EI, VLAHII, AU FOST DACI

Ei, VLAHII, au fost daci Și dacii suntem noi
de dr. Napoleon Sãvescu

(n.a. Imi cer scuze pentru asezarea in pagina, dupa doua ore de asezat, asa vrea el sa stea)

Dacia : ultima ţară din Europa cucerită de romani și prima pe care au părăsit-o

Este dificil, azi, să facem ceea ce trebuia să fie făcut de istoricii noștri, respectiv să analizăm acest
fenomen de supravieţuire a poporului nostru din afara graniţelor arbitrar stabilite de politicieni.
Deci, să începem cu felul în care fost populat spaţiul Carpato- Danubian-Pontic. Populaţia matcă
a acestui spaţiu, carpatodunărenii, o dată cu sosirea triburilor helenice : aheii, dorienii, eolienii și ionienii este numită de aceștia Pelasgi, oameni ai locului, băștinași. Triburile helenice sosesc
în Europa între anii 1800-1400 î.Hr. Ele vor popula, la început, partea sudică a Peninsulei Balcanice, împingând spre nord pe băștinașii carpato-dunărenipontici. Treptat, aria de invazie a triburilor helenice se îndreaptă spre Asia Mică, reușind s-o cucerească de la noi (vezi războiul Troian).
Insulele Mării Tracice vor fi și ele treptat invadate de eleni, astfel că în anul 500 î.Hr. Temistocle se mândrește că a reușit să cucerească și ultimul bastion insular al pelasgilor, Lemnos. De aici și până la schimbarea numelui Mării Tracice în Marea Egee nu a mai fost necesar nici un mare pas. S-a făcut și gata. Apariţia perșilor în spaţiul Carpato-Dunărean–Pontic, a unor armate uriașe, de 1.200.000-700.000 de ostași, care trec peste greci, dar sunt oprite, la nord de Dunăre, de ceea ce a mai rămas din marele imperiu Pelasg, de geto-daci, nu va schimba prea mult răspândirea populaţiei locale. În sfârșit, începe să se contureze apariţia unei noi puteri în Europa preistorică, romanii.
Aceștia se vor extinde treptat, reușind să cucerească mare parte din Europa și nu numai. Spaţiul
sud-european este dominat de popoare de limbă “latină” rezultate nu din romanizare, ci din originea lor comună pelasgă. Astfel, concluzia eminentului istoric Alexandru Badea ne vine în ajutor: ”Între română și latină asemănarea este un fenomen de convergenţă și nu de filiaţie”(Începuturi românești, p.174, Ed. Enciclopedică, Buc., 2000).
Ultima ţară în Europa cucerită de romani și prima pe care ei au fost forţaţi să o părăsească a fost
Dacia; teritoriu cucerit de ei : 14% pentru o perioadă istorică nesemnificativă, 165 de ani. Tot
teritoriul Daciei, ocupat și neocupat de romani a învăţat însă limba latină, uitând complet limba
dacă! Cel puţin, așa ne învaţă onorabilii noștri istorici.

Record mondial la învăţarea latinei

Insula Malta a fost cucerită în totalitate, pentru 1.088 de ani (218 î.Hr.-870 î.Hr), dar populaţia
locală nu a fost “romanizată”!
Elada, Grecia, cucerită pentru o perioadă de 641 de ani( 146 î.Hr.-395 î.Hr.) nu a fost romanizată nici ea! Să fie grecii mai grei de cap decât noi ?
Egiptul a fost sub romani 425 de ani ( 30 î.Hr.-395 d.Hr.), dar nu s-a remarcat printr-o abilitate deosebită în învăţarea limbilor străine, așa cum am dovedit-o noi dacii.
Evreii, în cei 325 de ani ( 70 d.Hr.-395 d.Hr.) cât i-au avut “musafiri” pe romani, nu au reușit să le înveţe nici măcar limba.
Britanicii, în mai mult de 400 de ani s-au dovedit la fel de incapabili în a învăţa o limbă străină.
Trebuie să recunoaștem că, din punctul acesta de vedere, noi
am fost cei mai inteligenţi, cel puţin în antichitate; în 165 de ani , fără ca romanii să ocupe 86% din teritoriul Daciei, toţi dacii au învăţat latina la perfecţie, renunţând “cu demnitate” să-și
mai folosească limba lor… barbară.
Așa am putut noi să devenim, demni urmași ai Romei. Acest “adevăr” îl învăţăm în școli, licee,
universităţi.

Unde sunt românii?

Culmea este că romanii, la ei acasă, în Peninsula Italică, nu au reușit performanţele noastre, ei
nereușind să creeze o limbă unitară, acolo existând și azi peste 1.500 de dialecte.
Sosirea popoarelor slave, în secolul VI d.Hr., la sud de Dunăre, ne vor separa, dispersându-ne în marea lor masă. Ne vor numi Vlahi, Olahi etc. Rumânii, locuitori ai vechii provincii Dacia romana, care cuprindea Oltenia de azi și o parte a Transilvaniei, nu se deosebesc cu nimic de ceilalţi din teritoriile române neocupate de romani.
Nu este nimic neobișnuit să vedem supravieţuind populaţii care-și păstrează caracterele
imprimate de niște cuceritori , dar în cazul nostru, este “special” faptul că acestea s-au răspândit
și în zonele necălcate de soldaţii romani (mă refer la limbă). Dacă vom considera că limba vorbită de locuitorii provinciei Dacia nu este de provenienţă romană, atunci are sens ca această limbă să fie aceeași în toată Dacia ocupată de romani ( 14 %) cât și neocupată (86%).
Pe de altă parte, aceeași limbă se vorbește și la sudul Dunării, cam în toată peninsula Balcanică,
de către strămoșii noștri uitaţi și neglijaţi, abandonaţi și nedoriţi de fraţii lor nord-dunăreni.
Noi știm că România de astăzi are graniţele înconjurate de români, dar asta nu înseamnă nimic pentru cei ce ar trebui să se întrebe:... de ce? În 1977, în plină epocă comunistă, recensământul arăta numărul de români trăind în România: 19.003.511, în Moldova așa zisă sovietică: 2.525.687 iar în Yugoslavia, Bulgaria și Ungaria
: 1.200.000.

Fraţi rupţi de patria mamă

Astăzi, datorită manipulaţiei continue a adevărului de către politicienii ţărilor respective, numărul românilor scade fulgerător în ţările sud-dunărene. Să fi dispărut ei peste noapte? Au
migrat , așa cu toţii, în… America? Și totuși, chiar dacă au dispărut din statisticile oficiale,
limba lor continuă să se vorbească în sudul Dunării. Întrebarea noastră este: cine sunt acești “noi” vorbitori, suddunăreni, de dialect rumân? În Grecia, în special în Munţii Pindului, în Tesalia și Epir, ei sunt frecvent numiţi Macedo-Rumâni, dar care își spun Ar(u)mâni, Rumâni sau Râmân , iar Grecii îi numesc Kuţo-Vlahi, Vlahi șchiopi, sau simplu Vlahos/ Vloha; acest ultim nume fiind folosit ca un adjectiv dispreţuitor, pentru o persoană de proastă calitate. Grecii nici nu vor să audă de existenţa lor ca minoritate. Școlile de predare în limba română au fost interzise, bisericile ortodoxe de limbă română desfiinţate, vlahii sunt umiliţi și învăţaţi să le fie rușine de originea vlahă pe care o au. Grecii îi pun imediat în închisori pe cei care îndrăznesc să se considere altceva decât greci. Nici gând de dreptul minorităţilor din cadrul Uniunii Europene. Strasbourgul nu are nici un cuvânt de spus.
Totul merge pe același șablon: “noi vrem egalitate, dar nu pentru căţei”. Albanezii ne numesc
Remer sau Ciobani. În Bulgaria suntem cunoscuţi sub numele de Beli-Vlachs, Vlahi Albi. Sârbii ne
știu sub numele de Vlahi, pe cei ce trăim de-alungul râului Timoc, sau de Cinci, râzând de dificultatea noastră de a pronunţa “ci”.
Dintre grupurile menţionate până acum, se pare că doar Arumânii au și o limbă scrisă, dacă nu luăm în consideraţie inelul cu inscripţii găsit în anul 1912 la Ezerova-Bulgaria de azi-vechi de
2.500-3.000 de ani sau tăbliţele cu inscripţii de la: Strachina Gradesniţa - Bulgaria și de la
Kosovska Nitrovita - Iugoslavia, vechi de peste 5.000 de ani.
Un alt grup, pe cale de dispariţie, de Vlaho-Rumâni, din peninsula Balcanică, este cel Megleno-Rumanian. Acest nume derivă de la Moglena, regiune a Macedoniei, unde acest grup de vlahi trăiesc pe braţul drept al râului Vardar. Ei se prezintă drept Vlași. Nu știm exact numărul lor,
deoarece statisticile nici nu-i menţionează. O parte dintre ei au trecut la religia musulmană și după primul război mondial mulţi au trebuit să “se mute” în Asia Mică, politica spunându-și din nou cuvântul.
Un alt grup de Vlaho-Rumâni sunt și Istro-rumânii. Ei trăiesc în peninsula Istria din Croaţia de azi. Statisticile din 1846 estimau numărul lor la circa 6.000 de locuitori. În 1971 sunt înregistraţi doar 1.200. Ei se numesc Vlaș. Înainte se numeau Rumeri sau Rumări.
La nord de Zejania ei poartă numele de “Cici” iar croaţii și italienii îi numesc pe Istro-rumâni:
”Ciribiri”. Azi aproape toţi vorbesc limba croată, propria lor limbă neavând legalitate nici măcar în zona pe care o locuiesc.
Politic, “asimilaţia” lor este aproape completă. Au mai existat un grup valah pe coasta Dalmaţiei,
Dalmato-rumânii, dar ei au dispărut în masa populaţiei slave cuceritoare. În anul 1066 Vlahii din Tesalia-Grecia de azi se răscoală, căutându-și independenţa naţională, avându-l în frunte pe Niculușă, centrul mișcării fiind localitatea Larissa.
În timpul celui de al II-lea război mondial, Hitler dorind să-i cucerească pe greci, își aduce aminte de Arumâni și le promite independenţa naţională dacă-l ajută în luptă. Când ești disperat, când nimeni nu te aude, te agăţi de orice.
Problema Rumânilor-Vlahi poate fi asemuită cu aceea a Româno-Moldovenilor. Este un paralelism care ar trebui să ne facă să simţim ce simt acești fraţi rupţi de patria mamă. Nu am să înţeleg niciodată de ce romanii nu au avut curajul să schimbe numele sfânt al Daciei dar au făcut-o alţii! În mentalităţile vechi, staliniste, s-a căutat să se arate clar deosebirile dintre noi, românii “adevăraţi” și ceilalţi, ajungându-se până acolo încât să se menţioneze chiar deosebiri de limbă între moldoveni
și români…
Pe când, domnilor, vom avea și un dicţionar românomoldovean?

Un popor care nu există, face istorie

Unii oameni, în necunoștinţă de cauză, dar și mulţi în cunoștinţă de cauză, consideră că vlahii sunt
orice, numai români nu. Ei uită că a existat o ţară a Vlahilor care se numea Vlahia. Locuitorii acesteia, în anul 1330, 10-13 noiembrie, avându-l domnitor pe Basarab cel Mare, fiul lui Tugomir (banul Severinului) îi învingea, rău de tot, pe ungurii care îl aveau în fruntea lor pe Carol Robert DeAnjou. Timp de patru zile, de sâmbătă și până marţi, au căzut “bravii” cotropitori unguri; cădeau fără alegere, tineri și bătrâni,principi și înalţi demnitari ai statului ungar, sub braţele înarmate ale luptătorilor Vlahi. A căzut episcopul Andrei, prepozitul episcopiei de Alba, vicecancelarul regelui, prepozitul episcopiei din Poșoga, Mihai, cât și prepozitul episcopiei din Alba Iulia, Nicolae. Li s-au bătut cuie de lemn în cap, de către vlahii învingători, lui Andrei, preotului catolic din Saroș, cât și lui Petru, călugăr din ordinul predicatorilor, ca să le intre bine în cap că pe teritoriul valah catolicismul nu era bine venit. Regele Carol Robert abia a putut scăpa cu viaţă, pierzându-și și sigiliul.
Cum am fi putut să-i batem pe unguri așa de rău dacă, după unii istorici, nu existam ca popor!

Istoria vlahilor - o istorie cu sânge

Ca lucrurile să se încurce și mai mult, câţiva ani mai târziu , în 1369 Vlad I Basarab îl va învinge
chiar și mai rău pe Ludovic al Ungariei, fiul lui Carol Robert, venit și el cu dorinţe de expansiune
și răzbunare. Același domn Valah a mai purtat războaie fericite contra turcilor și bulgarilor; în 1368, el a înaintat victorios pănă la Târnova, iar în anul 1369 cucerește Vidinul, alungând garnizoana ungurească de acolo (vezi Documente Hurmuzaki, p. 154). În acele timpuri, teritoriul administrativ al cetăţii Vidinului cuprindea aproape jumătate din Bulgaria (Dobrogea nefăcând, atunci, parte din Bulgaria). Fratele lui Vlad, Radu, era guvernatorul Severinului.
Dorinţa lui Ludovic de Anjou de a extinde catolicismul de la Marea Sardiniei până la Marea Neagră și să domnească peste Italia, Ungaria, Polonia, Litvania,Moldova, Ţara Vlahilor și întreaga Peninsulă Balcanică nu s-a împlinit. El a primit ajutor de la Papa Clement VI-lea. Dar ”războiul cel sfânt” asupra schismaticilor, necatolicilor, pregătit 13 ani de Ludovic, pentru care făcuse și jurământ la mormântul regelui Ladislau cel sfânt, îl va pierde în faţa vlahilor.
Dionisie Fotino, fost secretar la Vodă Caragea, a scris despre această victorie în Istoria Daciei,
publicată în anii 1818-1819. Cu numai 7 ani înainte, în 1362, sultanul Aumrad I cucerește partea cea mai mare din provincia “Romania”( din sudul Bulgariei), de la Helespont și până în Balcani,
și mută reședinţa imperiului Otoman la Adrianopol.
Degeaba i-au adus regii unguri, Andrei al II-lea în 1211 pe Cavalerii Teutoni în Ţara Bârsei; degeaba Bela al IV-lea i-a adus pe Cavalerii Ioaniţi în 1247 în Banat. Nimic și nimeni nu a putut și nu va putea să ne alunge din ţara noastră.
Lui Vlad Basarab îi urmează la tronul Valahiei Dan al II-lea, de care se plângea Sigismund rege
al Ungariei. Din puţinele cuvinte ale regelui, cuprinse în această diplomă(“A Szorenyi Bansag”, vol.III, p.10, anul 1390), și anume că “armata lui Dan a fost puternică”, aflăm că domnitorul Dan al II-lea, a pătruns cu armata în Banat, a bătut trupele ungurești de aici și și-a reluat stăpânirea nu numai asupra Severinului, dar și a districtului Mihadiei.
Anii trec, dar… lumea nu se schimbă. La numai câţiva ani, la conducerea ţării Vlahilor sosește Ion Mircea cel Mare (numit de unii cel Bătrân). Acesta, în 1392, îl învinge, la Pazata, pe regele Ungariei, Sigismund iar, 6 ani mai târziu, în 1398 pe sultanul Baiazet, Fulgerul, la Rovine.
Nu am să înţeleg niciodată de ce istoricilor noștri le este parcă rușine să folosească numele de
Valahia, Ţara Vlahilor, domnitorul Vlahilor, folosind însă incorect termenul de Ţara Românească.
Aceasta nu a existat atunci și nu poate fi găsită, menţionată astfel, în nici un document al vremurilor respective. De ce să ne înșelăm pe noi, de ce să-i înșelăm pe alţii? Pe atunci a existat o Românie, la sudul Bulgariei, așa cum am menţionat mai sus și atât.
Dar să ne întoarcem la anul 1392, anul când regele Ungariei, Sigismund, își propune să realizeze
planurile fantastice ale lui Carol Robert și Ludovic cel Mare, anume să cucerească Ţara Vlahilor. După ce a strâns o armată puternică, atât din Ungaria cât și din Germania, Sigismund pătrunde în Ţara Vlahilor. Dar aceștia, folosind aceleași tactici de luptă învăţate de la geto-daci, îi lasă să pătrundă pe teritoriul Valahiei, să cutreiere și să devasteze în lung și în lat tot ce doresc, în timp ce ei se retrag în munţi. Sigismund, ajungând la fortăreaţa de la Turnu ( numită de ei Nicopolul cel Mic), o cuceresc. Întorcându-se acasă, fericiţi că au repurtat astfel de victorii, trecând prin munţii, numiţi de popor Pazata, drumul le-a fost închis de o mulţime de arbori tăiaţi și au fost atacaţi de vlahi, care îl aveau în fruntea lor pe Ion Mircea cel Mare. Soarta lor nu s-a deosebit cu nimic de a armatei lui Carol Robert de Anjou. Acestea sunt cele trei mari expediţii ale regatului Ungariei îndreptate împotriva Ţării Vlahilor. Rezultatul acestora: un mare dezastru… pentru unguri.

Spre aducere aminte

Dar să nu-l uităm pe sultanul Baiazet, supranumit și Fulgerul. Acesta, după ce cucerise Bulgaria,
Macedonia, România și Tesalia ( 1391-1393), după ce îl silise pe împăratul Constantinopolului
să-i plătească tribut, pleacă în 1398 spre ţara codrilor, Ţara Vlahilor, în fruntea unei armate
formidabile, ca să ne supună. El, nu cred că a studiat cu atenţie istoria acestui popor Carpato-
Dunărean-Pontic. Și, ca să vă aduc dumneavoastră aminte de aceasta, vă voi spune în căteva cuvinte aceste pagini de istorie glorioasă a strămoșilor noștri.
Pe vremea când Roma era o mică adunătură de câteva sătuleţe, strămoșii noștri, geto-dacii se luptau cu marile imperii ale lumii și….le învingeau. Iordanes ne vorbește de sosirea pe teritoriul nostru (în anul 529 î.d.Hr.) lui Cyrus cel Mare, rege persan, stăpân al unui vast imperiu, întins de la Marea Mediterana și până la Indus. Forţa lui militară, adevărată mașină de război, concepută pentru a zdrobi orice încercare de rezistenţă, cedează în faţa vechiului popor carpato-dunărean-pontic, iar Cyrus cel Mare moare într-o luptă cu messageţii. Cincisprezece ani mai târziu, în 514 î.d.Hr., vrând să spele rușinea suferită de înaintașul său, în fruntea a 700.000 de soldaţi, construind un pod de vase din Calcedon și până în Bizanţ, sosește regele persan Darius, fiul lui Histaspe. El dorea să-i vadă, mai de aproape, pe acei geţi “care se credeau nemuritori” și… a avut ocazia. La început, Darius a cerut în căsătorie pe fiica lui Antirus, regele geţilor. Dispreţuind înrudirea, geţii l-au refuzat. Înfuriat, Darius construiește un alt pod, de astă dată peste Dunăre, pătrunzând pe teritoriul nostru, dar… norocul nu-i surâde. A fost învins la Tapae și fuge, în grabă mare, fără să se mai oprească în Moesia. Visul lui cel mare i-a fost spulberat de Regele get Antirus (vezi Iordanes, pag.24, Fundaţia Gândirea, București, 2001).
După moartea lui, fiul său, Xerxes, voind să răzbune insulta tatălui său (ne spune același Iordanes, vezi pag.25), pornește împotriva noastră cu o armată de 1.000.000: 700.000 ostași, 300.000 auxiliari, precum și cu 1.200 de corăbii rostrate și 3.000 de vase de transport.
Ce spuneţi domnilor cititori?... Asemenea forţă armată ridicată împotriva unui popor neînsemnat, care a trebuit să-i aștepte încă 650 de ani pe romani, ca aceștia să devină și ei un imperiu, să ne cucerească, să ne “însămânţeze”, cum le place istoricilor noștri să spună.
Dar să vedem ce face “Fulgerul” în Ţara Vlahilor, în acel an 1398. După trecerea Dunării, pe
un pod de vase, armata turcă începe să devasteze tot ce îi ieșea în cale. Ion Mircea cel Mare îl
urmărește prin codrii de stejari și, ori de câte ori avea ocazia, îl ataca prin surprindere. Nici gând de luptă în câmp deschis, așa cum visase Baiazet. Sultanul hotărește să se întoarcă “acasă”. Când
ajunge cu armata sa în locurile mlăștinoase numite Rovine (judeţul Ialomiţa de azi), vlahii îl
atacă și îl obligă pe măreţul Baiazet să facă ce au făcut și înaintașii lui unguri, adică să fugă lăsându-și oastea în voia lui Alah și a vlahilor.
Ion Mircea cel Mare continuă să-i urmărească pe turci iar la Dunăre începe o altă luptă, turcii
fugind peste aceasta, noaptea, fără nici un pod de vase. Urmărirea continuă și la sudul Dunării, regatul Ţării Vlahilor întinzându-se până la Adrianopol și nu numai.

Marea Ţară a Vlahilor

În timpul domniei lui Ion Mircea cel Mare, Ţara Vlahilor cuprindea la apus întreg Banatul
Severinului până la Caransebeș (Timiș); la nord ducatul Almașului și al Făgărașului; la sud întreaga Dunăre, teritoriul Dobrogei până la Varna, cetatea și districtul Silistrei, întreaga latură
meridională a Dunării până la hotarele turcești; la răsărit, partea de sud a Moldovei până la Bacău și Bârlad, Basarabia meridională, iar dincolo de Nistru, toate ţinuturile de lângă Marea Neagră împreună cu peninsula Crimeei până la strâmtoarea Mării de Azov.
Despre stăpânirea Goţiei, Crimeei, de către vlahi aflăm din Canale, III, p.346, când, în anul
1474, sultanul turc Mahomed II a trimis o flotă sub comanda vizirului Ahmed, ca să bombardeze și să cucerească portul și cetatea Caffa (Theodosia) de lângă strâmtoarea Mării de Azov. În luptele date atunci, aflăm că în cetate erau 300 de ostași vlahi, că s-au dat cinci bătălii fără a se putea cuceri cetatea.
De la Dimitrie Cantemir, din Chronicul său aflăm că nowezii (genovezii) împreună cu românii
și cu bastarnii (bugegenii/basarabenii) au ridicat cetăţile Mangopul, Cherchel ( Bosforul
vechi), Crâmul ( capitala Crimului), Caffa, Ociacoful (lângă gurile râului Bug).
Pe una din monedele bătute pe vremea lui Ion Mircea cel Mare, pe una din feţe, avem figura
domnitorului stând în picioare, având în mâna dreaptă o lance iar în stânga globul cu crucea; pe
revers avem un scut, cu însemnele Ungariei (patru grinzi transversale) și ale Slavoniei (o stea cu
cinci raze), înclinat. Deasupra, un coif militar pe care stă Corbul Pelasgic, de pe emblema Valahiei.
Vă puteţi întreba ce înţeles putea să aibe acel scut răsturnat cu marca Ungariei și a Slavoniei pe
el. El reprezintă expresia figurată a numelui de domnitor al Unguro- Valahiei.

Vlahii au existat și există

Din timpuri imemoriale (ne spune Nicolaie Densușianu, în Istoria militară a poporului român, p. 197, Ed. Vestala, Buc., 2002), partea de răsărit a Slavoniei, și îndeosebi comitatele Poșega și Sirmiu, purtau numele de Valahia Mică (“Die kleine Walachey”, Engel, Gesch. Von Croatien, Dalmatien und Salvonien, p. 256 ). Mai amintesc că Valahia Mare se mai numea și Valahia Albă în timp ce Moldovei i se mai spunea Valahia Neagră. Această parte a Slavoniei se află într-o continuitate geografică cu Banatul Severinului și, prin acesta, cu Valahia Mare (Ţara Muntenească de mai târziu).
Papa Clement al VI-lea amintește în anul 1345 de Olachi din părţile Sirmiului sau ale Valahiei
Mici.
De la Hașdeu, din Istoria limbii române, p. 26., aflăm despre bizantinul Kekaumenos care în a doua jumătate a secolului XI-lea a scris un tratat de artă militară, Strategicon, în care spune: ”Să știţi de la mine că ei, vlahii, sunt așa numiţii daci și besi. De întâi, ei locuiseră în vecinătatea Dunării și a râului Sau, numit astăzi Sava, unde locuiesc acuma sârbii”. Strămutarea (făcută de către împăratul Iustinian cel Mare - 527-565 d.Hr.) mai multor familii de Vlahi norddunăreni
la Mânăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai, a stârnit numeroase întrebări și controversate discuţii.
Un lucru însă este cert, anume existenţa acestor vlahi și a urmașilor în această regiune.
Această strămutare a vlahilor se pare că nu a fost întâmplătoare, în Sinai existând o mulţime de
călugări traci, slujba oficiindu-se în limba “besică”. Această limbă tracică, besica, a continuat să se
vorbească și în secolul al VII-lea d.Hr., fiind a patra limbă oficială de cult alături de latină, greacă și siriacă. Tot în limba besică se oficia slujba la Mormântul Domnului din Ierusalim și în secolul al VII-lea d.Hr.( vezi Ieromonah I. Bălan, Vetre de sihăstrie românească, p.372, Ed.I.B.M.B.O.R., Buc., 1982).
De o importanţă deosebită considerăm că este și descoperirea faimoaselor manuscrise de la Mânăstirea Sfânta Ecaterina, 1978, manuscrise datând din secolele IV-X d.Hr., care demonstrează că limba besică era nu numai o limbă de cult, dar și una de creaţie literară. Din secolul al V-lea d.Hr., avem la Constantinopol biserica Vlacherna, unde se pare că a fost înmormântat împăratul Leon I (Thrax), 18 ianuarie 474 d.Hr. Termenul Valcherne (ne spune A.Pele în “Vidul demografic și matematica”, p.86, Ed.Abaddaba, Oradea, 1998) este compus din Vlach + elementul grecesc erne, având înţelesul de “urmași ai vlahilor”.
Între coasta Dalmată, Drava și Morava au existat Morlacii sau Mauro-Vlahii (Vlahii negri). Ei au
fost înghiţiţi de marea masă a migratorilor slavi. Numele lor provenea de la căciulile negre pe
care le purtau pe cap.
Cuvântul BALCAN, este considerat de același A.Pela (p.151) un derivat din tema BLAC (Blah sau Balh) + sufixul – an, Vlah. Trebuie să arătăm clar că România de azi s-a format din unirea câtorva din provinciile Daciei: Transilvania cu Vlahia și Moldova. Trebuie să se spună vecinilor noștri că a existat o ţară care se numea Valahia, locuită de vlahi. În special în timpul Evului Mediu locuitorilor vorbitori de limbi romanice li se spuneau vlahi, blachi, volohi, diferenţiindu-i astfel de vorbitorii de limbi germanice sau slave. Vecinii noștri ne-au spus așa, dar azi parcă au uitat acest lucru, așa că este bine să le reîmprospătăm memoria.
Unii din ei consideră că vlahii sunt orice, numai români nu. Trebuie să recunoaștem că din partea statului român lucrurile par că se schimbă; se vorbește deschis uneori despre acești fraţi uitaţi, părăsiţi, lăsaţi în voia sorţii și a vecinilor. Auzim cam aceleași discuţii ca despre basarabeni: când de 200 de ani ţi s-a tot spus că ești vlah, că ești altceva decât român; când generaţii întregi nu au avut șansa să aibe o școală în limba maternă, să aibe o slujbă religioasă în limba maternă, să aibe un cuvânt scris, tipărit sau o imagine în limba maternă, înţelegi de ce nu le este ușor să recunoască că faptul de a fi vlah sau român este același lucru.