MULT CIRC,PUTINA PIINE-GLADIATORII PATRUPEZI DIN ARENELE ROMANE

S-au nascut in mijlocul naturii. Trebuiau sa-si urmeza cursul normal al vietii ghidat de genetica si instincte. Nu doreau decat sa ramana podoaba muntilor, junglelor si padurilor. Au fost smulse violent din rostul lor lasat de Creator. Au fost fortate sa se sfasie si sa se ucida intre ele pentru distractia plebei Romei... Povestea lor nu este decat un nou cap de acuzare la adresa celei mai emfatice civilizatii din vechime.

Mult circ, putina paine 

Totul a inceput in anul 264 i.Hr., la funeraliile lui Iulius Brutus, ocazie cu care s-a dorit cinstirea memoriei sale prin organizarea primelor lupte ritualice la care au participat doar trei perechi de gladiatori. Doar trei! Cinzeci de ani mai tarziu, Aemilius Lepidus arunca in arena douazeci si doua de perechi de gladiatori. Roma prinsese gustul sangelui... Asa au luat nastere jocurile de o cruzime fara margini, care aveau sa macine pentru 668 de ani (264 i.Hr. -404 d.Hr.) hecatombe de cadavre umane si aveau sa transforme intr-o masa de carne sangeranda splendide exemplare ale lumii animale. Necuvantatoarele de talie mare nu au fost crutate... cu cat un animal era mai de temut, cu atat mai mult specia sa era haituita si capturata pentru a lupta in numeroase arene presarate prin intregul Imperiu Roman. Intr-un amestec insolit, de oameni si lei, zebre si tigri, leoparzi si ursi, elefanti si rinoceri, girafe, mistreti, lupi, caini, hipopotami, hiene, cerbi – toate acestea si-au dat viata, fortate sa lupte intre ele in acesta adevarata Vale a Plangerii. Totul pentru pofta nesanatoasa de violenta a unui public care fremata excitat de vedera sangelui inecand arena...
Un psihiatru modern pus sa explice bucuria traita de unii oameni atunci cand vad animale sfasiindu-se intre ele, ar da acestora verdictul de sadism comportamental nascut pe baza complexelor de inferioritate, totul grefat pe traume din copilarie combinate cu lipsa unui mediu familial normal. Totusi, adevaratele cauze pentru care o intreaga patura sociala din probabil cel mai stralucitor imperiu la Antichitatii era atrasa de lupte, erau mult mai diversificate decat par la o simpla privire. Aici avem de-a face, in primul rand, cu o cauza patriotard-revansarda. Stapanii Romei, fie ei senatori sau imparati, doreau astfel sa-si asigure pozitia in fata multimii, stimuland in acelasi timp mandria si identitatea ei nationala. Plebeul Romei, chiar daca era un sarantoc lepros si ros de vicii, trebuia facut sa se simta superior oricarui alt om. Nu degeaba indivizii care nu aveau ascendenta greaca sau romana, erau denumiti dispretuitor – barbari! Plebeul de rand trebuia stimulat, trebuia facut sa se simta important, trebuia sa vada cu proprii ochi maximul de distractie din acea vreme, oferit lui de suveranii romani. Plebea (pleava!) Romei era in acelasi timp o forta de temut, de care patricienii si senatorii romani tineau cont cu strasnicie. Sarantoci si bolnavi, acestia erau masa populatiei romane; altfel statutul lor social era unul temut si invidiat. Un plebeu roman era mai respectat decat un nobil bogat din Tracia, Galia sau Africa tocmai datorita ascendentei sale de cetatean roman. In plus, Imperiul Roman a cunoscut numeroase revolte ale cetatenilor sai, nemultumiti de taxele sau pretul alimentelor aflat in crestere.
Pentru a-si tine sub control o populatie ale carei pretentii materiale cresteau in mod proportional cu extinderea si jafurile inteprinse de Imperiu, conducatorii Romei s-au folosit de implementarea luptelor de gladiatori si animale. Cetateanul roman era facut dependent de aceasta forma de distractie, devenita intre timp afacere, practic in acelasi mod in care oamenii din prezent sunt dependenti de vizionarea meciurilor de fotbal, baschet sau rugby. O alta cauza era data de dorinta subconstienta a omului de a-si demonstra ca a ajuns sa stapaneasca si sa ucida toate fiarele pamantului care, in trecutul indepartat, il vanau frecvent. Pentru romani nu a existat un mod mai bun de a-si demonstra acest lucru, decat prin organizarea de lupte in care cele mai temute animale sa se sfasie unele pe altele pentru distractia si amuzamentul multimilor.
Unii istorici, printre care si Pierre Grimal, acrediteaza ideea unei origini straine a luptelor intre animale. Prezenta repetata a taurilor in arena pare sa confirme aceasta ipoteza, caci sacrificiul taurilor aminteste de semnificatia acestui animal-simbol in cadrul civilizatiilor persane, egiptene, babiloniene si minoice. Sa vedem oare in coridele tinute in Spania la ora 5 dupa amiaza o continuitate a acestui tip de sacrificii ? Se pare ca da. Alti istorici precum J. C. Fredouille considera luptele intre animale din Colloseum drept o reminsicenta arhaica a riturilor religioase preitalice, precum si o supravietuire a sacrificiilor omenesti si animale in cinstea zeului Saturn si a zeilor chtonieni. In luna aprilie a fiecarui an, in timpul jocurilor zeitei Persefona, erau lansate in amfiteatre cate 10 vulpi cu faclii aprinse legate de coada. Sarmanele animale intruchipau sufletul deznadajduit al sotiei stapanului Infernului...

Printre cele mai cautate animale pentru lupte erau felinele mari, ursii si lupii. Foarte gustate ramaneau si meciurile intre mistreti si tauri sau ursi si mistreti. Pentru a procura numarul sporit de gladiatori cu blana, gheara si coarne, romanii au dezvoltat o adevarata industrie specializata in capturarea si transportul spre Roma al animalelor din Asia, Europa si nordul Africii. Astfel au pierit la propriu inca din Antichitate numeroase specii de animale. Datorita luptelor din arene au disparut elefantii, rinocerii si hipopotamii din Egiptul, Algeria, Tunisia, Libia si Marocul din zilele noastre. Leii si leoparzii au supravietuit in numar infim pana in prag de secol XIX, nereusind niciodata sa-si refaca efectivele decimate de cererea de luptatori patrupezi din perioada luptelor in Colosseum. Echipele de vanatori care aveau sarcina de a captura vii si nevinovate animalele destinate luptelor ajunsesera la o astfel de eficienta incat inventasera capcane mobile, gropi cu intrarea mascata de frunze, custi culisante. Inventivitatea lor a mers intr-atat incat sedau leii si panterele cu ajutorul cadavrelor de animale impanate cu droguri usoare!

Meciurile in care animalele luptau unele cu celelalte sau impotriva gladiatorilor erau extrem de gustate, in parte datorita dorintei plebei de a vedea gladiatorii, care simbolizau Roma, in lupta cu fiarele, care simbolizau dusmanii clasici ai Imperiului. Astfel, ursii erau considerati inruchiparea Daciei, leii - ai Cartanginei, in timp ce tigrii erau perceputi drept temutul Imperiu al Partilor. Un alt motiv pentru succesul acestor lupte era reprezentat de raritatea animalelor. Capturarea si transportul unui leu, tigru sau urs, era o operatiune extrem de riscanta si costisitoare care trebuia sa ia in calcul cantitatea considerabila de carne pentru hrana animalului, sau posibilitatea ca acesta sa moara datorita stresului captivitatii. Deosebit de scumpi erau in special tigrii, primiti deseori sub forma de cadouri din partea unei capetenii de trib din Caucaz, sau cumparati la preturi exorbitante de la negutatorii de animale din Persia.

Foarte gustate erau luptele intre cei doi eterni rivali, leul si tigrul. Conform marturiilor timpului se pare ca tigrii erau in general luptatori mai buni, desi exista destule date despre lei care au invins tigri. Alti oponenti redutabili pentru ambele feline erau ursii buni capturati in codrii seculari ai Daciei. Ursii din Carpati reuseau deseori sa ucida lei si tigri in urma unor lupte cumplite care au inrosit de sange nevinovat nisipul amfiteatrelor. Toate aceste suflete chinuite au fost fortate sa se ucida spre satisfactia unui public viciat pana in maduva oaselor, dupa cum cugeta trist insusi Dante Alighieri.

In mod paradoxal, animalele carnivore nu sunt niste luptatori straluciti in mediul lor natural, asa cum se asteapta majoritarea oamenilor! Sa vanezi este una, sa lupti este altceva. Carnivorele stiu acest lucru si evita instinctual lupta. Un tigru, o pantera sau un lup cu o rana la picior este condamnat sa moara de foame, nemaifiind in forma fizica desavarsita pentru a-si captura prada cu succes. Pradatorii trebuie sa astepte pana cand ranilelor se vor vindeca pentru a vana din nou. Daca vindecarea unei rani dureaza mai mult de 2 saptamani, animalul este condamnat la inanitie. Cu atat mai mare este crima de a sili la lupta un animal caruia instinctul sau i-a dictat de mileniii sa evite confruntarile inutile. Pentru a “corecta” asta, romanii obisnuiau sa intepe si sa chinuie animalele care urmau sa intre in arena pentru a le spori furia si irascibilitatea. Odata ajunse in arena, lumina orbitoare a soarelui, albul nisipului si urletele multimii dezlantuite isterizau la maxim nevinovatele animale.

Escrocherii, dopaje, condamnati 

Lupele intre animale desteptau pasiuni, nasteau pariuri imense si dadeau dependenta impatimtilor genului. S-a ajuns pana intr-acolo incat se faceau escrocherii in care un leu sau tigru renumit era dopat incat sa devina mai lent in lupta, facilitand in acest mod victoria unui alt leu slab cotat. Frauda a ajuns si in cadrul luptelor intre ursi, lei si tigri pe de o parte si gladiatori umani pe celalata. Istoria ne aduce marturie cazurile mai multor gladiatori care se temeu de confruntarea cu fiarele si plateu in avans doparea animalelor incat sa devina mai lente , iar ei sa le ucida fara riscuri. Totusi, imparatii romani nu tolerau astfel de escrocherii, unii propietari de fiare care isi otraveau lent animalele inainte luptei, precum Petronius din Sicilia sau Marcus din Libia, fiind descoperiti si sfarsind in arena drept hrana pentru propriile animale.
Organizate initial la poalele unui deal, cu un mobilier primitv, usor de demontat la sfarsitul “spectacolului”, jocurile de gladiatori aveau sa duca la crearea unei arhitecturi specifice, Amfiteatrul. Cel mai fastuos si cunoscut era fara indoiala Colosseumul din centrul Romei. Dintre cele peste 200 de amfiteatre identificate in lumea romana, cel mai vechi pare sa fie cel de la Pompei (70-65 i.Hr.). In provincia Dacia Romana au fost descoperite trei : Sarmizegetuza Ulpia Traiana, Porolissum (astazi Moigrad in Salaj) si Apullum (Alba Iulia). Romanii au fost uimiti sa descopere ca dacii nu erau deloc interesati sa privesca la chinurile animalelor din arena, astfel ca in scurt timp, cele trei arene au dat faliment!


Spectacolele incepeau la Roma odata cu rasaritul soarelui, prelungindu-se uneori sub lumina facliilor pana noaptea tarziu. In zori aveau loc executiile. La inceput, talharii, violatorii, ucigasii si escrocii Romei erau executati prin crucificare sau ardere pe rug, insa la insistentele multimi s-a trecut la Ad Bestias - executia prin intermediul fiarelor flamande... Inceputul acestei practici l-a dat Augustus, atunci cand revoltat de crimele banditului Seluros, l-a condamant ca legat de un stalp in arena, sa fie sfasiat de leoparzi flamanzi. La Ad Bestias erau sortiti doar sclavii si oamenii liberi care nu erau cetateni romani, dar in timpul persecutiei crestinilor, multi dintre ei au fost supusi aceluiasi supliciu. Printr-un paradox neinteles de nimeni, cetatea Vaticanului este ridicata pe locul fostelor gradini ale lui Nero, din care bolnavul suveran privea chinurile primilor crestini...

Organizate la orele de varf ale amiezei, Venationes (vanatorile), erau printre preferatele publicului, si se imparteau in mai multe feluri: defilari menite sa uimeasca, exhibitii asemanatoare numerelor de dresura din circuri si vanatorile propriu-zise, la fel de pline de oroare ca luptele intre animale. Atat Pliniu cel Batran cat si Martial amintesc cu uluire de maiestria dresorilor antici: pantere ascultatoare care trageau carele festive la care erau inhamate, lei care lingeau mana care-i biciuia usor, elefanti care ingenuncheau in fata lojei imperiale si scriau cuvinte latine cu trompa pe nisip. Arta mozaicala romana ne descrie insa imagini ale carnagiilor: ursi legati de tauri cu lanturi si intaratati sa se lupte pana la moarte. In cupluri contrastante si nefiresti, nefericitele vietati se ucideau unele pe altele in aplauzele extaziate ale trandavei plebe romane. Pentru a le mari mai mult chinurile, apareau in scena bestiarii – gladiatori specializati in lupta cu animalele. Acestia aveau rolul de calai, aruncand cu sulite si sageti in vietatile muribunde. Uneori, pentru a starni admiratia imparatului, bestiarii trageau cu sageti in ursi si lei pana cand acestia erau in pragul mortii, dupa care coborau in arena incercand sa ucida ursul muribund cu lovituri de pumn, sau incercand sa sufoce leul aflat pe moarte cu ajutorul faldurilor mantiei.

Apocalipsa animalelor 

Renumit pentru forta si ferocitatea sa, leul a fost principalul martir patruped al masacrelor din arene. Doar Iulius Cezar a folosit in luptele si executiile din arena peste 400 de lei cumparati cu banii proprii din Cartagina si Siria. In spectacolul (munus) inaugural al Colosseumului au fost sacrificate peste 5.000 de animale din specii diferite. In cele doua munere organizate de imparatul Traian au pierit 2.246 , respectiv 2.243 de tigri, lei, lupi, caini de lupta, tauri, ursi, rinoceri, crocodili. Si nu era decat inceputul. Dupa jefuirea aurului Daciei, Traian aducea la Roma o comoara incredibila. Peste 165 tone de aur si 335 tone de argint sunt adaugate visteriei goale a Imperiului. Din acesta comoara inestimabila, Traian plateste toate datoriile Imperiului Roman, isi comanda un for personal si organizeaza nu mai putin de 123 de zile de serbari si lupte de gladiatori si animale, ocazie cu care mor sute de oameni si animale nevinovate.

Totusi, odata cu decaderea civilizatiei romane, amplificata de atacurile popoarelor migratoare, slabeste si intensitatea acestor jocuri sangeroase. La celebrarea Romei din anul 248 d.Hr. au trecut prin Colosseum “doar” 32 elefanti, 10 tigri, 60 lei, 30 pantere, 10 hiene, 6 hipopotami si un singur rinocer. Foarte putin comparativ cu cele 11.000 animale si 10.000 gladiatori adusi de Traian... Intr-un munus din anul 404 d.Hr. multimea nebuna sfasie de viu pe calugarul crestin care indraznise, coborand simbolic in arena, sa protesteze astfel impotriva luptelor de gladiatori. Totusi, in acelasi an, imparatul Honorius abolea aceste jocuri. Tinta morala a gestului fusese atinsa. Peste un secol, in 523 d.Hr. erau interzise si luptele intre animale.                             descopera.ro

KOGAIONONUL - MIT SI REALITATE - 2

II.Realitatea cosmogonică a Kogaiononului 

Bunul Dumnezeu a vrut să descoperim în anii din urmă, pe masive pietre de munte, mai multe incrustări geometrice dacice, care confirmă corectitudinea ipotezei despre "topografia cosmogonică a dacilor" {Fig. 4}.

Cum bine se vede pe aceste picturi geometrice dacii cunoșteau arcul de cerc, axele de coordonate, chiar și întregul complex topografic din Fig. 1-4, lipit de Marea Linie Dacică l-am regăsit pe acele pietre {Fig. 5, a, b}.

Noi am numit incrustările dacice de pe pietrele de munte "hărțile cosmogonice ale dacilor" [A. Vartic, Drumul spre Kogaionon ]. Cercetându-le cu atenție am observat că deasupra Marii Linii se află un nod central, din care iradiază mai multe linii-raze. Suprapunând Marea Linie Dacică despre care v-am vorbit deja, cu Marea Linie de pe harta dacică desenată de noi nu a fost greu sa determinăm topografic acest loc {Fig.6}

și sa vedem ca figura construita de noi aprioric {vezi si Fig. 3} coincide de minune cu desenul dacilor {Fig.7}

și ca ea reprezintă Constelația Dragonului, cea care, parabolic vorbind, susține rotația multimilenară a Polului Nord Ceresc {Fig. 8} 

și ne arată că întregul complex construit de daci reprezintă în mare o anumită poziție a Dragonului față de Polul Nord Ceresc și față de celelalte constelații (Sarmisegetusa Regia apare ca steaua Alfa a Ursei Mici, actualul Pol Nord Ceresc).

Acest nod central stă mai la nord de un mare patrulater, care coincide cu curgerea râului Strei; mai jos de acea linie, și în interiorul curgerii Streiului, se află un punct indicat de daci cu o cruciuliță. Acel punct nu poate fi altul decât Sarmisegetusa Regia. Atunci nodul central din care pornesc liniile-raze se regăsește topografic undeva pe dealul Uroiu, peste Mureș, la nord de Simeria. Liniile care sunt trase din acest nod, dacă sunt omologate cu punctele topografice actuale, ne duc exact în cetățile dacice despre care am vorbit mai sus (Pecica, Clit, Moigrad, Saratel, Sighisoara, Racos etc).
Faptul ca dacii au legat de acest nod topografic singular întregul lor algoritm, faptul că el se află pe un munte la poalele căruia curge un râu mare (amintim că înainte de tăierea meandrelor Mureșului de către austrieci acest râu avea cam de trei ori mai multă apă decât acum și că în antichitate clima era cam cu 30% mai umedă - deci Mureșul era un adevărat râu mare, navigabil, și, posibil, mai mare ca Tisa, adică principalul afluent al Dunării [Liviu Marghitan, Valea Mureșului - parte integrantă a sistemului de fortificare a Daciei, Sargetia, XIII, 1977, p. 203-207]), faptul că de pe acest munte se deschid priveliști uluitoare a tarii Hațegului, faptul că anume partea nordică a Dealului Uroi oferă o excepțională priveliște a Cerului Nordic, faptul că din acest nod pornesc numai 5 raze, ne-a permis să dăm următoarea ipoteza: Dealul Uroi este Kogaiononul dacilor.
  Perighezele noastre în aceste locuri ne-au dat satisfacție deplină. Zidurile antice, necercetate încă, se mai pot urmări și astăzi, mulțimea ceramicii din toate culturile preistorice și istorice, inclusiv din cultura Turdas, este remarcabila, stă chiar la suprafață, în mușuroaiele de furnici sau cele săpate de cârtițe. Artefactele demonstrează că la poalele sudice si estice ale Dealului Uroi se află un excepțional megalopolis preistoric, probabil cu funcții sacre. Cel putin unul din valurile de pământ care îl înconjoară repetă iconografic desenul constelației Dragonului [A. Vartic, De la topografia cosmogonica la Kogaionon], lucru care l-am mai întâlnit și în alte părți ale Daciei [A. Vartic, Drumul spre Kogaionon]. Perighezele au mai arătat că partea apuseană și cea nordică de la poalele Dealului Uroi este curată arheologic, lucru care sugerează faptul curățeniei sacrale a acestor locuri (orice locuire murdărește locurile sacre, motiv din care, după părerea noastră, nu sunt locuite nici cetățile dacice), legate și de Apusul de Soare, și de Nordul Înstelat.
Urcarea pe muntele Uroi este posibilă doar pe panta lină, nordică, unde am identificat două drumuri; unul, cel de la răsărit, se pare, avea funcții ritualice, celălalt, de la vestul pantei, era, poate, drumul pe care veneau pelerinii la Marile sărbători religioase ale dacilor. La fata locului am putut constata existenta pe aceiași parte nordică a Dealului Uroi a unui vechi val care împrejmuia muntele din partea asta, ușor accesibilă. Până la acest val nu apare nici un fel de urma antropică, dar imediat după el se deschide un adevărat El Dorado arheologic. Ceramica ieșită la suprafață pare a fi din toate vechile epoci ale acestui ținut, locuit încă din timpurile primordiale, dar cea dacică e cea mai multă.
Un deosebit interes prezintă stratul gros de cernoziom (aproximativ 1 m) de pe platoul din vârful dealului, care apare după valul indicat și care nu avea cum sa stea de milenii numai pe acel platou. Lipsa cernoziomului în partea vestică și nordică de la poalele Uroiului ne-a făcut să presupunem că el a fost adus acolo cu buna știință pentru scopuri care rămân încă neelucidate.
Incă și mai fantastice ni s-au părut cele vreo 18 rotonde (mai multe nu am putut depista din cauza vegetației) orientate nordic cu o săpătură adâncă {Fig. 9}.

Era clar ca suntem în locul unde mulțimi uriașe de daci (sau alte populații mureșene și simeriene) se adunau pe Uroi pentru a venera un eveniment cosmic care avea loc pe Cerul Nordic, la Apus de Soare. Or, după părerea noastră, nu Dealul Uroi este Muntele Sfânt, ci tocmai acest eveniment ceresc, oglindit topografic cu formidabile marcări pamântești, reprezinta Kogaiononul, Muntele Sfânt al dacilor, care e în cer, nu pe pământ (atragem atenția ca și Constelația Dragonului are forma unui munte). Adică, de fapt, Kogaiononul este un algoritm cosmogonic ritualic, un munte ceresc care se oglindește în construcțiile magnifice ale dacilor. S-ar putea, deci, ca el să fie construit în mai multe exemplare asemănătoare geometric. Asa am descoperit ca dealul Uroi este doar unul din cele 4 Kogaionoane pe care noi le-am identificat până acum (din considerente legate de protejarea acelor locuri de invazia căutătorilor de comori noi nu dam aici localizarea lor topografica), iar asa zisele cetăți dacice sunt marcările celor 16 stele ale Dragonului, cunoscute pe atunci, deci locuri sacre, adică temple dacice și nu cetăți  de apărare sau de refugiu. Anume funcțiile lor religioase lămuresc și efortul uman cu care au fost construite, și finețea cioplirii pietrelor, și poezia amplasării lor, și enormele terase din apropierea cetăților, pe care dacii își așezau, probabil, sălasele de pelerini, și adevăratele drumuri care înconjoară zidurile dace, drumuri pe care mulțimile înconjurau ritualic templul.
Faptul ca Marea săgeată a Soarelui de andezit, compusă tot din 16 pietre, indică cu o mare exactitate nordul, ca și multe alte construcții dacice ritualice (de pildă cele de pe raza comunei Beriu, sau enigmatica baie de la Geoagiu-Bai, sau cea de la Racoș, aflată la 60 km nord de vf. Omu), ne indica, cum am arătat, că este vorba de un eveniment care se întâmplă undeva la nord. Care nord? Cel din templul spre care arată săgeata. Se știe, construcția din acest templu, distrusă și de arheologi, este enigmatică. Generalul Vasile Dragomir a dat până acum cea mai serioasă pistă de interpretare a acestui sanctuar [Vasile Dragomir, Vasile Rotaru, Marturii geodezice, Editura Militară, Bucuresti, 1980]. El susține ca dacii au reprezentat acolo poziția planetelor din sistemul solar, 9 cunoscute, tot atâtea cite pietre-marcări sau găsit în prima investigație arheologică. Noi am mers mai departe pe aceasta ipoteza astronomică. Unind punctele acestui sanctuar după modelul de pe pietrele dacice noi am obținut aceeași figură a Kogaiononului ceresc {Fig. 10}.

Se mai știe că pe a 16 piatră a Sageții Soarelui de andezit se gaseste incrustat acest semn {Fig. 11 a,b}, adica tot Kogaiononul.

Deci arheologii, care au săpat atâta la Grădiște, ar fi trebuit sa ridice ochii spre nordul Cerului înstelat din preajma Polului Nord Ceresc ca să înțeleagă rostul Marii Săgeți. Dar care Pol Nordic Ceresc? Cel din anul când s-a întâmplat evenimentul pe care dacii l-au însemnat cu atâta geniu?
Se știe ca Polul Nord Ceresc, care se apropie actualmente de Steaua Alfa a Ursei Mici, efectuează o mare rotație, numită precesiune, cu durata de 25725 ani. Minunea este ca acest număr se împarte exact la 5, anii care treceau la geți, cum susține Herodot, de la un sacrificiu uman la altul. Minunea e ca cercul acestei uriașe precesiuni, care face ca punctul de echinocțiu al Soarelui sa fie în fiecare an deplasat, înconjoară o singură constelație - Dragonul, și o întretaie într-un singur punct, apropiat de Alfa Dragonului.
Daca unim cu o linie dreaptă steaua Lambda din coada Dragonului cu steaua Epsilon, care marchează picioarele lui, obținem un excepțional ceas cosmic. Rotația zilnică a Dragonului în jurul Polului Nord Ceresc ne arată cu exactitate ora, ba chiar și minutele zilei și, mai ales, ale nopții, iar locul Polului Nord Ceresc față de această linie ne va indica numărul de solstiții care au trecut de la evenimentul care ne interesează {Fig. 12}

Or, dacă orientăm Marea Linie cerească a Dragonului, asa cum stă ea la Apusul de Soare din anul 494 BC, pe linia pamântească desenată de daci cu zidirile de la Pecica, Deva, Cugir, Boita până la Vârful Omu, obținem o coincidentă uluitoare. "La apus de soare/ vor sa mi te-omoare/ ..." nu mai pare acum o simplă fantezie a unui poet anonim, ci un veritabil imn gnostic dacic, atrofiat pe alocuri de trecerea timpului, imn pe care dacii îl spuneau, probabil, tot asa cum noi spunem azi "Tatăl nostru carele ești în ceruri...". Mai mult decât atât - punerea pamântească a Polului Nord Ceresc în locul indicat de daci mai sus de Marea Linie a Dragonului, ne indica destul de bine Dealul Uroi și împrejurimile lui, dar și anul care este reprezentat de daci cu Kogaiononul, adică Apusul de Soare de la solstițiul de vară din anul 494 BC.
Incă o minune mai reiese din această hartă magnifică: unirea stelei Lambda a Dragonului cu locul unde se află Polul Nord Ceresc la Apusul de Soare de la Solstițiul din anul 494 BC ne conduce în prelungire până la steaua din centrul Crucii Lebedei. Or, Lebăda stilizată descoperită la Sarmisegetusa Regia stă și astăzi părăsită in curtea Muzeului din Deva. Grecii reprezentau cu Lebăda pe Zeus. Ce reprezentau dacii cu această constelație?
S-au descoperit o mulțime de cruci pe locurile unde au trăit dacii. Si noi am fotografiat destule {Fig. 13}

Este clar că aceste cruci, ca și cele cucuteniene sau turdasine, dăm numai o pildă, deconspiră o realitate gnostică si cosmogonică a străvechilor populațiuni carpato-dunărene, populațiuni nordice prin excelență, aflate mereu în preajma formidabilei rotații zilnice și a Lebedei, și a W-ului Casiopeii, și a Urselor, dar mai ales a Dragonului, care străjuiește marea precesiune a Polului Nord Ceresc, și care menține astfel și Soarele, și Luna pe liniile de Ființare ale omului.
Or, legătura Kogaiononului cu Crucea Lebedei, care este orientată magnific pe Fâșia Colosală a Caii Laptelui ne-a permis să lămurim încă un mister al topografiei cosmogonice dacice. Linia vf. Pătru - Bănița a triunghiului dreptunghic de baza descoperit de noi în 1995, pusă în coordonatele topografiei cerești, este paralela cu Calea Laptelui, adică și cu linia care leagă Crucea Lebedei cu W-ul Casiopeii. Iar mărețul triunghi dreptunghic însemnat pe pământ de daci nu este altceva decât un reper inteligent pentru cei care urmăresc și stelele pe cer, și legea morală din ei {Fig. 14}

Astfel Calea Laptelui, Dragonul și polul Nord Ceresc formează o echipa geometrică senzațională, temeinică din punct de vedere al stabilității triunghiului dreptunghic în actuala devenire cosmica, la vedere tocmai din cauza acestui argument, și, în același timp, aflată în necontenită mișcare precesională, mișcare care schimbă tot timpul unghiul de cădere al razelor solare pe pământ, lucru care influențează benefic dezvoltarea necontenită a materialului biologic de aici.
Desenarea asemănătoare a triunghiului vf. Patru-Bănita-Piatra Roșie pe datele Marii Linii Dacice Pecica-Vf. Omu {Fig. 15}

ne arata ca asa zisa construire romana a podului de la Drobeta este o mistificare a istoriei de către Traian, cum susține Napoleon Săvescu [N. Săvescu, Noi nu suntem urmașii Romei]. Chiar și astăzi nu se poate construi în 3-4 ani un pod peste Dunăre într-un loc atât de dosit și de nepotrivit. Or, noi credem ca punctul topografic Drobeta reprezinta inteligent la daci originea celor care au cunoscut precesiunea cerului înstelat încă din preistorie și care au transmis aceste cunoștințe din generație în generație cu simboluri geometrice, ca în preistorie, nu cu ajutorul alfabetului fonemic, care transmite de cele mai multe ori deșertăciuni, nu date (amintim că și Cuina Turcului, și Schela Cladovei, se găsesc tocmai în aceste locuri și că nu zadarnic descoperim atâtea paralelisme intre iconografia culturii Garna, formată la Porțile de Fier ale Dunării și contemporană a nașterii scrisului fenician, și cea dacică [A. Vartic, Puterea Spiritualității dacice , Dava International, N2, februarie, 2001].
Podul de la Drobeta, loc destul de ascuns în meandrele de fier ale Dunării, o fi fost construit de Burebista in timpurile când Dacia se întindea și dincolo de Dunăre (pentru a cuprinde și vărsarea Mureșului în ea), și când hotarele imperiului roman se aflau departe de acest loc (noi credem ca dacii au construit stâlpii de susținere a podului într-un an deosebit de secetos din timpul lui Burebista). La apropierea acestor hotare dacii au demolat arcurile podului, nu și stâlpii de susținere. Dat fiind importanta deosebita a punctului Drobeta în religia dacilor, Traian și sfetnicii lui, printre care îl amintim pe viitorul împărat Hadrian, cel mai erudit împărat al Romei, au hotărât să cucerească mai întâi acest pod, să-l reconstruiască și să înceapă al doilea război, cum se și vede pe Columnă, prin trecerea lui ritualică pentru a umili firea demnă a dacilor și, astfel, pentru a-i slăbi și cuceri. Lupta din anul 101-102 care e arătată pe Columnă la apele unui râu mare nu poate avea altă motivare pentru daci decât hotărârea de a-și recuceri unul din cele mai importante puncte strategice ale statului lor, adică Drobeta. Si numai asa noi lămurim faptul ca lupta de la Tapae a fost mai repede o înscenare a deșteptului general roman care i-a permis să ocupe nestingherit Drobeta, unul din cele mai însemnate locuri pentru echilibrul moral al dacilor.
Or, acest uriaș triunghi, pe ipotenuza căruia este construit Dragonul ceresc de la Apusul de soare de la solstițiul din vara anului 494 BC, coincide, cum bine se vede, cu Dacia Romană, cu Dacia Felix. Totul arată că dacii lui Decebal ocupau tocmai acea țară care coincidea cu imaginea Zeului lor ceresc, oglindită inteligent în superbul triunghi dreptunghic vf. Omu-Drobeta-Pecica, asemănător cu triunghiul vf. Pătru-Bănița-Piatra Roșie {Fig.9}.

Asa se lămurește faptul ca Traian nu a cucerit alte teritorii dacice (vezi, de pildă, cum sta hotarul Daciei Romane pe Mureș): acele teritorii nu intrau în statul lui Decebal, iar certarea cu alți regi geto-daci nu ii trebuia lui Traian.
Dar ce eveniment s-a putut întâmpla în anul 494 BC? Legarea pe care Herodot și alți scriitori antici o fac lui Zalmoxis de Pytagoras, cel care s-a întâmplat să moară tot în preajma anului 500 BC, ne dă dreptul să dăm încă o ipoteză ce poate fi controlată științific: la solstițiul de vară din anul 494 BC, la Apus de Soare, s-a întâmplat ceva excepțional cu zeul dacilor, care a fost și regele lor. Ce a putut sa se întâmple într-o zi atât de bine însemnată astronomic și cosmogonic? Doar sacrificiul zeului, care era și regele lor, sacrificiu care marca un eveniment ceresc major din punctul lor de vedere. Acest eveniment putea fi doar unul: trecerea Polului Nord Ceresc prin linia care unește steaua Lambda din coada Dragonului cu centrul Constelației Lebedei. Iar Crucea Lebedei s-ar putea astfel să însemne locul din cer unde stă zeul dacilor, tatăl lor din cer care flutură Dragonul pentru a-i păzi pe daci tot asa cum efigia acestui Dragon era fluturată de cetele dacilor.
Si încă un lucru tulburător ne prezintă Marea Linie Dacică. Polul Nord Ceresc a intersectat aceasta Mare Linie în anul 44 BC. Este anul când a plecat și Burebista la Zalmoxis, trimis acolo, probabil, tot prin sacrificiu de cei mai buni dintre dacii săi.
Limitele omenești ale acestui Congres ne opresc aici comunicarea. Cercetările viitoare, la care credem că va pune serios mâna și Guvernul României, și Academia Română, și alte instituții private și de stat, vor arăta felul cum strămoșii noștri au cunoscut și transmis din generație în generație știința despre precesiunea Polului Nord Ceresc și, mai ales, cum a fost posibil sa se realizeze în acele timpuri construcții topografice atât de precise pe un teritoriu muntos atât de vast. Noi, care am văzut cu ochii instrumentelor moderne din dotare puritatea excepțională a fierului dacic, proprietățile inteligente ale mortarelor lor, imensele cariere de la Măgura Călanului, felul magnific de taiere a andezitelor, uriașele terasări care măsoară în adâncime zeci de metri, care am calculat colosala cantitate de piatră tăiată de daci pentru a realiza "zidirea munților", cum spune Dio Casius, nici măcar nu ne mirăm de faptul ca strămoșii noștri casnici și rustici au putut cunoaște și drumul precis al stelelor pe cer, și oglindirile lor pamântești, și necesitatea imperioasă a curățeniei sufletului pentru devenirea omului [Platon, Charmides].

SURSA: Andrei Vartic, Institutul Civilizației Dacice, Chișinău

KOGAIONONUL - MIT SI REALITATE - 1

I. Drumul tehnologic spre Kogaionon

 

De ce Roma a cucerit doar o mică parte din teritoriile locuite de geto-daci? De ce harta teritoriului cucerit este așa de enigmatică? De ce urbele romane nu au trebuit celor care i-au dat afară pe romani din Dacia? Nu cumva din cauză că civilizația lor nu era nici cea urbană a Romei, nici cea de care a nomazilor, ci "casnică", cum zice Alecu Russo?

Descoperirile arheologice din ultimii ani, dar și cercetările noastre multidisciplinare, demonstrează ca zadarnic caută arheologii mari megalopolis-uri dacice. Dacii au urât urbea care frânge personalitatea omului. Zadarnic plângem faptul ca dacii nu au lăsat scrisori latine sau grecești despre locuirea lor rustică și casnică. Scrisoarea alfabetică transmite vorbe despre cuceririle individualiste, deșarte, ale omului, nu esențe universale de ființare. Zadarnic încercăm sa vedem măreția civilizației dacice cu literele Romei sau ale grecilor.

Dar a văzut Roma adevărata civilizație a dacilor carpatini? Nu. Daca o vedea, înțelegea valoarea excepțională a topirii unor lupe de fier plastic de 40 kg, lupe pe care Europa a putut sa le obțină abia peste 11 veacuri. Vedea fierul dacic suprapur, de 99,97% fără cementita [A. Vartic, Magistralele tehnologice ale civilizației dacice, Basarabia, Chișinău, 1997], vedea ceramica dacică supra-dură și motivele sacre ale dacilor armonizate cu lotusul egiptenilor si al indienilor, cu acantul corintienilor, cu vâscul druizilor [A. Vartic, Drumul spre Kogaionon, Basarabia, Chișinău, 1998]. Vedea implectonul din zidurile turnurilor de la Costești, făcut din mari cărămizi de fier-titan (ilmenit), care nu-și găsesc nici o justificare militară acolo [A. Vartic, Fierul-Piatra, Dacii-Timpul, Basarabia, Chișinău, 1997].

Inginerii romani ar fi  trebuit sa vadă că, de fapt, cetățile dacice, asa cum stau ele cocoțate pe vârfuri greu accesibile, nu au motivări militare de apărare. Blidaru sta la 1500 m de Cetățuia Costești și cam la tot atâția metri de Prisaca. De ce într-un triunghi montan de numai 4500 de metri s-au construit 3 cetăți colosale? Unde s-a mai văzut asa ceva in lume? Care era scopul de apărare a cetății de pe Vârful lui Hulpe, sau a celei de la Naia, puse în locuri din interiorul zonei centrale a statului dac, nu la periferia ei? Făcea oare sa construiești la Cioclovina un colosal zid de 2,5 km din 3600 eșaloane de pământ și piatră, paralel cu linia care unește Bănița cu Piatra Roșie, atunci când orice armată invadatoare îl putea ocoli cu ușurință?

Chiar și în actualele condiții "globalizate" de ducere ale unui război de munte, orice inamic poate trece nestingherit pe lângă aceste troiene și cetăți. De ce, însă, dacii le-au dotat cu mari platforme și terase externe chiar în preajma zidurilor? Ca să permită atacatorilor, după un greu urcuș, sa se odihnească și să se regrupeze, să aștepte în voie, bătându-și joc de apărători, până ce ei vor termina resursele de apă, de muniție și de hrană? De ce zidurile cetăților dace înconjoară poalele unui mamelon, asa ca de fapt comunicarea dintre apărătorii acestor cetăți devine imposibilă? De ce cetățile dacice nu sunt locuite? De ce asa zisele cisterne sau construit în afara zidurilor? De ce nu se regăsesc în cetăți magaziile și beciurile unde ar fi trebuit sa fie depozitate mari rezerve de hrană și muniție ale apărătorilor? De ce grămezile de grâu ars stau dincolo de ziduri, ca la Sarmisegetusa Regia [A. Vartic, Ospețele Nemuririi, Quo Vadis, Chișinău, 1994]?

De ce mortarele de care s-au folosit dacii au și astăzi proprietăți inteligente, cum ar fi cele bactericide sau formarea unei pelicule verzui impenetrabile la contactul cu apa? De ce sanctuarele dacice, construite pe uriașe terase din andezite super-trainice, stau dincolo de zidurile cetăților? Ce motivare religioasă, politică, științifică i-a făcut pe daci sa construiască aceste sanctuare unicate în toata lumea? Cu ce efort uman și tehnic s-au tăiat atât de perfect colosalele andezite de la Grădiștea de Munte, tăieri care și astăzi nu se pot realiza fără resurse financiare considerabile? Cum s-a reușit tăierea atât de spectaculoasă a unor munți întregi de piatră la Măgura Călanului sau la Uroi, fasonarea inteligentă a pietrei și transportarea ei la zidirile de pe munți?

De ce a trebuit ca zidurile de la Costești sau Fetele Albe sa fie asamblate poetic, milimetru în milimetru, lucru total netrebuincios unor scopuri de apărare? De ce zidul fascinant de la Costești apără mamelonul central dinspre sud, dinspre munții prăpăstioși, care și asa trebuiau cuceriți cu greu de un posibil inamic, și nu dinspre nord, unde panta e mai moale și accesul mai ușor?  Si care era scopul acestor zidiri urieșești, dacă cel de apărare este greu de demonstrat?

Se spune ca dacii au părăsit cetățile imediat după terminarea războiului, în vara lui 106; deci era previzibil ca vegetația abundentă de la munte sa fi acoperit imediat multe urme ale sângeroaselor lupte: trupuri, scuturi, lănci, săbii, vârfuri de săgeți, tehnici de război dacice și romane. Nimic din toate astea nu descoperă arheologii în cantitățile omologate cu luptele crâncene ce s-ar fi dat intre cei 150.000 de soldați ai Romei cu cetele dacilor. Se vede limpede că toată locuirea dacică a fost arsă, dar arsurile acestea nu poartă și urmele dezastrelor umane cu care se poarta războiul. Nu știm cât de cruntă o fi fost lupta pentru Sarmisegetusa, dar chiar să nu fi aruncat romanii măcar vreo câteva mii de săgeți spre cetate? Or, poate, acei deosebiți soldați romani au avut în dotare detectoare care sa găsească pe terenul deosebit de accidentat din preajma Sarmisegetusei doar vârfurile de săgeți de fier, nu și miile de cosoni de aur pe care le descoperă țăranii (nu și arheologii!!!) chiar și astăzi la Grădiște?

Incă în 1995 [A. Vartic, De la sociologia monografică la cea entropică, Discurs ținut in Aula Academiei Române la 19 mai 1995, vezi A. Vartic, Catastrofa eliberării, Basarabia, Chișinău, 1996, p. 33-47] noi am arătat că asa zisele cetăți ale dacilor sunt mai repede marcări inteligente ale unui mesaj deosebit de important, scris cu buna știință și în limbaj geometric și astronomic, și în andezite, fiindcă el depozitează mult mai  bine informația decât firava vorbă alfabetică, aflată și sub ambiția omenească, și sub vremi, și în necontenită entropizare.

Totul a pornit de la observarea faptului că cetățile dacice de la Banița și Piatra Roșie formează cu așa zisul castru roman de pe vârful lui Pătru un perfect triunghi dreptunghic {Fig. 1}.

 Trimitem la publicațiile noastre cititorul dornic sa afle mai mult despre aceste triunghiuri. Să observăm aici că această uriașă iconografie geometrică, pe care noi o numim topografie cosmogonică dacică, își leagă triunghiurile sale de o altă minune topografică: Marea Linie Dacică  {Fig.2}

pe care o formează zidirile dacice de la Pecica, Deva, Cugir, Boița și Vârful Omu, orientată 15 grade Nord-Vest [A. Vartic, From Platon's to Zalmoxis's Academies, NATO ARW "The New Role of the Academies of Sciences in the Balcan Countries", Athena, November. 20-23, 1996].
Iată cum se așează cetățile din zona Sarmisegetusei Regia pe Marea Linie Dacică {Fig. 3}

Noi am studiat cu atenție și cetățile construite în zona de mai sus de aceasta linie, cele de la Clit, Moigrad, Saratel, Sighișoara, Racoș etc [A. Vartic, De la topografia cosmogonică la Kogaionon, Dava International, 2001]. Iată ce figură stranie am obținut {Fig. 4}:

Pe hărțile de mai sus se vede bine locul Sarmisegetusei Regia în acest mesaj topografic. Ce înseamnă el? Ce au vrut, de fapt, să ne transmită dacii cu această construcție măreață realizată pe un vast teritoriu și care întrece în efort uman și tehnologic chiar și construirea piramidelor?

SURSA: Andrei Vartic, Institutul Civilizației Dacice, Chișinău

NOI DOVEZI CA PELASGII DIN CARPATI AU INTEMEIAT VECHEA EUROPA

                                                                                   .
    Astazi, nu mai face nimeni un secret, din faptul, ca Europa Unita scartaie din toate incheieturile. Imensele datorii externe acumulate de Grecia, Irlanda, Portugalia, Spania, cresterea somajului sau distrugerea economica a Romaniei prin monitorizare, reprezinta tot atatea exemple, care probeaza ca diriguitorii de la Bruxelles n-au inteles nimic din realitatile care trebuie gestionate. Criza financiara nu scuza, ci acuza politica UE si reprezinta consecinta multelor greseli comise de toate organismele, implicate in procesul de edificare a unitatii europene.
    Desi consuma fonduri imense, forurile pentru unificarea Europei actioneaza la intamplare, dovedind ca n-au inteles nimic, dar absolut nimic, din premizele procesului, pe care ar vrea sa-l modeleze, spre a asigura cresterea democratiei si a civilizatiei in Europa Unita. Demersul acestor foruri este falimentar, la nivel de principiu, in toate domeniile vietii noastre.
Asa, de exemplu, in planul tinutei juridice, aceste foruri au trecut in penumbra principiul respectarii ferme a tratatelor de pace, pentru a tolera contestarea lor. Chiar, mai mult decat atat, au emis recomandari, care au amplificat conflictele interetnice, urmate de efectele economice, care se vad. Create, de cele mai multe ori, pe cai artificiale, prin manevre politicianiste de tip divide et impera, revendicarile etnice se vor inmulti, conducand la acea stare de tensiune improprie progresului, pe care si-l doreste Uniunea Europeana.
    Fara a le mai inventaria, erorile forurilor europene sunt multiple si ele, toate, provin de la inversunarea, cu care reformatorii au refuzat sa accepte, ca Lumea Veche are radacini prea adanci pentru a putea fi ignorate. Au refuzat, in fapt, esentele ontologice ale unitatii europene, au refuzat criteriile de eficienta, fara de care, o mare parte a Europei a ajuns in pragul ruinei economice si morale.
    In termeni concreti, forurile pentru modelarea Europei Unite au pus un prea mare accent pe doctrina diversitatii, fara a avea in vedere ca aceasta diversitate se sprijina pe puternica si evidenta inrudire a neamurilor, cu limbile lor atat de asemanatoare. Dar, puternicele criterii de inrudire a neamurilor europene genereaza tot atatea criterii de unitate. In primul rand, este vorba despre necontestata unitate pelasgica, ce presupune si matricea naturala, care a zamislit aceasta unitate, fiindca nu se poate imagina o inrudire, fara entitatea reala aflata la originea acestei inrudiri. Prin coroborarea multelor studii, care s-au scris despre pelasgi, inclusiv, in format electronic, se confirma pe deplin concluzia marelui istoric Berthold-Georg Niebuhr, care a aratat ca: „Pelasgii reprezinta cea mai raspandita susa a popoarelor din Europa".(Histoire romaine, Vol.VII, p. 82).

         Copii ale Cronicle Roll, din secolul XV, depuse la Trinity College din Cambridge sau la Biblioteca Nationala din Paris, arata ca si la originea popoarelor germanice se afla Boerinus, asociat, inevitabil, cu boierin, forma mai veche a cuvantului romanesc boier. Dar stravechiul sufix indoeuropean, -in, indica inrudirea cu un spatiu (ex. urs carpatin), care nu poate fi decat Hyperborea sau Borea, vatra zeilor lumii. Ajungem astfel la vatra romanilor, cei care prin denumirea lor foarte veche, de valahi, sunt inscrisi in toate Cartile Sacre ale omenirii, de la Rig-Veda la Edde-le germanice, iar in Biblie (Fc. 10,25) cu numele de Peleg, fiindca pe vremea lui s-a impartit lumea. In mitologia greaca, Pelasgos este erou civilizator.
    Conexiunea mitica se sustine, in plan lingvistic, prin succesiunea de consoane V-B-P, ceea ce permite asocierea numelui pelasg cu numele volsgi-lor din Latiu, dar si cu wælisc, aflat la originea numelui welsh-ilor. (http://homepages.rootsweb.ancestry.com/Iwalsh/folklore.html). Urmele vietuirii lor, din perioada in care se dadeau nume muntilor, le regasim, nu numai in muntii Volsgi din Latiu, ci si in alti munti Volsgi, ale caror denumiri initiale, bine atestate, sunt foarte vechi, de vreme ce, prin utilizare multimilenara, au devenit Vosg(es), in Alsacia, si Besk(iz), in Cehia si Polonia, unde mai traiesc, si azi, in Moravia, stravechi comunitati de romani, numite Valašske.
    Asadar, matricea neamurilor europene, nu este o fictiune, ci o realitate care dainuie prin neamul romanesc, numit si neamul Valah. Ni s-a spus Axis mundi, ca semn ca toate imperiile lumii ne-au recunoscut rolul de matrice a civilizatiei. Din considerente de ordin antropologic,  E. Pittard a ajuns la aceeasi concluzie (Congr. XVII, 1937). De aici si responsabilitatile, ce ne revin in edificarea Europei Unite pe bazele ei firesti. Or, pentru a incepe sa functioneze, acest mare agregat multi-etnic are nevoie, nu numai de o inima, cum demonstreaza tanarul Alexandru Demeter (http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/) ci si de o limba comuna, care sa asigure la nivel de masa libera circulatie a informatiei si a persoanelor, dupa cum indica si analistii de la  Wall Street Journal (http://www.romanialibera.ro/actualitate/europa/ce-poate-face-ue-pentru-a-se-salva-din-criza-228707.html).
    Desigur, exista impresia ca aceasta limba ar putea fi limba engleza, dar dificultatile sale etimologice ii limiteaza utilizarea la cei foarte putini, de maximum 10%, care o pot vorbi curent pe langa limba materna. Perfect constienta de dificultatile pe care le reprezinta engleza pentru straini, chiar, Anglia a finantat Programul Interlingua 1 si Interlingua 2 (Google), pentru a crea o limba fonetica de larga circulatie, iar lucrarile de specialitate arata ca avansul limbii engleze nu se justifica din punct de vedere lingvistic (Revista LUMEA, An IX, Nr 8 (100), 2001, p.53), asa incat nu mai pot fi amanate dezbaterile stiintifice, necesare pentru a stabili limba care sa asigure buna functionare a Uniunii Europene.
    Sa nu uitam ca in cartea sa Previziunile de la Sarajevo, aparuta cu zece ani in urma, savantul elvetian, Urs Altermat, a intitulat capitolul II Batalia limbilor, ca semn ca si in acest domeniu lingvistic competitia este in plina desfasurare, asa ca zarurile au fost aruncate.
    Acesta este si motivul pentru care ne vom asuma, fara alte intarzieri, responsabilitatea de a promova limba romana spre statutul de UNICA  LIMBA  PAN-EUROPEANA.
    Si o vom promova cu toata increderea avand in vedere faptul ca virtutile limbii romane puse in evidenta de cercetarile ultimilor 25-30 de ani satisfac pe deplin cele doua criterii majore cerute de specialistii straini pentru limba comunitara.
    Primul este criteriul fonetic – pe care limba romana il satisface mult mai bine ca orice alta limba.
    Al doilea criteriu, promovat, mai ales, de Umberto Eco prin cele doua eseuri ale sale:
    Pe urmele limbii perfecte in cultura europeana
     In cautarea limbii perfecte
vizeaza limba cu cea mai buna competenta generativa, ceea ce presupune aflarea limbii matriciale, usor de recunoscut prin regulile de gramatica universala a limbilor, pe care le mai conserva.
    Or, mai multe grupuri toponimice de vecinatate de pe teritoriul Romaniei ilustreaza in mod vizibil asemenea reguli de gramatica universala a limbilor, de unde si dovada ca limba romana satisface si cea de-a doua conditie impusa la nivel de principiu pentru limba comunitara.
    Ca o confirmare directa a faptului ca limba romana este limba moderna cu cele mai profunde radacini in timp, dar si o limba care a fost respectata pana la divinizare de catre civilizatiile in formare, spiritualitatea valahica din Dacia a fost sacralizata, cu 4000 de ani in urma, de panteonul vedic sub forma tandemului de zeitati Valac-Hilya si Daksa, la care se mai adauga in lexicul lor religios cuvintele de uz comun „valaca, daksa si dakisa".
    Daca filologii lumii ar fi constientizat faptul ca numai entitatile de mare prestigiu si pre-existente panteonului vedic puteau fi venerate si sacralizate in Vede, n-ar fi ezitat sa acorde vechime pre-vedica acestor cuvinte de esenta valahica, la care se mai adauga alte minimum 300 de cuvinte care au o aceeasi forma si un acelasi inteles, atat in limba romana, cat si in limba sanscrita si, ca urmare, n-ar fi omis sa atribuie limbii romane importanta si pozitia ce i se cuvin ca depozitara in forma actuala a unor fapte de limba foarte vechi, ce ajung pana la originea reala a graiului uman articulat. Parca pentru a confirma, odata in plus, importanta matriciala a limbii romane, Martin Maiden de la Universitatea Cambridge va afirma in anul 2003, pe baza unui studiu bine documentat, ca „sunt absolut convins ca o lingvistica romanica in cadrul careia nu se afla pe primul plan si limba romana este o absurditate. Caracteristicile structurale ale limbii romane permit romanistilor sa inteleaga cu o precizie mai mare cum se prezentau limbile romanice in faza lor arhaica". La concluzia domnului profesor Martin Maiden noi vom mai adauga constatarea facuta de mai multi cercetatori ca elemente din substratul romanesc prelatin se regasesc in multe alte limbi zise indo-europene.
    Dar pentru o limba actuala cum este limba romana, cu o fosta arie de raspandire mult mai mare decat cea de astazi, vorbita curent in secolul XIX de la golful Corint pana in Bucovina de Nord si din Moravia pana dincolo de Bug, marea sa vechime reprezinta inainte de orice o proba de mare stabilitate in timp, o adevarata proba de anduranta. In plus, si acest fapt este esential, vechimea sa pre-vedica asociaza limba romana la atotcuprinzatorul sistem de metafore care au generat graiul uman articulat, iar pe temeiul acestei preponderente metaforice, limba romana se afla in situatia de a satisface si cele patru conditii preconizate, pentru limba comunitara, de catre Dante Alighieri in „De vulgari eloquentia".
    In conformitate cu criteriile marelui florentin, limba romana poate fi considerata ilustra, adica purtatoare de lumina, chiar prin aceea ca vorbitorii ei, numiti Valac-Hilya in Rig-Veda, au fost desemnati literalmente ca purtatori de lumina, asemenea celei solare. Este aulica, asa dupa cum constatase pe la anul 1842, W.Hoffman care vorbind despre neamul romanesc, a consemnat: „si ca o completare, limba sa este atat de armonioasa si bogata ca s-ar potrivi celui mai cult popor de pe pamant". Este cardinala fiindca noi insine am fost numiti „Cardines mundi", iar acest fapt, conform postulatului formulat de Th. Mommsen se reflecta in limba. Si este curiala, dupa cum s-a constatat la incheierea Pacii de la Trianon, in anul 1919, cand nici unul din participantii la negocieri n-au avut ce opune celor zece volume de paremii, cat cuprinde marea colectie realizata de inginerul Iuliu A. Zanne, pentru a conserva si sub forma scrisa valorile morale si etice promovate prin graiul viu al neamului romanesc numit si VLAHI.
    Remarcabila, mai mult ca oricare alta limba, sub aspectul conditionarilor de ordin principial, limba romana manifesta si celelalte insusiri necesare unei limbi moderne de larga circulatie. Astfel:
   1. Spre deosebire de limbile zise universale, create in mod artificial, de tip esperanto sau Interlingua, lipsite de orice validare practica, calitatile si validitatea limbii romane beneficiaza de confirmarile utilizarii sale multimilenare si pe arii extinse.
 2. Cu un lexic pe deplin adaptat nevoilor contemporane, limba romana are cel mai apropiat lexic de lexicul limbii latine, care a servit ca limba culta si stiintifica de circulatie europeana pana in epoca moderna.
3.  Gramatica limbii romane prin complexitate, finete si precizie (cele trei genuri pentru substantive sau scara timpurilor verbale) permite o exprimare lipsita de ambiguitati, clara si la obiect, ce nu lasa loc unor interpretari contextuale. Lipsita de aceasta precizie gramaticala, limba engleza utilizeaza de regula cu peste 10-12% mai multe cuvinte decat limba romana pentru a transmite un acelasi mesaj.
   4. Ca dovada ca va fi adoptata cu usurinta de catre toti cetatenii Europei Unite, multe din cuvintele sale, inclusiv cele de substrat, se regasesc in toate limbile vorbite astazi pe continentul nostru.
  5. Limba romana va manifesta si in continuare o deplina rezistenta la actiunea tuturor factorilor de uzura entropica, datorita legaturii fonetice directe dintre scris si citit, legatura care va mentine vizibil si pe mai departe etalonul pronuntiei.
  6. Fiindca este fonetica in proportie de 99,5%, scrisul si cititul se invata usor in limba romana, asa dupa cum recunosc toti cei veniti in Romania.
   7. In cadrul bilingvismului, menit sa infaptuiasca unitatea in diversitate, caracterul profund fonetic al limbii romane si caracteristicile sale matriciale vor menaja in cel mai inalt grad limbile actuale ale Europei.
   8. Limba romana este izofonica, adica numarul total de consoane dintr-un text este egal cu numarul de vocale ale textului respectiv, ceea ce denota un raport optim intre energia la emisie si acuratetea perceptiei.
 9. Limba romana este deosebit de versatila, naturalizand cu usurinta orice neologism pentru conceptele noi, oriunde ar aparea ele in lume.
  10. Ca pastratoare a Traditiei Primordiale, limba romana conduce la criteriile fundamentale de inrudire religioasa pe larga arie cuprinsa intre Atlantic si Oceanul Indian si, ca atare, poate fi numita limba Pacii popoarelor.
    In incheiere, doresc sa arat ca, accesul fiecarui cetatean al Europei Unite la libera circulatie si accesul la libera informare, nu mai pot fi grevate de multele dificultati specifice limbilor cu scriere etimologica, dificultati atat de greu depasite chiar si de elita intelectuala, care reprezinta astazi doar 3-10%  din populatie.
    Alaturi de aceste elite care vor continua sa invete limbi straine, demosul Europei Unite va avea astfel la dispozitie limba care satisface la superlativ toate anticiparile de principiu, formulate pentru limba comunitara.

         George Liviu Teleoaca    
                21 iunie 2011