Raurica, Rhoda, Ursulae, Vadum Sabatium (în rom. Vadul Sapat), Vesuna ; fluviile : Arauris, Argenteus amnis, Varus ; muntii : Albia ( Strabon, Cart. IV,6.1.) Gaura (”Itin. Hierosol. ” p. 555), Mancelus (Muncel), Matrona, Stura (Plinius, Cart.III.204), Vesulus ( muntele din care izvoreste râul Pad (Po). (Plinius, Cart.III.20.3.).
Un trib din Aquitania, stabilit lânga râul Oltis (azi Lot), apare cu numele de ”cocosates”. Omonime, pe teritoriul locuit de români : Alba, Bocsani, Pesteana, Ruda, Ursoaie, Gaura, Muncel, Stura, Cocosati si Vesul. Arauris este acelasi cuvânt cu românescul Râuri.
Vechile populatii ale Galliei spuneau ”marga” pamântului calcaros si lutos (Pliniu, Cart. XVII.4.1), folosit la îngrasarea araturilor, acelasi cuvânt fiind folosit si de români. Pentru legume, în Gallia aveau cuvântul ”legumina”-”legaria”(Varo R.R.Cart.I.32.).
Pe o inscriptie descoperita pe teritoriul volcilor arecomici, scrisa cu litere pelasge, apare cuvântul ”dede” = dedit (dedicat) (Monin, ” Monuments d’ancienns idiomes gaulois”, Paris, 1861.p.17). Toate aceste cuvinte apartin aceluiasi dialect arhaic, pe care-l mai vorbeste si astazi (cu unele transformari), poporul român de la Carpati.
În concluzie, originea geografica a celor mai multor triburi de pe teritoriul Galiei meridionale (Franta), provine de la muntii si sesurile Daciei vechi.
PENINSULA IBERICA
Înainte de ” liguri ”, alt trib pelasg important locuia pe teritoriul Galiei meridionale, începând de la Rhon ti pâna la Pirinei, ” Iberii ” .
Intervenind invazia celtilor, o parte dintre ligurii de la Alpi si de la Rhon, împinsi de celti, ocupa locurile iberilor din Gallia meridionala si îi alunga pe acestia dincolo de Pirinei, în Peninsula Iberica. Iberii din partile de apus ale Europei formau si acelasi popor cu iberii de lânga Caucazul asiatic. (Apolodor fragm.123 si 161) dupa el, iberii de lânga Caucaz ar fi fost un popor emigrat din Iberia, de la Pirinei.(cf. Varro, la Plinius, Cart.III.3.3).
Despre iberii de la Caucaz, Tacitus scrie în ” Analele” sale : ” Iberii si albanii (din partile de rasarit ale Marii Negre), locuiesc tinuturi muntoase si s-au obisnuit cu greutatile si cu suferintele. Ambele ramuri erau pelasge. Si vechile genealogii etnice considerau pe iberii de apus drept frati buni  cu locuitorii primi ai Italiei. (Isidor, ”Orig.”Cart.IX.2. ; 26-29: ”Filii igitur Iahpet…Iuvan a quo Iones…Tubala quo Iberi qui et Hispani; licet quidam ex eo et Italas suspicentur. ”
În timpurile romane, numele iberilor din Peninsula Iberica disparusera aproape total.
Când legiunile romane patrund pentru prima oara pe pamântul Hispaniei, aceasta era ocupata de populatii de pastori, agricultori si mineri din vechea familie a pelasgilor iberici.
Noi serii de migratii erau formate din triburile si gintile : Albocenses, Ambirodaci, Ablaidaci, Avlaidaci, Arevaci, Argeli, Aurienses, Barbarium, Berones, Bibali, Bursaonenses, Calnici, Comanesciqi, Cosetani, Dagences, Deciani, Ergavicenses, Gruii, Ilergetes, Ilaraugatae, Ossigi, Indigetes,Lacetani, (Letani), Longeidaci, Lunarii, Peleondones, Orientes (Aurienses), Turdetani, Turduli, Tarragonenses, Vaccaei, Vascones, Virvesci, si Vloqi (Vlachi-Vlohi -Valahi).
Între toate aceste triburi, cei mai importanti, ca numar si stare sociala, erau turdetanii. Erau stabiliti în partile meridionale ale Peninsulei Iberice, în regiunile de astazi ale Sevilliei si Granadei. Turdetanii se ocupau mai ales cu exploatarea minelor de aur, de argint, de fier si de staniu. (Strabon, Cart.III.2.3.) si formau acelasi popor cu turdulii-” Turdulii veters” din Lusitania (Portugalia) ( Plinius, Cart.IV.35.1).
Turdetanii, spune Strabon, sunt cei mai învatati dintre toti hispanii. Ei se folosesc de gramatica : au o descriere a traditiilor proprii, istorice; au poeme si legi scrise în versuri vechi, dupa cum spun ei, de 6000 de ani (Strabon Cart.III 1.6). Dupa nume, moravuri, ocupatii si particularitatile idiomului lor, turdetanii se dovedesc a fi din rasaritul Europei, de la Carpati. (În cazul în care erau urmasi directi ai supravietuitorilor Atlantidei, s-au refugiat în timpul glaciatiei Wurm, în  Spatiul Carpatic. M.AL.Orescu). Urme ale vechilor lor locuinte si ecouri ale numelui lor se afla si astazi în Transilvania si Ungaria (pe atunci Pannonia dacica).
Turda (ungureste Torda) este unul dintre cele mai vechi orase ale Transilvaniei. (În jurul Turdei s-au gasit obiecte din epoca de piatra.
Situata lânga poalele muntilor auriferi ai Transilvaniei si pe malurile râului Arges (Aureus), Turda a fost timp de trei secole( XIV-XVII) capitala legislativa a Transilvaniei”, desigur pe baza unei vechi traditii istorice. Turdetanii se mai numeau ” turdi” si ”turtulani” (St. Byzantinul ”Toirditania”.
În Peninsula Iberica exista si o regiune numita ” Turta”.(Turtam regionem dicit Cato apud Charisium”, 2.p.190 (Mullerus, ” Ptolomaei ” Geogr, ”I.107).
De aceleasi origini se leaga si numele altor localitati carpatice. Doua sate de pe valea Muresului se numesc ”Turdas”, unul lânga Orastie si altul aproape de Aiud, Orastie fiind una dintre cele mai importante asezari neolitice din Transilvania. (Goos, ”Chronikd.arch. Funde Siebenburgens ”p. 56-59).
Un al treilea sat ”Turda” se afla pe Valea Somesului, în nordul Transilvaniei. Alte trei sate cu numele ” Turda” sunt în comitatele Bihor, Beches si Zapolti. Alt sat ”Tordat” (comuna Iaurin), ” Tordacs” (comuna Alba Regala), ”Turdanisch”(Carintia), toate indicând directiile migratiilor turzilor ( turdetanilor) peste Pannonia, catre Alpi si Pirinei. Patronimul ”Turda” este raspândit pe Valea Ariesului (Transilvania).
În nordul Peninsulei Iberice, cele mai celebre mine figurau, în epoca romana, sub numele de ” Metalla Alboc” (ensia), în Transilvania(comuna Albac) cu locuitori mineri la mine de aur. Din aceste locuri izvoreste râul Aries.
Între populatiile hispanice locuitoare la poalele Pirineilor, cei mai vigurosi, iubitori de libertate si mai bine organizati sub aspect militar erau ”pelendones”. (Pliniu Cart.III.4.10 ; Ptolemeau Cart. II.6.53. si 55). Erau stabiliti lânga izvoarele râului Darius (Duero) si au purtat lupte contra romanilor, împreuna cu vecinii lor,  ” arevacii”. Numantia, centrul puternic de aparare, a fost distrus de romani în anul 133 î.H.
Peledonii din Peninsula Iberica erau acelasi popor cu ”peledonii” Daciei. (Tabula Peutingeriana Segm. VII.4.). Localitatea Pelendona este mentionata în Tabula Peutingeriana, localitate aflata în Dacia Malvensis, pe drumul spre Amuria (Gura Motrului), catre Romula (Resca).
În apropierea peledonilor hispanici se afla orasul ”Uxama”, mentionat de inscriptiile romane, vechii lui locuitori fiind originari din rasaritul Europei, de pe teritoriul Sarmatilor. Uxama era un oras înconjurat cu ziduri sarmatice, iar locuitorii lui aveau obiceiuri sarmate. (Silii Italici, ”Pun. ”Cart. III.v.384 si urm.  ”Sarmaticos adtollens Uxama muros”, ” Uxama Argelae” (Ptolemeu Cart.II.c.6.55).
Pe o incriptie latina din Lusitania se mentioneaza o femeie”Cornelia”…Uxame (n) sis Argelorum” (din Uxama Argelae). (C.I.L. voII.nr.4306.).
Uxamenii îl venerau pe Hercules (C.I.L.vol. Iip.387). Wolff, în articolul ” Die Landesnamen Siebenburgens” spune :  ” Das rumanische Ardial-Ardeal ist der uralte Lansname Dakiens…und das magyarische ”Erdel” ist eine blosse Nachbildung des Ardeal”. (Koresp.-Blatt.d.hereines f.sieb. Landeskunde,X.50.).
Acesti locuitori din Uxama aveau numele personale cu terminatia ”o” : Arraedo, Atto, Crastuno, Dacilico, Eburaneo, Magulio, Ranto, Urcico, numiri de ginti sau triburi date catunelor : Calnici, Coronici, Coronesti, Comenesciqi. (C.I.L.vol II, p. 387). Pe teritoriul apusean al Tarii Românesti, nume de catune si comune : Câlnic, Cornesti, Corobesti, Comanesti, satul Erghevita, omonim cu Ercavia ( Ergavicenses, Ergevicenses din Tarraconia C.I.L.vol. Iip.387).
Triburile hispanice emigrasera de pe teritoriul Olteniei de astazi.
În afara de Numantia, renumita capitala a pelendonilor în Hispania Tarragonense, era si  ”Sagunt”, pe tarmul M. Mediterane, locuitorii având traditia ca strabunii lor au emigrat în timpuri îndepartate, din rasaritul Europei, din ”Ardea” din nordul Istrului (Dunarea), de care aminteste în istoria lui si Alexandru cel Mare. (Strabon Cart.VIII.5.9.) : aceeasi Ardea din care îsi trageau originea locuitorii din Uxana Argelae (Argelum) –Uxena – Uxana.
Ausonii (osenii maramureseni), ”Ausonia Saguntus”, la Titus (XXI.7.14.), ca si ausonii din Apulia (Italia) al caror stramos era Atlas (reprezentat ca sustinând globul pamântesc, pe un vas din Apulia si pe o oglida etrusca de la Vulci. (Daremberg ” Dic.d.ant.v.Atlas”).
(Aceasta metafora cu Atlas vrea sa spuna ca acest erou învatat detinea cunoasterea lumii; tot o metafora reprezinta si lupoaica etrusca, initial fara cei doi gemeni, Romulus si Remus, apoi acestia fiind adaugati la romani, care stiau prea bine ca ”mama-obârstie” era lupoaica- lupul daco – getic, din care au descins celelalte popoare pelasgo-latine si Eturia si Roma.) (M.AL.Orescu).
Triburile liguro-dace trecusera prin regiunile Alpilor si ale Galiei meridionale, în Peninsula Iberica. ”Longeidocii” din Peninsula Iberica apartineau populatiei numeroase a volcilor din Galia meridionala (volci-volhi-vlahi), unde denumirea geografica de Languedocia – Langue-d’oc este cunoscuta, numindu-se Languedocia pâna în Evul Mediu.
Couneidoqii au denumit muntele Caunus din regiune pelendonilor ; arronidaccii erau tot daci-arimi.(C.I.L. vol. II. Nr.2697).
Este clar ca pe teritoriul Peninsulei Iberice exista o veche populatie de origine daco-getica si illirica (înruditi), fapt dovedit de orasul ” Deciana”, la poalele Pirineilor; patronimele: Decianus, Davus, Docius, din inscriptiile hispane si tribul ” dagences” (dagenses), ”dagae” fiind numele dacilor orientali de pe Tabula Peutingeriana.
În poemul epic german ” Rabenschlacht”, este mentionat Tubal, stramosul legendar al populatiilor prime hispanice, sub numele de ” Tibalt von Siebenburgen (Transilvania). (Grimm, ”D.Heldensage”, 104, 212).
Aceeasi provenienta si origine geografica aveau triburile ” iler-getes” (ilarangatae). (Plinius si Titus – ” Ilergetes” la Strabon si Ptolemeu – ” Ilergetae” ; la Hecateu ” Ilaraugatae” fram.15) si ”misgetes”.
Doua orase din Peninsula Iberica, unul din Baetica, altul din Tarraconia, aveau numele” Iluro”. Al treilea oras ”Iluro”, era dincolo de Pirinei, în Aquitania, cu o populatie din Illyria – ” Ilercaones”( la Titus), ” Hercaonenses” (la Caesar), Illurgavonenses : Caunii, (la geografii greci). Chaones erau în vechime unul din principalele popoare. Ilercaonii, un trib emigrat, de illirocaoni si în apropiere de ei, Muntele Caunus, din care izvora râul Durius. Înruditii cu caonii erau ” couneidogii” (caunodacii).
O moneda ”barbara” din regiunile inferioare ale Dunarii a purtat inscriptia ” COVNV”, o alta ” COVNVS”. (Arhiv.d.Ver.f. sieben Landskunde”, H.F.XIV.85).
De la Dunarea de Jos (de la cataracte la varsare) erau si ”indigetes” (sindi-getae) si misgetes (myso-getae);  Illergetii si indigetii erau vecini, sub si poalele Pirineilor, ca nationalitate omogena. În luptele lor cu romanii, au avut aceeasi istorie si soarta. Orasul principal al indigenilor se numea Deciana. ( Ptolemeau Cart.II,6,72); Ravennas ”Deciana” si ”Diciana”).
Si Tarranconi, tarraconenses, tarcani proveniti din Carpati. Sate cu numele ”Tarkanz” ( Tarcaia), în comitatele : Bihor, Heves, Zemplion, Borsod si dincolo de Dunare, si în comitatele : Iaurin si Tolna. (Lipszkz ”Re,.loc. Hungarie” p.672).
A mai existat o alta ginta pelasga, în Hispania, numita” Vloqi = Vlaci.
Pe o inscriptie de mormânt din Tarraconia, descoperita în apropiere de Madrid, este mentionat un ” Britto”, fiul lui Daticus, din ginta vlaquilor. (C.I.L.vol II.nr.6311).
Acestia erau populatii pelasge, stabilite si în Elada, Thracia, Illyria, Scythia. Populatiile razboinice din nordul Peninsulei aveau obiceiuri comune cu cele ale galilor, scythilor si thracilor. ( Strabon ” Geografia” Cart. III.4.17).
Un promontoriu al Hispaniei de nord se numea, în geografie veche, ” Scythicum”(Mela, Orb. Descr. Cart.III.1.).
”Concanii”, care formau în Cantabria un trib independent, erau massageti (scythi) (Silius Ital. 1..III.v.360-61.) Cantabrii foloseau fluierului pastoral si trâmbita, la hotare, pana noaptea, târziu (Strabon, Cart.III.3.7.). ”Callacii” din apusul Pirineilor, aveau  jocuri cu strigaturi în versuri, petreceri sociale (Sillius Ital. Cart. III.v. 345 si urm). Femeile hispane purtau haine brodate cu flori si valuri pe cap (marame) (Strabon Cart. III.3.7. ; 4.17.).
Vechile populatii hispanice aveau aceeasi limba latina-vulgara-prisca (batrâna), ulterior corupta de cuvinte celtice, grecesti si microasiatice. Limba turdetanilor, în timpul lui Strabon (sec.I.î.H) era aproape o latina italica. (Strabon ”Geogr.Cart . III.2.15.).”
Tacitus mentioneza în”Analele istoriei” ca în timpul lui Tiberiu,  un taran din Tarraconis (tara conilor) vorbise în fata tribunalului roman, în limba parintilor sai ” Sermone patrio”..
Titus relateaza doua covorbiri avute în anul 209 î.H., de catre Scipio Africanul, în Hispania : una, cu sotia lui Mandonius, un frate al regelui ilergetilor si alta, cu un principe celtibar, Allucius, a carui logodnica, de o frumusete extraordinara, a fost adusa la Scipio. Titus Cart.XXXVI.c.49-50), conversatii purtate fara interpret.
La triburile hispanice existau localitatile : Alba, Argenteola, Arsa, Arsi, Baniana, Banienses, Blanda, Blandae, Ceresus, Ceret, Lancia Plumbarii, Plumbaria, ins. Rhoda (Rhoda), Turbula, Urson, Ursoane,Vesperies ; muntii Argenteus mons, Cuncus promont. (Plinius Cart.IV.35.4 ; Strabon Cart .III.1.4), Lunarium promont fluvii : Alba, Florius, Pisoraca ( C.I.L.vol.II nr. 4883).
Terminologia metalurgica a triburilor hispanice,  reflectata în nume de asezari :  Argentcola, Argenteus mons (munte), Baniana( în Turdetania), Banienses (în Lusitania) ( tit.nr.760), (Bania, la românii din Transilvania (banie, baie), locul unde se extrag metalele. În Lusitania era si râul Baenis ( Srabon III.3-4). Alta asezare a Hispaniei, Baenae avea denumirea de Valebanae ti pe teritoriul Galliei (Ausonii din Transilvania (osenii), primii asezati si în Peninsula Italica).
Denumirea ” alutatium” semnifica ” aur aflat pe suprafata pamântului”(adus de aluviuni”. (Plinius XXXIII.21.) (aurum inventum) : ”aleutia” – minele în care se folosea apa pentru spalarea si alegerea aurului din substante de alta natura : aceleasi cuvinte au existat odata si în Dacia (Pliniu Cart. XXXIV.47.), ca dovada, numele Oltului – Alutus, în care odata se spala aurul cel mai bun ”balucem ” (balux s. baluca)- ” graunte mai mici de aur din nisipul râurilor” – rom. ”beuta”= pietricica alba, adusa de curentul apelor; ” palacras (palacra) ” bucati mai mari de aur masiv”.(Plinius Cart. XXXIII.c.21).
Un sanctuar dedicat ” Lunii luminatoare” (Strabon Cart.III.1.9.) al Dianei sau Luna, cu epitetul de” Lucifera”, la Cicero (N.D.III.17).Un sanctuar era dedicat de catre locuitorii din Hispania meridianala, numindu-se ” Lucem dubian” (duvian = divina( în dialect hispan.
Scrierea limbii hispanice a populatiilor din Tarrasconia (C.I.L.vol.II.nr. 4424, 4318) era aceeasi cu vechea scriere a Daciei, ale carei nume s-au pastrat pâna astazi la plutasii români de pe malurile Bistritei, si Dacia fiind mostenitoarea civilizatiei (si scrierii) atlante, descoperita de M.AL.Orescu în pestera Altamira-Spania.(2008).
În timpul lui Pliniu cel Batrân, 50 de orase ale Hispaniei aveau cetatenie romana – ” jus Latii antigui” sau  ”veteris”.( Pliniu Cart. III.3.1.) 4.1. ;IV.35.-5), iar în anul 75 d.H., împaratul Vespasian a acordat cetatenie romana întregii Hispanii. (Pliniu Cart.III.4.15).
Peninsula Iberica avea o populatie de origine latina (prisca), preexistenta cuceririi romane. În concluzie, pelasgii emigranti în mare parte de la Carpati, au fost cei care au readus civilizatia (atlanta) în Galia meridionala si în Hispania.
cs. dr. Michaela Al. Orescu

TOMIRIS,REGINA GETILOR-A INTEMEIAT CETATEA TOMIS

  CYRUS

“Tunc Tomyris regina, aucta victoria tantaque praeda de inimicis potita, in partem Moesiae, quae nunc a magna Scythia nomine mutuato, "minor Scythia" appellatur, transiens, ibi in Ponti Moesiaco litore Tomes civitatem suo nomine aedificavit”.
(Jordanes, “Getica sive De origine Actibusque Getarum”)

“După ce a obţinut această victorie şi după ce a luat aşa de multă pradă de la duşmanii ei, regina Tomiris a trecut spre acea parte din Moesia, care acum se numeşte Sciţia Minor, un nume care vine de la Scitia Mare, şi a construit cetatea Tomis pe ţărmul moesian al Pontului, după numele ei”. Aşa scrie istoricul Jordanes (Iordanes) pe la anul 551 d.H., în lucrarea “Getica sau Despre originea şi faptele geţilor”. Pe-atunci era episcop şi locuia – după opinia unor istorici – undeva pe malul Dunării de Jos din Dacia. Got de origine, Iordanes era mai aproape de evenimentele evocate, în comparaţie cu noi, şi avea acces la documente pe care nu le vom mai găsi niciodată. Istoricul avea la dispoziţie multe izvoare dispărute astăzi, printre care şi cele 12 cărţi scrise de Cassiodorus.
Mărturia lui este cea mai bună dovadă că regina Tomiris a pus bazele cetăţii Tomis.

Unii cronicari din Grecia au acreditat ideea că Tomiris era… de neam iranian şi că ea conducea poporul massageţilor care ar fi fost tot perşi. Din acea perioadă porneşte şi confuzia dintre massageţi şi sciţi, care erau însă unul şi acelaşi popor, cu denumiri diferite, atribuite de neamuri diverse. Aşa cum am spune astăzi daci-geţi-traci, valahi-moldoveni-munteni-transilvăneni-olahi-români. Iată câte denumiri pentru acelaşi popor.
Massageţii (sciţii) erau dacii nomazi, care au migrat spre est, începând din epoca fierului, când s-a înregistrat un adevărat boom economic şi demografic. Ei au ajuns astfel până în Asia Centrală, au purtat războaie cu perşii, iar mai târziu s-au aliat pentru a ataca Babilonul.
Cirus cel Mare a vrut să cucerească Massageţia, un stat care nu poate fi reconstituit cu precizie astăzi. Sfetnicii l-au sfătuit pe împărat să întindă o cursă sciţilor care îl urmăreau după o primă victorie. Massageţii (sciţii), conduşi de Spargapises, fiul reginei Tomiris, au dat peste o tabără abandonată, în care au găsit mult vin, o băutură necunoscută pentru ei care consumau haşiş, pretinde Herodot. Cum nu erau obişnuiţi, massageţii s-au îmbătat şi perşii lui Cirus i-au măcelărit în somn. Perşii l-au luat prizonier pe Spargapises. Tomiris i-a trimis o solie lui Cirus, cerându-i să-l elibereze din robie pe fiul ei şi să nu traverseze cu oastea fluvial Sîr-Daria. Fiindcă nu suporta umilinta, Spargapises s-a sinucis când s-a trezit din beţie, iar Cirus a trecut fluviul. Tomiris l-a învins pe împăratul perşilor, i-a tăiat capul şi i l-a aruncat într-un cazan cu sânge de om. Mesajul era înfricoşător: duşmanul lacom să se sature de sânge.

Să preferăm adevărul istoric unei legende

Prima atestare documentară pentru Tomis datează din anul 657 î.H. Aici se formase o colonie de greci din Milet. Romanii au cucerit cetatea Tomis în anul 71 î.H. Dacii nu mai aveau controlul asupra cetăţii. Conform unui recensămînt din anul 202, Tomis (Constanţa) avea 310.471 locuitori. În timpul împăratului Constantin cel Mare, Tomis a fost botezată Constantiana. Împăratul avea o soră Constantiana, o fiică ce purta acelaşi nume, un fiu Constanţius. Pe tatăl împăratului Constantin îl chema tot Constanţius. Unii susţin că denumirea era dată în onoarea surorii lui Constantin cel Mare, care era tot trac de origine.
Mai târziu, turcii îi spuneau acestui oraş Köstence. Se observă, prin urmare, că otomanii au preluat – în pronunţie proprie, desigur – o denumire bizantină mai veche. De ce nu am putea acepta că grecii au menţinut vechiul nume Tomis, aşa cum l-a lăsat Tomiris? Fiindcă aşa s-a întâmplat în istorie cu toate toponimicile sau hiodronimicile importante din antichitate: o populaţie, devenită dominantă datorită expansiunii imperiale, a păstrat frecvent vechile denumiri date locurilor de etniile cucerite. De exemplu, Dunărea, cuvânt ce provine din hidronimicul traco-dacic Donaris, s-a conservat până în limba română contemporană. Aromânii au păstrat forma scurtă Duna. Unii lingvişti încă mai consideră că numele ar fi origine persană sau scitică, adică massagetă. Dar asta este o altă chestiune.
Să revenim însă la Tomis, care avea să devină treptat un emporion grecesc (factorie comercială). Istoricii români preferă să explice originea denumirii Tomis din legenda lui Iason, grecul care a plecat cu corabia argonauţilor în Colhida (Georgia de azi), ca să fure lâna de aur.

.
Pe timpul romanilor, Tomis era o adevărată metropolă. Devine loc de exil pentru poetul latin Ovidiu. O altă prezenţă istorică insuficient valorificată de agenţiile turistice de la ţărmul Mării Negre. În timpul Imperiului Bizantin, Constantin cel Mare a reconstruit cetatea şi i-a schimbat numele în Constantiana. După prăbuşirea Imperiului Bizantin, oraşul decade sub loviturile migratorilor. Portul va fi menţionat abia în secolul al XIII-lea, în hărţile negustorilor italieni, care au şi construit Farul Genovez. Turcii îi vor spune Kustendji sau Köstence.
Încă din copilărie, Iason a fost trimis de tatăl său Aeson, regele din Iolcus, pe muntele Pelion, ca ucenic la centaurul Chrion. Între timp, Aeson a fpst detronat de Pelias, fratele vitreg al regelui. Când a ajuns major, Iason s-a întors acasă şi s-a prezentat în faţa lui Pelias şi i-a cerut tronul. Ca să-l piardă, Pelias acceptă, dar cu o condiţie: să-i aducă lâna de aur a berbecului din Colchis. Argus, fiul lui Phrixus, construieşte corabia Argo şi pleacă apoi cu Iason spre Georgia de azi, cu alţi 50 de luptători. Aetes, regele din Colchis, l-a supus pe Iason la mai multe încercări grele pentru a lua lâna de aur. Iason a fost ajutat însă de Medeea, fiica lui Aetes. Medeea era deja o vrăjitoare vestită şi nepoata lui Circe. Grecul îi promisese fetei că o va lua în căsătorie şi Medeea fuge cu argonauţii. Ea l-a luat ca zălog pe Absyrtus, fratele mai mic. Regele Aetes a plecat cu corăbiile pe urmele argonauţilor, dar Medeea îl ucide pe fratele ei, îl taie în bucăţi pe care le aruncă apoi în apele Mării Negre (Pontul Euxin). Aetes zăboveşte căutând trupul fiului şi argonauţii scapă de urmărire.
După Pacuvius, Iustinian şi Diodorus, bucăţile “temno” (τέμνω) din trupul lui Absyrtus ar fi căzut în locul care avea să se numească Tomis. Cum a derivat însă cuvântul “Tomis” din “temno” nu reuşeşte nimeni să ne convingă, dar până astăzi, explicaţia mitologizantă este acceptată inclusiv de oficialii actuali de la Constanţa. Explicaţia documentată, oferită de Iordanes, un-i tulbură. Aşa se şi explică de ce, în 2007, când doctorul Napoleon Săvescu de la New York s-a oferit să aducă o statuie a lui Tomiris la Constanţa, primarul Radu Mazăre s-a opus categoric. Explicaţia dată de Iordanes ar putea fi valorificată inteligent de agenţiile de turism de pe litoral, însă mai avem până vom accepta propria istorie veche.

Justiţiara lumii vechi şi amazoanele


Lumea fascinantã a tracilor a oferit antichitãţii douã personalitãţi emblematice, considerate drept modele pentru orice posibilã istorie universalã a moralei rãzboinicilor: Tomiris, regina massageţilor, şi Dromichete, regele
dacilor din sudul Carpaţilor. Despre Tomiris ştiu mai multe occidentalii, decât românii de astãzi. Norocul nostru a fost cã Diodor din Sicilia a descris scena de la Helis, în care Dromichete l-a dojenit pe Lisimah printr-o parabolã demnã de regele Solomon. Este acolo cea mai frumoasã, cea mai paradoxalã maieuticã politicã din istoria universalã. Despre Dromichete, învãţau pânã şi copiii din România, dar şi acest rege pare sã fie uitat. Fãcãtorii de manuale nu
mai vor sã ofere exemple morale copiilor noştri.
Cu siguranţã, Tomiris ar fi rãmas necunoscutã pentru cultura europeanã, dacã nu ar fi reuşit sã-l învingã pe Cirus cel Mare, regele perşilor, în anul 529 î.H. sau 530. Cirus se numea Kuruş, Kiros sau Keyhusrev, în limba persanã veche – farsi. El a domnit în perioada 576–529 î.H. A pus bazele Imperiului Persan şi a fondat dinastia Achaemenizilor. Ca un Baiazid al perşilor, el a cucerit Regatul Mezilor, Regatul Lydia şi regatul Noului Babilon. A unit cele douã regate iraniene. Cirus voia sã cucereascã şi Egiptul, dar Tomiris i-a scurtat destinul de cotropitor. Rãzboiul cu massageţii a avut loc pe fluviul Sîr Daria, în Asia Centralã.
Trebuie sã evaluãm celebra scenã cu apriga regină Tomiris din perspectiva moralei rãzboinicilor care-şi apãrau poporul, altfel nu vom înţelege nimic.
Tomiris, sau Thamiris dupã alţii, a impresionat antichitatea prin lecţia ei asprã, pe care i-a oferit-o lui Cirus. Era sancţiunea datã de un rãzboinic unui rege învins în numele dreptului massageţilor la viaţã şi la existenţă liberă.
Momentul este foarte asemănător cu pilda oferită de Dromichete invadatorului Lisimah peste două sute de ani. La o distanţă atât de mare în timp, cei doi regi par să se conducă după aceleaşi legi morale nescrise ale păcii şi războiului.
În această mentalitate, rezidă practic etica lumii moderne, care prevede dreptul la viaţă liberă pentru fiecare popor. Dar cine vrea pace pentru naţiunea lui, trebuie să se pregătească intens de război, spune un vechi principiu din ştiinţa
conducerii statelor. Iar Tomiris l-a aplicat întocmai pentru a învinge cea mai mare armată a lumii de-atunci. (Pe acest principiu al descurajării s-a bazat şi blocarea cursei înarmării nucleare de astăzi…).
Prin urmare, nu doar scena dramatică, în care frumoasa regină a aruncat capul lui Cyrus în cazanul cu sânge, avea să-i impresioneze pe artiştii din epoca iluminismului şi apoi a romantismului. Ei au reţinut semnificaţia morală a
pedepsirii cotropitorului în numele dreptului sacru al popoarelor la libertate – idee foarte dragă tuturor celor care au teoretizat noţiunea de „naţiune“ în secolul al XIX-lea.

    
                                                         REGINA  TOMIRIS                                      


Mai civilizaţi decât indienii


De-a lungul veacurilor, echivocul originii massageţilor a fost alimentat şi cultivat pânã astăzi şi din cauza unor izvoare istorice apparent contradictorii. Unii îi confundã pe massageţi cu sciţii, alţii susţin că massageţii ar fi o ramură a sciţilor. În realitate, povestea lui Tomiris şi a massageţilor este cea
mai semnificativă ilustrare a ideii că o ramurã a tracilor a migrat spre răsărit din regiunea carpato-danubiano-balcano-pontică încã din epoca fierului. Ne-am obişnuit cu ideea că migraţiile s-au produs numai dinspre Asia spre Europa şi încă nu părem pregătiţi să acceptăm că fenomenul a fost şi invers în anumite epoci istorice vechi.
După cum spuneam, Iordanes scrie că, după victorie, Tomiris, Tamiris sau Timirise – după alte izvoare – a venit cu corăbiile pline de pradă în Dobrogea de astăzi şi a pus bazele cetăţii. Descrierea massageţilor este foarte expresivã şi la Herodot: luptători pe jos sau pe cai, arcaşi neîntrecuţi, dar şi curajoşi mânuitori de lance. Purtau armuri împodobite cu aur. Erau monogami, dar văduvele de război erau ţinute în colectivitate. Aveau o religie monoteistă, ca toţi dacii. Ei se închinau la Soarele Neînvins, asemenea tuturor dacilor. Sacrificau cai pe altarele Soarelui. În cartea „De origine actibusque Getarum“ – „Despre originea şi faptele geţilor“ – Iordanes, get, adică dac de origine, după alţii – got, îl reconfirmă pe Herodot. El precizează însă că este
vorba despre acelaşi neam.
Fiind conducătoarea unui asemenea popor, făcând apoi dovada unor fapte fãrã precedent, Tomiris continuã sã-i fascineze şi astãzi pe cei care se apropie de istoria veche. Unii cred că Tomiris stãpânea regatul amazoanelor, dar,
dupã cum spun scrierile vechi, regina a urmat la tron după moartea regelui. Eminescu o imagineazã pe Tomiris în epopeea „Gemenii“, încã prea puţin cercetată. Kazahii de astăzi au convingerea că istoria lor a început cu... Tomiris.
Massageţii erau numiţi Saka. Unii istorici turci cred şi astãzi că massageţii erau de neam turcic, fiind iranizaţi odatã cu migraţia lor spre răsărit!
Autohtonii din Tadjikistan şi cei din Turcmenistan se revendică tot de la massageţi. Uzbecii cred la fel.
Cambize a cucerit Egiptul cu ajutorul massageţilor, celebri în epocă datoritã cailor lor fără egal. Turcmenii susţin cã rasa de cai Akhal-Teke provine de la massageţi. Cai pe care i-au folosit mai târziu Darius şi Alexandru Macedon în campanile lor militare. Unii istorici consideră că massageţii au fost asimilaţi de iranieni şi de chinezi.
Oricât de diverse ar fi opiniile, toţi cercetãtorii străini au cãzut însã de acord pe o singurã idee: massageţii erau de origine europeanã. Tomiris era asemuitã cu Talestris, regina amazoanelor de mai târziu. Paulus Peter Rubens şi-a intitulat tabloul „Tomiris, regina sciţilor“. Mattia Preti a pictat şi el un tablou cu Tomiris. Iordanes o consideră pur şi simplu „Getarum regina“.
Dante Alighieri spune în „La Divina Comedia“: „Mostraba la ruina y el crudo estrago / que hizo Tomiris, cuando dijo a Ciro: / „Sangre quisiste, y yo de sangre te harto“. Musaev a scris baletul „Tomiris“. O întreagã tradiţie lăsată de o femeie care l-a sfidat pe cel mai puternic al lumii din acea perioadă: „Refuz sã mã mãrit cu tine şi jur pe Soare, domnul suprem al massageţilor, că te voi sãtura de sânge“, i-a scris Tomiris lui Cirus, după cum povesteşte Herodot în „Istorii“. La fel ca pe sciţi, perşii le spuneau massageţilor Sakâ, iar grecii îi numeau Skythai. Chinezii le ziceau „Sai“. Alţii le ziceau „gimirru“ – cimerieni. Herodot afirmă că massageţii au condus 28 de ani nord-vestul Iranului. Massageţilor li se mai spunea ApâSakâ, adicã „oamenii de la apã seacã“, dupã numele vechi al Mãrii Aral, astăzi secată complet. În limba românã veche, se spunea tot „apî sacî“. Perşii le mai spuneau şi Dahâ sau Dai.
Istoricul bizantin Theophan îi confundă pe massageţi cu turcii: „La est de Don, locuiau turcii, numiţi în antichitate massageţi. Perşii îi numeau în limba lor kermikhions. Massageţii erau sciţi din punct de vedere cultural“.
Aici ar merita menţionat că massageţii credeau că neamul lor se trage dintr-o femeie-şarpe. Aici se întâlnesc cu cabirii din Dacia, de unde au plecat. Massageţii au ajuns până în Asiria, unde s-au aliat cu regele Assurbanipal contra
Mezilor, în perioada 669–626.
Herodot scrie că massageţii îşi mâncau bătrînii, dar “nu se împerecheau în drum, asemenea câinilor, cum fac inzii”. Femeia era purtată în carul cu coviltir. Bărbatul îşi atârna cucura cu săgeţi în afara coviltirului, semn că femeia “este ocupată”.

Cilindrul lui Cyrus şi o altă minciună istorică


Iranul a anunţat în ianuarie 2010 că rupe relaţiile cu British Museum de la Londra fiindcă Londra refuză să restituie celebrul Cilindru al lui Cyrus, considerat cea mai veche declaraţie a drepturilor omului. “Având în vedere că Cilindrul lui Cyrus nu a fost transferat Iranului, am depus plângere la UNESCO împotriva British Museum şi am hotărât să rupem relaţiile”, a afirmat Hamid Baghai, responsabil al organizaţiei iraniene pentru patrimonial cultural şi turism.
Artfecatul din argilă cuprinde o proclamaţie a regelui persan Cyrus al II-lea, scrisă după ce acesta a cucerit Babilonul, în anul 539 î.H. “Cei de la British Museum ne-au tot promis că ni-l vor restitui în septembrie, apoi în noiembrie şi, în cele din urmă, pe 16 ianuarie 2010. Am cheltuit până în present 200 000 de dolari pentru dispozitivele de securitate, care să protejeze această comoară. Am primit o scrisoare prin care ni se spunea că nu ne pot trimite cilindrul din cauza tulburărilor din Ashura”, a relatat Baghai. Londra se prevalează de ciocnirile care s-au produs între forţele de ordine şi partizanii opoziţiei de la Teheran din 27 decembrie 2009, pentru a tergiversa şi mai mult restituirea tezaurului. Mai nou, British Museum a anunţat că mai păstrează artefactul pentru continuarea cercetărilor lingvistice.
Cilindrul lui Cyrus al II-lea cel Mare este din lut şi cuprinde o scriere cuneiformă în limba akkadiană. Documentul pe argilă are o importanţă uriaşă. Împăratul persan a poruncit întocmirea lui în anul 539 î.H., după înlăturarea regelui babilonian Nabonidus. Textul arată că Nabonidus era necuviincios şi, de aceea, victoria lui Cyrus era plăcută lui Marduk, zeul suprem în Babilon. Împăratul persan este lăudat pentru îmbunătăţirea vieţii babilonienilor, pentru repatrierea popoarelor strămutate, pentru reconstrucţia templelor şi a sanctuarelor. Cyrus i-a lăsat şi pe evreii captivi din Babilon să se întoarcă la Ierusalim. Documentul confirmă practic relatările biblice din Cartea lui Ezra, Isaiia şi din Cronici. Cilindrul a fost descoperit în 1879 de către Hormuzd Rassam, asistentul arheologului britanic Austen Henry Layard, la temeliile Esagilei, principalul templu din Babilon.
În 1970, şahul iranian Mahomed Reza Pahlavi Aryamehr declară Cilindrul lui Cyrus drept simbol al domniei sale şi îl invocă atunci când va marca 2500 de ani de monarhie la Teheran.
Limba akkadiană, în care este scris textul, este cea mai veche limbă semitică din antichitate, vorbită mai ales în Irakul de azi. Era limba de cancelarie a epocii pentru Orientul Mijlociu. După cucerirea persană, akkadiana a coexistat cu aramaica. Ambele limbi s-au infleunţat reciproc, până când aramaica a înlocuit akkadiana şi în cancelarie.
O copie a Cilindrului se află în sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite, tocmai pentru că se consideră că e cea mai veche cartă a drepturilor omului. Strategia lui Cyrus era simplă: acorda libertăţi religioase şi politice tuturor regilor care acceptau să devină “clienţi”, cum aveau să-i numească romanii pe vasalii lor de mai târziu, pe care îi supuneau, îi foloseau, apoi îi anihilau. Aşa a reuşit Cyrus să supună mare parte din Asia Centrală (Dragniana, Arachosia, Gedrosia, Bactriana, Sogdiana), apoi Noul Babilon, Regatul Caldeu din Siria, Fenicia, Palestina, până la graniţele cu Egiptul. La fel dorea să procedeze şi cu Tomiris.
Textul cuprinde două părţi: A, aflat în proprietatea British Museum, şi B, care a fost în proprietatea Universităţii din Yale. Astfel, Isaiia spune: „Aşa vorbeşte Domnul către unsul Său, către Cyrus, pe care-l ţine de mînă, ca să doboare neamurile înaintea lui, şi să dezlege brâul împăraţilor, să-i deschidă porţile, ca să nu se mai închidă: ,Eu voi merge înaintea ta, voi netezi drumurile muntoase, voi sfărîma uşile de aramă, şi voi rupe zăvoarele de fier.” Iar în Cartea a doua a Cronicilor (Paralipomena) se arată: „Aşa vorbeşte Cirus, împăratul Perşilor: „Domnul, Dumnezeul cerurilor, mi-a dat toate împărăţiile pămîntului, şi mi-a poruncit să-i zidesc o casă la Ierusalim în Iuda. Cine dintre voi este din poporul Lui? Domnul, Dumnezeul lui, să fie cu el, şi să plece!”
Această “bunăvoinţă” a lui Cyrus era o capcană politică întinsă celor slabi pentru ca el să-şi extindă imperiul. În mare parte a reuşit. În momentul în care a dorit să cotropească ţinuturile massageţilor, soarta i-a fost potrivnică.

 

AURUL DACILOR,INTRE MIT SI REALITATE, INTRE IMBOGATIRE SI BLESTEM

CINE SUNTEM NOI ??? CINE SUNT SI DE UNDE VIN STRAMOSII NOSTRII ???
LA ACESTE INTREBARI CU SIGURANTA VETI GASI RASPUNS DUPA CE VETI CITI SI VIZIONA IMAGINILE DIN ACEST ARTICOL:
Aurul dacilor. Intre mit si realitate, intre imbogatire si blestem          

Oriunde si oricind a fost vorba despre aur, isteria imbogatirii a dominat omenirea. Fabulatii si legende care de care mai uimitoare, s-au pravalit spre urechile celor avizi de senzational metamorfozindu-se cu rapiditate, capatind noi elemente inventate la gura sobei. Deosebit de incitante povestirile despre aur ajung la cei dornici de imbogatire rapida, provocind adevarate exoduri catre locurile de origine ale acestor legende. Cu toata circumspectia asupra acestor fabulatii trebuie recunoscut faptul ca nici o legenda nu s-a nascut fara un capat de ata care sa fi fost innodat la realitate.
Ultimii ani au readus in actualitate, poate mai furtunos ca niciodata in decursul istoriei, comorile dacilor din Muntii Orastiei.

Dupa fabuloasele cantitati de aur si argint care au luat drumul Romei cind Traian si-a instalat talpa in Dacia, dupa zecile de mii de monede descoperite pe la 1500 in albia Streiului de niste pescari, monede ce valorau cit o suta de mii de soldati cu armuri si cai la un loc, dupa alte zeci de descoperiri intimplatoare care au reusit sa imbogateasca generatii intregi si, nu in ultimul rind, dupa aproape un secol de sapaturi arheologice stiintifice care nu au scos la suprafata aurul mult visat de aventurieri, se parea ca povestile despre aurul dacilor s-au cam terminat.Muntii Orastiei au ramas pret de citeva decenii in liniste. Pe timpul verilor doar, echipe de arheologi mai cotrobaiau prin cetatile lui Decebal facind sapaturi intr-o acuta lipsa de tehnologie si de mijloace financiare.
Scriam “se parea” ca povestile s-au terminat si ca linistea s-a asternut peste tinuturile de unde Burebista tuna acum mai bine de doua mii de ani sa se stirpeasca viile. 

Tinuturile acestea blestemat de frumoase n-au fost nicodata parasite. Mai cu frica in sin, mai cu sabia in mina, mai cu voia lui Zalmoxis, oamenii au ramas statornici pastrindu-si traditiile, identitatea si, nu in ultimul rind, aurul mostenit din mosi stramosi. Ei si-au ascuns aurul de lacomia si rapacitatea celor care le calcau paminturile sau erau la putere. Rind pe rind mai intii de romani, apoi de hoardele migratoare, de voievozii avizi de aur, de grofi lacomi si dornici de lux, de chiaburi, de comunisti de tot felul de aventurieri care nu se dadeau in laturi de la nimic pentru un pumn de galbeni. Si l-au ascuns in cele mai felurite locuri.In pamint, in zidurile caselor, prin poduri si cocini, pe sub cusca cinelui ferit de ochii si dorintele amatorilor de metal galben. 

 Multa istorie si multe destine de neamuri intregi s-au ridicat ori s-au prabusit sub lucirile aurului. Dar in vremurile de demult, aurul nu era doar o ispita materiala.

�

Metalul galben era un metal al zeilor, care ii dadea putere celui care il detinea. Un tezaur mare conferea putere mare. De la fabuloasele comori ale lui Mithridate si Decebal, capturate de romani, la pierdutul tezaur al lui Montezuma ori la aurul nibelungilor scufundat in Rin, puterea unei capetenii si a neamului sau a pierit odata cu tezaurul.Gloria si puterea erau garantate de aceste comori de aur care, ingropate la vreme de restriste, puteau asigura renasterea unei comunitati dupa ce trecea primejdia. Tezaurul era un fel de "banca nationala", un soi de depozit obligatoriu. Insa istoria are caile ei nestiute si, de multe ori, poate de cele mai multe ori - aceste tezaure au ramas ingropate, impreuna cu sperantele celor ce le-au ingropat in pamant. Au trecut ani, secole, uneori milenii, iar sapa ori plugul vreunui taran a ajuns sa dezgroape din uitare cate o comoara. Sperantele ingropate impreuna cu ea, odata iesite la lumina, s-au transformat adesea in blesteme, iar tezaurele nu si-au gasit linistea decat in vitrinele cate unui muzeu.

�

In vremea migratiilor, la noi, in Carpati, s-au ascuns multe tezaure, probabil mai multe decat in orice parte a Europei. Insa comorile printilor barbari sunt mai putin cunoscute decat cele ale egiptenilor sau ale scitilor: ele au ramas in umbra, la fel ca epocile din care provin. Tezaurul de la Pietroasa, descoperit in Muntenia si ajuns la Bucuresti, dupa nenumarate peripetii, este cel mai faimos tezaur ce provine din acele vremuri. Este atribuit vizigotilor din secolul al IV-lea, si nu are egal in Europa. De o frumusete si un rafinament fara seaman sunt si tezaurele gepidice, descoperite la noi in tara, mai cunoscut fiind cel de la Apahida. Cat de barbari erau, de fapt, acesti barbari, capabili sa creeze si sa pretuiasca frumosul la cote din cele mai inalte? Tot din vremea migratiilor dateaza alte doua tezaure, descoperite in pamant romanesc, care au luat calea Vienei.

 TEZAUR APAHIDA

 

TEZAURUL DE LA PIETROASA


Tezaurul de la Sannicolau Mare

Sala-tezaur a muzeului din Viena are cam un sfert din marimea salii tezaurului de la Muzeul National de Istorie din Bucuresti.

Tezaurul cantareste 10 kg si este din aur pur

�

Ingramadita, cu vitrine pe langa pereti si cu panouri in mijloc, iti da o senzatie de sufocare, sustinuta si de lumina palida din vitrine. In capatul salii se afla piesele cele mai valoroase. Prima reactie pe care o am cand le vad este aceea de naucire. De fapt, nu e o reactie, ci o inmarmurire, stupefactie, mirare, emotie, apoi exaltare, apoi iar uimire... Cel mai fabulos tezaur, cel mai valoros, cel mai frumos, cel mai... este romanesc! "Goldschatz von Nagyszentmikls" scrie mare, pe un perete. Explicatiile din muzeele austriece sunt scrise doar in germana, nici urma de text in engleza sau vreo alta limba de circulatie. Tezaurul cantareste aproape 10 kg si este din aur pur. De 20-22 karate, transformat in incredibile opere de arta: 23 de cupe, potire, cani, ulcioare, cu o lucratura dusa la perfectiune, cu decoruri milimetrice, filigrane fantastice, figuri de oameni si animale, decoruri ametitoare si ciudate inscriptii cu litere grecesti sau runiforme, unele nedescifrate pana astazi. In fata mea se afla tezaurul de la Sannicolau Mare, perla colectiei de la Kunsthistoriches Museum. Un tezaur fara egal, descoperit in pamant romanesc, dar despre care noi, romanii, nu prea am auzit pana acum.

 

 

TEZAUR  AGIGHIOL                                               

Multi din cei care ascundeau aurul duceau cu ei pe cealalta lume si secretul locului pe care il alesesera pentru siguranta averii lor. Treceau ani pina cind din acele locuri erau decoperite mai mult sau mai putin intimplator. Mostenitorii de citeva generatii sau aventurieri in cautarea imbogatirii rapide il descopereau si fie il vindeau, fie il ascundeau in locuri numai de ei stiute. Nota bene:
Trebuie sa mai spun ca de mai multi ani, in calitate de jurnalist, observ si cercetez la cele mai inalte cote jaful arheologic din Muntii Orastiei. Aceasta zona de peste 40 000 de hectare este dovada cea mai puternica a continuitatii dacice .Dovezi etnografice si etnologice cercetate si demonstrate de doamna doctor Lucia Apolzan, certifica o locuire extrem de activa si numeroasa a acestor tinuturi in perioada de dupa retragerea aureliana. Alaturi de aceste dovezi ale ilustrei cercetatoare, faptul ca pe o arie asa de mare se gasesc inca in foarte multe locuri aceste comori, dovedeste inca odata o viata economica si politica foarte dezvoltata in acea perioada, contrar parerilor curentului care sustine ca la venirea lui Atilla aici era pustiu. De sapat in cautarea comorilor s-a sapat decind lumea. Daca la o casa din Costesti sau Gradiste nu este un cautator, a urmatoarea sunt doi. Culmea este ca de aproape o suta de ani arheologi de renume ai Romaniei au scormonit aceasta zona fara sa fi gasit macar un singur banut de aur. Cum oare? Sunt ei niste arheologi slabi sau sunt excroci? Personal dupa ce am intervievat zeci de batrini din zona care in tinerete au sapat alaturi de familia Daicoviciu, tatal si fiul, eu inclin sa acord credit celei de a doua variante. Ca taranii au sapat si sapa in continuare nu ar fi un mare pacat. Pacat este comercializarea obiectelor descoperite peste granita acolo unde altii asteapta cu rabdare sa vina vremea cind ne vor scrie istoria.
Intr-o increngatura mafiota in cel mai strict sens al cuvintului, care are in componenta bisnitari, politisti, politicieni de diferite culori, localnici si reprezentanti ai unor fundatii, obiectele de patrimoniu sunt descoperite, evaluate, impartite, trecute peste granita cu complicitatea vamesilor, si vindute la preturi care ating de cele mai multe ori valoarea de catalog. Dupa stiinta mea au fost carate dincolo valori de patrimoniu care au o valoare de aproximativ 7-8 milioane de dolari. Daca taranul care sapa si gaseste, primeste la prima mina maxim douazeci la suta din valoarea adevarata, rind pe rind urcind in ierarhia mafiota sumele se maresc de la o treapta la alta. Este o ineptie sa gindesti ca o astfel de zona poate fi pazita de trei politisi cit are postul de politie Orastioara de Sus. Dar asta este situatia aici si nimeni nu ia nici o masura. Se dau legi peste legi, una mai proasta ca alta care fac din aceasta situatie un paradis al avocatilor care-i pot scoate basma curata pe ticalosi.
Vladimir Brilinsky, Deva, Romania

In vreme ce bulgarii isi salveaza monumentele tracice, redandu-le turismului international, comorile dacice de la Sarmizegetusa sunt lasate in paragina
Stramosii bulgarilor si romanilor, tracii si dacii, au lasat posteritatii cetati si sanctuare cum nu au avut nici celtii, nici germanicii, nici hispanicii si nici brittanii. In cazul in care toate aceste monumente antice s-ar fi aflat in Vestul Europei, ele ar fi fost conservate, restaurate, cercetate si puse in valoare, nu numai ca monumente ale trecutului, ci si ca simboluri ale prezentului. Ce fac insa bulgarii si romanii cu monumentele identitatii lor? Ce fac si ce au facut bulgarii cu Seuthopolis si ce se intampla la romani cu Sarmizegetusa Regia? Daca un turist de oriunde ar cauta pe harta Seuthopolis-ul, va afla cu stupoare ca el nu exista. Capitala tracilor, unul din cele mai importante monumente preistorice ale Bulgariei si ale intregii umanitati, a disparut.

Sarace in zestre materiala, noile tari intrate in Uniunea Europeana, Bulgaria si Romania, detin, in schimb, valori uriase in materie de spiritualitate si istorie. Mai ales perioada epocii preromane are o oferta inegalabila, cum putine tari ale vechiului continent, cu exceptia Greciei si Italiei, ar visa vreodata sa stapaneasca. Stramosii bulgarilor si romanilor, tracii si dacii, au lasat posteritatii cetati si sanctuare cum nu au avut nici celtii, nici germanicii, nici hispanicii si nici brittanii. In cazul in care toate aceste monumente antice s-ar fi aflat in Vestul Europei, ele ar fi fost conservate, restaurate, cercetate si puse in valoare, nu numai ca monumente ale trecutului, ci si ca simboluri ale prezentului. Ce fac insa bulgarii si romanii cu monumentele identitatii lor? Ce fac si ce au facut bulgarii cu Seuthopolis si ce se intampla la romani cu Sarmizegetusa Regia? Daca un turist de oriunde ar cauta pe harta Seuthopolis-ul, va afla cu stupoare ca el nu exista. Capitala tracilor, unul din cele mai importante monumente preistorice ale Bulgariei si ale intregii umanitati, a disparut.Pana nu am ajuns la muzeul Iskra din Kazanlak, unde am intalnit primul bulgar care m-a lamurit unde se afla fosta capitala a tracilor, nimeni nu stia aproape nimic despre capitala lui Seuthes al III-lea. Cand i-am vorbit ghidului despre intentiile mele de a vizita capitala de acum 2500 de ani, acesta, cu o usoara jena, dar intr-o limba franceza impecabila, mi-a dezvaluit actualul “secret tracic”: “Capitala se afla sub ape. A fost acoperita de apele barajului G. Dimitrov (numit actualmente barajul Koprinka). Este o crima ce au facut comunistii…” Imediat, mi-a venit in minte destinul asemanator al Sarmizegetusei Regia, cu zidurile betonate de comunisti, batjocorita de arheologi si jefuita de cautatorii de comori. Pentru Sarmizegetusa Regia, acelasi turist ipotetic, venit de oriunde, ar gasi pe harta o locatie cu totul gresita pentru capitala regilor daci. Denumirea de Sarmizegetusa desemneaza astazi colonia lui Traian, capitala Daciei de dupa cucerirea romana, si nu adevarata Sarmizegetusa dacica. Pe cele mai multe harti, Sarmizegetusa dacica poarta numele de Gradistea Muncelului, adica Ruina Muncelului (gradiste inseamna ruina in limba slava).Oare cati turisti romani si straini nu cad in aceasta capcana, confundand Sarmizegetusa Regia, capitala dacilor, cu actuala comuna numita impropriu Sarmizegetusa, aflata pe soseaua nationala spre Caransebes?

Adevarata Sarmizegetusa, cea din munti, chiar daca nu a fost acoperita de apele unui baraj de acumulare ca in Bulgaria, a patimit atrocitati la fel de mari ca Seuthopolis-ul. Prin anii ’80, in graba pregatirilor pentru organizarea Congresului International de Istorie, comunistii au betonat Sarmizegetusa. Unele plinte originale ale sanctuarelor de calcar au fost impinse cu buldozerul in prapastie si inlocuite cu replici din ciment. Tot atunci, un zid dacic, cu inaltimea de 6 metri s-a pravalit la vale.

Revenim la Muzeul Iskra din Kazanlak, unde cu o amabilitate de exceptie, ghidul ne invita sa vizitam sectia de tracologie a muzeului, sectie care acopera circa 90% din spatiul de expozitie al institutiei. Trecem, rand pe rand, dintr-o sala in alta, si ramanem fascinati de ceea ce vedem: fresce viu colorate, monede de toate tipurile, pietre cu inscriptii in limba tracica, coliere si podoabe din aur, inele si aplici din acelasi metal, coifuri, armuri din bronz. Totul culmineaza in ultima sala, unde este expus inventarul mormantului regelui tracic Seuthes al III-lea. Coroana sa regala, cu frunze de stejar lucrate in aur, este cu adevarat unica, o podoaba care va intra, cu siguranta, in toate cataloagele care infatiseaza comorile acestei lumi.

Este extrarordinar ce au facut bulgarii dupa caderea regimului comunist cu monumentele tracice din jurul Seuthopolis-ului, care nu au fost inghitite de lacul de acumulare. Totul a inceput in 1992, cand a fost descoperit primul tumul sub care se afla un mormant intact, al unui rege trac. Tumulul se afla la Biniova, si continea un veritabil tezaur de bijuterii de argint si de aur.

Descoperiri similare au continuat an de an. Astfel, in 1993, s-a descoperit un alt mormant intact al unui rege trac, la Ostroucha, unde cel trecut in lumea vesniciei era aparat de un bloc de granit cu greutatea de 60 de tone. Intre 1995-1996, au fost cercetate alte 7 asemenea morminte. In anul 2004, sub tumulul de la Svetitsa, a fost aflata o masca masiva din aur cu chip uman. Este un artefact asemanator cu cele ale faraonilor din Egipt. De fapt, aceste morminte ale regilor traci combina in mod ingenios arhitectura minoica cu cea egipteana, in ceea ce priveste reprezentarile despre lumea de apoi.
Un Tutankamon al Bulgariei
La iesirea din muzeu, ghidul bulgar, cu aceeasi amabilitate, ne indruma sa vizitam tumulul unde a fost descoperit, cu cativa ani in urma, mormantul regelui Seuthes al III-lea. Parasim Kazanlak-ul si ne indreptam spre pasul Shipka. Dupa nici 2 kilometri, mai multe indicatoare, foarte vizibile, ne indica directia spre tumulul de la Goliama Kosmatka. Inaintam inca un kilometru pe un drum asfaltat de curand, printre lanurile de floarea-soarelui. Mormantul lui Seuthes al III-lea este perfect conservat. Aflam inca de la intrare ca este un monument UNESCO. Ghidul ne intreaba politicos daca dorim sa conversam in engleza. Aflam intreaga poveste a descoperirii acestui mormant si despre cum s-a ajuns la concluzia ca acolo era inmormantat fondatorul Seuthopolis-ului. Aflam, de asemenea, ca regele trac era un stramos indirect al lui Lisimah, cel care a fost invins de doua ori de regele get Dromichaites. Il intreb pe ghidul nostru despre cum a fost posibil ca un asemenea monument sa nu fi fost jefuit, si ii explic situatia de la Sarmizegetusa Regia. Bulgarul zambeste si imi arata ca obiectivul este supravegheat in permanenta de paza militarizata. In plus, cateva camere video de ultima generatie filmau, atat ziua, cat si noaptea, uriasul tumul. L-am acaparat in totalitate pe ghidul bulgar, fara a observa ca la iesirea din tunelul rece de piatra al monumentului regal se stransesera alti zeci de vizitatori.
Mormantul lui Seuthes al III-lea, care s-a descoperit absolut intact, este pentru bulgari similar cu ceea ce este pentru egipteni mormantul lui Tutankamon. Totul s-a gasit asa cum a fost lasat acum aproape 2500 de ani. Am putut vedea bustul regal din bronz, armura din acelasi metal, inclusiv coiful si cnemidele, de asemenea, splendida cununa cu frunze de stejar lucrata in aur, multe aplici si pocale din aur masiv. Bulgarii se pot, pe buna dreptate, mandri cu acest Tutankamon al Traciei care este Seuthes al III-lea.
Lehamitea romaneasca
Ce s-a intamplat, in acelasi timp, la Sarmizegetusa Regia? Ce faceau romanii, in vreme ce autoritatile bulgare excavau zeci si zeci de morminte, in Valea Regilor, asa cum este numita astazi regiunea Kazanlak? Putem spune, fara teama de a gresi catusi de putin, ca la romani, toti si-au vazut nestingheriti de… lehamitea lor. Arheologii au sapat vara de vara atat la Sarmizegetusa Regia, cat si in imprejurimi, fara a gasi nimic “semnificativ”, desi au folosit detectorul de metale. O cisterna in capitala… un turn in vecinatatea Blidaru-lui…si cam atat. In cisterna Sarmizegetusei, astazi canta broastele, iar in turnul de langa Blidaru se adapostesc vacile localnicilor…
Si cautatorii de comori si-au vazut de-ale lor, dupa 1990. In loc ca arheologii si autoritatile statului sa cerceteze si sa protejeze vestigiile trecutului in Romania, si mai cu seama la Sarmizegetusa Regia, cautarea aurului si a argintului a cazut in seama localnicilor si a anumitor personaje mafiote din Deva, protejate de oameni sus-pusi, din institutiile statului. Datorita acestor complicitati flagrante, astazi nici unul dintre acesti infractori nu a fost condamnat. In vreme ce la mormintele regilor traci, in timpul sapaturilor arheologice, a venit chiar presedintele Bulgariei, Parvanov, si ambasadorii marilor puteri, la Sarmizegetusa Regia si pe dealurile din preajma colindau doar cautatorii de comori, cu detectoarele lor de metale.
Ceea ce a dobandit Bulgaria dupa 1990 nu va putea fi negat, contestat de nimeni, niciodata. Tezaurele regilor traci gasite intacte in mormintele de pe Valea Regilor sunt bunuri ale patrimoniului mondial, care releva date sigure despre civilizatia tracica. Romania a reactionat tardiv, si mai ales la presiunile institutiilor U.E., in legatura cu jaful de patrimoniu comis dupa 1990, la Sarmizegetusa Regia. In comparatie cu artefactele tracice gasite in situ, bratarile de aur presupuse a fi fost gasite la Sarmizegetusa Regia, chiar daca ar fi autentice, au valoare incontestabil redusa, datorita conditiilor in care au fost gasite, traficate si apoi rascumparate. Nici pana astazi nu stim cu exactitate cine sunt persoanele (persoana ?) din S.U.A., de la care au fost rascumparate, la ce pret si ce comisioane au incasat functionarii statului roman.
Iata ca in vreme ce monumentele tracice ale bulgarilor, in pofida inundarii Seuthopolis-ului, le confera vecinilor din sud o imagine identitara clara si precisa, imagine care atrage mii si mii de vizitatori, in Romania, bratarile dacilor sunt rascumparate in conditii dubioase, pe banii contribuabilului roman, pur si simplu de la niste anonimi. (Nu cumva aveti si dvs. cateva “artefacte dacice” spre vanzare? Autoritatile romane vor gasi imediat “experti” din Germania, care le vor autentifica drept dacice.)
La Kazanlak, zona din vecinatatea orasului se numeste, mai nou, Valea Regilor Traci (in locul vechii denumiri de Valea Trandafirilor). Zeci si zeci de autocare cu turisti occidentali, dar si din Rusia (in zona fiind si manastirea ruseasca de la Shipka, unde isi duc somnul de veci mii de soldati rusi, cazuti in razboiul contra turcilor din 1877), sunt gazduite de comunitatile locale, in hoteluri si pensiuni.
In schimb, la Sarmizegetusa Regia, padurea continua sa cada peste vechile ziduri, drumul de acces nu a fost asfaltat si este un adevarat dezastru. Nu exista nici un ghid in toata aceasta zona, nici macar unul care sa vorbeasca in limba romana. Panourile de prezentare ale monumentelor sunt vechi, si desi vestigiile de aici sunt inscrise in patrimoniul UNESCO, nu exista nici macar un rand de text in vreo limba de circulatie internationala. Marcajele spre cetati sunt furate in mod repetat si inlocuite cu scanduri de lemn scrijelite. Balariile acopera absolut totul si, din cand in cand, cautatorii de comori mai dau cate o lovitura, in pofida “agentilor acoperiti”, care patruleaza cat se poate de previzibil prin zona. Locuitorii de pe Valea Regilor din Muntii Dacilor nu si-au deschis pana acum decat doua pensiuni, si acelea modeste. Dupa caderea regimului comunist, nimeni nu a beneficiat de pe urma imensei bogatii de monumente istorice si naturale, cu exceptia cautatorilor de comori si a recuperatorilor de bratari. Sarmizegetusa Regia ramane in continuare… capitala nimanui.
Sursa: FORMULA AS