Cultul Cavalerilor Danubieni

Cei doi Zamolxis, simbol al libertatii
Una dintre cele mai misterioase religii cu radacini in Dacia preistorica si a carei continuitate a atins secolul XIX, a fost Cultul Cavalerilor Danubieni. Singurele marturii existente sunt niste basoreliefuri si niste monumente. In comparatie cu alte monumente religioase, cele inchinate cultului Danubian sunt turnate in plumb, material care, in credinta stramosilor nostri apartinea lui Zamolxis. Pana la ora actuala monumentele contin secvente cu un singur Cavaler, cu 2 Cavaleri si o Mare Zeita si cu scena unui banchet sacru oferit invingatorilor. Dupa cum se stie, dacii erau unul din putinele popoare care ni ciopleau chip pentru zeii lor. Moda asta a fost introdusa de romani, mai precis de colonistii veniti in Dacia. Fiecare din scenele reprezentate sunt o continuare a cultului lui Zamolxis, mai exact, o preluare a acestui cult de catre invingatori si de catre popoarele cucerite de ei. Romanii au facut mai mult: au recunoscut superioritatea lui Zamolxis, a straniului Cavalerul Danubian, punandu-si principalii zei in urma acestuia pe diferite monumente. Faptul ca noua religie s-a raspandit dupa cucerirea unei parti din Dacia de catre romani (Traian a cucerit 14% din teritoriul dac), arata dorinta in reintregirea tarii si faptul ca dacii liberi ii sprijineau pe fratii lor aflati sub ocupatia romana.

Basoreliefurile in care apar cei doi cavaleri si Marea Zeita ii reprezinta pe cei doi gemeni Zamolxis care, impreuna cu Zeita Bendis, ocrotitoare a Daciei, au format prima trinitate de dinaintea crestinismului, aratand, totodata si dorinta reintregirii tarii venita atat din partea dacilor aflati sub ocupatia romana cat si de dincolo de frontiera, din teritoriul controlat de dacii liberi. Era simbolul Patriei care hranea acelasi popor, acum impartit in doua, dar care avea aceeasi credinta, aceeasi limba si aceleasi teluri primordiale.  Cei doi Cavaleri erau inarmati fie cu o lance, fie cu securea dubla, avand pe cap nu cusma dacilor ci misterioasa boneta frigiana, caciula rosie simbol al luptei pentru cucerirea libertatii folosita in toate timpurile, din antichitate si pana in vremurile moderne de catre toti conducatorii armatelor care luptau pentru eliberarea tarilor lor sau pentru eliberarea din sclavie (sa nu uitam ca armata lui Spartacus avea ca simbol boneta insotita de numarul legiunii, a cohortei si a manipul-ului respectiv). De asemenea, Cavalerii purtau steagul dac, celebrul dracos cu cap de lup si trup de sarpe. Multi s-au intrebat ce reprezenta steagul dac si fiecare a incercat sa-I dea propria explicatie, fara sa priveasca  dincolo de mistica getilor. Lupul este simbolul zeului suprem al Universului, Dac-sha, amintit in vedele indiene ca tatal triburilor dace, iar sarpele este simbolul lui Zamolxis, stapan al lumii de dedesubt, aflata dincolo de granita mortii.

Pasarea Phoenix si Corbul, doua pasari nemuritoare

Dacii au fost singurul popor  a caror credinta depasea marginile propriei tari cat si marginile Pamantului. Credinta lor a fos una universala. Pe aceleasi basoreliefuri mai intalnim 2 reprezentari a caror intelegere apartine doar initiatilor. Este vorba de pasarea Phoenix, pe care multi istorici au descris-o ca fiind un vultur. Cea de a doua este un corb. Dureros este ca multi dintre istorici sunt simpli functionari care au invatat pentru a ajunge in functia respectiva, care, in necredinta lor, nu au putut privi catre maretia poporului nostru si a stramosilor nostri. In credinta pelasgilor, stramosi ai dacilor, pasarea Phoenix reprezenta renasterea spirituala a unui popor. Un monument extrem de important in acest sens il reprezinta celebrul Tezaur de la Pietroasa, carora istoricii romani, in nestiinta lor sau in reaua lor credinta, I-au spus <Closca cu puii de aur>, cand de fapt ea reprezinta pasarea nemuritoare si puii sai, simbol al renasterii permanente a poporului nostru. Iar cea de a doua pasare, corbul, este intalnit mereu ca un mesager intre lumea celor vii si lumea celor plecati de aici, dacii fiind convinsi ca nu exista moarte ci doar o trecere catre viata adevarata. Sa nu uitam ca, dupa mai bine de 1000 de ani, corbul va deveni simbolul uneia dintre cele mai renumite familii nobile din Transilvania, familia Huniazilor care au dat natiunii romane pe cel mai viteaz conducator de osti, Iancu de Hunedoara.

Neofitii treceau probe de curaj si mureau simbolic

Unul dintre elementele misterioase ale cultului era faptul ca initiatii nu consumau nici un fel de carne ci doar peste, aliment care purifica trupul, alungand demonii. Ne mai miram oare ca dacii au fost crestinati atat de usor de Apostolul Andrei, cand acestia posedau, innainte de venirea discipolului lui Isus, toate elementele crestine?
Din pacate, la ora actuala nu au fost descoperite temple ale cultului Danubian, dar se presupune ca acestea s-ar fi aflat in munti, in pesteri greu accesibile neofitilor. Cei care doreau sa devina Cavaleri ai Libertatii, respectiv ai Ordinului Danubian, trebuiau sa treaca anumite teste, examenul final fiind dat in zona muntoasa unde viitorul cavaler urma un ritual de purificare si renastere spirituala. In basoreliefuri apare ritualul de inghitire a candidatului de catre un dragon (balaur in credintele populare), urmata de sosirea unui Cavaler al Ordinului care invingea balaurul, simbol al raului si il scotea din burta pe viitorul cavaler, care invia si devenea unul dintre membrii ordinului, purificat de insusirile negative.

Ei invingeau intotdeauna

Mai mult, in randurile danubienilor erau acceptati numai nobili. Si asta nu dintr-o discriminare de rasa, ci pentru ca meseria nobililor era razboiul. Oamenii liberi munceau pamantul si doar in caz de primejdie veneau sub arme, pe cand nobilii se pregateau permanent in arta razboiului. Ordinul Cavalerilor Danubieni reprezenta elita tarii, ii reprezenta pe cei mai buni razboinici si pe marii preoti, pastratori ai ritualurilor stramosesti. Si nu intervenea intr-o lupta decat atunci cand era amenintata insasi integritatea tarii. Pentru ca una din conditiile de supravietuire era anonimatul. Sa nu uitam ca, dupa mai bine de 13 secole, ii vom intalni pe acesti cavaleri reorganizati sub Ordinul Dragonului, ordin a carei paternitate si-au insusit-o maghiarii si popoarele germanice, ordin din care au facut parte toti marii nostri domnitori din toate cele trei tari romane. Daca intelegem taina acestui Ordin de lupta poate intelegem si cum a fost posibil ca voievozii nostri, cu o mana de viteji, sa bata de atatea ori armatele numeroase ale imperiilor vecine, venetici fara tara si fara credinta.
Eliszar 

Zeiţa Hestia

Zeiţa Hestia

Zeiţa Hestia ori Hesta,  al cărei nume semnifică cămin sau casă, a fost zeiţă a vetrei şi a focului sacru la străbunii noştri Geo-Daci.  “Trebuie reţinut faptul că Focul Sacru sau Focul Viu nu era altceva decât o imagine a Soarelui ceresc – Marele Zeu. Soarele de andezid de la Sarmizegetuza nu este altceva decît vatra altarului reginei Hestia ( Vesta), vatră pe care ardea focul nestins.  În ceea ce priveşte Marele Sanctuar circular, dacic, aflăm că absida centrală avea „34 de stâlpi de lemn dispuşi în formă de potcoavă, iar la mijloc „era vatra focului sacru”. După Palladio aflăm că ambele temple ale zeiţei Vesta de la Roma, aveau aceeaşi formă (de potcoavă). Este bine să se ştie sau să se reţină faptul că, cultul zeiţei Hestia în Grecia şi la Roma a fost dus de Traco-Daci, înainte de întemeierea acestui oraş peninsular.”

Că zeiţa Hestia aparţine strabunilor noştri şi nu grecilor sau  romanilor, este probat de cele mai vechi urme de civilizaţie din lume, descoperite în România, la Cotu Miculinţi, în judeţul Botoşani; printre altele, fiind descoperite şi cele mai vechi locuinţe din lume (bordeie) datînd de acum 20.000 de ani, avînd în centru vatra străbună. Marija Gimbutaş declara: “România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6.500- 3.500 i.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europene, patriarhale, de luptători din epocile bronzului şi fierului”

În aceasta perioadă a matriarhatului se înscrie viaţa şi activitatea reginei Hestia a strămoşilor geto-daci. Primul scriitor antic care aminteşte de Hestia este Herodot (425 d.Hr). El spune că sciţii se închinau “înainte de toate, la Hestia apoi la Zeus şi la Geea”. Tot el aduce un amănunt: “în limba scită Hestia se spune Tabiti”. Deci, zeiţa focului la sciţi purta numele de Tabiti. Trebuie să menţionăm că de la traci, zeiţa Hestia, în acest timp, trecuse în olimpul grecesc. Hesiod alcătuise o teogonie după bunul lui plac, “ca să pună ordine” între zei”. În felul acesta zeiţa geţilor Histia sau Hestia devine tacit zeiţă a grecilor.

Tot Herodot, menţionând luptele lui Darius cu sciţii arată ca Idanthyrsos, regele acestora a spus solului trimis de perşi: “Ca stăpân eu recunosc decat pe Zeus, strămoşul meu, şi pe Hestia regina sciţilor. Prin sciţi el înţelege pe geţi. Situaţia Hestiei este clarificată pe parcurs de Diodor din Sicilia, care scria:  “La aşa numiţii geţi, care se cred nemuritori, Zalmoxis susţinea că şi el a intrat în legătura cu zeiţa Hestia. Zalmoxis a fost aducătorul Belaginelor (a Legilor Frumoase) pe care le primise de la regina fecioară Hestia.” “Acestă ignorare a cultului Zeiţei Focului, a rolului lui Zamolxis de intermediar între divinitate şi om, a dus la concluzia eronată că dacii ar fi fost politeişti. Repetăm: Zamolxis, regele Dacilor, a primit Beleaginele de la zeiţa Hestia, după cum la arieni, Zarathustra a primit legile „de la o zeitate bună”

Legile Belagine (legile frumoase), un cod moral şi spiritual de viaţă de care amintesc mulţi autori antici, astăzi este însă necunoscut. Este posibil ca şi informaţiile spirituale şi ştiinţifice, inclusiv astronomice/astrologice, să aibă aceeaşi sursă: comunicarea cu zeiţa Hestia sau cu alte entităţi spirituale.”  Hestia sau Histia, zeiţa geţilor, ca pământeană, a fost regină a strămoşilor traco-daci în perioada matriarhatului, o regină fecioară, care în cea mai îndepartată antichitate a organizat statul strămoşilor traco-geţi şi cultul focului în vatra “Cetăţii Regale”, o mică fărâmă din soare-focul ceresc care topea gheaţa şi oferea muritorilor căldura necesară vieţii.

Genealogia reginei Hestia, alcătuită de Hesiod, nu are nimic comun cu realitatea. El nu a făcut altceva decât a introdus cultul zeiţei Hestia de la geto-daci în lumea greacă, romană şi a altor popoare. La romani Hestia apare sub numele de Vesta iar preotesele se numeau vestale. Regina Hestia sau Istia, Iasta sau Vesta şi-a desfăşurat activitatea în jurul fluviului Istru la traco-daci. Că ea a fost în adevăr regină pământeană ne încredinţează faptul că a fost reprezentată plastic, uneori ţinând în mână sceptrul, emblemă a suveranităţii, iar în “Statuia Giustiniani”, aflată într-un muzeu din Roma, o vedem pe Hestia sau Vesta înveşmântată într-un dublu hiton (A. Mitru, op. cit. 40, 41, 47, 54, 55, 66, 199, 258). Emblemele suveranităţii acestei zeiţe sunt o dovadă că ea a fost în adevăr regină a traco-dacilor, apoi a fost introdusă de Hesiod în panteonul Olimpului şi adorată pe un vast teritoriu, euro-afro-asiatic

Descoperirea numeroaselor statuete feminine (bogatul inventar de figurine feminine, prezentat de Radu Florescu Miclea, în Preistoria Daciei, fig 24, 37, 41, 46, 54, 57, 78, 80, 88, 103, 112, 115, 119, 124, 130, 136, 157, 159, 161, 167, 178, 181, 187, 189, 203, 210, 227, 262, 263, 265, 268, 272, 350, 352, 360, etc) sunt o dovadă pentru evoluţia şi cultura statului traco-dac, în perioada matriarhatului. La aceasta se adaugă cele 21 de statuete feminine descoperite lângă Moineşti (Bacau), într-un sanctuar. O “Mare Zeiţă” s-a descoperit la Trufeşti (Botoşani), alta la Libceva (Caraş-Severin) s.a.. Acest mare număr de figurine feminine ilustrează, ca în nici o parte a Terrei, perioada matriarhatului, avansată în Daco-România. “Arheologia daco-română a ajuns la descoperirea unor statuete feminine, care ne încredinţează că, în perioada matriarhatului, statul strămoşilor Daco-Traci era condus de o femeie, ajutată de un sobor feminin.”

Informaţia oferită de Herodot, că  Hestia la sciţi a avut alt nume, aparţine unei epoci mai târzii, când cultul ei trecuse de la traco-daci la celelalte popoare prin intermediul culturii greceşti. Aceştia şi-a însuşit tacit cultura popoarelor mai vechi. 

Hestia a fost regina strămoşilor traco-daci; după moarte a devenit zeiţă a focului. În perioada patriarhatului, sciţii o adorau sub numele de Tabiti, grecii sub numele geto-dacic de Histia sau Hestia, iar romanii o adorau sub numele de Vesta. Cultul ei s-a generalizat în spaţiul euro-afro-asiatic, după ce Hestia a trecut în panteonul Olimpului. “În astrologie există un asteroid cu acest nume, Vesta, care are semnificaţia „păstrătoarea flăcării”, a adevărului şi a altor valori spirituale şi culturale naturale, având puteri transformatoare şi creatoare (sexuale). Vesta este de o importanţă specială pentru cei care au  simţul unei misiuni sau unui scop în viaţă, creând mediul prielnic pentru împlinirea acesteia.

Zamolxis are ca şi corespondent astrologic pe Saturn, acest lucru derivând atât din etimologia cuvântului (zal=zeu, mox=moş, bătrân), cât şi din filosofia de viaţă simplă şi naturală, ascetică uneori, pe care a predat-o getodacilor. O confirmare a acestei legături spirituale iniţiatice între Zamolxis şi Vesta (Hestia) o găsim în astrograma natală a României, care este reprezentativă pentru poporul român, trecutul şi viitorul lui.”

Pr. Dumitru Bălaşa

ISTORIA NOASTRA NU INCEPE CU... HERODOT

De la inceput, o remarca se impune. Era de asteptat ca, dupa 1989, autorii volumelor sa fi facut eforturi pentru a se distanta de acea viziune ingusta, cu totul paguboasa, in care se trata Istoria Romanilor doar referindu-se la teritoriul de astazi al Romaniei, pe care autorii volumelor publicate il circumscrie doar la: "Cununa Carpatilor, Dunarea care aduna aproape toate apele ce izvorasc din Carpati si Marea Neagra", precizandu-l prin sintagma "Spatiul carpato-dunareano-pontic" si prin termeni si mai lapidari, ingustat de "spatiul carpato-dunarean".
Teritoriul poporului roman este strans legat de intinsul spatiu de locuire al traco-geto-dacilor care sunt (asa dupa cum aprecia si Herodot, "parintele istoriei" si el de neam dorian, din stirpea geto-daca) "cei mai numerosi dupa inzi"; intelegandu-se aici intinsul spatiu carpato-dunareano-panono-balcanic si pontic, cuprinzand si vaste teritorii la nord de Carpatii nordici si de la nordul Marii Negre, pana departe la rasarit de marele fluviu Nipru. Acesta este spatiul istoric unde au trait locuitorii bastinasi, numiti de istorici pelasgi, cimerieni (cimiri, gali, celti), hiperborei, sciti, traci, geto-daci, sarmati, iasgizi, alani, rumani, vlahi sau romani, toti autohtoni, provenind din marea ginta a Gaeei - mama pamantului - concluzie pertinenta, argumentata si arheologic si istoric, care, din pacate, nu se regaseste in paginile noului tratat de Istoria Romanilor. Sa se inteleaga foarte bine, noi vorbim despre trecutul istoric, cu reverberatii pana in prezent.
Numai asa, argumentat stiintific si arheologic, si istoric, suntem datori sa relevam adevarul ca, in afara de teritoriul actual al Romaniei, noi am posedat ca autohtoni si intinse teritorii din Ucraina de astazi, din Ungaria si Slovacia, Austria si Elvetia, ca si in intreaga Peninsula Balcanica, din Bulgaria, Serbia, Croatia, Bosnia, Muntenegru, Macedonia si o mare parte chiar din Grecia, Polonia si Cehia, si ca romanii care mai traiesc inca acolo, cu toate vicisitudinile si vitregiile vremurilor, in afara granitelor actuale ale Romaniei, sunt bastinasi acolo, cei mai vechi locuitori. Peste ei s-au asezat multe semintii migratoare, venite din haul Asiei, formandu-se ca popoare si creandu-si state aici pe pamanturile noastre stramosesti, la realizarea si infaptuirea carora, ca popor cinstit, muncitor si tolerant, romanii, prin plamada lor etnica si cultura, si civilizatia multimilenara, au contribuit, dupa vorba populara, "din plin si apasat". Aceasta este caracteristica, particularitatea deosebita a istoriei poporului roman, ca unul din cele mai vechi popoare ale Europei.
Studiind cu atentie cele patru volume din Tratatul de Istoria Romanilor mai rezulta si o alta scadere. Autorii (in jur de 30 pentru fiecare volum, cam multi ce-i drept), tinand sa-si evidentieze propriile cercetari si concluzii, nu au tinut seama si de cercetarile si concluziile altora, ramanand, astfel, neevidentiate, dupa parerea noastra, tocmai cele mai semnificative si mai realiste dovezi pentru o etapa sau alta a istoriei. Nu s-a tinut seama nici de multe si noi descoperiri de documente, scrieri, cronici sau lucrari noi, care aduc lamuriri hotaratoare intr-o problema sau alta, fundamentala a istoriei poporului roman. Descoperirile arheologice de la Turdas din epoca neolitica, in care cercetatoarea Sofia Turma descopera 14 litere latine - mai vechi cu cel putin 1.500 de ani decat scrierea pictografica de la Tartaria -, nici macar nu sunt amintite; desi aceste descoperiri au fost prezentate la congrese internationale de antropologie si apreciate de vestitul Schlimann. Populatia "autohtona", caci autorii primului volum din noul Tratat evita de multe ori sa o aminteasca sub denumirea de "geto-daca", in cele doua epoci ale fierului, este tratata ca fiind compusa din triburi primitive, mai ales multe triburi. Aceasta - desi Herodot vorbea numai de "popoare", iar un arheolog bulgar, intr-o comunicare la Congresul international de tracologie, tinut la Bucuresti in anul 1976, argumenteaza ca la Dunarea de Jos, deci in spatiul nostru stramosesc de pe ambele maluri ale Dunarii, existau cinci state, organizatii politice infloritoare, conduse de regi, numele cercetatorului nefiind nici macar amintit. Crestinismul la daco-romani este tratat "in doi peri", desi cercetatori ilustri au scos la iveala ca la daco-romani el a inceput sa fie raspandit de trei Apostoli - Sfintii Andrei, Pavel si Filip - pe ambele maluri ale Dunarii, iar Istoria Papilor pomeneste, la pagina 220, de existenta unui papa "de origine romaneasca" in anii 686-687, cu numele Conone.
Desi avem, deja, peste zece surse documentare care atesta scrierea autohtona la geto-daci, cu alfabet propriu, autorii tratatului nou le ignora, multumindu-se sa repete ceea ce inaintasii lor i-au invatat, si anume ca geto-dacii scriau numai cu alfabet latin si grecesc. Ei nu amintesc nici de vestita Cronica Codex Rohonczi (448 de file), adusa in tara de autorul acestor randuri, datand din secolele XI-XII, scrise cu alfabet geto-dacic si in care cercetatoarea Viorica Enaciuc a descoperit mentionarea tarii unitare a romanilor, Dacia, numele unui domnitor Vlad si al mai multor mitropoliti, precum si o intreaga istorie de peste un secol a romanilor. Arheologii si profesorii universitari, asa-zisii "stiintificii", de la Institutele de specialitate se fac ca nu exista aceasta cronica, desi, inca de la sfarsitul anului 1983, s-au publicat in revista de istorie "Anale" fragmente si comentarii din ea si despre ea. Dar, despre toate acestea si despre multe altele cu alt prilej.
In problema "orginii poporului roman", se pare ca Academia Romana si-a schimbat putin atitudinea. Mai intai, in noul tratat de Istoria Romanilor nu mai figureaza un capitol distinct cu titlul de "Formarea limbii si a poporului roman", capitol care nu lipsea din nici o lucrare sau manual de Istoria romanilor. Este, aceasta, un progres intrucat intr-un astfel de titlu de capitol se vehiculau teze nastrusnice neadevarate, ca poporul roman este urmasul direct al romanilor veniti de la Roma si al colonistilor romani adusi in Dacia. Descoperirea la Sarmisegetusa romana a frontonului de piatra pe care era scris "Colonia romana..." l-a facut pe directorul Muzeului de arheologie din Cluj-Napoca s-o considere, intr-o sesiune stiintifica desfasurata la Roma, drept "actul de nastere a poporului roman", popor nou, intrucat geto-dacii fusesera, chipurile, nimiciti sau au pierit.
Teza noua a Academiei Romane este ca noi, romanii, nu suntem din plamada etnica a romanilor veniti de la Roma, ci suntem continuatorii geto-dacilor bastinasi, autohtoni, a aceluiasi popor mare condus de Burebista si Decebal, dar care "si-au insusit, cu timpul, cultura materiala si spirituala romana, foloseau limba latina ca singura limba de comunicare si intelegere" (II, p. 160). "O trasatura esentiala, definitorie, a romanizarii rezida in disparitia treptata a graiurilor autohtone si inlocuirea lor cu latina populara", "schimbandu-si, astfel, mentalitatea si insasi fiinta lor etnica" (II, p. 160).
Autorii tratatului, asemuindu-ne fortat populatiei occidentale, se fac ca uita ca realitatile din Dacia erau cu totul altele decat la populatiile de pe teritoriile Spaniei, Frantei sau Britaniei, care au devenit neolatine. Aici, in Dacia, exista un popor, poporul geto-dac, unitar, format de milenii, cu organizatii politice statale de secole, aflandu-se intr-un stadiu de stat centralizat, cu puternice structuri politico-administrative si militare, avand monede, steaguri si steme distincte, cu o cultura materiala si spirituala proprie, caracteristice lui. Un popor - intr-un stadiu avansat de dezvoltare, cu o limba unitara, de neam latin, latina dunareana, forjata de milenii, din ale carei numeroase cuvinte sunt amintite de Homer si Pitagora, limba in care a scris si poetul latin Ovidiu, cu un alfabet propriu. Un popor - cu puternice sentimente nationale, de libertate si neatarnare, care a dus chiar si sub dominatia romana, aproape o suta de ani, lupte, razboaie pentru eliberarea sa nationala, care, in ultimele doua decenii, inaintea parasirii fortate de catre romani a pamantului Daciei nord-dunarene, a si reusit sa se descotoroseasca de armata si administratia romana. Un asemenea popor cinstit, viteaz si razboinic, putea, sub dominatia romana, sa invete si limba romana, adica latina culta, dar in nici un caz, la stadiul in care se afla, nu este de inchipuit ca si-a uitat limba, traditiile, obiceiurile ancestrale, ci a dainuit prin afirmarea in istorie cu acelasi nume de daci, de Dacia, dar si cu altele, printre care si vlahi, rumani si, mai apoi, de romani.
Toate teoriile si tezele autorilor noului tratat de Istoria Romanilor cu privire la romanizare sunt presupusuri imaginare neargumentate stiintific, preluate de la scriitorii straini, contrazise de felul argumentat cum se prezinta in acest tratat poporul geto-dac, in parte supus dominatiei romane si cel liber din afara granitelor vremelnice ale imperiului, care, subliniaza autorii noului tratat, si-a pastrat, si sub dominatia romana, toate trasaturile sale, traditiile si obiceiurile, inclusiv limba materna, cu influentele de rigoare; ceea ce se apropie de acea realitate istorica sustinuta pertinent de marii enciclopedisti romani, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Mihai Eminescu, Nicolae Densusianu, dr. Nicolae Lupu, Bratescu-Voinesti, Nicolae Iorga, Simion Mehedinti, Emil Racovita, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, generalul Portocala, George Calinescu, Dimitrie Gusti si nenumaratele Fundatii si Asociatii nonguvernamentale ca "Noi Tracii", "Getica", "Renasterea Daciei", "Academia Dacoromana" etc., precum si "Reinvierea Daciei" din New York, al carei presedinte este patriotul dr. Napoleon Savescu, prin straduinta caruia s-au organizat pana acum, la Bucuresti, trei Congrese Internationale de Dacologie, tinute la Hotel Intercontinental, cu mare rezonante interne si externe.
Astfel, spre deosebire de ceea ce se scria in tratatele anterioare, in lucrari si manuale de istorie, ca noi romanii suntem o plamada etnica a romanilor si colonistilor lor, autorii volumului II din tratatul de Istorie a Romanilor subliniaza ca "s-a dovedit ca izvoarele narative, reliefurile Columnei lui Traian (si ale lui Decebal, adaugam noi), stirile epigrafice referitoare la trupele auxiliare formate din daci recrutati pe teritoriul provinciei in sec. II-III, numele de persoane traco-dace din iscriptii, elemente de toponimie si hidronimie majora, anumite tezaure de monede romane si, mai cu seama, descoperirile arheologice, toate arata plenar dainuirea poporului dac in tara lui, stapanita de Roma biruitoare. Deci, realitatea este ca, in cursul celor doua razboaie de cucerire si dupa anexarea unei mari parti din Dacia la Imperiu, locuitorii bastinasi nu au fost exterminati ori alungati peste noile frontiere, ci au continuat sa existe ca populatie supusa, majoritara... " (vol. II, p. 139). La pagina 143 din acelasi volum se precizeaza: "Rezultatele obtinute de cercetarea arheologica, mai ales in ultimii 50-60 de ani, demonstreaza fara echivoc continuitatea masiva a geto-dacilor in Dacia romana. In spatiul si in timpul provinciei s-a constatat dainuirea de asezari rurale si cimitire, obiceiuri si rituri funerare, persistenta a numeroase elemente de cultura materiala si spirituala din timpul Daciei independente, nedeosebite de noile forme de civilizatie aduse de romani". Si asemena concluzii, care niciodata nu se gaseau in lucrarile de istorie romaneasca, se afla prezentate pe larg in noul tratat de Istoria Romanilor. "Pe teritoriul rural al provinciei se cunosc acum mai multe cimitire si grupuri de morminte ale populatiei autohtone - majoritatea covarsitoare de incineratie... Studiul ritualurilor funerare la geto-daci arata ca acestia, ca si alte populatii din imperiu, si-au mentinut sub romani principalele forme de inmormantare si anumite credinte religioase din epoca Daciei independente". (Vol. II, p. 146) Asemenea aprecieri sunt facute si pentru teritoriile geto-dacice neocupate de romani. Astfel, la p. 404 a aceluiasi volum II, se remarca: "Continuitatea traditiilor dacice este caracteristica tuturor regiunilor neocupate de romani si ele se manifesta deopotriva in ocupatiile si activitatile economice, in modul de organizare si in arhitectura asezarilor, precum si in unele produse de arta".
Despre populatia libera din Moldova, se relateaza: "Toate informatiile pe care arheologia a reusit sa le ofere pana acum arata o societate a dacilor liberi care promoveaza in teritoriile de la est de Carpati vechile traditii ale civilizatiei dacice cunoscute din perioada anterioara cuceririi romane... Diferitele categorii de unelte si obiecte de uz casnic, accesoriile vestimentare, podoabele si vasele de lut se inscriu in tipologia generala a inventarului culturii dacilor liberi", mentionandu-se aici neamurile dacice ale costobocilor si carpilor, precum si un rege al costobocilor, pe nume Pieporus. (Idem, p. 430-440). Cat priveste pe dacii liberi din partea vestica, in Tratat se recunoaste ca: "Vestigiile arheologice din sudul Crisanei, ca cele de la Arad si Cicir, de pe Valea Muresului... Santana-Arad si Chisineu-Cris, din bazinul Crisului Alb, constand din cuptoare de ars ceramica, olarie de factura romana tarzie, atesta nu numai legaturile cu provincia Dacia, ci si dainurea dacilor in secolul al VI-lea" (II, p. 447).
Prin aceste concluzii este recunoscuta si de catre Academia Romana continuitatea neintrerupta multimilenara a unui brav popor, unul dintre cele mai vechi popoare ale Europei, precum si autohtonitatea etnica a poporului roman.
Pacat, insa, ca aceste rezultate n-au fost intarite cu opinii pertinente ale unor istorici si filologi romani de talie europeana, ca si cu ale unor mari personalitati stiintifice de peste hotare, care s-au impus nu numai prin maiestria concluziilor lor, ci si prin noutatea acestora. Caci, iata ce scria marele nostru istoric Nicolae Iorga: "Originea neamului romanesc trebuie cautata in traci, care au trait aici cu mii de ani inaintea altor popoare si aceasta ne da dreptul de a ne considera pe noi, romanii, singurii si adevaratii mostenitori ai acestor locuri", relevand ca "Este vorba de un popor care, prin stramosii sai, isi are radacini de patru ori milenare". In contrast cu acei "stiintifici", care preamareau ocupatia romana a lui Traian, de cand s-ar fi "nascut", "format", chipurile, poporul roman si de cand considerau ca incepe istoria lui, Iorga sublinia: "Se va porni nu de la Traian, colonizatorul in Dacia, ci de la cele mai vechi popoare din care venim, de la acea rasa illiro-tracica, intaia cultivatoare a pamantului, intaia creatoare de ordine politica de la Carpati - pana la Arhipelag". Sustinand multimilenara existenta a poporului roman, ilustrul filolog George Calinescu, in discordanta cu cei ce abordau inceputul istoriei romanilor cu imparatul Traian, remarca: "Prin penetratia romana nu s-a nascut un popor nou, ci un popor foarte vechi s-a modificat prin inraurirea altuia mai nou... Nici datele istoriei, nici examenul etnologic nu confirma tineretea noastra. Noi suntem, in fond, geti si daci, geto-dacii reprezinta unul din cele mai vechi popoare autohtone ale Europei". Acelasi incontestabil adevar il sublinia si reputatul om de stiinta, Simion Mehedinti, cand declara: "Noi, romanii suntem locuitorii cei mai vechi ai acestui pamant al Daciei, si anume unul dintre cele mai vechi popoare ale intregului continent"... "Departe de a fi un popor tanar, inceput cu razboiul dacic, neamul romanesc isi are originile sale cu mult in trecut".
Marele nostru scriitor Mihail Sadoveanu se declara pe deplin convins ca descindea din stirpa geto-dacica, evocand: "Filologii autohtoni, chiar la inceputul intemeierii statului nostru independent, s-au gandit sa afirme printr-un dictionar latinitatea noastra romana, deci nobletea noastra, deci dreptul de a ajunge un mare si puternic popor. Marturisesc ca nu inteleg tocmai bine de ce e nevoie sa se dovedeasca latinitatea noastra (romana) exclusiva, deci nobletea noastra de la Roma, ca sa devenim un mare popor. As inclina sa ma bucur mai mult de o origine geto-dacica, intrucat acesti vechi pamanteni, geto-dacii, se bucurau de o reputatie excelenta in lumea antica, pe cand despre romani nu se poate vorbi numai de laude. In sfarsit, in ceea ce ma priveste, ma simt onorat de a fi coborator din bastinasii care erau sub obladuirea vechiului nostru rege - Burebista".
Poetul national roman, Mihai Eminescu se considera si el descendent al marelui si viteazului popor geto-dac: "Era un popor brav acela care a impus tribut superbei imparatese de marmura a lumii: Roma. Era un popor nobil acela a carui cadere te umple de lacrimi, iar nu de dispret si a fi descendentul unui popor de eroi, plin de noblete, de amor de Patrie si libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost si nu va fi rusine niciodata".
Existenta etnica a poporului roman, cultura lui materiala si spirituala nu incepe, asadar, cu infrangerea lui Decebal si cu victoria imparatului Traian, moment trecator in istorie, ea nu incepe nici cu istoria geto-dacilor, parintii autohtoni ai poporului roman, cu s-ar putea considera. "Daca vrem sa vorbim de continuitate - sublinia dupa o cercetare atenta a vechimii noastre, Mircea Eliade - ea trebuie cautata la un nivel mult mai adanc decat cel circumscris de istoria geto-dacilor, a daco-romanilor sau a descendentilor lor - romanii. Caci cultul lui Zamolxis, la fel ca si miturile si simbolurile care stau la baza folclorului religios al romanilor, isi au radacinile intr-o lume de valori spirituale care precede aparitia marilor civilizatii ale Orientului Apropiat si ale Mediteranei". De aceea, inceputul istoriei noastre este cel ancestral, precum preciza 
La aceeasi concluzie ajung si numerosi oameni de stiinta straini, care au fost atrasi de universul fascinant al cercetarii istoriei noastre multimilenare. Subliniind vechimea, autohtonitatea si continuitatea multimilenara ale poporului nostru, remarcabilul om de stiinta ceh Jiulius Jung conchidea: "Consingenitatea vlahilor sau romanilor de astazi cu strabunii lor daci de dinainte de doua mii de ani o dovedeste, in chipul cel mai convingator, uniformitatea infatisarii lor exterioare, nu numai trasaturile fetei si felul parului, ci chiar si portul pe care poporul l-a pastrat neschimbat, asa cum ni-l arata nemuritoarele figuri ale invinsilor ostasi daci ce se gasesc pe monumentele de arta ridicate pentru preamarirea invingatorului lor, Traian. Non datur saltus in natura!"
Subliniind aceeasi vechime si continuitatea multimilenara a poporului roman, istoricul francez Albert Armand, in anul 1936, aprecia: "Acesta (adica poporul roman) este unul dintre cele mai vechi popoare si cel mai frumos exemplu istoric de continuitate a neamului, fie ca e vorba de traci..., de geti sau de daci, locuitorii pamantului romanesc au ramas aceeasi din Epoca neolitica, era pietrei slefuite pana in zilele noastre, sustinand, astfel, printr-un exemplu poate unic in istoria lumii, continuitatea unui neam".
Poate tocmai de aceea, cand Badea Cartan plecat din tara, admirand Columna lui Traian si Decebal de la Roma, italienii au strigat uimiti: "Doamne! A coborat un dac de pe Columna!".

 PROF.DOCTOR  AUGUSTIN DEAC

"Adevarata Sarmizegetusa este la Hateg-Subcetate!"

 

Cealalta poveste a capitalei lui Decebal

O teorie indrazneata si neacceptata pana acum este sustinuta de scriitorul si profesorul devean Gligor Hasa: adevarata Sarmizegetusa Regia nu se afla la Gradistea, in Muntii Orastiei, ci la Subcetate, in Hateg. Pasionat cercetator al istoriei Tarii Hategului si a Ardealului, Gligor Hasa este posesorul unor informatii rare, despre antichitatea dacica si despre evul mediu romanesc, lucruri pe care nu le poti gasi in nici un manual de istorie. Un complex de inferioritate care ne-a fost indus cu samavolnicie a lasat colbul si uitarea sa se astearna peste trecut, dar nu implacabil, caci e suficient sa le sufle un om cu minte si inima. Gligor Hasa,

de pilda. Un pasionat al istoriei, cu care am purtat o discutie fascinanta, despre "locurile albe" din istoria noastra, intr-o zi torida, de vara, in Deva, alaturi de statuia lui Decebal, realizata de celebrul sculptor Ion Jalea. Si, poate deloc intamplator, tocmai cand se implineau 100 de ani de la trecerea in lumea de dincolo a celui ce a sadit samanta "dacologiei" prin opera sa fulminanta, "Dacia preistorica": marele istoric roman, Nicolae Densusianu.

Un colonel pe urmele istoriei

- Care sunt, domnule profesor Gligor Hasa, sursele pe baza carora v-ati construit dumneavoastra teoria conform careia adevarata Sarmizegetusa Regia ar fi la Hateg-Subcetate, si nu in Muntii Orastiei, cum se credea pana acum?

Profesorul Gligor Hasa

�

- Cea mai importanta sursa a fost una "mijlocita" prin cunoasterea invatatorului Florescu din Hateg, un dascal adevarat, ce avea un cult pentru istorie. L-am cunoscut in 1970 si am intretinut cu el o stransa legatura multi ani, pana la moartea sa. Invatatorul il insotise pe colonelul topometrist Constantin Zagorit, in toate cele trei calatorii de cercetare pe care acesta le-a facut asupra cetatii de la Hateg-Subcetate, intre anii 1922-1938. In 1922, dupa Marea Unire, un batalion al regimentului de topografi militari, condus de generalul Papp, a primit misiunea sa faca un releveu topografic al principalelor zone ale Ardealului. Si asa, colonelul Zagorit a ajuns sa faca asta in zona tarii Hategului, la confluenta Streiului cu zona Padurenilor, si in zona Banatului deluros.L-au suprins, de la inceput, pe colonelul Zagorit (era un militar cu o pregatire speciala, sef de promotie la Scoala Superioara de Razboi, unul dintre cei mai buni cunoscatori ai reliefului Romaniei, specializat in modificarile artificiale ale terenului) - informatiile localnicilor si traditia orala a locului. Cu privirea sa experimentata, a vazut pantele dealului de la sud-est de orasul Hateg, descoperind urmele unei vechi cetati. Locul de la poale se numea, din vechime, Subcetate. Simpla asezare pe un defileu ce strajuia marele drum al Daciei antice, Orsova - Alba Iulia, la rascrucea cu drumul ce venea din Oltenia, din Valea Jiului, punct in care se intalnesc si potecile ce coborau din muntii dimprejur, nu-i lasa nici o indoiala ca se gaseste in fata necunoscutei capitale a regelui Decebal (Sarmizegetusa din Muntii Orastiei nu fusese inca explorata si, deci, nici numita ca atare).

Biserica reformata din Deva, unde este asezata piatra descoperita de Nicolae Iorga

�

In conceptia sa, cetatea Sarmizegetusa nu e numai incinta fortificata, ci intregul deal, ca o prisma cu sectiunea dreptunghiulara, cu patru "umeri", trei varfuri si un mic platou. Cetatea e dispusa in panta, trei dintre culmi strajuind pe a patra, ultimul refugiu al combatantilor. Incinta fortificata i s-a parut colonelului "un maret cuib de vulturi", avea doua fierarii ce lucrau armele soldatilor si doua izvoare tainuite in inima dealului, pe valea Barandului si Valea Plesitei. Zagorit a realizat primele ridicari topografice si a facut primele patru harti ale dealului cetatii. A vazut cele cinci porti ale cetatii dacice, murii cetatii, care erau din val de pamant ars intarit cu palisade, cu sant de aparare la poale. Interesant este ca, pana astazi, pe acest val de pamant, nu creste vegetatie, decat muschi si licheni, atat de bine a fost ars. Pentru continuarea cercetarilor sale, care luasera un caracter particular, Zagorit a revenit pe teren in 1936 si in 1938, pe cont propriu. Zagorit si-a publicat ideile despre Sarmizegetusa intr-o revista cu caracter didactic, de la Ploiesti, si apoi intr-o carte, in 1937, "Sarmizegethusa, unde cred ca s-a gasit in adevar", pe care am descoperit-o si eu, printre resturile bibliotecii unui carturar hategan ce mi-au revenit dupa moartea sa.



Razboiul cetatilor

- De ce teoria lui Zagorit nu a fost acreditata in epoca?

- Aparitia cartii lui Zagorit a iscat o polemica intre istorici. Constantin Daicoviciu, la vremea aceea tanar asistent universitar al celebrului profesor A. D. Teodorescu, respingea supozitia, desi profesorul Teodorescu insusi era inclinat sa creada ca mai multe si mai solide erau argumentele lui Zagorit, care aratau ca Subcetate ar putea fi adevarata Sarmizegetusa, pentru ca era la intretaierea a trei drumuri importante ce traversau Regatul Dac si la confluenta unor mari rauri. La randul sau, Daicoviciu sustinea, in urma sapaturilor facute in Muntii Orastiei (intre 1945-1953 s-au descoperit cetatile de la Costesti, Blidaru, Piatra Rosie, Fetele Albe si cetatea de la Gradistea) ca nu poate fi adevarat. Disputa dintre asistent si profesor a degenerat intr-o ura mocnita, care s-a stins cu moartea suspecta a profesorului (zice-se, muscat de o vipera cu corn), chiar in timpul unor sapaturi arheologice in cetatea Costesti, pe care le facea cu Daicoviciu.

Inscriptia care arata ca romanii din sec. XVI se revendicau din geto-daci

�

Dupa ce acesta i-a luat locul, imediat, manuscrisele profesorului Teodorescu au disparut, cercetarile lui au fost date uitarii si niciodata dupa aceea, Daicoviciu nu l-a citat si nu l-a pomenit pe marele sau profesor. In schimb, odata cu instaurarea comunismului, el a devenit primul istoric intrat in gratiile lui Petru Groza si apoi ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, devenind al treilea om in stat, ca putere, ca vicepresedinte al Consiliului de Stat, dupa Chivu Stoica. Pozitie din care a relansat polemica inceputa in 1938, atacandu-l furibund pe Zagorit si amenintandu-l, direct sau prin intermediari, sa nu mai publice nimic pe tema aceasta. Zagorit a murit prin anii '50, iar Constantin Daicoviciu, devenit si rector al Universitatii din Cluj si director al Muzeului de Istorie a Transilvaniei, a girat, din aceasta pozitie, falsificarea istoriei, in acord cu interesele noului regim. Daicoviciu a slavizat istoria noastra din evul mediu timpuriu, lucru pe placul ocupatiei sovietice. Mostenirea lui s-a transmis la Hadrian Daicoviciu (care, din fericire, nu ii semana la caracter batranului sau) apoi altor istorici de la Cluj, care au transformat Muntii Orastiei in propria lor "feuda", din punct de vedere arheologic. Geograful grec Ptolemaios ne-a lasat o harta a lumii antice, intitulata "Tabula Peutingeriana", pe care se gasesc principalele localitati din Dacia. Aici apare si Sarmizegetusa. Dar coordonatele sale pe harta grecului, meridianul si paralela, indica locul Hateg-Subcetate.

Hateg, Tara Dacilor

�

Atunci, urmasii de la Cluj ai lui Daicoviciu au modificat aceste coordonate, ca sa bata la 20 de kilometri mai departe, la Sarmizegetusa din Muntii Orastiei, anume ca sa se potriveasca teoriilor daicoviciste. In 1969, am fost prezent la o intalnire "Tineretul si istoria", de la cetatea Stanca-Costesti, si acolo cineva a deschis discutia despre Zagorit. Invatatorul Florescu era de fata, ca si colaborator al colonelului si continuator al ideilor lui, dar a fost direct amenintat de Constantin Daicoviciu, prezent si el, sa nu mai indrazneasca sa emita asemenea teorii. Teorii care contraziceau propriile lui descoperiri, pe baza carora isi scrisese cele mai importante carti si isi construise buna parte din cariera. La randul lor, discipolii lui Daicoviciu ii apara cu cerbicie opera, pentru ca si ei au scris "opera din opera", adapandu-se de la izvorul otravit.

Argumente

- Care sunt argumentele care pledeaza pentru adevarata Sarmizegetusa la Subcetate?

- Zagorit insusi isi intemeiaza teoria pe "consideratiuni militare, geografice, topografice si fortificatiuni gasite pe teren". Cetatea din muntii Orastiei nu poate fi decat capitala religioasa, spirituala a dacilor, un loc in care traiau si se rugau marii preoti, in care acestia implineau ritualurile si sacrificiile.

�

O cetate mica, intr-un loc stramt, intre stanci, care nu putea fi o garnizoana ce trebuia sa gazduiasca trupele de daci, sa le asigure hrana, apa si aprovizionarea. In incinta cetatii nu se gasea nici un izvor, ci doar in afara ei, pe cand la Subcetate erau doua izvoare, cuprinse chiar intre zidurile sale. Aceasta era mult mai mare, oferea vizibilitate pe toata zona dimprejur, fiind pe un deal (mamelon) din sesul Hategului (asa intelegem si scena de pe columna, care infatiseaza, la poalele cetatii, soldati culegand spice, lucru care n-ar fi posibil in cetatea din munti), pe cele trei drumuri importante ce se incrucisau, chiar la poala cetatii (dinspre nord, pe Mures, dinspre sud-vest, de la Orsova, dinspre est, prin pasul Vulcan-Merisor, si dinspre nord-est si Gradiste, prin platoul Luncanilor, urmand plaiul Varful lui Patru, Sureanu, Dealul Negru). La Subcetate s-au descoperit si urmele unor ateliere de fierarie, unde erau facute armele soldatilor, iar una dintre cele cinci porti de intrare in cetate era mai larga, pe unde scoteau berbecele. Exista, deci, o capitala a regelui si una a marelui preot. Vasile Parvan insusi identifica, mai tarziu, capitala lui Decebal, cu numele fondatorului ei, Sarmis, Sargetia, care este Streiul, apa care curge pe la poalele Subcetatii (istoricul antic Dio Cassius spunea: "Capitala dacilor se spala in raul Sargetia").

Streiul, ascunzatoare pentru aurul dacilor

Ulterior, la sfarsitul anilor '40, cand au fost descoperite cetatile de la Gradistea si Costesti, Zagorit a argumentat din nou ca Sarmizegetusa Regia, a regelui Decebal, nu putea fi acolo, pentru ca: toate fortificatiile din muntii Orastiei au un perimetru restrans si n-ar fi putut adaposti o armata, darmite o capitala politico-administrativa; ele sunt prea retrase si prea inaccesibile pe timp de pace, puteau sluji doar de refugiu pe timp de razboi.

Rest de fortificatie de piatra pe valul de pamant ars al cetatii

�

In schimb, Sarmizegetusa de la Subcetate ocupa o pozitie intermediara intre Ulpia Traiana si cetatuile din Muntii Orastiei. Acest masiv deluros, sub forma de triunghi, este asezat la rascrucea a trei drumuri mari si a mai multor altor drumuri si poteci ce coboara din munti. Localizarea facuta de Constantin Zagorit rezuma functia strategica a zonei, functie despre care eminentul geograf militar, generalul Ianescu, se exprima cu entuziasm, dupa aflarea teoriei colegului topograf: "Constantin Zagorit a atasat cartii sale patru harti, dintre care una arata cum masivul deluros triunghiular de la Subcetate e impartit in patru compartimente, fiecare dintre ele putandu-se apara separat, dupa caderea celorlalte trei; fiecare reprezinta un punct de sprijin pentru apararea intregului masiv; primele trei apara compartimentul al patrulea, adica inima intregului; relieful e brazdat de valcele si vai, dintre care doua (Valea Barandului si Valea Plesitei) au izvoare care nu seaca; de la Sud la Nord si de la Vest la Est curg doua ape - Streiul si Farcadinul (Galbena), dintre care una poate fi cautata Sargetie."

Sant de aparare

�

Zagorit insusi conchide, la finalul cartii sale: "Asezarea Sarmizegetusei la locul aratat va da o explicatie mai aproape de adevar ascunderii de catre Decebal a averilor sale in albia raului Sargetia, care in cazul de fata ar putea fi identificat prin raurile Strei sau Farcadin, care curg prin imediata apropiere". Or, cele doua mari comori descoperite in sec. al XVI-lea, obiecte de orfevrerie, sloiuri de aur si mii de cosoni, nu s-au gasit in Muntii Orastiei, ci in vadul Streiului, aici, la Subcetate - Orlea, de catre iobagii care carau pietris si de catre pescarii vlahi veniti cu lotca de sus, de pe Mures si de pe cursul superior al Streiului, dupa cum atesta doua surse, cronicarul austriac Martin Hochmeister si Gheorghe Sincai. Convingerea mea este ca vechea Sargetie este Streiul de astazi, care curge cotind spre nord, pentru a se varsa in Mures, pe langa adevarata Sarmizegetusa, astazi Subcetate. Ostenelile si jertfa personala a lui Zagorit au trecut in umbra tristetii, atunci cand Scoala de la Cluj, in frunte cu Daicoviciu, i-a pus pumnul in gura. Dar a lasat cu limba de moarte ca adevarata Sarmizegetusa de la Subcetate sa nu fie "scobacita" de oameni fara pricepere, ci sa fie protejat si "crutat sufletul acestui glorios si tainic monument, sfanta sfintelor neamului nostru". Aviz cautatorilor de comori, care au devalizat si au profanat toate cetatile dacice, manati de lacomia lor nesabuita.

- Cand ati capatat convingerea ca adevarata Sarmizegetusa este la Subcetate, v-ati putut face auzit glasul printre istorici?

- Am incercat sa public convingerile mele in reviste de specialitate, dar nu am gasit prea mare ecou in timpul regimului comunist, si atunci le-am publicat sub forma romantata, in anii '70-'80, intr-un ciclu dacic, in romane istorice si povestiri inspirate de traditiile orale culese din zona si intemeiate pe o documentare solida. Cartile au fost foarte gustate de public, in epoca, si cred ca ar fi si acum, daca ar fi reeditate. "Comoara lui Decebal", "Sceptrul lui Decebal", "Razbunarea gemenilor", "Rabdarea pietrelor" si altele, sunt carti care mi-au adus si premii din partea Uniunii Scriitorilor din Romania, iar printre cei ce m-au indemnat sa scriu s-a aflat chiar Sanziana Pop (scriitoare, creatoarea revistei "Formula AS", despre care cred ca e mai citita astazi decat a fost "Universul" in perioada interbelica), si care a avut atunci, la inceputuri,

incredere in destinul meu de scriitor. Respectul pentru fiinta nationala, pentru limba romana, pe care am predat-o de-a lungul carierei mele de dascal, impletita intotdeauna cu povestirile istorice si pentru istorie, l-am invatat de la dascalii mei din centrul spiritual al Transilvaniei, de la Blaj (eu fiind de loc de acolo), dascali care erau, in buna parte, mari profesori universitari, goniti din Cluj de regimul comunist si exilati prin tara, unii fiind si veterani de razboi, care luptasera contra rusilor.

Inscriptia de pe piatra de mormant

- Documentandu-va pentru romanele dvs. istorice, ati gasit dovezi despre faptul ca romanii ar fi urmasi ai dacilor, neamul cel mai viteaz dintre traci?

Titus Blaj, calauza noastra la Sarmisegetusa - Subcetate

�

- Da, exista asemenea dovezi. Una dintre ele, o piatra de mormant de la 1554, se afla adapostita in Biserica Reformata din Deva. Ea a fost descoperita de Nicolae Iorga in 1905 si a fost pusa de el insusi la loc ferit, ca sa nu se piarda. A gasit-o pe locul unui vechi cimitir, fiind pusa pe mormantul sotiei unui castelan al locului, Dominic Dobo (Dobo, nume dacic), si al pruncului lor, morti de ciuma. Inscriptia, in limba latina, atrage atentia inca de la inceput: "Cum regret Dacos montilasque Getas..." tradusa in: "Pe cand era stapan Dominic Dobo peste dacii si getii care locuiau in munti..." - facand referire la locuitorii din Muntii Poiana Rusca si, mai departe, in Muntii Zarand. Este un document epigrafic de o extraordinara importanta pentru istoriografia romaneasca, doveditoare a continuitatii romanilor ca urmasi ai daco-getilor, pana in secolul al XVI-lea. Nu stiu alt istoric, dupa Nicolae Iorga, sa se fi interesat de aceasta inscriptie.

- De cand dateaza, domnule profesor, pasiunea dvs pentru daci si pentru dacologie? De ce v-a atras subiectul acesta, care pare sa-i stinghereasca pe majoritatea istoricilor de azi?

- Am fost un rebel vizavi de istorie, am avut un alt fel de a o invata, nu din manuale, ci din documentele cercetate si din izvoarele nescrise, din traditia orala. Am avut inca din anii de liceu sentimentul frustrant ca suntem pagubiti de un trecut glorios, pe care trebuia sa-l ascundem, ca suntem furati, in domeniul in care suntem si noi bogati, ca istoria noastra a fost rastalmacita, scrisa mereu de altii (mai ales de unguri si evrei), si foarte rar de romani. Ca s-au perpetuat neadevaruri strigatoare la cer despre noi, ca neam, intre neamurile lumii. As vrea ca descoperirea lui Zagorit sa intre in constiinta romanilor: am incredere mare, acum, in istoricii tineri de la Bucuresti. Iasul sta rau, Clujul aproape a disparut ca scoala istorica. Acum sper ca aceasta polemica sa resuscite interes din partea tinerilor istorici, iar cercetarile incepute de Zagorit sa se bucure de atentia cuvenita, sa nu aiba si acestea trista soarta a tablitelor de la Sinaia. De altfel, una dintre tablitele de la Sinaia infatiseaza o poarta falnica de cetate si conturul ei, ce se potriveste perfect cu conturul pentagonal al cetatii de la Subcetate. Cu aceasta tablita am si ilustrat, de altfel, cartea mea, editata anul trecut, intitulata "Hateg, adevarata Sarmizegetusa". Si pentru ca am ajuns aici, invit pe toti studentii si tinerii pasionati de istorie, dar si preocupati de demnitatea noastra ca neam, in 13 august 2011, la sesiunea cu tema "O provocare a istoriei: Placutele de la Sinaia", care va avea loc la Bucuresti, in sala Teatrului Odeon. Inscrierile se pot face la adresele:
"PlacuteledelaSinaia2011@gmail.com" sau "mail@dacia.org".
***
Seara, pe cand soarele usturator asfintea, ne-am intors de la Deva in Hateg si-am urcat fara preget la Subcetate.

Piatra de sacrificiu (numita de localnici Patul Jidovilor) de la Sarmisegetusa - Subcetate

�

Am luat drumul pieptis, printre ciresi salbatici si ceri (stejari) tineri, am mers pe culmea valului de pamant ars, acoperit de licheni si muschi, ce inconjura cetatea, am urmarit santul de aparare, intrerupt acolo unde padurea facea zid natural de aparare, am vazut locurile unde erau portile de intrare in cetate, mi-am intins privirea pana la Portile de Fier ale Transilvaniei - Muntii Poiana Rusca, ce albastreau in zare, am vazut apa Streiului, Sargetia sacra a dacilor, am pipait stanca de sacrificiu, sub forma unui cap de taur, roasa de apele ce se scurg, de mii de ani, la poalele ei (numita de localnici si Patul Jidovilor, "jidov" fiind aici numele dat uriasilor despre care abunda legendele in zona), am calcat pietrele de rau care fusesera urcate acolo pentru a alcatui fundatii de case, ori ulite. Dar incredibile au fost nu doar toate aceste privelisti, ci si faptul ca, odata ajunsa sus, nu am mai simtit nici un fel de oboseala a urcusului, ci o pace launtrica, o serenitate m-a cuprins, de parca eram in fata unui lucru maret si coplesitor, iar aerul parea atat de curat si de tare, ca parca ma hraneam cu el, prin fiecare celula. Nu as mai fi plecat de acolo. Tintuita parca in pamant, simteam cum energia buna a locului urca prin toate fibrele fiintei mele. (Geologia demonstreaza ca aceste structuri megalitice, menhire, vestigii ale unor culte pagane, erau plasate in zone de inalta intensitate a energiilor telurice; multe catedrale gotice au fost ulterior construite pe locul acestor vechi altare, din aceleasi considerente.) Am facut restul drumului aproape zburand, fara nici cel mai mic semn de efort, cu sufletul preaplin de senzatia ca in locul pe care tocmai calcasem, se zamislea puterea dacilor, care-i purta in batalii si-i facea sa fie mereu invingatori. Multumiri ghidului nostru, artistul plastic Titus Blaj din Hateg, un pasionat al istoriei locului, care ne-a confirmat ca toti cei pe care i-a insotit acolo, istorici, turisti ori simpli curiosi, au avut acelasi sentiment coplesitor, calcand pe un pamant sacru, pe istoria noastra ingropata in adanc, al carei glas urca spre noi, din strafunduri. Cred ca e vremea sa se faca, in sfarsit, auzit!

Fotografii: DANIEL TRASNAI                                  PROF. GLIGOR HASA-DEVA

 

VALAHII-DESCENDENTII DIRECTI AI PELASGILOR, CIVILIZATORII LUMII

Pelasgii, sau protodacii sunt cei mai vechi locuitori ai Europei, dupa unii cercetatori chiar, cei mai vechi locuitori ai Terrei (D. Balasa - Noi nu suntem urmasii Romei). Anticii îi mai numesc si hiperboreeni, ceea ce atesta constiinta identitatii acestor termeni, a sensului lor, si despre acestia vorbesc miturile.
N. Densusianu în “Dacia preistorica” Bucuresti 1913, pag. 988, spune ca “primul om pamântean, întemeietorul semintiilor pamântului” homus universales, identic cu Adam, a fost Pelasg - (Munteanul, sau Uranus).
Acesta a întemeiat neamul pelasgilor care si-a întins stapânirea pe un teritoriu imens. Consideram lucru absolut posibil, daca luam în considerare ceea ce spune S. Coryll în opera “Valahii în Cartea Genezei ”.
Acesta arata, ca si Biblia, ca înainte de deriva continentelor, pamântul era o insula înconjurata de ape. Mitul omului pelasg înregistreaza prezenta acestuia înainte de potopul lui Noe.
Superioritea omului pelasg e surprinsa tot în mituri; acestea - cum spune Rene Guenon - sunt cele mai durabile creatii în timp, ale caror învelisuri ascund miezul adevarului pierdut si neînteles de mase, dar tocmai prin aceasta având asigurata fiintarea.
Initiatii sunt chemati sa descifreze acest miez, al miturilor care - cum spune si Mircea Eliade în “Mituri esentiale”, reprezinta sacrul, reiterând timpul ab origine, în ritualuri încifrate.
Cu alte cuvinte sa dam crezare miturilor, caci altfel ar trebui sa-l scoatem din istorie pe Schliemann, pe care istoricii sobri, savantii îl numeau ”biet diletant cu idei fixe” si totusi acesta a descoperit Troia.
Valahii sunt mentionati chiar în ”Cartea Facerii” din Biblie. În versetele 11 si 12,cap. 2, Moise spune ca din Eden iesea un râu care uda Raiul si care se despartea în patru brate, iar unul dintre ele se numea Fison si înconjura Tara Havila.
Efrem Sirul sustine ca Fisonul este Danubius. Un autor anonim , într-o lucrare din sec al V-lea, al VI-lea intitulata “Despre cele patru fluvii ale Paradisului” preluând informatii de la înaintasi, printre care si amintitul Efrem Sirul sec. al- IV-lea, ori ale lui Severian, episcop de Gabala, spune ca Danubius este numit Fison , iar locuitorii se numesc fisoniti; ”Leon Diaconul, în sec. al X-lea, participant la expeditia împaratului Vasile al II-lea, supranumit ”Filosoful” sau “cel Întelept”, împotriva bulgarilor, scria despre “Istrul, numit Fison’’, acesta fiind unul din fluviile “care curg din Eden” (Valahii în Cartea Genezei de,S.Coryill). Dar sa lasam sa vorbeasca autorul citat:
“Tara Havila, pe care iudeii o scriu Havilah ,este evident anagrama pentru lexemul VLAHIA(H). Adaugând articolul hotarât proclitic ”ha” în adaptarea la structura limbii daco - române de mai târziu, silaba “ha” trece la sfârsitul cuvântului, devenind articol hotarât pentru feminin, haVilah devenind VLAHIA”.
Noi consideram mai aproape de adevar parerea autorului citat “ca a existat înca din vechime si denumirea de VLAHIA, pe care evreii au articulat-o si, iotacizând consoana –v- ajung la forma VILAH .
În timp, copistii, nemaiîntelegând cuvântul initial, au interpretat aceasta varianta ca nume de tara, si au articulat-o înca o data, devenita HAVILAH - forma din Biblie HAVILAH”.
Se pune întrebarea fireasca: cine sunt locuitorii cei mai vechi ai acestei tari?
Anticii vorbesc de o populatie straveche numita aviii.Acestia sunt mentionati prima data de Homer-Iliada-Cântul-al XIII-lea - când Zeus plecând de la Troia, trece cu privirea peste popoarele întâlnite-tracii moesii si aviii.
Acestia sunt protodacii,pelasgi .Ramâne sa demonstram.
Homer îi caracterizeaza ca pe “cei mai drepti dintre muritori”, înainte cu trei secole ca Sofocles sa aminteasca de geti si de Herodot (Istorii IV ), care le va spune “cei mai drepti dintre traci”.
Consideram ca în adevar aviii sunt locuitorii Tarii Havilah (Vlahia(h).
E vorba de havilahii –avilahii-aviii-lahii,adica aviii din Tara Lah(Vlah).
Strabon (Fontes Historiae Daco-Romane Buc. Pg. 227) îi considera sciti, dar el se refera la skistai - cei ce duceau o viata ascetica. Arian vorbeste despre acesti skistai, ca despre niste asceti.
De altfel termenul de skyti, folosit pentru populatia daco - geta, s-a pastrat mult dupa asimilarea scitilor - chiar si V. Pârvan procedeaza la fel.
Încercam sa-i urmarim, mai departe. Ion Coman în studiul ”Nemurirea la traco - geto - daci”, îi considera geti.
Cu timpul termenul sufera o modificare, pastrându-se partea care-i defineste, adica cei din Tara Lah, adica lahii.
Pe acesti lahi, denumiti si lai - printr-o fireasca evolutie fonetica, având în vedere legea comoditatii în vorbire, îi aminteste chiar Tucidide - III, 96.
De la Stephanos din Bizant, aflam ca aceasta populatie e amintita din sec. al V - lea î.e.n. ca batându-si moneda proprie si, ca fiind transferata pe teritoriul histrian, între anii 198-246 e.n. odata cu besii.
Mai târziu îi gasim atestati în sec. al VI-lea e.n. la Procopiu (“Despre Edificii”, V, 8), ca fiind trimisi de împaratul bizantin Iustinian în Asia, pe Muntele Sinai pentru a construi o manastire - fortareata, cu scopul de a apara Palestina de sarazini; aceasta va fi manastirea Sf. Ecaterina, pentru care împaratul amintit a dislocat cam “100 de sclavi ai Romei cu sotiile si copiii lor” - dupa cum spune Eutichius, patriarh al Alexandrie 933-940.
La anul 1626 sunt semnalati în niste însemnari ale lui Thomas Herbert, citat de Marcu Beza, care, la începutul secolului trecut, viziteaza aceste locuri si întâlneste chiar ultimii urmasi ai acestei populatii, care mai stiau ca vin din Tara Lah si ca au fost crestini.
În memoria bastinasilor ei sunt recunoscuti sub denumirea de vlahi—asemenea sunt considerati si de vizitatori.
Relativ recent, pe 8 iulie 2005, postul T V. Senso a transmis o emisiune în care ieromonahul econom Iustinian Stoica, vietuitor al Athosului la schitul românesc Prodromu de 24 de ani, povesteste despre un pelerinaj facut în anul 1981 la locurile sfinte. Ajunge si în pustie la Manastirea Sf. Ecaterina de pe Muntele Sinai.
Staretul i-a aratat si locurile din împrejurimi, unde erau niste metoace,care erau locuite de beduini si care deserveau manastirea. Când au auzit ca este român, unul a spus :io român.
Descoperim, cu emotie, faptul ca acesti oameni pastreaza amintirea originii lor ,pe care si-o asuma si dupa 1400 de ani Al. Suceveanu în vol. ”Stramosii poporului român, daco-getii” - Edit. Politica, Buc. 1980, spune ca laii sunt vechi trib trac.
Privind în urma, constatam, cu uluire, ca populatia numita vlahi, cu variantele aviii, lahii, laii e consemnata din timpurile mitice biblice, trecând de la Homer, sec al XIII-lea î.e.n, la Tucidide sec. al V-lea î.e.n, transferati în Skytia Minor - Dobrogea de azi în sec. al II - III - lea e.n., trimisi în Palestina în sec. al VI-lea e.n.
Îi urmarim cu emotie pe acesti vlahi mai departe pe firul vremii. Cecetatorii contemporani, sau din ultimele doua secole, gasesc lexemul V(A)LAH, atestat târziu, în sec al -X - lea, mai exact în izvoarele bizantine.
Istoricii spun ca prima mentiune scrisa a termenului e în anul 976 la Kedrenos, sub formula de – Vlahii drumeti - sugerând ocupatiile - oieritul si comertul. Lucian Pavel, în studiul intitulat “Despre semnificatia cuvântului VLAH”, aminteste aceasta data.
Iata ca-l aflam cu surprindere, într-un fascicol publicat de Marcu Beza în 1934 (Academiea Româna - Memoriile Sectiunii Literare - Seria III - Tomul III - Mem. 3) cu titlul “Biblioteci manastiresti la Muntele Athos”, semnalat într-un un manuscris la Manastirea Constamonitu intitulat “?st?????? ?????” , care cuprinde însemnarea ca “pe vremea iconomahilor, adica 726-727, monahii risipiti la Muntele Athos, înainte de cladirea manastirilor, îsi dau silinta a crestina pe VALAHI”.
Sunt amintiti autori greci ca Gherasimos Smirnaclis care “sunt interesati a socoti pe vlahi - emigranti de peste Dunare. Dar ca nu-s ei niste ciobani oarecare, ci o natiune aparte, reiese din pomenirea lor alaturi de alte semintii ca Righinii, Sagudatii”.
(M. Gedeon ‘’O”. Athos, Constantinopole 1885, pag.315).
Întemeindu-se pe surse foarte vechi, egumenul Teodorit, al carui scris e mai recent, spune chiar ca misiunea de crestinare, despre care vorbeam mai sus, a dat roade deoarece “dintre vlahii crestinati unii s-au dedat pustniciei, pe colinele Samariei, deasupra Manastirii Esfigmeni, poate când ea nu fiinta înca în vremile de demult”.
Iata ca se mai gasesc documente, care aduc atestarea Valahilor, cu exact doua secole si jumatate mai devreme , si scoase acum la lumina.
În anul 885, împaratul Vasile Macedoneanul, “ca urmare a tendintei de a se consacra Muntele Athos, retragerii monahicesti”, a împiedicat pe valahi sa intre cu oile pe munte.
În anii, în secolele ce vor urma se va acutiza conflictul între monahii de pe munte si vlahii pârâti la Împaratie.
Asa aflam ca si împaratul Leon Înteleptul a întarit si el aceasta porunca de oprire în anul 911.
Urmeaza si alte mentiuni, alti ani: împaratul Constantin al IX - lea Manomahul 1042-1054 a fost nevoit sa-i alunge pe vlahi, care se strecurau cu turmele si nevestele lor pe munte.
Întâmplari asemenea sunt consemnate de un manuscris grec al manastirii SF. Pantelimon, cu titlul‚ “Scandalurile petrecute la Athos prin anul 1088”, în care e vorba de plângerile calugarilor de valahii, ce au patruns în inima muntelui, în timpul domniei împaratului Alexie Comneanul 1081 - 1118.
Urme ale sederii vlahilor în rastimpul dintre secolele al VIII - lea si al XI - lea pe Muntele Athos le gasim în numele caracteristice de localitati: Calita, Soti, Izvor.
Rezulta clar cine erau locuitorii dintotdeauna ai acestor meleaguri; asa se si explica desele incursiuni cu turmele pe munte.
Vlahii îsi cunosteau si istoria si drepturile, stiau ca acest teritoriu este si a fost al lor de la începutul lumii.
Dar nu ne putem imagina ca aceasta “natiune”, n-a existat si înainte de aceste referiri – e vorba de o locuire a acestor meleaguri, neîntrerupta.
Cu mult înainte de patrunderea crestinismului în Muntele Athos, acesti vlahi au trait pe aceste meleaguri ale lor, mentionate înca de pe vremea marelui Galer Împaratul dacilor, care a desfiintat Imperiul Roman, constituind Imperiul Dac, la anul 305 si care “n-au migrat în nici o parte; au ramas pe vatra lor ancestrala, ei fiind izolati de migratorii sedentarizati” (Basmul romanizarii -D.Balasa, pag.19).
E timpul sa tragem o concluzie.
Dupa retragera aureliana sec al III –lea e. n., unii asa-zis istorici au contestat drepturile românilor de a stapâni teritoriul pe care se afla si azi, aducând, ca argument principal, inexistenta documentelor vreme de 1000 de ani.
Secolele urmatoare, al IV-lea si al V-lea sunt evident marcate de retragerea în munti si printr-o îndârjita lupta împotriva barbarilor, dacii fiind organizati acum dupa legile gentilice, care n-au anulat luptele pentru apararea libertatii-viata ,transhumanta de-o parte si alta a Carpatilor n-a încetat. Dovada este faptul ca limba româna este aceeasi peste tot.
Romanii au ocupat doar un sfert din teritoriul dacic, dar nici limba dacilor si nici obiceiurile lor n-au fost cu nimic atinse.
Daco-românii au fiintat fara întrerupere pe teritoriile originare ; documentele exista-asa cum am aratat, Sunt semnalati valahii în sec. al VI-lea in vremea împaratului Iustinian-sub denumire de lai-lahi-pe Muntele Sinai.
În secolul al VIII-lea, mai precis, în anii 726-727, îi gasim mentionati în documentul amintit de la Muntele Athos.
Avem date cuprinse tot într-un manuscris de la acelasi munte, care se refera la prezenta vlahilor aici si în sec al IX-lea respectiv anul 885, adica e vorba de secolul al IX-lea.
Chiar înainte de anul 976-vezi Kedrenos- sunt mentionati vlahii în anul 911 si apoi izvoarele documentare sporesc.
Vorbim deci de documente din sec al VI-lea, al -VIII-lea, al IX-lea , al X-lea al XI-lea ,al XII-lea; în secolele urmatoare date despre valahi gasim în documentele vremii ale bizantinilor ,ale ungurilor ,ori ale slavonilor si nu numai.
Venirea slavilor ne face sa ne punem întrebarea fireasca: de ce n-au ramas slavii în N Dunarii-daca au gasit teritoriul liber, cum sustin unii cercetatori? Sa nu le fi placut câmpiile întinse si manoase, sau padurile adânci, atât de bogate, ori poate apele si fluviul cu iesire la mare?
Adevarul este ca au gasit aici o populatie masiva, compacta care i-a împins peste Dunare, care a continuat sa existe neîncetat, cunoscuta de cei straini de neamul lor, ce-i înconjurau, sub denumirea de valahi.
Denumirea vlahilor în timpuri diferite
Din antichitate si pâna târziu în epoca moderna, ei sunt consemnati cu denumiri apropiate, în functie de aparatul fonator al vecinilor: aviii, lahii, laii volcae balaci, felahi, bolaci, bellovaci belioaci, blaci blasci placi palaci, blaceni, belcae, volcae, volsci, vlaqui, valach, valah, valahus, olah, olacz, walach, wlachos si enumerarea ar mai putea continua.
Ne punem întrebarea fireasca: de ce au pastrat populatiile antice pâna la cele moderne aceste denumiri numeroase pentru VLAHI ?
Raspunsul e dat, desigur, de marea putere de iradiere a acestei populatii, care trebuie ca a reprezentat o civilizatie superioara.
Istoricii, cercetatorii si-au pus, pe buna dreptate întrebarea care este etimonul comun tuturor acestor etnonime.
Unii spun ca e imposibil a gasi acesta, altii se rezuma a declara ca termenul se constata pur si simplu la un moment dat.
V.Kernbach (“Universul mitic al românilor”) spune “ca s-a afirmat ca termenul vlah - valah ar fi numele românilor medievali, dinainte de slavi si i s-a atribuit etnonimul germanic walach”.
Mai departe, acelasi autor V. Kernbach declara ferm: “nu stim cum se autodenumeau straromânii; etnonimul de azi e o generalizare târzie”.
Lucian Pavel (“Despre semnificatia cuvântului VALAH”) considera termenul valah, derivând din denumirea unui trib celtic, walh, cu adj. wal(a)his, welitsch - welsch, preluat de slavi.
Termenul e mult mai vechi - îl întâlnim si la Caesar (“De bello galico”), cu forma volcae, fiind numele unui trib celtic, spune acelasi autor român citat mai sus.
De fapt, credem noi, e vorba de triburi daco - pelasge din toata zona de S.a Europei, pâna în N. Germaniei si în N. Africii, unde numele de walh, welisch welsch etc.sunt atribuite populatiilor ce vorbeau linqua prisca sau vulgata.
Noi consideram ca toate denumirile amintite au etimonul comun VALAH(US).
Toate derivatele etnonimului valah(us) se pot explica prin evolutia fireasca a legilor limbilor diferite.
Sa luam câteva exemple: slavii spun voloh –vloh- ne-o demonstreaza si antroponimele, aparent slave - Volosciuc, Volosiniuc, Vlosiuc etc. E vorba aici de nume de valahi carora li s-a adaugat sufixul specific slav-iuc, ecchivalent în limba româna sufixului -esc, întâlnit foarte des mai ales în Muntenia, dar si în celelalte provincii ale României.
Acest sufix provine din pelasgul - escunus care se traduce - neam cu, înrudit cu..-în cazul nostru - înrudit cu valahii. Se vede dar, cine erau acesti indivizi traitori în enclavele slave.
În Tara Româneasca, mai ales, sufixul – esc, e foarte prolific, formând prin derivare, cuvinte noi , în mod special antroponime, ce arata originea, de ex: de la Pop, Pop-escu, de la Ion, Ion-escu etc.
Asa - zisul germanic wal(a)ch – vine de la Valahus, ce primeste o terminatie specific germana, prin caderea terminatiei finale - us si înlocuirea cu una proprie ch, rezultând formele walach - welach, vezi si alte exemple cu aceeasi terminatie ,întâlnite si azi, precum – inertich - launtric, sau Ostereich -Austria).
De la etnonimul wal(c)h se ajunge lesne la formele celtice, dar si la cuvintele uzuale si azi în engleza : walas, walace, weles, welles, wels, etc.
Termenul etimon Valahus sub forma wels, îl folosesc nelatinii, în Evul Mediu pentru populatiile de origine asa-zis romana, pâna la formarea natiunilor denumite latine.
Asadar, acest lucru arata ca memoria colectiva a popoarelor a pastrat ideea de adstrat comun numit - impropriu – romanic, pelasgic în realitate, în Evul Mediu, pentru toate aceste popoare.
Alt exemplu: cuvintele ce au consoana initiala b –blaci, belaci etc. arata ca vorbitorii au aparat fonator ce percepe labialele, usor de confundat într-o vorbire fluenta, adica pe - v -, ca – b-, iar terminatia – ci - este o sonorizare a lui – hi – deci – de la v(a)lahi - la blahi - blaci etc.
Usor se poate explica si forma olac(z)i, prin afereza consoanei – v - din cuvântul valahi - si prin aceeasi sonorizare a terminatiei finale, grupul – hi - devenind - c(z)
Dar consideram suficiente exemplele date, pentru a admite ca am demonstrat ca etnonimul VALAH(US) - VLAH(US) este la originea celorlalte forme.
Acesta este, de altfel, cel cu care au fost numiti românii pâna târziu, în epoca moderna, cum am mai spus.
La ce ne duce acest lung incurs în istorie?
Întrebarea fireasca, care se pune : dar etimonul cuvântului VALAH care este ?
Taina tainelor
Vom începe a încerca a da un raspuns acestei întrebari, prin niste citate edificatoare: “Trebuie sa spunem ca din întreg vocabularul limbii române, cuvântul cel mai ciudat este acela de VALAH- ciudat cu atât mai mult cu cât el nu denumeste un obiect oarecare, ci e chiar numele sub care strainii au cunoscut pe români în întreg Ev Mediu, si în epoca moderna, pâna la sf. sec al XIX - lea, timp de peste 1000 de ani ” (S. Coryll - Valahii în Cartea Genezei).
“Nimeni nu stie nici când, nici de unde, nici cum a aparut acest cuvânt”.
Gh.Bratianu chiar sustine ca termenul e un subiect de controversa (“O enigma si un miracol istoric - poporul român”), lui nu i se poate da un etimon.
D. M. Pipidi îi atribuie origine celtica (Dictionar de istorie veche a României), “Dictionarul Enciclopedic” ( Buc. Edit. Stiint. 1998), gaseste acest etimon de origine germana.
Fugariu Florea (SC. Ardeleana Buc. 1970 vol III, pag. 35), vorbeste de o origine slava.
Cercetatori ai istoriei si ai religiilor vorbesc de prestigiul “extraordinar al termenului care a dus la aparitia si existenta lexemului V(A)LAH’’, care justifica uluitoarea forta de iradiere a acestui nume, din aria culturala bizantina, din Peninsula Sinai pâna în Germania, din Caucas pâna la Vatican.(S. Coryll,op. citata)
Etimonul cuvântului VALAH va face lumina în istoria daco-românilor si în cea universala.
Cu adevarat acest cuvânt ascunde în spatele sau un prestigiu urias, demonstrând totodata existenta neîntrerupta a locuitorilor celor mai vechi din lume, consemnati si de Biblie, cu ascendenta pâna în mitul Marelui Pelasg CEL Negru, sau cel Ceresc, ori Cel Nobil, simbolul unei civilizatii superioare, veche de zeci de milenii.
Încercam sa facem lumina asupra etimonului cuvântului VALAH; dorim sa aratam ca nu exista acea pata alba de 1000 de ani în istoria noastra, idee sustinuta si fluturata cu aroganta, de cei ce n-au radacini în aceste locuri, si ca înca o veriga solida din lantul continuu al fiintarii noastre, pe aceste pamânturi, va spulbera definitiv acele teorii fabricate de, mai ales, rau intentionatii din istorie, începând chiar cu antichitatea care, prin interesatii ei, vezi orgoliosii romani, au distrus intentionat dovezile vechimii si nobletii originii daco - românilor.
Ca altfel cum sa interpretam - daca nu prin ura si invidie, si greutatea de a recunoastere a unui stat, ce a întemeiat un imperiu, ca populatia lui a fost civilizata de stramosii dacilor?
Cum putem explica ca Roma are si istorici cunoscuti prin opera lor si poeti si geografi, a caror opera exista si azi etc., si ca grecii au pastrat si transmis omenirii mostre de civilizatie si cultura de exceptie, si nu numai acestia.
Numai despre daci tot ce s-a scris s-a pierdut si nu s-a scris putin - aproape toti anticii luminatii, din varii domenii, au vorbit despre daci, chiar influenta lor era, la un moment dat atât de mare, încât atunci când senatul nu reusea sa ajunga la o hotarâre, recurgea la parerea poporului scit (citeste daco - pelasg), la plebiscit. Si exemple ale implicarii dacilor în treburile interne ale romanilor pot continua.
Ne întoarcem sa vorbim despre etimonul cuvântului Valah.
Daca izvoarele scrise au fost pierdute intentionat, sau le-a distrus timpul cu vicisitudinile lui, apoi limba ramâne cea mai fidela oglinda a istoriei, ce nu poate fi masluita.
Desi de ani buni se vorbeste de înaintasii pelasgi ai daco - românilor si nu numai ai lor, totusi nimeni nu a reusit sa taie nodul gordian ,explicit, logic, stiintific.
Etimologia cuvântului VALAH
Acesta îsi are originea în cuvântul PELASGUS.
Sa urmarim transformarile fonetice datorate legilor impuse de vorbire în decursul timpului.
- Terminatia –us - a cazut - lege generala în aceasta trecere la noua limba daco - româna, si a rezultat forma PELASG(I).
- Grupul de consoane dure - sg, greu de pronuntat, se supune legii comoditatii în vorbire si, prin iotacizare, se ajunge la forma PELAH(I).
- Confuzia, usor de facut într-o vorbire fluenta, între bilabialele - p- si - v - a dus la forma VELAH(I).
- Prin atractia fonetica, a vocalei e - de catre - a - se ajunge la lexemul de baza si anume VALAH(I).
Pentru edificare: pelasgus - pelasg(i) - pelah(i) - velah(i) - valah(i).
Ne simtim datori a justifica titlul dat mai sus – si anume “Taina tainelor”.
Relevarea clara, în mod stiintific a etimonului Pelasg pentru Valah, deschide porti nebanuite spre gasirea, cu usurinta, a multor adevaruri, aflate înca în ceata, din istoria neîntrerupta a dacilor-pelasgi, sau din cea universala, putând aborda istoria omenirii întregi în conexiuni firesti în dezvoltarea tuturor populatiilor, sau cel putin a tuturor celor europene vechi.
Si orizonturile se deschid - ramâne sa fim deschisi si noi adevarului, oricât de greu ar fi sa ne desprindem de clisee, de rutina.
Noi credem ca etnonimul PELASGUS (terminatia în – us - e pelasga, nu latina), ar fi putut circula în paralel în antichitate si sub forma de VELASGUS, mai ales la etrusci, având în vedere ca etruscii sunt o ramura a pelasgilor, desprinsa printre primele de trunchiul comun si, luând în considerare unele toponime antice etrusce ca Vulci la N. de Tarquinia, sau Veii Vulca, localitate din care Lucius Tarquinius Superbus a chemat la Roma un sculptor etrusc, pentru a împodobi Marele Templu din Capitoliu, a lui Optimus Maximus Jupite; ori localitatea Volsinii în etrusca Velsna (“Limba si civilizatia etruscilor” - Edit. Stiin. Buc. 1997 de Giuliano si Larisa Bonfante).
Se poate usor demonstra aceasta evolutie fonetica; luam un ex: VULCI - VULCUS -VALCUS – VALACUS – VALASGUS-VELASGUS;de altfel traditia romana vorbeste de istorici etrusci care-si asumau originea valasga.
Dupa demonstrarea identitatii, ca sens, a celor doi termeni – PELASG-VALAH- , credem ca am adus si argumentul decisiv în a convinge ca, într-adevar lexemul VALAH(US) este etimonul comun tuturor variantelor etnonime, care au circulat în istorie ,în Evul Mediu, pâna în epoca moderna.
Despre relatia pelasg – valah – rumân - roman, nu ne-am propus a vorbi acum.
Credem ca demersul nostru a putut convinge de continuitatea daco - românilor în istorie, despre prestigioasa sa origine, ce urca pâna în mit si despre abordarea corecta a fenomenului istoric, respectând ADEVARUL.
Oricât de surprinzator ar fi pentru unii cercetatori români, sau chiar pentru straini, va trebui sa impunem acele adevarului, care fac lumina în trecut, dar si justifica prezentul, restituind natiunii române demnitatea, la care au atentat si înca o mai fac asa - zisii istorici, mânati de alte interese, decât evidentele istorice.
În ce ne priveste, credem cu tarie ca va veni si ziua când copiii nostri si copiii copiilor nostri vor trai mândri de neamul lor si de cei care, ca genialul N. Densusianu, si-au închinat viata, pentru a lumina calea spre acest adevar, ce ar trebui cuprins cu dreptate, pâna, si mai ales, în manualele scolare.

Prof. MARIA CIORNEI

CARTEA LUI ENOH SI CALENDARUL SOLAR DE LA SARMISEGETUSA

In cartea „Aparatul lui Uriel”, doi cercetatori britanici au reconstituit „computerul ceresc” din Cartea lui Enoh si au obtinut calendarul solar de la Sarmisegetuza.

„Aparatul lui Uriel” de la Sarmisegetusa era mai mobil, cu elemente din lemn

Christopher Knight si Robert Lomas au respectat exact indicatiile din „Cartea astrilor cerestri” a patriarhului antediluvian Enoh.
„Cartea astrilor ceresti” a lui Enoh cuprinde invatamintele pe care ingerii le-au lasat unor  oameni, alesi de ei, ca sa masoare „traseele astrilor si relatiile dintre acestia, potrivit claselor lor, teritoriului si anotimpului (…) precum si legile lor”.
O „cale in dar”…

„Aparatul lui Uriel”, de Christopher Knight si Robert Lomas, reconstituie sactuarele circulare cu rol astrologic si astronomic

Este vorba despre un aparat de calcul astronomic, un calendar (”cale in dar”), ale carui elemente erau „stalpi, portaluri si ferestre”, dispuse in cercuri concentrice, cu o „potcoava” din 21 de stalpi in centru – locul de observare. Cu ajutorul acestuia se studiau miscarile Soarelui si Lunii, eclipsele de Soare si Luna, pozitiile nodurilor Lunare, schimbarile de solstitiu si echinoctiu e.t.c. Conform ”Cartii lui Enoh”, ingerul Uriel i-a dat patriarhului secretul construirii acestui aparat, ale carui elemente difereau de la zona la zona, in functie de latitudinea de la care se faceau masuratorile. De ”aparatul lui Uriel” depindea agricultura, deci viata sedentara si dezvoltarea societatilor. Cine erau acesti ”mesageri ai lui Dumnezeu”?
… data de mesagerii lui Dumnezeu

Lomas si Knight au respectat indicatiile din Cartea lui Enoh si le-a iesit calendarul de la Sarmisegetusa

Misterioasa „Carte a lui Enoh” nu a fost niciodata inclusa in invataturile religioase pentru popor, pe motiv ca ea nu putea fi inteleasa cu mintea omeneasca. In aceasta sunt descrise faptele ”ingerilor”, sau ale ”mesagerilor lui Dumnezeu”, niste fiinte foarte speciale, foarte inalte, care au incalcat multe porunci divine, ba chiar si-au luat de soate pamantence, fapta pentru care nu au fost iertati, mai ales cand li s-au nascut copii uriasi. Aceasta este si singura referire la ei ramasa in cartile Vechiului Testament. “Uriasi erau pe Pamant in vremurile acelea, dupa ce s-au impreunat fiii lui Dumnezeu cu fiicele oamenilor si le-au nascut ele copii; acestia erau uriasii care au fost in vechime”. Din “Dictionarul de mitologie generala” al lui V. Kernbach, aflam ca Enoh a fost un patriarh care a trait inainte de Potop. El era pe placul “mesagerilor lui Dumnezeu”, care l-au luat cu ei 200 de ani, timp in care acestia l-au invatat toate tainele Pamantului si Cerului, pe care l-au pus sa le scrie, sa le lase mostenire omenirii.
Impreunarea mesagerilor cu pamantencele

Cercurile de piatra de la Avebury sunt mai vechi decat cele de la Stonehenge

Enoh a lasat marturie scrisa ca mesagerii lui Dumnezeu pe Pamant erau 200 si aveau 18 sefi, iar cel care ii conducea pe toti se numea Samiza. Citam cateva paragrafe din traducerea lui Kernbach : “1. Cand oamenii s-au inmultit in acele zile, au inceput ca fiicele lor sa se nasca gratioase si frumoase; 2. Si cand ingerii, copiii cerului, le-au vazut, ei si-au spus unii altora: sa ne alegem femei dintre cele ale oamenilor si sa avem copii cu ele; 3. Atunci Samiza, seful lor, le-a spus: eu ma tem mult ca voi nu va veti atinge scopul; 4. Si daca asa veti face, ma tem ca eu voi suporta singur pedeapsa crimei voastre; 5. Insa ei au jurat ca n-or sa renunte; 6. Si s-au jurat intre ei cu blesteme reciproce (…) 10.  Si ei si-au ales fiecare cite o femeie si s-au apropiat si au trait cu ele si ei le-au invatat magia, toate incantarile si proprietatile radacinilor si ale arborilor; 11. Si aceste femei au ramas grele si au nascut uriasi”. Mai departe, se povesteste cum mesagerii lui Dumnezeu i-au invatat pe fiii lor toate tainele Cerului si Pamantului, ”iar acest fapt s-a aflat in Ceruri si ei si-au patat renumele”, aducand asupra lor si a progeniturilor mania divina.
Invatatura pentru oameni
Se poate presupune ca Enoh era fiul unui ”mesager”, astfel s-ar explica de ce s-a bucurat de simpatia lor si mai ales de ce era atat de longeviv. ”Mesagerii” l-au luat in calatorii timp de 200 de ani, unele spatiale, atat de departe, incat “Pamantul nici nu se mai vedea si domnea un intuneric deplin” ( “Cartea lui Enoh”, dupa V. Kernbach ). L-au dus si intr-un tinut indepartat, unde Uriel si ceilalti s-au straduit sa-l faca sa priceapa cum se construieste ”computerul” astronomic, cercetat in detaliu de britanicii Lomas si Knight.  Apoi, l-au pus sa scrie – in 366 de manuscrise, cate unul pe an – tot ce-i aratasera si-l invatasera, apoi l-au mai lasat un an printre ai lui, sa-i instruiasca in citirea operei, dupa care l-au luat cu ei.
Locul secret unde a fost instruit Enoh
Enoh a fost dus de ingeri intr-un loc secret, unde ingerul Uriel i-a aratat un ”aparat” cu care se putea masura ”traseele astrilor si legile lor”, precum si „ce se intampla in toti anii din lume pana cand se va termina noua creatie”. Refacand aparatul lui Uriel, dupa ”Cartea lui Enoh”, Knight si Lomas si-au dat seama ca acesta corespunde megalitilor de la Stonehenge si au concluzionat ca acolo, in Campia Salisbury, isi avusesera observatorul ingerii si acolo fusese dus Enoh. Cum Enoh era un patriarh antediluvian, ori Stonehenge este mai vechi decat spun istoricii (3.000 – 1.600 i.C), ori nu acolo a fost dus! Insa cei doi britanici mai pierd din vedere un element de localizare din povestirea patriarhului: „ la vest, se ridica un munte mare si impunator, de cremene”! Ceea ce nu se afla la Stonehenge! Mai interesant decat locatia initierii este insa ”computerul” reconstituit de ei si inclus in cartea lor ”Aparatul lui Uriel”. Acesta arata exact ca… sanctuarul de la Sarmisegetuza, mai precis, ”calendarul solar”, cu tot cu observatia orientarii lui pe directia N-S si E-V si cu calcularea aproape moderna a anului! Paul Lazar Tonciulescu, in “Impactul Romei asupra dacilor”, scria ca ”dacii cunosteau si foloseau un calendar solar considerat cel mai precis din antichitate. Anul dacic avea 365,242197 zile, fata de 365,242198 la care a ajuns astronomia moderna. Calendarul dacic de la Sarmisegetuza permitea numararea zilelor unui an cu ajutorul unor stalpi dispusi in forma de cerc, asa cum le-a iesit lui Knight si Lomas. Insa, complexul megalitic de la Stonehenge avea o eroare fata de „aparatul lui Uriel”: anul iesea cu 366 de zile! Deci, modelul trebuia cautat la alta latitudine! Spre deosebire de ”anul megalitic”, anul dacic era uimitor de precis, mai degraba acesta parand a fi inspirat din ”aparatul lui Uriel”.
Cunostintele astronomice si astrologice ale dacilor

Sanctuarul de la Gobekli Tepe, Turcia, este cel mai vechi sanctuar solar, cu 7000 de ani mai vechi decat Stonehenge

Iordanes, care i-a cunoscut pe daci prin sec.VI e.n., consemna ca: „ in timpul marelui preot Deceneu, dacii stiau teoria celor 12 semne zodiacale, cum creste si scade orbita Lunii, cu cat globul de aur al Soarelui intrece globul pamantesc, sub ce nume si sub ce semne cele 346 de stele trec de la rasarit la apus, eclipsele, rotatia cerului, regulile prestabilite ale astrelor…”. Adica, exact ce il invatase ingerul Uriel si pe Enoh. Nicolae Popa, autorul unei analize comparative asupra  complexului de la Sarmisegetuza si de Stonehenge, a observat ca aliniamentele celor doua sanctuare sunt similare. Axul care sectioneaza vatra de foc imparte cercul exterior in doua jumatati egale din punct de vedere al pozitiilor stalpilor: de doua ori 34 de pozitii. Potcoavele, atat la Stonehenge, cat si la Sarmisegetuza, prezinta un numar identic de pozitii: 21. Dispunerea pe grupuri a pozitiilor lespezilor ce sustin stalpii este identica. Nicolae Popa considera ca ambele monumente tin de aceeasi traditie cultural-religioasa a unor populatii neolitice si au servit atat la masurarea timpului, cat si pentru o destinatie ritualica. Constructia de la Sarmisegetuza ar dovedi in plus, fata de cea de la Stonehenge, un grad inalt de perfectiune in ceea ce priveste precizia calcularii timpului. Modelul ”computerului ceresc” pe care ingerul Uriel i l-a aratat lui Enoh se regaseste in toate sanctuarele dacilor. Poate in muntii Daciei a avut loc initierea patriarhului antediluvian. In plus, sanctuarele circulare sunt atribuite de istorici getilor si masagetilor. De catre istoricii straini, ca cei autohtoni nu le atribuie nimic, decat, poate, ”branza”, ”miel”, ”ied”… Sanctuarele circulare abunda pe teritoriul Romaniei, la Adamclisi, Sarmisegetuza, Cetatuia, Racos- 3 sanctuare, si, ultimul descoperit ( in aprilie 2005), de la Sacele, pe dealul Bunloc. Intr-adevar, bun loc! Acest sanctuar este mult mai mare si, se pare, mai complex decat cel de la Sarmisegetuza.
Bun loc, la paralela 45!
„Aparatele ingerilor” de pe teritoriul Marii Britanii si Irlandei au fost durate in piatra, ca ele sa ramana in picioare pentru posteritate. Ale dacilor erau mai „flexibile”, cu stalpi de lemn pentru elementele variabile ale ”computerului” si din andezit pentru cele fixe. Se poate trage concluzia ca preotii daci stapaneau foarte bine tehnica de construire a acestor aparate circulare „ cu stalpi, portaluri si ferestre”. I-a ajutat la calcule si „locul bun” pe care l-au ales, aproape de paralela 45, iar la 45 de grade, orice formula de calcul astronomic se simplifica pentru ca tangenta si cotangenta de latitudine este egala cu 1 si se inlocuiesc, iar sinusul si cosinusul sunt radical din 2 pe 2 si, la fel, se inlocuiesc. Cu alte cuvinte, nu-si scranteau mintea in calcule! De aceea si ”calea in dar” era atat de precisa, in timp ce altii, avand acelasi model astronomic, nu reuseau sa ajunga la precizia ”anului dacic”.
Predictii astrologice

Sanctuarul de la Stonehenge are aceleasi elemente constitutive ca cel de la Sarmisegetuza, numai ca este mult mai masiv

Asa cum au observat astronomii britanici legat de complexul de la Stonehenge, atat  Sanctuarul Mare de la Sarmisegetuza, cat si celelalte descoperite pana in prezent, nu numai ca au o orientare exacta Nord-Sud si respectiv Est-Vest, ci sunt astfel aliniate, incat razele Soarelui care rasare il strabat de la un capat la celalalt doar intr-o singura zi pe an, pe 22 decembrie, atunci cand declinatia Soarelui este maxima si incepe iarna astronomica. La acea data, pe intreg globul unde se celebrau cultele Soarelui si al Lunii, aveau loc ceremonii ale focului, ca Soarele sa nu ”inghete” sau sa dispara. Cu acest prilej se faceau si prorociri generale. S-a observat la sanctuarele dacice pozitionarea ”nodurilor Lunare”, puncte care au mare insemnatate pentru astrologi. Includerea lor in ”aparatele” lui Uriel se justifica prin faptul ca ”mesagerii” i-au invatat pe fiii lor si cum sa prevada ”ce se intampla in toti anii”, sub aspect zodiacal. Toti astrologii care se respecta tin cont de ”nodurile Lunare”, pentru ca Nodul Sud arata bagajul interior cu care ne nastem, iar Nodul Nord este calea pe care omul o are de parcurs. Din perspectiva geocentrica, Nodurile Lunare rezulta direct din miscarile Lunii si Soarelui in jurul Pamantului, care influenteaza dimensiunea spirituala a vietii. Soarele simbolizeaza Spiritul, masculinitatea, actiunea. Luna este exponenta Sufletului, feminitatii, receptivitatii.      e-national.ro