BRATARILE DACILOR,ERAU FOLOSITE LA MANIPULAREA PSIHICA A MASELOR

Bratarile dacice descoperite de „braconierii arheologici” pe Culmea Caprareata, la est de incinta sacra a Sarmisegetusei, aveau proprietati radionice.

Brăţările masive, în jur de un kilogram, acţionau ca nişte bobine Tesla, conform specialiştilor

Conform unor specialisti militari in psihotronica si razboi radioelectronic, ele alcatuiau un dispozitiv radionic, folosit de sacerdoti atat pentru influentarea starii de sanatate, cat si pentru manipularea psihica a maselor.

„7”, numarul magic
Folosind un aparat de detectie a metalelor marca “Spectrum Wait”, „braconierii” din Deva au reusit ceea ce arheologii n-au reusit niciodata, descoperirea unor gropi sacre care demonstreaza inca o data cunostintele extraordinare ale castei preotilor daci. Cercetatorul Florin Medelet a fost primul care, cercetand 25 de bratari spiralate de argint, descoperite in imprejurimile Sarmisegetusei, a remarcat ca acestea depaseau sensul strict de podoabe, incadrandu-le in „domeniul ritualico-magic”. Bratarile studiate erau terminate la ambele extremitati cu capete de sarpe, urmate de 7 palmete infatisand „pomul vietii”. La fel cum sunt si bratarile de aur recent descoperite. „7” este si modulul numeric folosit la construirea sanctuarului mare, care are 30 de formatiuni a cate 7 stalpi.

Comoara de sub lespezi
Conform declaratiei data la politie de catre sapatori, in zona culmii “Caprareata” – punct arheologic al sitului „Sarmizegetusa Regia” – „la distanta de 5 metri de o stanca aflata pe panta muntelui, s-a descoperit o lespede de piatra sub care se afla o groapa triunghiulara, cu dimensiunile de 50x50x60 cm, avand peretii placati cu lespezi de piatra. In interiorul acesteia, dupa evacuarea pamantului, s-au descoperit zece bratari spiralice  din aur masiv asezate perechi, cate doua, respectiv cate o bratara mai mica introdusa intr-una mai mare; trei perechi de cate doua bratari erau asezate vertical, iar alte doua perechi de cate doua bratari erau asezate orizontal, la nivel inferior, separate de primele printr-un strat de pamant”.
Misterele cultului solar
Ulterior, in zona bazinelor de apa de pe paraul Godeanu, la poalele culmii Caprareata, alti sapatori neautorizati au mai localizat o groapa sacra, amenajata cu lespezi de piatra, deteriorata, in care au descoperit doua bratari de tipul celor descrise mai sus. In ziua urmatoare, tot pe o panta a culmii Caprareata, acestia au descoperit o a treia groapa triunghiulara de cult, in care au declarat ca au gasit alte trei bratari din aur. Toate cantarind peste un kilogram. Cele trei gropi de cult erau amplasate intr-un triunghi imaginar cu varful in jos, doua pe panta culmii, iar a treia la poale, la est de incinta sacra unde se oficiau misterele cultului solar. Conform cercetatorului  Gheorghe Serbana, denumirea culmii burdusita cu bratarile masive nu vine de la capra, ci de la Cap (de) Ra, zeul soarelui, al carui cult era celebrat la Sarmisegetusa si care nu este exclusiv zeu egiptean. In afara de casta preotilor, in misterele cultelor Soarelui erau initiati si razboinicii si capii familiilor aristocratice, sarpele fiind emblema religioasa, lupul al castelor de luptatori, iar ursul al familiilor aristocratice. De sarbatorile solstitiale, la aceste mistere participa si poporul.
Sistem energetic de mare putere
Observand schita „inginereasca” a gropii de cult, un triunghi isoscel format din lespezi de piatra ce contineau cinci „bobine” din aur despartite printr-un strat de pamant, cativa specialisti in razboi radioelectronic de la Academia Militara, au recunoscut imediat o „cutie de rezonanta”. Dar cand au aflat ca este vorba despre mult controversatele bratari dacice, au cerut mai mult timp si detalii tehnice: numar de spire, grosime, inaltime etc. Acum, in urma recuperarii catorva bratari, col.dr. Emil Strainu, specialist in psihotronica si razboi radioelectronic, si-a facut o parere preliminara: pe Caprareata se afla un sistem de dispozitive radionice de mare putere.
Dirijarea energiei radionice
Conform col. dr. Emil Strainu, „cele trei dispozitive puteau focaliza, concentra si dirija energiile subtile”, unele bratari actionand ca bobine Tesla, captatoare de energie radionica. „Bratarile, amplasate intr-o cutie de rezonanta, jucau rolul de circuite oscilante si transformatoare de frecventa, putand induce maselor stari benefice sau negative, in functie de ceea ce doreau sacerdotii care actionau dispozitivele, prin fluxuri radionice emise de la distanta”, subliniaza col.dr. Strainu. De exemplu, se putea induce luptatorilor stari de manie si curaj nebunesc. Asa si vorbesc anticii despre razboinicii daci, actionand pe campul de lupta fara teama, asemenea lupilor. Mircea Eliade, care a studiat indelung mitologia populara romaneasca, vorbeste si despre puterea miraculoasa a razboinicilor de se transforma ritual in lupi. Eliade era de parere ca razboinicii se constituisera intr-o intr-o confrerie de luptãtori, la intrunirile carora se oficiau ritualuri sacre, luptatorii fiind posedati de spiritele lupilor, ceea ce avea sa fie denumit ulterior „furor heroicus”. Nenumarate triburi cu nume de lupi sunt atestate si in regiuni mai indepartate, in Spania (Loukentioi si Lucenses), in Galicia celtiberica, in Irlanda si Anglia. Cam pe unde au ajuns luptatorii-lupi, avand ca steag de lupta sarpele cu cap de lup.
Spirala, sarpele totemic
Printre totemurile dacilor, trebuie mentionat si sarpele, in forma lui naturala sau in cea fantastica, de balaur. Sarpele in forma naturala, ca animal consacrat Soarelui si care reprezenta energia inmagazinata, spiralata, a fost folosit ca simbol din cele mai vechi timpuri, pe ceramica sacra, apoi de catre casta razboinica, pe scuturi si coifuri. Sarpele fantastic, incoronat, cum avea sa fie folosit si de faraonii egipteni, a fost considerat de arheologi, un animal simbolic al localnicilor din Carpati inca din perioada culturii Hallstatt. Figurarea iconografica a Cavalerului trac mosteneste in reprezentarea arborelui sacru incolocit de un sarpe caracteristica totemica antica din epoca predacica.
Tratamentele radionice
Energia radionica manevrata de preotii daci prin aceste sisteme spiralate putea fi folosita si in scopuri terapeutice. Preotii daci erau recunoscuti ca cei mai buni lecuitori ai lumii antice. Pentru specialistii in terapii radionice din ziua de azi, „podoabele” dacice, bratari spiralate sau sub forma de spirala stransa ca o rozeta sunt tot atatea instrumente radionice cu efect curativ. In practica, obiectivul radionicii este ide a intari sistemul imunitar al omului si de a creste capacitatile organismului de autovindecare , ajutand la inlaturarea influentelor factorilor toxici, influentelor la nivel emotional si psihologic. Totodata, creste potentialul energetic al pacientului, in sensul dobandirii unei stari de bine, nu numai la nivel fizic, ci si emotional, mintal si spiritual. Adica, exact cum se spunea despre vindecatorii daci, acestia lecuiau si trupul si sufletul, altminteri vindecarea nu ar fi fost completa. Radionica sustine ca fiecare persoana dispune de o forta vitala sau camp energetic, care, atunci cand este tulburat, produce manifestari si simptome de boala in corpul fizic. Tratamentele radionice incearca sa alinieze, sa regleze campul energetic personal, actiune cunoscuta ca „normalizare”. Radionica a fost promovata in timpurile noastre de dr.Albert Abrams (1863-1924) si s-a dezvoltat  datorita unor practicieni renumiti precum dr.Ruth Drown (USA), Sir George de la Warr, David Tansley si Malcom Rae (Anglia).

„Ratiile” bratarilor dacice
Una dintre afirmatiile fundamentale ale lui Abrams este ca tot ceea ce exista intr-o forma sau alta are o „semnatura vibrationala unica”. Aceste semnaturi sunt reprezentate in radionica printr-o serie de coduri numerice, asa numitele „rate” radionice. Dr. Albert Abrams considera ca dispozitivele metalice in forma de spirale dublu- concentrice influenteaza  sistemul nervos central. Purtate  ca bratari, pot avea un efect calmant, echilibrand sistemul nervos, inducand o stare de armonie. Cele de aur lucreaza cu cea mai purã si nobilã energie, cea a Soarelui, caruia ii si este consacrat aurul. Inca de pe vremea masagetilor (mileniul II i.C.) se purtau bijuterii spiralate din aur, la maini si la picioare, acestea avand efect benefic asupra organismului. Masagetii, inchinatori exclusiv la Soare, purtau bentite de aur, cu motive serpentiforme si spiralate, cand plecau la razboi. Ca preotii geto-daci cunosteau efectele „bobinelor” ca generatoare de energie vitalã o demonstreaza sofisticatul sistem de pe culmea Caprareata, din incinta sacra de la Sarmizegetusa. Nu se stie cu ce „ratie” radionica lucrau, dar se presupune ca intregul sistem concentra in interior energie radionica din mediul inconjurator, ca apoi sã o emane pentru a insufla razboinicilor „furor heroicus”  sau sa o reverse asupra multimii pentru a o face sa simta energia cosmica.

ADINA MUTAR-national.ro

Zeiţa Hestia

Zeiţa Hestia

Zeiţa Hestia ori Hesta,  al cărei nume semnifică cămin sau casă, a fost zeiţă a vetrei şi a focului sacru la străbunii noştri Geo-Daci.  “Trebuie reţinut faptul că Focul Sacru sau Focul Viu nu era altceva decât o imagine a Soarelui ceresc – Marele Zeu. Soarele de andezid de la Sarmizegetuza nu este altceva decît vatra altarului reginei Hestia ( Vesta), vatră pe care ardea focul nestins.  În ceea ce priveşte Marele Sanctuar circular, dacic, aflăm că absida centrală avea „34 de stâlpi de lemn dispuşi în formă de potcoavă, iar la mijloc „era vatra focului sacru”. După Palladio aflăm că ambele temple ale zeiţei Vesta de la Roma, aveau aceeaşi formă (de potcoavă). Este bine să se ştie sau să se reţină faptul că, cultul zeiţei Hestia în Grecia şi la Roma a fost dus de Traco-Daci, înainte de întemeierea acestui oraş peninsular.”

Că zeiţa Hestia aparţine strabunilor noştri şi nu grecilor sau  romanilor, este probat de cele mai vechi urme de civilizaţie din lume, descoperite în România, la Cotu Miculinţi, în judeţul Botoşani; printre altele, fiind descoperite şi cele mai vechi locuinţe din lume (bordeie) datînd de acum 20.000 de ani, avînd în centru vatra străbună. Marija Gimbutaş declara: “România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6.500- 3.500 i.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europene, patriarhale, de luptători din epocile bronzului şi fierului”

În aceasta perioadă a matriarhatului se înscrie viaţa şi activitatea reginei Hestia a strămoşilor geto-daci. Primul scriitor antic care aminteşte de Hestia este Herodot (425 d.Hr). El spune că sciţii se închinau “înainte de toate, la Hestia apoi la Zeus şi la Geea”. Tot el aduce un amănunt: “în limba scită Hestia se spune Tabiti”. Deci, zeiţa focului la sciţi purta numele de Tabiti. Trebuie să menţionăm că de la traci, zeiţa Hestia, în acest timp, trecuse în olimpul grecesc. Hesiod alcătuise o teogonie după bunul lui plac, “ca să pună ordine” între zei”. În felul acesta zeiţa geţilor Histia sau Hestia devine tacit zeiţă a grecilor.

Tot Herodot, menţionând luptele lui Darius cu sciţii arată ca Idanthyrsos, regele acestora a spus solului trimis de perşi: “Ca stăpân eu recunosc decat pe Zeus, strămoşul meu, şi pe Hestia regina sciţilor. Prin sciţi el înţelege pe geţi. Situaţia Hestiei este clarificată pe parcurs de Diodor din Sicilia, care scria:  “La aşa numiţii geţi, care se cred nemuritori, Zalmoxis susţinea că şi el a intrat în legătura cu zeiţa Hestia. Zalmoxis a fost aducătorul Belaginelor (a Legilor Frumoase) pe care le primise de la regina fecioară Hestia.” “Acestă ignorare a cultului Zeiţei Focului, a rolului lui Zamolxis de intermediar între divinitate şi om, a dus la concluzia eronată că dacii ar fi fost politeişti. Repetăm: Zamolxis, regele Dacilor, a primit Beleaginele de la zeiţa Hestia, după cum la arieni, Zarathustra a primit legile „de la o zeitate bună”

Legile Belagine (legile frumoase), un cod moral şi spiritual de viaţă de care amintesc mulţi autori antici, astăzi este însă necunoscut. Este posibil ca şi informaţiile spirituale şi ştiinţifice, inclusiv astronomice/astrologice, să aibă aceeaşi sursă: comunicarea cu zeiţa Hestia sau cu alte entităţi spirituale.”  Hestia sau Histia, zeiţa geţilor, ca pământeană, a fost regină a strămoşilor traco-daci în perioada matriarhatului, o regină fecioară, care în cea mai îndepartată antichitate a organizat statul strămoşilor traco-geţi şi cultul focului în vatra “Cetăţii Regale”, o mică fărâmă din soare-focul ceresc care topea gheaţa şi oferea muritorilor căldura necesară vieţii.

Genealogia reginei Hestia, alcătuită de Hesiod, nu are nimic comun cu realitatea. El nu a făcut altceva decât a introdus cultul zeiţei Hestia de la geto-daci în lumea greacă, romană şi a altor popoare. La romani Hestia apare sub numele de Vesta iar preotesele se numeau vestale. Regina Hestia sau Istia, Iasta sau Vesta şi-a desfăşurat activitatea în jurul fluviului Istru la traco-daci. Că ea a fost în adevăr regină pământeană ne încredinţează faptul că a fost reprezentată plastic, uneori ţinând în mână sceptrul, emblemă a suveranităţii, iar în “Statuia Giustiniani”, aflată într-un muzeu din Roma, o vedem pe Hestia sau Vesta înveşmântată într-un dublu hiton (A. Mitru, op. cit. 40, 41, 47, 54, 55, 66, 199, 258). Emblemele suveranităţii acestei zeiţe sunt o dovadă că ea a fost în adevăr regină a traco-dacilor, apoi a fost introdusă de Hesiod în panteonul Olimpului şi adorată pe un vast teritoriu, euro-afro-asiatic

Descoperirea numeroaselor statuete feminine (bogatul inventar de figurine feminine, prezentat de Radu Florescu Miclea, în Preistoria Daciei, fig 24, 37, 41, 46, 54, 57, 78, 80, 88, 103, 112, 115, 119, 124, 130, 136, 157, 159, 161, 167, 178, 181, 187, 189, 203, 210, 227, 262, 263, 265, 268, 272, 350, 352, 360, etc) sunt o dovadă pentru evoluţia şi cultura statului traco-dac, în perioada matriarhatului. La aceasta se adaugă cele 21 de statuete feminine descoperite lângă Moineşti (Bacau), într-un sanctuar. O “Mare Zeiţă” s-a descoperit la Trufeşti (Botoşani), alta la Libceva (Caraş-Severin) s.a.. Acest mare număr de figurine feminine ilustrează, ca în nici o parte a Terrei, perioada matriarhatului, avansată în Daco-România. “Arheologia daco-română a ajuns la descoperirea unor statuete feminine, care ne încredinţează că, în perioada matriarhatului, statul strămoşilor Daco-Traci era condus de o femeie, ajutată de un sobor feminin.”

Informaţia oferită de Herodot, că  Hestia la sciţi a avut alt nume, aparţine unei epoci mai târzii, când cultul ei trecuse de la traco-daci la celelalte popoare prin intermediul culturii greceşti. Aceştia şi-a însuşit tacit cultura popoarelor mai vechi. 

Hestia a fost regina strămoşilor traco-daci; după moarte a devenit zeiţă a focului. În perioada patriarhatului, sciţii o adorau sub numele de Tabiti, grecii sub numele geto-dacic de Histia sau Hestia, iar romanii o adorau sub numele de Vesta. Cultul ei s-a generalizat în spaţiul euro-afro-asiatic, după ce Hestia a trecut în panteonul Olimpului. “În astrologie există un asteroid cu acest nume, Vesta, care are semnificaţia „păstrătoarea flăcării”, a adevărului şi a altor valori spirituale şi culturale naturale, având puteri transformatoare şi creatoare (sexuale). Vesta este de o importanţă specială pentru cei care au  simţul unei misiuni sau unui scop în viaţă, creând mediul prielnic pentru împlinirea acesteia.

Zamolxis are ca şi corespondent astrologic pe Saturn, acest lucru derivând atât din etimologia cuvântului (zal=zeu, mox=moş, bătrân), cât şi din filosofia de viaţă simplă şi naturală, ascetică uneori, pe care a predat-o getodacilor. O confirmare a acestei legături spirituale iniţiatice între Zamolxis şi Vesta (Hestia) o găsim în astrograma natală a României, care este reprezentativă pentru poporul român, trecutul şi viitorul lui.”

Pr. Dumitru Bălaşa

Nedescifratele taine de pe Columna lui Traian

Un forum roman reprezentat pe Columna lui Traian, căutat de specialişti peste 100 de ani, descoperit în 2010 la Turnu Severin, confirmă încă o dată valoarea documentară excepţională a monumentului de la Roma pentru trecutul nostru. Această descoperire demonstrează că opera lui Apolodor din Damasc ridicată în capitala imperiului mai are şi alte lucruri să ne spună. Ea ascunde însă şi multe taine, precum culorile în care a fost pictată, icoanele şi simbolistica creştină sau ştergerea scenei aducerii capului regelui Decebal în faţa împăratului învingător.

O descoperire senzaţională făcută anul trecut la Turnu Severin reiterează necesitatea studierii cu mai multă aplecare a celebrei Columne a lui Traian de la Roma. În timpul unor lucrări de construire a unui pavilion în curtea Muzeului "Porţile de Fier" a fost identificat un amfiteatru sculptat pe Columna lui Traian. Potrivit unui basorelief de pe monument, amfiteatrul se afla la piciorul podului construit de Apolodor din Damasc peste Dunăre, adică exact în locul în care a fost găsit în 2010. După mai bine de un secol de căutări zadarnice, iată cum această nouă descoperire arheologică vine să confirme încă o dată că scenele sculptate pe monumentul din capitala imperiului nu sunt fantezii ale celebrului arhitect Apolodor din Damasc, ci o adevărată cronică în piatră a unor evenimente reale despre care istoria vorbeşte cu probe.ITALIENII AU RECONSTITUIT CULORILE COLUMNEI

Deşi la noi relativ puţină lume cunoaşte faptul că italienii au reuşit să reconstituie cu tehnici ultramoderne culorile originale care dădeau strălucire acum aproape 19 secole Columnei lui Traian, acest lucru era o realitate încă din penultimul deceniu al secolului trecut.

În anii â80, un colectiv de specialişti în studii nucleare, folosind reflectoscopia computerizată în infraroşu, captarea radioactivităţii, analizarea semnalelor dinamice până la o frecvenţă de 1.000 Hz, analiza elementară, care includea spectometria de fluorescenţă X şi sematometria, a scos din "tegumentele" marmurei culorile autentice în care fusese pictată iniţial Columna, ducând la "identificarea absolută, în perfecţiunea individualizată a celor 2.500 de figuri păstrate în frânturi de cronică", cum spunea prof. Ion Dumitriu Snagov în 1996 în "Monumenta Romaniae Vaticana". Astfel, a fost reconstituită fotografic întreaga Columnă, iar imaginile au fost expuse la cea de-a XLII-a Bienală a Academiei de Artă din Veneţia, vernisată sub titlul "Ştiinţa pentru artă" în 1986.

Aşa s-a putut vedea clar fiecare expresie de pe faţa personajelor, fiecare gest, fiecare trăsătură, fiecare detaliu al îmbrăcămintei, al evenimentelor redate, fiecare armă (multe din ele inserate în original în marmură, din cauza dificultăţii reprezentării lor în piatră), un uriaş tezaur de informaţii care ar putea completa cunoştinţele despre strămoşii noştri, un adevărat document multidisciplinar care, din nefericire, a rămas, cel puţin la noi, necercetat, nevalorificat încă.

Icoanele creştine de pe monumentul lui Traian

În aceeaşi idee se înscriu şi icoanele şi simbolistica creştină de pe Columna lui Traian, despre care a vorbit pentru prima dată la noi celebrul arhitect Christofi P. Cerchez.

În 1928, acesta publica o broşură ilustrată intitulată "Cea deântăi Icoană Creştină". Conform părerii arhitectului, cea dintâi icoană creştină s-ar afla pe unul din registrele Columnei lui Traian, numerotat XVII de către Cichorius, în monumentala sa lucrare despre opera lui Apolodor din Damasc.

Iată cum redă Cerchez scena respectivă: "Ceva mai săltat decât acei trei daci, un frumos bărbat, în costum de dac şi el, pare că ar patrona totul. Flăcările cari cât se poate de discret închid Marea Figură, şi cu ea pe aceia a unuia din cei trei daci martiri în adoraţie, cu mâna dreaptă a Marei Figuri pe umărul ei, şi cu cea stângă pe coarnele berbecului, încep să ridice valul. Şi atunci, o serie de semne cunoscute veacului de persecuţie, de pe vremuri desvăluite, clarifică totul: sub capul berbecului, pe haina Marei Figuri a Marelui Păstor, "X" - Iisus Hristos, Marele Mântuitor; Berbecul însuşi - pasiunea lui Christ; între pietrile de sus ale cordonului de separaţie dintre scene, din pietre, "I. S.". Iisus urmat de începutul unei alte litere, "H", sfârşitul nu se mai cunoaşte, halca de piatră fiind ruptă de vremuri; pe umărul Lui stâng, "X- â Iisus Hristos Nika, adică "Iisus Hristos învinge". Şi totul închis în trei aureole concentrice, începând cu nimbul vertical din jurul capului, dovedind ortodoxismul înaintea catolicismului, care are nimbul orizontal. Pe umerii apostolului în adoraţie, două litere: una "E" cu caracter grecesc, şi alta "L", cu caracter latin; astfel că nu ar fi surprinzător ca să fie vorba despre Evanghelistul Luca. Un porumb - dacă nu altceva va fi semnificând - încheie scena". Şi apoi arhitectul concluzionează: "Este Marea Figură a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe cât de frumos executată, pe atât de meşteşugit învăluită".

Vasile Lovinescu completează informaţiile furnizate de Cerchez, descoperind alte semne-simbol. De pildă, încreţiturile veşmântului care acoperă trupul personajului identificat de Cerchez ca fiind Mântuitorul Hristos, pe umărul şi pe braţul stâng, când imaginea este inversată (tehnică tradiţională de a strecura simboluri importante în ansamblul ornamentaţiilor fără semnificaţii), două din cele mai importante simboluri ale tradiţiei creştine: crucea în formă de "X", numită în mod obişnuit "Crucea Sfântului Andrei", litera grecească "khi" - iniţialele numelui lui Hristos, şi un unghi ascuţit pus pe braţul din stânga al crucii (în imaginea inversată), care formează, aparent, litera "A". În realitate este vorba despre un vârf de lance redus la schema lui geometrică. Cu alte cuvinte, creţurile veşmântului arată cele două instrumente ale Patimilor: crucea şi lancea cu care centurionul Longin a străpuns coasta Mântuitorului.

În 1999, arh. Silvia Păun sesiza la rându-i prezenţa unei alte scene creştine pe Columna lui Traian, în scena sinuciderii lui Decebal, unde descoperă un personaj care, fără dubii, îşi face semnul crucii.

Fără îndoială, toate aceste puncte de vedere pot da naştere la alte interpretări, pot ridica numeroase alte semne de întrebare şi, de ce nu, pot constitui elemente de plecare într-un studiu mult mai aprofundat, din perspectiva sugerată de cei trei cercetători. Studii care ar completa tabloul începuturilor noastre creştine.

Ni se pare de mare importanţă a sublinia, de pildă, că scena este plasată într-un registru care redă secvenţe din întoarcerea refugiaţilor daci pe pământurile lor, după sfârşitul primului război dacic. Adică după anul 103, atunci când, cu certitudine, cuvântul Mântuitorului fusese auzit şi de daci.

O scenă dureroasă ştearsă misterios de pe Columnă

Mulţi dintre cercetătorii care au studiat reliefurile de pe Columnă sunt de părere că "filmul" derulat în basoreliefuri de piatră ar fi povestea ilustrată a cărţii pierdute a împăratului Traian despre războaiele cu dacii şi că o serie de episoade sunt pentru noi, cei de astăzi, enigmatice.

Din seria acestor episoade face parte şi o scenă de după aceea a sinuciderii lui Decebal, în care sunt redaţi doi soldaţi romani care prezintă mulţimii pe un scut capul sângerând al regelui Decebal. Despre această scenă, sursele scrise spun că atât capul, cât şi mâinile regelui au fost duse la Roma şi azvârlite pe treptele templului Gemoniilor. Ei bine, această scenă a fost ştearsă prin cioplire.

Despre autenticitatea evenimentului imortalizat în piatră depune mărturie însă un monument funerar descoperit de profesorul american Michael P. Speidel, de la Universitatea din Honolulu, în 1965, în satul Grammeni, din apropierea anticului oraş Philippi, de pe teritoriul fostei provincii romane Macedonia. Este vorba despre monumentul funerar închinat lui Tiberius Claudius Maximus, cel care i-a dus împăratului Traian capul lui Decebal.

Mormântul conţine o inscripţie în care se spune, printre altele: "Tiberius Claudius Maximus, veteran, fiind în viaţă s-a îngrijit să se facă acest monument… fost făcut cercetaş… de două ori decorat în războiul dacic… de către acelaşi împărat făcut decurion… fiindcă prinsese pe Decebal şi îi dusese capul la Ranisstorum…"

Deşi cetatea sau castrul sau oraşul cu acest nume din Dacia unde se afla Traian după înfrângerea dacilor în al doilea război din 105-106 nu a fost identificat cu certitudine, cercetători precum istoricul Ştefan Grecianu sunt de părere că ar fi vorba despre Deva.

Oricum, fapta soldatului Tiberius Claudius Maximus este confirmată şi de relieful de pe monumentul funerar care îl înfăţişează călare, repezindu-se la un dac prăbuşit la pământ, din mâinile căruia cade un pumnal încovoiat, adică Decebal care tocmai se sinucisese. Scena acestui suicid apare şi pe vase din Gallia şi Spania, dovadă că evenimentul a avut un larg ecou în epocă.

Creştinii, acuzaţi pe nedrept de mutilarea Columnei

"Ciudat este faptul că relieful în care capul lui Decebal este prezentat pe scut sau pe o tavă a fost distrus prin ciocănire minuţioasă. Nu se mai văd decât contururile care sugerează despre ce este vorba: un castru, în interiorul căruia se vede un cort militar, în faţa căruia doi soldaţi romani prezintă unei mulţimi un scut pe care este aşezat un cap uman. Cine a distrus această scenă şi de ce? Cine putea ajunge la vârful Columnei cu ciocanul şi ce l-a determinat să steargă această scenă? Căci nu este vorba despre o distrugere accidentală, nici produsă de eroziune din cauza intemperiilor. Este mâna cuiva care a vrut să dispară din istorie acest cumplit episod. Unii specialişti au oferit o interpretare total necredibilă: creştinii ar fi şters scena! În 1536, soclul Columnei a fost eliberat din ruinele forului lui Traian din ordinul papei Paul al III-lea. Marele arhitect Fontana s-a ocupat de restaurarea lui, începând cu 1558. Între 1589 şi 1590, în locul statuii lui Traian din vârful Columnei, dispărută încă din Antichitate, a fost pusă statuia Sfântului Petru. Se presupune că scena despre care vorbim a dispărut atunci, deoarece atingea sensibilitatea creştinilor. Pe Columnă însă apar reprezentări cel puţin la fel de macabre: soldaţi romani prezentând împăratului capete de daci, capete de daci înfipte în pari în faţa unui castru, un soldat ţinând în dinţi un cap de dac desprins de corp etc. Apoi, pentru secolul al XVI-lea, astfel de reprezentări nu erau macabre. Mai mult, creştinii erau familiarizaţi din Noul Testament cu imaginea Salomeei purtând tava cu capul Sfântului Ioan Botezătorul. Să fie vorba de apărarea memoriei lui Traian, prezentat ca un ucigaş, cum au sugerat alţi cercetători?", se întreabă dr. Aurora Peţan, care a studiat această problemă.

Unii specialişti cred că creştinii ar fi şters scena mai târziu, deoarece, la începutul secolului al XVII-lea, când Ludovic al XVI-lea a comandat o copie a Columnei, artistul Pietro Santi Bartoli a executat copii de detaliu de pe scenele Columnei, iar secvenţa despre care vorbim apare în lucrarea sa. De altfel, un album cu reproducerile lui Bartoli a fost dăruit bibliotecii Astra din Sibiu de către Badea Cârţan, care a adus în desaga sa de la Roma acest nepreţuit document pe care, ca şi în alte cazuri, cercetătorii continuă să-l ignore. "Cei care au atribuit gestul distrugerii creştinilor din secolul al XVI-lea nu au cunoscut suficient istoria Columnei. Între ei se numără şi cel mai mare expert al Columnei, Conrad Cichorius (sfârşitul sec. al XIX-lea). Poate vreunul dintre împăraţii Romei de origine dacică, despre care istoria noastră nu pomeneşte niciodată, a vrut să răzbune într-un fel soarta tragică a dacilor. Sau poate altcineva, mult mai târziu, căci unele scrieri despre daci încă erau citate în secolul al VI-lea. Sau poate e doar o simplă răzbunare a sorţii... Oricum ar fi, important este că, de-a lungul vremii, durerea şi revolta pentru înrobirea Daciei au dăinuit, iar gestul ştergerii de pe Columnă a scenei celei mai umilitoare pentru daci este o dovadă limpede în acest sens", ne-a declarat Aurora Peţan.

Despre tainele documentului în piatră de la Roma, care constituie actul nostru de naştere ca popor, se pot scrie pagini întregi. Rămâne doar ca istoricii să dorească să se aplece mai mult asupra lor.                          lumina.ro

NOI SUNTEM....CINE SUNTEM NOI?

Stau câteodată şi mă uit la ţara mea, România şi nu pot să nu remarc frumuseţea locurilor şi a oamenilor din ea. Suntem un popor aparte, de sine stătător, care are ca vatră, unul dintre cele mai binecuvântate si protejate locuri ale planetei Pământ. Simt că este nevoie să vorbim puţin despre istoria ţării noastre, pentru a ne ridica moralul şi a ne aduce aminte ca totul este trecător, tot astfel vor fi si cei care acum încercă prin toate mijloacele să ne facă viaţa tot mai grea. Însă nu vom vorbi despre istoria aceea “fabricată”, pe care am invăţat-o în scoală, nici despre cea recentă si otravită de toţi parveniţii aflaţi la putere…….. vom vorbi despre istoria adevarată a neamului românesc, istorie pe care nu ne-o poate fura nimeni. Afirm cu tărie că ne pot fura orice în afară de NOI SUNTEM !!!
De-a lungul vremii istoricii au interpretat istoria după bunul plac şi după cum o dictau interesele ţării din care proveneau.  Tot astfel s-a întâmplat şi cu ţara noastră. Deoarece în prezent suntem o ţară mică si nesemnificativă în ochii marilor puteri, toate amănuntele istorice privitoare la începuturile civilizaţiei din ţara noastră şi nu numai, au fost trecute cu vederea sau chiar schimbate, deşi dovezile concludente şi categorice nu au lipsit.
Zona geografică în care se află astăzi România, a fost în urmă cu peste 10.000 de ani, vatra lumii, locul unde a început cu adevărat civilizaţia umană. Acest adevăr este destul de greu de digerat pentru celelalte mari naţiuni, printre care şi cu aspiraţii inalte la titlul de popor ales, cunoscătorii stiu unde bat. În zona Olteniei se înregistrează cea mai veche locuire în bordeie din lume(18,000 ani inainte de Christos), cea mai veche activitate de minerit, cel mai vechi târnacop de miner descoperit vre-o dată, cea mai veche activitate metalurgică a aramei din lume (8,000 ani înainte de Christos), cea mai veche scriere din lume (tăbliţele de la Tărtăria, judeţul Alba 5-6.000 înainte de Christos). Tot aici s-a inventat arcul, au aparut primele furnale din Europa, şi tot de aici au plecat şi s-au format celelalte popoare indo-europene şi nu numai cum ar fi: iranienii, carienii, italicii, frygienii, sciţii, cimmerienii, triburile iberice, bascii, sarmaţii, elenii(ahei şi dorieni), fenicienii….etc.
Traco-dacii reprezintă cea mai veche şi mai înaltă cultură de pe Pământ, anterioară civilizaţiei Sumeriene, şi totodată cea mai numeroasă (180 - 200 de triburi). Ei puteau fi găsiţi în întreaga Europă (Balcani, Ucraina, Ungaria, Austria, germania, Cehoslovacia, Polonia, Italia, Franţa, Spania, Turcia europeana, Asia Mica, Africa……chiar şi Burii din Africa de Sud sunt tot un neam Dac, din care făcea parte însuşi Burebista. Scrisul şi odată cu el istoria, au apărut mai întâi în spaţiul tracic şi abia mai târziu in spaţiul greco-roman, dus probabil acolo tot de triburile care au migrat de aici. Traco-dacii au avut cea mai veche agricultură din Europa, (neolitic) si printre cele mai vechi din lume. La vremea lor erau singurul popor din lume care foloseau cercul la dispozitivele de măsurare a timpului.
Şi acum ţineţi-vă bine. Începând cu anul 1995, dupa studii îndelungate, însă intenţionat ţinute la subsol, o serie de savanţi americani de prestigiu au ajuns la concluzia că Potopul descris în Biblie a avut loc pe malul vestic al Marii Negre, unde locuia o populaţie neaşteptat de dezvoltată, (oare cine?). De altfel Olimpul, legendarul munte din mitologia greacă (ULIMP- Lumină sau Splendoare, în limba traco-dacă), nu era altceva decât muntele Bucegi pe care nu întâmplător dăinuie al doilea Sfinx de pe Pământ. Istoricul Homer spunea că numai tracii ştiau să lupte călare şi cu arcul începând cu mileniul cinci înainte de Christos.
Traco-dacii se remarcau printr-o corectitudine desăvârşită, toate convenţiile fiind încheiate verbal şi apoi păstrate cu sfinţenie. Lipsa de acasă era semnalată printr-un băţ lăsat la poartă, fiind mai mult decât suficient.
Traco-dacii  erau singura civilizaţie din lume care nu a folosit sclavagismul sub nici o formă a sa. În jurul anului 1400 Î.C, se construieşte în Tracia nord-Dunăreană, cea dintâi şcoală cu local de sine stătător de pe Terra, numită Androniconul, unde preoţii Zamolxieni predau toate disciplinele universitare începând cu teologia (cultul Zeului Soare şi al celor 12 constelaţii).
Confom mărturiilor rămase posterităţii ale lui Platon şi Socrate, însuşi Pitagora şi-a completat studiile la şcoala Zamolxiană, şi tot ei afirmau că în acea vreme în Dacia existau cei mai de seamă medici ai timpului.
Istoricul Herodot, îi considera pe Cimerieni originari de pe versantul Nord-Estic al Carpaţilor,(Moldova de astăzi). Apoi o parte din ei s-au deplasat spre Sud, în Anatolia, unde au fost cunoscuţi ca Cimiry. Migraţi ulterior către Italia, Spania, Anglia şi Irlanda au fost cunoscuţi sub denumirea de celţi.
Zona Nord -Dunăreană (România de astăzi), a fost considerată din vechime drept un paradis terestru.Un teren bogat în aproape toate bogăţiile pământului, cu terenuri agricole(Grânarul Europei de mai târziu), păşuni întinse, toate formele de relief, un incredibil sistem hidrografic natural, o zona bine apărată contra majorităţii dezastrelor naturale…..etc. Ca un miracol unic al istoriei, locuitorii acestei zone n-au putut fi alungaţi din vatra strămoşească şi nici deznaţionalizaţi. Românii păstrează în continuare limba, portul, obiceiurile, tradiţiile strămoşilor de acum 7.000 de ani. Analizele minuţioase de sânge, demonstrează un alt miracol : în ciuda numeroaselor invazii, inclusiv  mult distorsionata ocupaţie romană, ne-am păstrat puritatea genetică, specifică strămoşilor noştri.
România rămâne un miracol, căruia i s-a prevăzut un viitor mesianic. Profetul indian Sundhar Singh scria în 1922, că românii vor deveni un popor îndrăgit şi respectat de toate popoarele lumii.
Bibliografie:
- Augustin Deac - Istoria Adevărului Istoric
- P.L.Tonciulescu - Ramania, paradisul regăsit
- Nicolae Densuşianu - Dacia Preistorică , Vol.1, 2, 3, 4, 5
- Cornel Bârsan - Revanşa Daciei

KOGAIONONUL - MIT SI REALITATE - 1

I. Drumul tehnologic spre Kogaionon

 

De ce Roma a cucerit doar o mică parte din teritoriile locuite de geto-daci? De ce harta teritoriului cucerit este așa de enigmatică? De ce urbele romane nu au trebuit celor care i-au dat afară pe romani din Dacia? Nu cumva din cauză că civilizația lor nu era nici cea urbană a Romei, nici cea de care a nomazilor, ci "casnică", cum zice Alecu Russo?

Descoperirile arheologice din ultimii ani, dar și cercetările noastre multidisciplinare, demonstrează ca zadarnic caută arheologii mari megalopolis-uri dacice. Dacii au urât urbea care frânge personalitatea omului. Zadarnic plângem faptul ca dacii nu au lăsat scrisori latine sau grecești despre locuirea lor rustică și casnică. Scrisoarea alfabetică transmite vorbe despre cuceririle individualiste, deșarte, ale omului, nu esențe universale de ființare. Zadarnic încercăm sa vedem măreția civilizației dacice cu literele Romei sau ale grecilor.

Dar a văzut Roma adevărata civilizație a dacilor carpatini? Nu. Daca o vedea, înțelegea valoarea excepțională a topirii unor lupe de fier plastic de 40 kg, lupe pe care Europa a putut sa le obțină abia peste 11 veacuri. Vedea fierul dacic suprapur, de 99,97% fără cementita [A. Vartic, Magistralele tehnologice ale civilizației dacice, Basarabia, Chișinău, 1997], vedea ceramica dacică supra-dură și motivele sacre ale dacilor armonizate cu lotusul egiptenilor si al indienilor, cu acantul corintienilor, cu vâscul druizilor [A. Vartic, Drumul spre Kogaionon, Basarabia, Chișinău, 1998]. Vedea implectonul din zidurile turnurilor de la Costești, făcut din mari cărămizi de fier-titan (ilmenit), care nu-și găsesc nici o justificare militară acolo [A. Vartic, Fierul-Piatra, Dacii-Timpul, Basarabia, Chișinău, 1997].

Inginerii romani ar fi  trebuit sa vadă că, de fapt, cetățile dacice, asa cum stau ele cocoțate pe vârfuri greu accesibile, nu au motivări militare de apărare. Blidaru sta la 1500 m de Cetățuia Costești și cam la tot atâția metri de Prisaca. De ce într-un triunghi montan de numai 4500 de metri s-au construit 3 cetăți colosale? Unde s-a mai văzut asa ceva in lume? Care era scopul de apărare a cetății de pe Vârful lui Hulpe, sau a celei de la Naia, puse în locuri din interiorul zonei centrale a statului dac, nu la periferia ei? Făcea oare sa construiești la Cioclovina un colosal zid de 2,5 km din 3600 eșaloane de pământ și piatră, paralel cu linia care unește Bănița cu Piatra Roșie, atunci când orice armată invadatoare îl putea ocoli cu ușurință?

Chiar și în actualele condiții "globalizate" de ducere ale unui război de munte, orice inamic poate trece nestingherit pe lângă aceste troiene și cetăți. De ce, însă, dacii le-au dotat cu mari platforme și terase externe chiar în preajma zidurilor? Ca să permită atacatorilor, după un greu urcuș, sa se odihnească și să se regrupeze, să aștepte în voie, bătându-și joc de apărători, până ce ei vor termina resursele de apă, de muniție și de hrană? De ce zidurile cetăților dace înconjoară poalele unui mamelon, asa ca de fapt comunicarea dintre apărătorii acestor cetăți devine imposibilă? De ce cetățile dacice nu sunt locuite? De ce asa zisele cisterne sau construit în afara zidurilor? De ce nu se regăsesc în cetăți magaziile și beciurile unde ar fi trebuit sa fie depozitate mari rezerve de hrană și muniție ale apărătorilor? De ce grămezile de grâu ars stau dincolo de ziduri, ca la Sarmisegetusa Regia [A. Vartic, Ospețele Nemuririi, Quo Vadis, Chișinău, 1994]?

De ce mortarele de care s-au folosit dacii au și astăzi proprietăți inteligente, cum ar fi cele bactericide sau formarea unei pelicule verzui impenetrabile la contactul cu apa? De ce sanctuarele dacice, construite pe uriașe terase din andezite super-trainice, stau dincolo de zidurile cetăților? Ce motivare religioasă, politică, științifică i-a făcut pe daci sa construiască aceste sanctuare unicate în toata lumea? Cu ce efort uman și tehnic s-au tăiat atât de perfect colosalele andezite de la Grădiștea de Munte, tăieri care și astăzi nu se pot realiza fără resurse financiare considerabile? Cum s-a reușit tăierea atât de spectaculoasă a unor munți întregi de piatră la Măgura Călanului sau la Uroi, fasonarea inteligentă a pietrei și transportarea ei la zidirile de pe munți?

De ce a trebuit ca zidurile de la Costești sau Fetele Albe sa fie asamblate poetic, milimetru în milimetru, lucru total netrebuincios unor scopuri de apărare? De ce zidul fascinant de la Costești apără mamelonul central dinspre sud, dinspre munții prăpăstioși, care și asa trebuiau cuceriți cu greu de un posibil inamic, și nu dinspre nord, unde panta e mai moale și accesul mai ușor?  Si care era scopul acestor zidiri urieșești, dacă cel de apărare este greu de demonstrat?

Se spune ca dacii au părăsit cetățile imediat după terminarea războiului, în vara lui 106; deci era previzibil ca vegetația abundentă de la munte sa fi acoperit imediat multe urme ale sângeroaselor lupte: trupuri, scuturi, lănci, săbii, vârfuri de săgeți, tehnici de război dacice și romane. Nimic din toate astea nu descoperă arheologii în cantitățile omologate cu luptele crâncene ce s-ar fi dat intre cei 150.000 de soldați ai Romei cu cetele dacilor. Se vede limpede că toată locuirea dacică a fost arsă, dar arsurile acestea nu poartă și urmele dezastrelor umane cu care se poarta războiul. Nu știm cât de cruntă o fi fost lupta pentru Sarmisegetusa, dar chiar să nu fi aruncat romanii măcar vreo câteva mii de săgeți spre cetate? Or, poate, acei deosebiți soldați romani au avut în dotare detectoare care sa găsească pe terenul deosebit de accidentat din preajma Sarmisegetusei doar vârfurile de săgeți de fier, nu și miile de cosoni de aur pe care le descoperă țăranii (nu și arheologii!!!) chiar și astăzi la Grădiște?

Incă în 1995 [A. Vartic, De la sociologia monografică la cea entropică, Discurs ținut in Aula Academiei Române la 19 mai 1995, vezi A. Vartic, Catastrofa eliberării, Basarabia, Chișinău, 1996, p. 33-47] noi am arătat că asa zisele cetăți ale dacilor sunt mai repede marcări inteligente ale unui mesaj deosebit de important, scris cu buna știință și în limbaj geometric și astronomic, și în andezite, fiindcă el depozitează mult mai  bine informația decât firava vorbă alfabetică, aflată și sub ambiția omenească, și sub vremi, și în necontenită entropizare.

Totul a pornit de la observarea faptului că cetățile dacice de la Banița și Piatra Roșie formează cu așa zisul castru roman de pe vârful lui Pătru un perfect triunghi dreptunghic {Fig. 1}.

 Trimitem la publicațiile noastre cititorul dornic sa afle mai mult despre aceste triunghiuri. Să observăm aici că această uriașă iconografie geometrică, pe care noi o numim topografie cosmogonică dacică, își leagă triunghiurile sale de o altă minune topografică: Marea Linie Dacică  {Fig.2}

pe care o formează zidirile dacice de la Pecica, Deva, Cugir, Boița și Vârful Omu, orientată 15 grade Nord-Vest [A. Vartic, From Platon's to Zalmoxis's Academies, NATO ARW "The New Role of the Academies of Sciences in the Balcan Countries", Athena, November. 20-23, 1996].
Iată cum se așează cetățile din zona Sarmisegetusei Regia pe Marea Linie Dacică {Fig. 3}

Noi am studiat cu atenție și cetățile construite în zona de mai sus de aceasta linie, cele de la Clit, Moigrad, Saratel, Sighișoara, Racoș etc [A. Vartic, De la topografia cosmogonică la Kogaionon, Dava International, 2001]. Iată ce figură stranie am obținut {Fig. 4}:

Pe hărțile de mai sus se vede bine locul Sarmisegetusei Regia în acest mesaj topografic. Ce înseamnă el? Ce au vrut, de fapt, să ne transmită dacii cu această construcție măreață realizată pe un vast teritoriu și care întrece în efort uman și tehnologic chiar și construirea piramidelor?

SURSA: Andrei Vartic, Institutul Civilizației Dacice, Chișinău

Pelasgii arimani, arimi, rami, arimaspi, arimphei, în Europa începând din 10.000 î.H.

În Dacia, extinsa între Nipru, Rin si Tracia, având centrul politic si religios în Transilvania (România de astazi), îsi desfasura civlizatia, cea mai extinsa si mai razboinica populatie pelasgica. Dealtfel, pelasgii europeni acupau întreaga Europa, Asia Mica, nordul Africii, întreg bazinul mediteranian, iar carienii pelasgi au fost primii care au atins Americile. Marii eroi civilizatori ai acestor spatii au fost Uran, Saturn, Apollon, Hermes, precum si Typhon, gigant, ca si pelasgul Prometeu, regele scytilor.
Urmasii lor au fost conducatorii scitilor, ai agathirsilor, si gelonilor si ai latinilor ( cu mult înainte de întemeierea Imperiului Roman), acesti conducatori dând numele lor popoarelor pe care le conduceau.
Eroii conducatori si întemeietori, au fost zeificati în Spatiul Carpatic, acolo unde s-au nascut, si legile, religia, moravurile impuse de ei erau valabile în toata lumea pelasga. Armunus era numele lui Jupiter al Arimilor, ( Zeus), el devenind mai târziu, în Imperiul Roman ”Jupiter Ruminus ”. Capadocii îl numeau ” Zeus Dakin”. Marte, zeul razboiului mai era numit Arimanios ( sufixele us, as, is, es, ca si diftongurile au, ou, oe aveau origine pelasga).
Arimii de la Dunarea de Jos apar în izvoarele geografice vechi si cu numele de rami.
Ptolemeu Claudius mentioneaza Ramidava, unul dintre cele mai importante orase ale Daciei meridionale. (Ptolemeu, ” Geografia”, Cart. III.8.4.) Rimdacii locuiau în apropierea colchilor, la nordul Marii Negre.
În lucrarea ” Argonautica” a lui Orpheu, ca si la Ovidiu este mentionat orasul ” Romechium” ( Ovidiu, ” Methamorfoze” Cartea XV.v.705).
În Dacia meridionala, sub romani, era mentionata localitatea ”Romula”.
Aristeas din Proconnes, celebru poet si profet al lui Apollon, contemporan cu Homer, spune despre pelasgii hiporboreeni arimaspi : ” Razboinici multi si foarte puternici, avuti în herghelii, în turme si cirezi de vite ; barbati cu plete stufoase, ce fâlfâie în aer ; cei mai robusti din toti oamenii, având fiecare câte un ochi în fruntea sa cea frumoasa”. Nicolae Densusianu, ” Dacia Preistorica”.
Istoricul evreu Josephus Flavius ( sec.I d.H.) numeste”arimani” pe ” lusitani” si pe ”cantabri”. ( Jos. Flav. ” Bell. Jud.” II.c.16), iar iberii cei vechi din Peninsula Iberica îi mentioneaza ca numindu-se” romani” ( Jos. Flav, c. ” Apionem”Cart. II.4).
Arimii, vechii locuitori ai Daciei, se mai numeau  ” rumoni” si ”rumuni”, fiind cunoscut numele principelui dac ” Rumon” ( Ammmianus, Cart. XVII.c.12) si localitatea ” Sclavinum Rumunense”, astazi Slaveni, în judetul Romanati. ( N. Densusianu).
La chestionarele lui N. Densusianu, comuna Mihaesti, Muscel a raspuns : ” nu am venit de nicaieri, ci ne-am pomenit aici”. Românii din comuna Cosmesti – Galati au raspuns: ”suntem aici de la începutul lumii ” ; comunele Bordeiu – Verde- Braila  si Podeni – Prahova au raspuns : ” samânta noastra este de la uriesi”, iar comuna Drajna de Sus – Prahova au raspuns : ” românii de astazi s-au numit mai înainte ”râmni” si ”râmpleni”. Iovan Iorgovan era numit ” ficior de râmlean”. ( Teodorescu, ”  Poezii pop.” P. 419.).
Pe o veche inscriptie din muzeul Capitolin este mentionat ” Hercoles Romillianus” (Guasco ”Mus. Capitol ” I.60. nr.30).  În Dacia Ripensis exista localitatea ”Romulianum”( Aur. Victor, ” Epit.”40) si în Thracia, localitatea ” Ramlum”.
Traditiile taranilor din Bucovina si Moldova spun ca aveau ” Tara Rohmanilor”, situata la miazazi de Moldova. ( N. Densusianu, ” Chest.ist. com Bogdanesti – Tutova). Între ei, erau rohmanii anahoreti, religiosi, ” blajini”, considerati sfinti de cei din jur, aceiasi cu ” arimpheii”, la Plinius, Cart. VI.14.2.) si la Mela ” Orb. Descr. ” Cart. I.2.19). Acesti rohmani – arimphei au fost asociati cu legenda Insulei Leuce – ”Insula Fericitilor” (astazi Ostrovul Letea), insula fiind acoperita de aluviunile Dunarii). În insula Leuce se retrageau dupa moarte, sufletele eroilor si ea este ecolul  ” Insulelor Fericite” care înainte de 10000 î.H. era Atlantida.
PELASGII ÎN ITALIA
Prima civilizatie politica, sociala si religioasa, în Peninsula Italiei, a fost datorata pelasgilor coborâti de la Carpati si Dunarea de Jos, din Peninsula Haemus (Balcani), cu mii de ani înainte de caderea Troiei  1185 î.H.) pe parcursul diverselor perioade.
Traditiile grecilor si ale romanilor mentioneaza o serie lunga de migratii pelasge. Ianus, din tara hiperboreilor ( de la nord de Dunare) s-a asezat în Peninsula Italica, împreuna cu oamenii lui, erou civilizator ca si Saturn, acesta din urma refugiat în peninsula, dupa înfrângerea lui de catre fiii sai ; Typhon, din tara arimilor nordul Dunarii), urmas a lui Saturn, învins de Joe, ca si de Hercules din aceleasi locuri nordice, care a venit cu ostiri numeroase, întemeind în Peninsula Italica multe colonii agricole (Dionysios din Halicarnas Cart. I.39-42).
O parte din populatia nordului Daciei – Ausonii – Ozoni  (Osenii de astazi) din Maramures), au fost printre primii care s-au asezat în Peninsula Italica, sub conducerea lui Auson, fiul lui Atlas, Auson fiind cel dintâi care a domnit la Roma (înca neîntemeiata, dupa istoria oficiala).
Fiul lui Hercules, Latinus – Telephus, a condus triburile latinilor (prisci – batrâni) în Peninsula Italica, înaintea venirii aici a etruscilor, urmasi ai troienilor, refugiati.
Ligurii de lânga Carpati si Dunarea de Jos, au format colonii în peninsula. (Plinius, Cart.III.21.1.). O parte dintre liguri, unul dintre cele mai razboinice triburi, se numeau ” deciates” (Plinius, Cart. III.7.1.) si s-au asezat la apusul Alpilor ; cei din Alpii maritimi aveau un oras principal numit Antipolis, acestora, romanii acordându-le cetatenia. (Plinius, Cart. III.5.5), Alte triburi de provenienta carpatica, stabilite în Alpi, se numeau”montani” (tot pelasgo- arimice). (Plinius, Cart, III.24.2) si de asemeni ” belaci”(vlaci – vlahi), ” comati” sau ” capilati”, carora împaratul Nero le-a acordat, deasemenea, cetatenia romana.
O parte dintre ” ligurii- stoeni”, asezati în centrul Peninsulei Italice, au întemeiat vechiul oras numit ” Ariminiun” (Rimini). Vechea populatie rustica de pe teritoriul Liguriei se numea, în legile longobarde, ” arimani” (Du Cange”Gloss. Med.et inf.lat, ”).
Diferitele neamuri ligure din Valea Padului se mai numeau si ”romani” – (Romaioi – Arimani) (Strabon, Cart. V.I.10). O asezare de pe teritoriul ligurilor din Alpi, se numea în epoca clasica romana ”Rama”. Râul Pad (Po) se numea în epoca ligurilor Bodincus (Plinius, Cart. III.20.8.). Acesta spune ca ligurii trimiteau la Roma casul ciobanesc (”coebanum caseum”), facut mai ales din lapte de oi. (Plinius Cart. XI.9.7.1). Ligurii aveau asezari vechi, cu numele : Luna (Frontini, ”Strateg.”III.21.) si ”Alba”.
Numele vechi al Alpilor era Albia ( Strabon, Cart. IV.6.1.). În ” Vadum Sabatium”, vechii liguri aveau muntele ”Mancelus” (rom. Muncel) C.I.L.VOL.V.nr.7749.
Umbrii, deasemenea pelasgi vechi carpatici erau faimosi.
(Pliniu, Cart. III.19.1.). Ptolemeu Cl. aminteste  o populatie din Sarmatia europana, numita ”ombrones”. Umbrii roiti în Peninsula. Italica, sunt mentionati în insriptiile romane referitoare la Dacia (Cocceius Umbrianus, pontifex civitatis Paralisensium Provinciae Daciae e Aur Umbrianus” ( C.I.L.III.nr.2866 si 864). Scymnus spune ca Latinus a fost protoparintele umbrilor ( Scymnus, ”Orb. Descr.”, v.225). Cel mai important document despre limba umbrica este reprezentat prin ” Tablele de arama” numite ”engubine” (”Tabulae Inguvinae”), descoperite în anul 1444 într-o subterana din orasul Gubbio (Iguvium), care demostreaza ca umbrii aveau aceeasi origine ca si latinii (vechi) ( Breal, ” Les Tables engubines”, I.(1875).
Istoricul Zenodot spunea ca ”umbri” ar fi numele vechi al sabinilor (Dionysius din Halicarnas, Cart. II. 49).
Astfel, pelasgii carpatici au ocupat succesiv, sub diferite denumiri (ale multiplelor triburi si conducatori), pe parcursul a mii de ani, toate regiunile Peninsulei Italice, de la Alpi pâna la extremitatile de sud ale peninsulei : Istria, Liguria, Venetia, Umbria, Etruria, teritoiul sabinilor, Latiu, Campania, Apulia, Iapygia, Lucania, Brutiu si insulele Corsica, Sardinia si Sicilia.
Aceste populatii care fundamenteaza cea dintâi viata politica, sociala, si religioasa a Peninsulei Italice, unele mai razboinice si mai faimoase, altele mai pasnice si muncitoare, precum si ” aborigenii” , ligurii, istrii, venetii, umbrii, tursenii (etruscii), sabinii, latinii, ramnii, oenotrii, peucetii, iapygii, siculii, sicanii, apartiuneau, dupa cele mai vechi traditii grecesti si romane, marelui neam pelasg. ( Nicolae Densusianu” Dacia Preistorica”).
PELASGII ÎN GALIA
Înaintede a se face cunoscuti celtii în Europa, întreg teritoriul Galiei era locuit de numeroase triburi, având aceeasi limba, legi, moravuri, credinte si erau de neam pelasg.
În Galia meridionala, între Alpi si Marea Mediterana, Pirinei, Oceanul Atlantic si Loire, locuiau aceste triburi.
Alte triburi ligure au trecut, în timpuri preistorice,din Alpi, spre câmpiile Galiei, extinzând dominatia lor, în epoca anteceltica, peste întreg teritoriul Galiei.(Arbois de Jubainville, mare istoric francez, ” Apres les Iberes, avant les celtes, ils ( les Lygures) ont domine dans le pays, qu’on plus tard appelle Gaule” ; ” Les premieres habitants”. I.p.382.).
La Eratostene (sec.III î.H.), întreaga Peninsula Iberica poarta numele de ”Liguria”, iar Marea Mediterana, în partile de sud ale Galiei, era numita la autorii greci ” Liytihon pelayos”( Strabon, Cart. II.4.4. ; 5.19 ; La Ptolemeau Cart. III.1.), iar la autorii romani ” Ligusticum mare”.  (Columellae R.R. Cart VIII.2. ; Pliniu Cart. II 46.4.). Loire se numea Liger (râul ligurilor). Aquitania, provincia cea mai însemnata a Galiei, întinsa de la Liger pâna la Pirinei, se numea la început Aremorica ( Pliniu IV.31.1.) ”Aquitania Aremorica antea dicta”.; La Iulius Caesar – ” Armorica” ( Bell. Gall. ” Cart. VII.75.).Ligurii erau mentionati în legile longobarzilor ca ” arimani”.
Pâna târziu în Evul mediu, în partile meridionale ale Galiei se vorbea” lingua romana” – cu o vechime îndepartata. În Evul Mediu, pe teritoriul meridional al Galiei se vorbea limba rustica – prisca- vulgara romana (mult mai veche decât romana – latina clasica) si se numea ” Langue d’ Oc”.
Unul dintre triburile ligure care trecusera din Galia peste Pirinei, apare în iscriptiile romane ale Hispaniei cu numele de ”longeidoci” ( longei daci) populatie cândva foarte extinsa în Galia meridionala, mai ales în regiunile locuite de ” volci”, si care a dat numele teritoriului ” Langue d’Oc”.
Unul dintre triburile care ocupau teritoriul Aquitaniei (vechea Aremorica) se numea ”datii”(dacii).
A se vedea pe harta lui Ptolemeu C1., DACIA, mentionata cu majuscule si DATIA ( singura denumire în afara de EUROPA scrisa cu majuscule. (Pliniu, Cart. IV.109) Ptolemeu C1. ”Graphia” I.206).
In epoca anteceltica, pe întreg teritoriul Galiei se vorbea aceeasi limba latina rustica ( prisca). În partile de nord ale Galiei, însa, în urma contactului cu celtii si germanicii, care îsi realizasera dialectele lor, au aparut mai multe dialecte.
În apropiere de ” datii”, în partile sudice, spre Toulouse, exista asezarea ”Sarmati” (Tabula Peutingeriana, Segm.II.1.2.).
O   alta  grupa de daci, numiti de geografii greci ”deciates” sau ”deciani”,locuiau lânga Alpi maritimi. Deciatii formau un trib razboinic si iubitor de liberate.
Ei au angajat primele lupte cu romanii în Galia si Pliniu cel Batrân îi numara printre cele mai faimoase popoare ligurice.( Pliniu, Cart. III.7.1.).
Pe lânga coastele Mediteranei, pâna la Pirinei, locuiau ” Volcae Arecomicii”   (Volcae Aremorici).
Romanii, pâna în timpul lui Augustus, numeau coastele meridionale ale Galiei  ” Provincia romana”. Volcii aremorici se bucurau de autonomie, chiar si în timpul dominatiei romane. Se administrau singuri, dupa legi proprii, nesupusi guvernarii romane a provinciei. Strabon, Cart. IV.6.4.).
Tot din perioada anteceltica existau denumirile topogafice: Ardelay, Arlelles, Ardelu, Ardeuil, Ardillats, Ardilleux, Ardillieres purtate pâna astazi de unele comune de pe teritoriul meridional al Frantei. ( Junin, ” Dict.d.communes de France”, 1851.p.19), O comuna cu numele ”Ardauli” se afla si în Sardinia. (pr. Cagliari = Oristono).
În partile de apus ale Alpilor, se exploatau minele pe teritoriul Galliei meridionale, unul din cele mai importante centre miniere fiind ” Rhoda” (denumire de origine pelasga), de la care deriva numele Rhodanului (Ronului). În apropiere era localitatea ”Boxs” (ani)= carbunari, rom. bocsa=carbunarie) (C.I.L.vol.XII.nr.1783).
O alta localitate, mai la sud, aparea în geografiile vechi ca ”Taruscon” (Tarascon) ( Strabon, Cart.IV.1.12.). In aceeasi regiune muntoasa a Alpilor, lânga ” deciati”, traia tribul ” albioeci” (Strabon, Cart.IV.6.4.), iar dincolo de Rhon, lânga  ” Volcae Arecomici”, erau ”helvii”.
În regiunile metalifere cele mai bogate din Ardeal ( România) exista localitatile : Ruda, Rodna ( cu mine celebre de argint, numite în Evul Mediu ” Rhodana”, Bocsa, Bocsani, Trascau, Albac, Ilva Mare (lânga Rodna).
Legate de limba aremorica-pelasga, erau si localitatile : Alba, Boxsani, Piscenae, Raurica, Rhoda, Ursulae, Vadum Sabatium (în rom. Vadul Sapat), Vesuna ; fluviile : Arauris, Argenteus amnis, Varus ; muntii : Albia ( Strabon, Cart. IV,6.1.) Gaura (”Itin. Hierosol. ” p. 555), Mancelus (Muncel), Matrona, Stura (Plinius, Cart.III.204), Vesulus ( muntele din care izvoreste râul Pad (Po). (Plinius, Cart.III.20.3.).
Un trib din Aquitania, stabilit lânga râul Oltis (azi Lot), apare cu numele de ”cocosates”. Omonime, pe teritoriul locuit de români : Alba, Bocsani, Pesteana, Ruda, Ursoaie, Gaura, Muncel, Stura, Cocosati si Vesul. Arauris este acelasi cuvânt cu românescul Râuri.
Vechile populatii ale Galliei spuneau ”marga” pamântului calcaros si lutos (Pliniu, Cart. XVII.4.1), folosit la îngrasarea araturilor, acelasi cuvânt fiind folosit si de români. Pentru legume, în Gallia aveau cuvântul ”legumina”-”legaria”(Varo R.R.Cart.I.32.).
Pe o inscriptie descoperita pe teritoriul volcilor arecomici, scrisa cu litere pelasge, apare cuvântul ”dede” = dedit (dedicat) (Monin, ” Monuments d’ancienns idiomes gaulois”, Paris, 1861.p.17). Toate aceste cuvinte apartin aceluiasi dialect arhaic, pe care-l mai vorbeste si astazi (cu unele transformari), poporul român de la Carpati.
În concluzie, originea geografica a celor mai multor triburi de pe teritoriul Galiei meridionale (Franta), provine de la muntii si sesurile Daciei vechi.
PENINSULA IBERICA
Înainte de ” liguri ”, alt trib pelasg important locuia pe teritoriul Galiei meridionale, începând de la Rhon ti pâna la Pirinei, ” Iberii ” .
Intervenind invazia celtilor, o parte dintre ligurii de la Alpi si de la Rhon, împinsi de celti, ocupa locurile iberilor din Gallia meridionala si îi alunga pe acestia dincolo de Pirinei, în Peninsula Iberica. Iberii din partile de apus ale Europei formau si acelasi popor cu iberii de lânga Caucazul asiatic. (Apolodor fragm.123 si 161) dupa el, iberii de lânga Caucaz ar fi fost un popor emigrat din Iberia, de la Pirinei.(cf. Varro, la Plinius, Cart.III.3.3).
Despre iberii de la Caucaz, Tacitus scrie în ” Analele” sale : ” Iberii si albanii (din partile de rasarit ale Marii Negre), locuiesc tinuturi muntoase si s-au obisnuit cu greutatile si cu suferintele. Ambele ramuri erau pelasge. Si vechile genealogii etnice considerau pe iberii de apus drept frati buni  cu locuitorii primi ai Italiei. (Isidor, ”Orig.”Cart.IX.2. ; 26-29: ”Filii igitur Iahpet…Iuvan a quo Iones…Tubala quo Iberi qui et Hispani; licet quidam ex eo et Italas suspicentur. ”
În timpurile romane, numele iberilor din Peninsula Iberica disparusera aproape total.
Când legiunile romane patrund pentru prima oara pe pamântul Hispaniei, aceasta era ocupata de populatii de pastori, agricultori si mineri din vechea familie a pelasgilor iberici.
Noi serii de migratii erau formate din triburile si gintile : Albocenses, Ambirodaci, Ablaidaci, Avlaidaci, Arevaci, Argeli, Aurienses, Barbarium, Berones, Bibali, Bursaonenses, Calnici, Comanesciqi, Cosetani, Dagences, Deciani, Ergavicenses, Gruii, Ilergetes, Ilaraugatae, Ossigi, Indigetes,Lacetani, (Letani), Longeidaci, Lunarii, Peleondones, Orientes (Aurienses), Turdetani, Turduli, Tarragonenses, Vaccaei, Vascones, Virvesci, si Vloqi (Vlachi-Vlohi -Valahi).
Între toate aceste triburi, cei mai importanti, ca numar si stare sociala, erau turdetanii. Erau stabiliti în partile meridionale ale Peninsulei Iberice, în regiunile de astazi ale Sevilliei si Granadei. Turdetanii se ocupau mai ales cu exploatarea minelor de aur, de argint, de fier si de staniu. (Strabon, Cart.III.2.3.) si formau acelasi popor cu turdulii-” Turdulii veters” din Lusitania (Portugalia) ( Plinius, Cart.IV.35.1).
Turdetanii, spune Strabon, sunt cei mai învatati dintre toti hispanii. Ei se folosesc de gramatica : au o descriere a traditiilor proprii, istorice; au poeme si legi scrise în versuri vechi, dupa cum spun ei, de 6000 de ani (Strabon Cart.III 1.6). Dupa nume, moravuri, ocupatii si particularitatile idiomului lor, turdetanii se dovedesc a fi din rasaritul Europei, de la Carpati. (În cazul în care erau urmasi directi ai supravietuitorilor Atlantidei, s-au refugiat în timpul glaciatiei Wurm, în  Spatiul Carpatic. M.AL.Orescu). Urme ale vechilor lor locuinte si ecouri ale numelui lor se afla si astazi în Transilvania si Ungaria (pe atunci Pannonia dacica).
Turda (ungureste Torda) este unul dintre cele mai vechi orase ale Transilvaniei. (În jurul Turdei s-au gasit obiecte din epoca de piatra.
Situata lânga poalele muntilor auriferi ai Transilvaniei si pe malurile râului Arges (Aureus), Turda a fost timp de trei secole( XIV-XVII) capitala legislativa a Transilvaniei”, desigur pe baza unei vechi traditii istorice. Turdetanii se mai numeau ” turdi” si ”turtulani” (St. Byzantinul ”Toirditania”.
În Peninsula Iberica exista si o regiune numita ” Turta”.(Turtam regionem dicit Cato apud Charisium”, 2.p.190 (Mullerus, ” Ptolomaei ” Geogr, ”I.107).
De aceleasi origini se leaga si numele altor localitati carpatice. Doua sate de pe valea Muresului se numesc ”Turdas”, unul lânga Orastie si altul aproape de Aiud, Orastie fiind una dintre cele mai importante asezari neolitice din Transilvania. (Goos, ”Chronikd.arch. Funde Siebenburgens ”p. 56-59).
Un al treilea sat ”Turda” se afla pe Valea Somesului, în nordul Transilvaniei. Alte trei sate cu numele ” Turda” sunt în comitatele Bihor, Beches si Zapolti. Alt sat ”Tordat” (comuna Iaurin), ” Tordacs” (comuna Alba Regala), ”Turdanisch”(Carintia), toate indicând directiile migratiilor turzilor ( turdetanilor) peste Pannonia, catre Alpi si Pirinei. Patronimul ”Turda” este raspândit pe Valea Ariesului (Transilvania).
În nordul Peninsulei Iberice, cele mai celebre mine figurau, în epoca romana, sub numele de ” Metalla Alboc” (ensia), în Transilvania(comuna Albac) cu locuitori mineri la mine de aur. Din aceste locuri izvoreste râul Aries.
Între populatiile hispanice locuitoare la poalele Pirineilor, cei mai vigurosi, iubitori de libertate si mai bine organizati sub aspect militar erau ”pelendones”. (Pliniu Cart.III.4.10 ; Ptolemeau Cart. II.6.53. si 55). Erau stabiliti lânga izvoarele râului Darius (Duero) si au purtat lupte contra romanilor, împreuna cu vecinii lor,  ” arevacii”. Numantia, centrul puternic de aparare, a fost distrus de romani în anul 133 î.H.
Peledonii din Peninsula Iberica erau acelasi popor cu ”peledonii” Daciei. (Tabula Peutingeriana Segm. VII.4.). Localitatea Pelendona este mentionata în Tabula Peutingeriana, localitate aflata în Dacia Malvensis, pe drumul spre Amuria (Gura Motrului), catre Romula (Resca).
În apropierea peledonilor hispanici se afla orasul ”Uxama”, mentionat de inscriptiile romane, vechii lui locuitori fiind originari din rasaritul Europei, de pe teritoriul Sarmatilor. Uxama era un oras înconjurat cu ziduri sarmatice, iar locuitorii lui aveau obiceiuri sarmate. (Silii Italici, ”Pun. ”Cart. III.v.384 si urm.  ”Sarmaticos adtollens Uxama muros”, ” Uxama Argelae” (Ptolemeu Cart.II.c.6.55).
Pe o incriptie latina din Lusitania se mentioneaza o femeie”Cornelia”…Uxame (n) sis Argelorum” (din Uxama Argelae). (C.I.L. voII.nr.4306.).
Uxamenii îl venerau pe Hercules (C.I.L.vol. Iip.387). Wolff, în articolul ” Die Landesnamen Siebenburgens” spune :  ” Das rumanische Ardial-Ardeal ist der uralte Lansname Dakiens…und das magyarische ”Erdel” ist eine blosse Nachbildung des Ardeal”. (Koresp.-Blatt.d.hereines f.sieb. Landeskunde,X.50.).
Acesti locuitori din Uxama aveau numele personale cu terminatia ”o” : Arraedo, Atto, Crastuno, Dacilico, Eburaneo, Magulio, Ranto, Urcico, numiri de ginti sau triburi date catunelor : Calnici, Coronici, Coronesti, Comenesciqi. (C.I.L.vol II, p. 387). Pe teritoriul apusean al Tarii Românesti, nume de catune si comune : Câlnic, Cornesti, Corobesti, Comanesti, satul Erghevita, omonim cu Ercavia ( Ergavicenses, Ergevicenses din Tarraconia C.I.L.vol. Iip.387).
Triburile hispanice emigrasera de pe teritoriul Olteniei de astazi.
În afara de Numantia, renumita capitala a pelendonilor în Hispania Tarragonense, era si  ”Sagunt”, pe tarmul M. Mediterane, locuitorii având traditia ca strabunii lor au emigrat în timpuri îndepartate, din rasaritul Europei, din ”Ardea” din nordul Istrului (Dunarea), de care aminteste în istoria lui si Alexandru cel Mare. (Strabon Cart.VIII.5.9.) : aceeasi Ardea din care îsi trageau originea locuitorii din Uxana Argelae (Argelum) –Uxena – Uxana.
Ausonii (osenii maramureseni), ”Ausonia Saguntus”, la Titus (XXI.7.14.), ca si ausonii din Apulia (Italia) al caror stramos era Atlas (reprezentat ca sustinând globul pamântesc, pe un vas din Apulia si pe o oglida etrusca de la Vulci. (Daremberg ” Dic.d.ant.v.Atlas”).
(Aceasta metafora cu Atlas vrea sa spuna ca acest erou învatat detinea cunoasterea lumii; tot o metafora reprezinta si lupoaica etrusca, initial fara cei doi gemeni, Romulus si Remus, apoi acestia fiind adaugati la romani, care stiau prea bine ca ”mama-obârstie” era lupoaica- lupul daco – getic, din care au descins celelalte popoare pelasgo-latine si Eturia si Roma.) (M.AL.Orescu).
Triburile liguro-dace trecusera prin regiunile Alpilor si ale Galiei meridionale, în Peninsula Iberica. ”Longeidocii” din Peninsula Iberica apartineau populatiei numeroase a volcilor din Galia meridionala (volci-volhi-vlahi), unde denumirea geografica de Languedocia – Langue-d’oc este cunoscuta, numindu-se Languedocia pâna în Evul Mediu.
Couneidoqii au denumit muntele Caunus din regiune pelendonilor ; arronidaccii erau tot daci-arimi.(C.I.L. vol. II. Nr.2697).
Este clar ca pe teritoriul Peninsulei Iberice exista o veche populatie de origine daco-getica si illirica (înruditi), fapt dovedit de orasul ” Deciana”, la poalele Pirineilor; patronimele: Decianus, Davus, Docius, din inscriptiile hispane si tribul ” dagences” (dagenses), ”dagae” fiind numele dacilor orientali de pe Tabula Peutingeriana.
În poemul epic german ” Rabenschlacht”, este mentionat Tubal, stramosul legendar al populatiilor prime hispanice, sub numele de ” Tibalt von Siebenburgen (Transilvania). (Grimm, ”D.Heldensage”, 104, 212).
Aceeasi provenienta si origine geografica aveau triburile ” iler-getes” (ilarangatae). (Plinius si Titus – ” Ilergetes” la Strabon si Ptolemeu – ” Ilergetae” ; la Hecateu ” Ilaraugatae” fram.15) si ”misgetes”.
Doua orase din Peninsula Iberica, unul din Baetica, altul din Tarraconia, aveau numele” Iluro”. Al treilea oras ”Iluro”, era dincolo de Pirinei, în Aquitania, cu o populatie din Illyria – ” Ilercaones”( la Titus), ” Hercaonenses” (la Caesar), Illurgavonenses : Caunii, (la geografii greci). Chaones erau în vechime unul din principalele popoare. Ilercaonii, un trib emigrat, de illirocaoni si în apropiere de ei, Muntele Caunus, din care izvora râul Durius. Înruditii cu caonii erau ” couneidogii” (caunodacii).
O moneda ”barbara” din regiunile inferioare ale Dunarii a purtat inscriptia ” COVNV”, o alta ” COVNVS”. (Arhiv.d.Ver.f. sieben Landskunde”, H.F.XIV.85).
De la Dunarea de Jos (de la cataracte la varsare) erau si ”indigetes” (sindi-getae) si misgetes (myso-getae);  Illergetii si indigetii erau vecini, sub si poalele Pirineilor, ca nationalitate omogena. În luptele lor cu romanii, au avut aceeasi istorie si soarta. Orasul principal al indigenilor se numea Deciana. ( Ptolemeau Cart.II,6,72); Ravennas ”Deciana” si ”Diciana”).
Si Tarranconi, tarraconenses, tarcani proveniti din Carpati. Sate cu numele ”Tarkanz” ( Tarcaia), în comitatele : Bihor, Heves, Zemplion, Borsod si dincolo de Dunare, si în comitatele : Iaurin si Tolna. (Lipszkz ”Re,.loc. Hungarie” p.672).
A mai existat o alta ginta pelasga, în Hispania, numita” Vloqi = Vlaci.
Pe o inscriptie de mormânt din Tarraconia, descoperita în apropiere de Madrid, este mentionat un ” Britto”, fiul lui Daticus, din ginta vlaquilor. (C.I.L.vol II.nr.6311).
Acestia erau populatii pelasge, stabilite si în Elada, Thracia, Illyria, Scythia. Populatiile razboinice din nordul Peninsulei aveau obiceiuri comune cu cele ale galilor, scythilor si thracilor. ( Strabon ” Geografia” Cart. III.4.17).
Un promontoriu al Hispaniei de nord se numea, în geografie veche, ” Scythicum”(Mela, Orb. Descr. Cart.III.1.).
”Concanii”, care formau în Cantabria un trib independent, erau massageti (scythi) (Silius Ital. 1..III.v.360-61.) Cantabrii foloseau fluierului pastoral si trâmbita, la hotare, pana noaptea, târziu (Strabon, Cart.III.3.7.). ”Callacii” din apusul Pirineilor, aveau  jocuri cu strigaturi în versuri, petreceri sociale (Sillius Ital. Cart. III.v. 345 si urm). Femeile hispane purtau haine brodate cu flori si valuri pe cap (marame) (Strabon Cart. III.3.7. ; 4.17.).
Vechile populatii hispanice aveau aceeasi limba latina-vulgara-prisca (batrâna), ulterior corupta de cuvinte celtice, grecesti si microasiatice. Limba turdetanilor, în timpul lui Strabon (sec.I.î.H) era aproape o latina italica. (Strabon ”Geogr.Cart . III.2.15.).”
Tacitus mentioneza în”Analele istoriei” ca în timpul lui Tiberiu,  un taran din Tarraconis (tara conilor) vorbise în fata tribunalului roman, în limba parintilor sai ” Sermone patrio”..
Titus relateaza doua covorbiri avute în anul 209 î.H., de catre Scipio Africanul, în Hispania : una, cu sotia lui Mandonius, un frate al regelui ilergetilor si alta, cu un principe celtibar, Allucius, a carui logodnica, de o frumusete extraordinara, a fost adusa la Scipio. Titus Cart.XXXVI.c.49-50), conversatii purtate fara interpret.
La triburile hispanice existau localitatile : Alba, Argenteola, Arsa, Arsi, Baniana, Banienses, Blanda, Blandae, Ceresus, Ceret, Lancia Plumbarii, Plumbaria, ins. Rhoda (Rhoda), Turbula, Urson, Ursoane,Vesperies ; muntii Argenteus mons, Cuncus promont. (Plinius Cart.IV.35.4 ; Strabon Cart .III.1.4), Lunarium promont fluvii : Alba, Florius, Pisoraca ( C.I.L.vol.II nr. 4883).
Terminologia metalurgica a triburilor hispanice,  reflectata în nume de asezari :  Argentcola, Argenteus mons (munte), Baniana( în Turdetania), Banienses (în Lusitania) ( tit.nr.760), (Bania, la românii din Transilvania (banie, baie), locul unde se extrag metalele. În Lusitania era si râul Baenis ( Srabon III.3-4). Alta asezare a Hispaniei, Baenae avea denumirea de Valebanae ti pe teritoriul Galliei (Ausonii din Transilvania (osenii), primii asezati si în Peninsula Italica).
Denumirea ” alutatium” semnifica ” aur aflat pe suprafata pamântului”(adus de aluviuni”. (Plinius XXXIII.21.) (aurum inventum) : ”aleutia” – minele în care se folosea apa pentru spalarea si alegerea aurului din substante de alta natura : aceleasi cuvinte au existat odata si în Dacia (Pliniu Cart. XXXIV.47.), ca dovada, numele Oltului – Alutus, în care odata se spala aurul cel mai bun ”balucem ” (balux s. baluca)- ” graunte mai mici de aur din nisipul râurilor” – rom. ”beuta”= pietricica alba, adusa de curentul apelor; ” palacras (palacra) ” bucati mai mari de aur masiv”.(Plinius Cart. XXXIII.c.21).
Un sanctuar dedicat ” Lunii luminatoare” (Strabon Cart.III.1.9.) al Dianei sau Luna, cu epitetul de” Lucifera”, la Cicero (N.D.III.17).Un sanctuar era dedicat de catre locuitorii din Hispania meridianala, numindu-se ” Lucem dubian” (duvian = divina( în dialect hispan.
Scrierea limbii hispanice a populatiilor din Tarrasconia (C.I.L.vol.II.nr. 4424, 4318) era aceeasi cu vechea scriere a Daciei, ale carei nume s-au pastrat pâna astazi la plutasii români de pe malurile Bistritei, si Dacia fiind mostenitoarea civilizatiei (si scrierii) atlante, descoperita de M.AL.Orescu în pestera Altamira-Spania.(2008).
În timpul lui Pliniu cel Batrân, 50 de orase ale Hispaniei aveau cetatenie romana – ” jus Latii antigui” sau  ”veteris”.( Pliniu Cart. III.3.1.) 4.1. ;IV.35.-5), iar în anul 75 d.H., împaratul Vespasian a acordat cetatenie romana întregii Hispanii. (Pliniu Cart.III.4.15).
Peninsula Iberica avea o populatie de origine latina (prisca), preexistenta cuceririi romane. În concluzie, pelasgii emigranti în mare parte de la Carpati, au fost cei care au readus civilizatia (atlanta) în Galia meridionala si în Hispania.
cs. dr. Michaela Al. Orescu

ADAMCLISI,MONUMENTUL TRIUMFAL AL REGELUI BUREBISTA-articol de Virgiliu Oghina-Dacia Magazin

Studiul de faţă, Adamclisi - Monumentul Triumfal al
Regelui Burebista, are menirea să scoată la iveală unele
greșeli din trecut și să elaboreze interpretări noi, care să
contribuie, pe de o parte, la îndreptarea acelor greșeli, ce
dăinuie de mult timp și în al doilea rând, să pună în
adevărata sa lumină cultura și vrednicia poporului dac,
al cărui urmaș direct este poporul român.

 BUREBISTA REGELE DACILOR                                     

Rezultatul cercetarilor a fost surprinzator. In loc de asemanari si similitudini cu alte monumente romane contemporane, am constatat deosebiri esentiale, pe baza carora am elaborat interpretari noi, ce par mai apropiate de adevar, fiind sprijinite pe dovezi certe si evidente. Concluziile cercetarilor noastre arata ca Monumentul de la Adamclisi nu este trofeul lui Traian, ca scenele de pe metope nu reprezinta luptele romanilor cu dacii din iarna anului 101-102 din Dobrogea, ci luptele dacilor cu o armata de invazie venita din Orientul Apropiat, lupta ce a avut loc intr-un sezon cald de vara. Descifrarea tainelor acestui monument necesita cunostinte aprofundate in domeniul culturii spirituale a popoarelor antice, deoarece pe Monumentul de la Adamclisi se afla simboluri ce reprezinta taine ceresti, cunoscute in antichitate numai de initiatii marilor temple.
Pentru aceasta, consider studiul de fata ca o varianta noua fata de tot ce s-a scris pâna acum, care vine sa imbogateasca fondul de cunostinte cu privire la acest monument si sa ofere o cale de cunoastere a adevarului istoric din acea epoca. Monumentul de la Adamclisi este el in adevar trofeul lui Traian? Sunt multe dovezi contrare unei astfel de ipoteze. Iata câteva mai importante: Luptele lui Traian cu dacii in Dobrogea au avut loc in iarna anului 101-102, cu alte cuvinte in lunile decembrie, ianuarie si februarie. Sculpturile Monumentului nu arata nici o marturie de iarna, ci din contra, un sezon cald de vara. Sunt aratati luptatori goi pâna la brâu, desculti sau cu sandale, copaci infrunziti, stejari infrunziti cu ghinda ajunsa la maturitate, ce indica cu precizie lunile iulie si august ca data când a avut loc batalia. Din moment ce sculpturile de pe monument arata un sezon de vara al luptelor, se poate spune cu toata certitudinea, ca ele se refera la o alta batalie decât cea a lui Traian cu dacii din iarna anului 101-102. Izvoarele istorice spun ca dacii au fost ajutati in luptele contra romanilor din Dobrogea de o formatie de cavalerie sarmata.
Sculpturile de pe metope nu arata nici un adversar calare, nici un calaret sarmat, asa cum sunt ei reprezentati de reliefurile de pe Columna lui Traian, ce se refera la primul razboi cu dacii. Faptul ca pe Columna este reprezentata lupta cu cavaleria sarmata si ca pe Monumentul de la Adamclisi lipseate o astfel de reprezentare, desi Monumentul este cladit tocmai in regiunea unde au avut loc acele lupte, constituie inca o dovada certa ca metopele se refera la o alta batalie decât aceea a lui Traian din Dobrogea. In acest caz ramâne de lamurit cine sunt beligerantii si care este data acestor lupte. Calaretii de pe metope, presupusi romani de Gr. Tocilescu, sunt imbracati in camasi de zale din fier sau cu solzi din piele dura. Unii sunt cu capul descoperit (Metopele 1 ai 2) iar altii poarta coif metalic pe cap. Toti sunt inarmati cu sulita, sabie si scut (Metopele 3, 4, 5, 6 ai 7). Daca acestia ar fi in adevar calareti romani, ar trebui sa fie la fel imbracati si sa poarte aceleasi arme ca cei reprezentati pe reliefurile Columnei. Calaretii romani de pe columna au imbracaminte din pânza de in, sau cânepa, si pe deasupra poarta o tunica confectionata dintr-un material mai gros, ce pare a fi din piele supla, terminata pe solduri si la mâneci cu colturi in forma de dinti de fierastrau. Calaretii romani de pe columna se deosebesc in totul de cei de pe metope. Aceasta deosebire spune de la sine ca, luptatorii calareti de pe metope nu sunt romani, neavând nimic asemanator cu calaretii romani de pe Columna. O alta constatare care surprinde este ca luptatorii calareti de pe metope nu seamana nici cu calaretii daci reprezentati pe Columna.

Deosebirile constatate ne spun ca metopele reprezinta calareti dintr-o alta armata ai sigur din alt timp. Infanteristii, considerati pâna acum soldati romani, reprezentati pe metope, au o caracteristica comuna, aproape toti sunt imbracati in zale de fier ai inarmati unii cu sulita, sabie ai scut, altii cu pilum, sabie si scut, iar altii numai cu sabie si scut. Infanteristii zisi romani de pe metope nu au nimic comun cu infanteristii reprezentati pe Columna, care sunt imbracati in tunica scurta, de pânza sau de piele supla, terminata pe solduri si la mâneci cu colturi in forma de dinti de fierastrau. Invadatorii infatisati pe metope ca si prizonierii de pe metope si cei legati cu mâinile la spate de câte un copac, au aspect oriental, cu barba lunga si ascutita, unii cu barba lunga impletita in suvite subtiri dupa moda persana si asiriana antica. Pe cap poarta boneta impletita. Unii din ei poarta la boneta, in partea dreapta, un ciucure. Acest ciucure a fost confundat de cercetatorii care s-au ocupat de Monumentul de la Adamclisi, cu nodusul format din parul capului, purtat de unele triburi germanice si a provocat multe discutii contradictorii si fanteziste. Intre nodusul din par si ciucure exista o deosebire tipica. Nodusul este o legatura plata putin proeminenta, pe când ciucurele are forma aproape sferica. Ciucurele pe metopele 17, 20 dar mai cu seama pe metopa 23 este redat in relief pronuntat, ceea ce il face de neconfundat cu nodusul. La stabilirea tipului unei persoane este necesar sa se ia in considerare cât mai multe semnalmente caracteristice.

Germanii pe Columna sunt aratati ca aliati ai romanilor, deci ei nu pot figura in acelasi timp si ca adversari in tabara dacilor. Ei pe Columna sunt reprezentati cu capul descoperit, barba tunsa scurt si cu pantaloni din pânza neteda. Luptatorii adversari de pe metope poarta pe cap boneta crosetata cu un ciucure in partea dreapta, barba lunga si impletita in suvite subtiri, pantaloni crosetati cu dungi adânci, iar ca profil moral, total diferiti de cel al germanilor de pe Columna.Toate aceste deosebiri resping ideea ca luptatorii ce poarta un ciucure la boneta de pe metope ar fi de origine germana. Dar nu numai intre armate exista deosebiri esentiale, ci si in portul femeilor dace. Femeile dace reprezentate pe metopele 48 ai 49 sunt imbracate cu rochii lungi, ce lasa sa se vada numai laba piciorului descult, un fel de camasa dreapta, cu mânecile scurte si incretita la gât, ce amintesc de iile portului national al româncelor. Peste mijloc sunt incinse cu un cordon rasucit in forma de frânghie.
Au capul descoperit si parul adunat si prins la ceafa. Femeile dace reprezentate pe Columna poarta haine mai evoluate si cu un rafinament superior. Rochiile sunt lungi si cad in pliuri ample iar mânecile sunt lungi. Pe deasupra rochiei poarta un fel de sal prins in fata sub sâni, printr-o brosa, care cade in falduri largi peste coapse in jos catre spate pâna sub genunchi. Parul capului este legat cu o naframa la ceafa, in picioare poarta incaltaminte uaoara. Concluzia ce se poate formula din deosebirile imbracamintei femeilor dace, este ca Monumentul de la Adamclisi este mai vechi decât Columna, cu o epoca istorica, cu un numar de ani suficient de mare ca portul femeilor dace sa poata evolua de la forma Adamclisi la cea de pe Columna. Monumentul de la Adamclisi pare a fi de origine dacica

 

Un studiu al compozitiei Monumentului conduce la convingerea ca el ar fi opera unui initiat. Scriitorii antici sunt unanimi in a spune ca Marele Preot al dacilor cunostea tainele Cerului si ale Pamântului, cu alte cuvinte el era un initiat in stiintele spirituale. Semnele geometrice de pe Monument sunt simboluri, care in limba initiatilor reprezinta forte ceresti ajutatoare omului. Pentru restul oamenilor aceste semne nu au nici un inteles, pentru ca nu stiu ce reprezinta ele. Acest fapt ne face sa credem ca Marele Preot al dacilor ar fi fost singurul in stare sa conceapa compozitia Monumentului de la Adamclisi, pe motiv ca nimeni altul nu era in stare de o asemenea conceptie, in spatiul in care a fost construit.

Existenta ei dovedeste asadar, cauzele bataliei si motiveaza importanta victoriei repurtata de daci asupra invadatorilor. Ea justifica construirea Monumentului de la Adamclisi, ca simbol al salvarii poporului dac. Semnele geometrice de pe parapetul crenelat de pe placile de piatra care separa sculpturile prizonierilor, nu fac parte dintr-un alfabet vechi oriental necunoscut, dupa cum a spus C. W. Wutzer, ai nici nu sunt simple elemente de ornamentatie,  ci sunt simboluri, care dupa credinta poporului dac reprezinta fortele cerului, care i-au ajutat pe daci sa-i invinga pe dusmani. Prezenta acestor semne pe Monumentul de la Adamclisi este o dovada certa in plus, ca autorul Monumentului nu poate fi decât Marele preot Deceneu si regele Burebista, care cunosteau tainele cerului, dupa cum atesta izvoarele istorice vechi. Fresca crenelurilor cu prizonieri incadrata de semnele geometrice s-ar putea traduce in vorbe astfel: Mica armata dacica a invins marea armata de invazie cu ajutorul cerului, iar pe dusmani i-a dat legati in mâinile dacilor.