La Multi Ani tuturor dacilor, HarTios Amini !

LA MULTI ANI, DACILOR!! VA DORESC UN NOU AN PLIN DE IMPLINIRI ,IUBIRE SI PROSPERITATE ...
La Multi Ani – Fiilor Cerului, Fiilor Soarelui si Fiilor Luminii, in Bucuria si Iubirea Dumnezeului Care Este Unul!
“Huten Iaren Pleisten Eiven Reven HarTiosAminis"
Neamul Sa-ti Traiasca In Pace Intotdeauna, Prin Puterea Vointei Si A Iubirii Tatalui Sfant,

La Multi Ani tuturor dacilor, HarTios Amini !

„Anul Nou la popoarele vechilor civilizaţii“ -Anul Nou dacic

Anul Nou dacic

Se ştie că Noul An este întâmpinat printr-un ritual, cunoscut sub numele de Pluguşor. Cum s-a născut acest ritual? Aşa cum era de aşteptat, pentru un popor sedentar care se ocupa în principal cu agricultura la şes şi păstoritul la munte, care a fost mult timp reprezentat, în majoritate de “locuitorii ţării” – adică de “ţărani” (sau “ţăreni”, în unele zone – de pildă, la românii timoceni, sau în varianta mai veche).

“În fonemele lor, ale începutului

zis-au pământului Terra, teranii

azi, doar în limba română a pământului

sunt numiţi oamenii ţării, ţăranii”

(Elena Armenescu -vol Memoria statuilor -Ţăranii)

Numele ritualului derivă de la cuvântul “plug”. Dar… apare o întrebare simplă, logică:

- se poate ieşi la arat, fie şi pentru a trage o “brazdă rituală”, ca anul agricol să fie bun, la începutul lui ianuarie, când, în trecut iernile erau mult mai aspre, de mai lungă durată decât acum, era frig, ger şi zăpadă “cât casa”? ( eu am trăit o astfel de iarnă în 1953 când aveam doar câţiva ani. Atunci nu au mai venit urătorii cu plugul tras de boii împodobiţi ca în alti ani, când trăgeau o brazdă prin zăpada din curte, iar bărbatul care rostea Pluguşorul, avea o traistă cu boabe de grâu pe care le semăna din când în când peste omătul în care se cufundau 2-3 centimetri, formând mici fose de unde aruncau sclipiri aurii amestecate cu steluţele orbitoare ale zăpezii, ca nişte promisiuni ale bogăţiei recoltei viitoare.).

Răspunsul este evident Nu! şi nici nu era nevoie, fiindcă ritualul “brazdei rituale de plug” sau de “pluguşor” se desfăşura la 1 martie de către strămoşii noştri dacoromâni (sau vlahi după  cum ne numeau vecinii la un moment dat de-a lungul istoriei ), când de fapt începea Anul agrar.

Pluguşorul este un lung poem în versuri care prezintă succesiunea muncilor agricole – de la aratul ogorului până la coptul colacilor, sfârşindu-se cu urări pentru gazde:

Aho, aho, copii si frati
Stati putin si nu-mânati,
Lânga boi v-alaturati
Si cuvântul mi-ascuttati:

S-a sculat mai an
Badica Traian
Si-a încalecat
Pe-un cal învatat,

Cu numele de Graur,
Cu seaua de aur,
Cu frâu de matasa,
Cât vita de groasa.

Si în scari s-a ridicat,
Ca s-aleaga-un loc curat
De arat si semanat.
Si-n curând s-a apucat,

…………………….

Cum a dat Dumnezeu an,
Holde mândre lui Traian,
Asfel să dea şi la voi
Ca s-avem parte şi noi.

Să  vă fie casa, casa;
Sa vă fie masa, masa;
Tot cu mesele întinse
Şi făcliile aprinse.
Şi la anul să trăiţi,
Să vă găsim înfloriţi,

 

Ca merii,
Ca perii,
În mijlocul verii,
Ca toamna cea bogată
De toate-ndestulată.
Aho, aho!

(Pluguşorul)

Pentru a intra în modul lor de percepţie a fiecărei luni pe care au botezat-o ţinând cont de trăsăturile specifice ale vremii, de preocupări ori de ofrandele pe care le primeau de la Natură, propun să ne reamintim :

Calendarul popular dacic

Ianuarie este numit Gerar şi toată lumea ştie că, de regulă, în fiecare început de an, se manifesta “gerul Bobotezei”,

Februarie este numit Făurar, fiindcă, acum, sub “plapuma” de nea, se “făureşte” recolta de grâu a verii viitoare…

Martie se cheamă Mărţişor, de la o veche tradiţie românească, a mărţişorului, fixată la 1 martie când de Anul Nou dacic  exista  obiceiul ca feciorii să ofere fetelor un şnur împletit din două culori: alb şi roşu ( culoarea roşie, alături de cea albastră a zărilor şi galbenă a Soarelui se regăsesc şi în tricolor!). La sfârşitul lunii aceste şnururi sunt agăţate şi în zilele noastre în ramurile pomilor roditori.

Aprilie poartă numele de Prier, adică prieşte semănăturilor, În 23 aprilie totdeauna se sărbătoreşte Sf Gheorghe şi Ziua Pământului , după sărbătoarea precreştină, dacică. După alţii este legat de faptul că, în perioada creştină de cele mai multe ori, în această lună se sărbătoreşte Paştele, precedat, fireşte, de post şi rugăciune – interesantă este şi identitatea formei numelui românesc cu cea a verbului francez (se) prier – a (se) ruga…

Mai – are numele de Florar, fiindcă multe dintre flori apar în această lună.

Iunie este cunoscut sub numele de Cireşar, acum se coc cireşele…de iunie.

Iulie, se numeşte Cuptor din două motive: pe de-o parte, este foarte cald şi pe de alta – şi datorită acestei călduri, se coace recolta de grâu…

August este numit în popor Gustar, fiindcă acum încep să se coacă primele fructe: merele, perele, strugurii timpurii …numai bune de gustat, şi de mâncat…

Septembrie este cunoscut ca Răpciune, probabil legat şi de începutul răcirii vremii…

Tot acum se dezvoltă  între boabele de  struguri ori în pănuşii de porumb, în lunile ploioase nişte mucegaiuri, răpciunele…

Octombrie anunţă accentuarea acestei răciri, prin numele său de Brumărel

Noiembrie, cunoscut ca Brumar, fiindcă bruma devine un fenomen obişnuit în penultima lună a anului. Anul se încheie, aşa cum am mai precizat, cu luna de după Ziua Sfântului Andrei

Decembrie – numit Îndrea sau Undrea. Femeile stăteau în casă şi cu undrelele împleteau din lână, călduroase pulovere, veste, fulare, ciorapi etc

În calendarul popular, în antichitate, moartea şi renaşterea timpului, şi împreună cu el a zeului adorat, sunt celebrate în raport cu echinocţii, solstiţii, faze lunare, bioritmuri ale plantelor şi animalelor etc

Este cunoscut faptul că sărbătorile precreştine au fost asimilate de biserica creştină, deoarece, preoţii în înţelepciunea lor şi-au dat seama că tradiţia era şi este adânc înfiripată în modul de existenţă al poporului. Să medităm asupra faptului că aici, în jurul paralelei 45 al emisferei nordice, omenirea a trăit milenii întregi doar la lumina unui opaiţ în întunericul lungilor nopţi ale iernii.

Pe tărâmul ţării noastre, echinocţiul de primăvară e însă asociat mult mai strâns de figura legendară a Dochiei, legendă în care se pot identifica elemente din cele mai diferite perioade, începând cu cele preistorice.

Oficial, sărbătorită la 1 martie este Sfânta creştină pe nume Eudochia (sfântă de origină libaneză) „Dar, slujitorii cultului creştin i-au suprapus data de celebrare peste Noul An agrar, ziua morţii şi renaşterii unei mari divinităţi precreştine Dochia”.

Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae este cel care ne dă primele informaţii despre complexul mitologic al Babei Dochia ca stana de piatră de pe Ceahlău: „cel mai înalt munte al Moldovei este Ceahlăul şi dacă acest munte ar fi cunoscut poeţilor vechi, el ar fi fost atât de celebru ca şi Olimpul, Pindul sau Pelia. Din vârful său, ce se ridică la înălţime enormă ca un turn, porneşte la vale un pârâu cu apa foarte limpede şi, rostogolindu-se cu mare vuiet printre stânci, se aruncă în râul Tazlău. Drept în mijlocul lui se vede o statuie străveche, înaltă de cinci coţi, închipuind o babă înconjurată, de oi” etc ( mai multe despre muntele sacru Ceahlău în lucrarea Ceahlăul şi hierofania)

Concluzii ştiinţifice de ultimă oră confirmă faptul că  oamenii nu au evoluat ca disponibilitete a inteligenţei în ultimii 7-8 mii de ani, doar progresul tehnic ne face mai informaţi. În cazul acesta este lesne de înţeles cum cu ajutorul imaginaţiei lor, strămoşii noştri care aveau puternice sentimente religioase, au creat ritualurile ca forme de manifestare a câştigării bunăvoinţei zeităţilor- trăind împăcaţi cu gândul că au respectat şi împlinit legile divine. Au creat costumele, măştile cu care să sperie duhurile rele, nebinevoitoare, dansurile ritualice, au creat minunatele colinde, urări, descântece, basme populare românşti, fiecare gen rostit şi repovestit în funcţie de sărbătorile sau ocaziile de peste an.

Ritualurile sărbătorilor de iarnă sunt foarte diverse în funcţie de fiecare regiune a ţării.

Să nu confundăm aceste ritualuri care corespund saturnaliilor sărbătorite de către romani în cinstea Zeului Saturm în perioada 17-23 decembrie, cu cele ale Anului Nou!

Notă! Primii crestini sărbătoareau Naşterea lui Iisus în luna septembrie, o data cu Ros Hashana (sărbătoare din calendarul iudaic). Saturnaliile, în anul 264 au cazut în 25 decembrie şi Împaratul roman Aurelian a proclamat aceasta data “Natalis Solis Invicti”, festivalul naşterii invincibilului Soare. In anul 320, Papa Iuliu I a specificat, pentru prima data oficial, data naşterii lui Iisus ca fiind 25 decembrie

Dacii care cunoşteau bine harta cerului, aveau un calendar solar, determinaseră cu exactitate solstiţiile şi echinocţiile După perioada de scădere dramatică  din noiembrie când înspăimântaţi de posibila vizită a duhurilor rele se protejau de Sânandrei  ungând canaturile uşilor şi ferestrelor cu usturoi, imediat după solstiţiul de iarnă când ziua începea să crească se dezlănţuiau într-o succesiune de petreceri ritualice dedicate zeităţilor care i-au ajutat să treacă cu bine acea perioadă.

Prin urmare, după solstiţiul de iarnă, dacii sărbătoreau creşterea zilei, îmbogăţirea luminii! Există şi o legendă a Moşului Crăciun.În Transilvania, şi în zilele noastre Anul Nou actual este numit Crăciunul Mic!

.  Stabilirea datei de 1 ianuarie ca zi de Anul Nou a fost stabilită în anul 1691 de către papa Inocenţiu al XII-lea

Anul Nou este întâmpinat în  noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie când sărbătorim prin petrecerea numită Revelion. În limba franceză: Réveillon înseamnă aproximativ “veghe”, aici cu sensul de ospăţ grandios la miezul nopţii – cu petarde şi artificii; la rude, prieteni şi cunoştinţe se fac urări de sănătate, prosperitate, noroc, viaţă lungă, se urează “La mulţi ani!”

Colindatul

După  cum aflăm de la cercetători de prestigiu, (Ghinoiu, Coman M)„Colindatul este văzut ca o manifestare întemeietoare de lume, încărcată  cu virtuţi apotropaice ieşite din comun.” În spatele acestor practici se ascund elemente originare în cele mai străvechi timpuri. „De la formele preistorice ale ceremonialului sacru, în care substitutele Zeiţei Mamă neolitice (Geea) şi a Zeului Tată, în ipostazele lor fitomorfe, zoomorfe sau antropomorfe, murea şi renăştea printr-un ritual funerar, s-a ajuns la colindatul de astăzi care adduce credincioşilor – aşa cum au stabilit  părinţii Bisericii – care  au fixat numai vestea Naşterii Fiului lui Dumnezeu –Salvatorul – la solstiţiul de iarnă, iar moartea, înhumarea, Învierea şi Înălţarea Domnului la echinocţiul de primăvară.”

Cetele de colindători ( însoţiţi de muzicanţi ), strigând şi hăuind, în costume viu colorate îşi asociază urările cu dansuri ritualice travestiţi în animale prezente în conştientul lor ca animale înzestrate cu puteri şi frumuseţi ieşite din comun cum sunt : ursul, cerbul, capra, căiuţii, vasilcuţa, etc

Spre exemplificare, să analizăm în câteva cuvinte unul dintre ele, şi anume ursul.

Ursul este un simbol al puterii. Pentru că este puternic, are toate valenţele:  vindecă, alungă răul, demonii, maleficul.; “este binevoitor şi protejează roadele câmpului”. Deci, ajutaţi de forţa URSULUI ei reuşesc să împingă anul din zona periculoasă de criză – adică pericolul de stingere a Soarelui, de la Solstiţiul de Iarnă!– şi astfel se rearmonizează ritmurile cosmice! Pentru toate calităţile lui, ursul a fost desenat (inclus) pe cer, în constelaţia Ursul (Ursa) Mare şi Ursul Mic – care devin Carul Mare-Carul Mic.

Ursul hibernează până în luna martie, când de Anul Nou dacic era invocat şi sărbătorit ca aliat. De Anul Nou Ursul alungă demonii din case şi ogrăzi şi– colindătorii care-l însoţesc urează un an fericit . Există credinţa că cei care primesc colindatul cu ursul au noroc tot anul. Cei care au dureri de spate se intind pe jos ( ca la căluşari) şi se lasă “călcaţi” de urs.

Un alt animal legendar este cerbul, regele codrilor de care sunt legate atât dansuri rituale cât şi cântece, balade.

Menţiune: în noaptea de Anul Nou fetele joacă un joc dezvăluitor al sorţii, ascunzând sub căciuli sau sub batiste nouă obiecte simbolice: bani, oglindă, pieptene, cărbuni.  etc

Fiecare are voie să descopere  trei dintre ele şi în funcţi de ce “a tras”, se pot creiona trăsăturile viitorului ales. Se creează o atmosferă de mare amuzament, făcându-se diverse supoziţii, ele trăind în colectivităţi restrânse, în care toţi oamenii se cunosc unii cu alţii.

Atitudinea generală

Apropierea Noului An, ca şi la alte popoare, după bugetul fiecărei familii aduce multe schimbari mai mici sau mai mari, în gospodarie de la cumpărarea mobilierului nou, curaţenia generala, plătirea tuturor datoriilor, până la costume şi rochii speciale de sărbătoare.

Superstitii ( actuale) de Anul Nou
- e bine ca la miezul nopţii sa tii iubita (iubitul ) de mână: iţi va merge bine în dragoste tot anul!

- e bine sa ţii bani în mână la miezul noptii, sau să ai bani în bunzunar, mai ales bancnote noi.

pentru ca iti va merge bine cu banii tot anul (trebuie – e bine să ai pe masa de Anul Nou crenguţe de vâsc.
- primul aliment care trebuie mâncat în Noul An trebuie sa fie preparat din peşte.
- e bine să îmbraci ceva roşu în noaptea de revelion.

- trebuie îmbracată  o haină nouă în prima zi din an.

- dorinta pusă la miezul nopţii de revelion are toate şansele să se împlinească.
- trebuie lăsată o lumină aprinsă în casă până la ziuă pentru a avea un an nou luminos.
- daca ţii paharul în mână, va fi un an vessel, de aceea se bea vin sau şampanie în momentul trecerii dintre ani.
- persoanele brunete aduc noroc, astfel ca e bine ca prima dată pragul casei în Noul An, să fie trecut de un bărbat cu părul negru.

Anul Nou chinezesc

Pentru chinezi, Noul An va incepe în anul 2010 pe 14 Februarie. Se va afla sub semnul tigrului, ca animal simbolic si al metalului ca element cosmogonic. Anul Nou mai este denumit si “Sarbatoarea Primaverii” si este sarbatorit in intreaga lume de aproape 2 miliarde de chinezi.

Ca medic cu competenţe în acupunctură, prin urmare şi cunoscătoare într-o oarecare măsură a gândirii chinezilor, aş avea multe de spus, dar să ne rezumăm doar la câteva lucruri esenţiale şi anume:

La chinezi, Calendarul constituie cea mai veche înregistrare cronologica din istorie, datând din 2637 î.Hr., când împaratul Huang Ti a introdus primul ciclu din zodiac. Ca si calendarul occidental, calendarul  este un calendar anual, al carui început se bazeaza pe ciclurile Lunii. Prin urmare, începutul fiecarui an poate avea loc într-un interval mai larg, între sfârsitul lui ianuarie si jumatatea lui februarie. Un ciclu complet dureaza 60 ani si este compus din 5 cicluri de câte 12 ani.

În binecunoscutul calendar chinezesc, fiecare dintre cei 12 ani ai unui ciclu poarta numele unui animal. Legenda spune ca Buddha le-a chemat la el pe toate animalele înainte sa paraseasca aceasta lume. Numai 12 animale au venit sa îsi ia ramas bun, iar el le-a rasplatit dând numele lor câte unui aşa numit an chinezesc, în ordinea sosirii lor

Dupa cum bine se stie, China are o istorie veche de 5000 de ani ce inspira respect iar chinezii se mândresc cu moştenirea lor culturală. Cu prilejul Noului An are loc o Paradă:  Parada de Anul Nou

Ea este un amestec de traditii dinamice, sărbatorind renaşterea, regenerarea şi revitalizarea.

Parada Anului Nou in China este o ceremonie fastuoasa in care sunt prezente ca în orice ceremonial, obiceiurile şi credinţele poporului chinez. de către toată lumea, tradiţiile vechi de secole păstrandu-se cu aceeaşi sfinţenie, nealterate, ca la începuturi. Parada Anului Nou reflectă în adevăratul sens al cuvântului esenta acelor ritualuri adânc înrădăcinate, care se aseamană – cum le place chinezilor să spună – cu eternitatea pasării  Phoenix, ce renaşte mereu din propria cenuşă.

La chinezi, Dragonul reprezintă animalul fantastic ce se poate metamorfoza, de aceea el se bucură de adoraţie..

Parada este un amestec de procesiune cu character religios şi festivalul traditional chinezesc al lampioanelor. Deşi dansul Dragonului este un simbol al sărbătorii chinezesti, restul paradei chinezesti de Anul Nou, inclusiv frumoasa defilare în costume elaborate, care alegorice şi grupuri care mărşăluiesc, sunt inspirate din afara culturii chineze.

GETIA,TARA SFANTA...

Stramosii nostri geto-daci ne-au lasat mostenire o cronica scrisa pe placi de aur. Este vorba despre cele 514 table si tablite de aur gasite la Sinaia, pe care sunt inscrise foarte multe informatii despre istoria Poporului Primordial si a religiei sale arimine. Dintre celebrele tablite de aur de la Sinaia, care au fost insusite de regele Carol I si tainuite la Biserica Sin Nicoara din Curtea de Arges, un numar de circa 200 de tablite au fost furate si scoase din tara de catre regele Carol al II-lea dupa abdicarea sa si au ajuns in Arhivele secrete ale Vaticanului, iar alte 300 de table mari (de circa 100 cm x 60 cm) au fost date Uniunii Sovietice (U.R.S.S.), la cererea lui I.V. Stalin, in 14 septembrie 1944, de catre regele Mihai I pentru a-si pastra tronul si pentru 2 avioane rusesti. Citeva tablite de aur se afla la persoane fizice, iar o tabla mare exista in Egipt, la Muzeul de istorie din Cairo. Despre Tezaurul de la Sinaia si despre necesitatea recuperarii lui de catre Statul Roman au fost publicate detalii numai in revista "Romania Mare", din 11 septembrie 2009. Tezaurul de la Sinaia si implicarea fostilor regi ai Romaniei in jefuirea lui sunt subiecte tabù pentru Parlament, presedintii Romaniei, Guverne, televiziuni si presa scrisa ! De ce? Pentru a nu fi cunoscut adevarul despre Poporul Ales si despre religia geto-dacilor. Academicienii si istoricii alogeni, precum si cei romani au sustinut teza falsa ca tablitele de la Sinaia au fost topite inainte de anul 1877. Originalele lor exista in Arhivele Vaticanului si la Moscova, ele fiind predate la sovietici pe baza de proces-verbal, in septembrie 1944. Acest document exista, precum si copii ale sale. Aceiasi pretinsi istorici alogeni si romani au refuzat sa vada si sa cerceteze copiile dupa Tezaurul de la Sinaia, facute pe placi de plumb. De ce? Pentru a nu se afla si a nu se cunoaste adevarul despre arhiva regatelor geto-dace din vremea reginei Hestia si a regilor Zamolxe, Burebista si Decebal.
Pe tablitele 50 si 66 de la Sinaia scrie "Sfinta Getie." Getia a fost Tara Sfanta cunoscuta de toata antichitatea. Noi romanii am mostenit Pamantul Sfant de la stramosii nostri geto-daci, care aveau ca simbol al sacrului crucea, cu brate egale si inscrisa in cerc, fiind folosita de cel putin 8.000 de ani. Geto-dacii erau cel mai religios popor din lume, Neamul Ales de Ziditor. Aceste adevaruri si multe altele au fost prezentate de preotul Dumitru Balasa in cartea "Dacii de-a lungul mileniilor" si de Constantin Olariu Arimin in volumele I si II din cartea "Adevaruri ascunse". Din aceasta Tara Sfanta, unde a existat cea mai veche civilizatie, au roit stramosii nostri, in jurul anilor 4000 i.Hr. si 2000 i.Hr., in toata Europa si pe alte continente, ducand religia lor. Ariminii, pelasgii, tracii, getii si dacii erau unul si acelasi popor, un neam divin si scoborator din Tatal Ceresc, popor ce avea aceiasi limba, Limba Primordiala, si aceiasi religie a crucii cu brate egale si inscrisa in cerc. Denumirile diferite au fost date stramosilor nostri de catre unii istorici si geografi ai antichitatii. Din Calea/Legea Adevarului si Dreptatii stiau stramosii geto-daci ca numai cunoasterea si faptele bune sunt caile pentru a deveni OM. Geto-dacii plecati din Carpati au raspandit invatatura lui Santu in lume, inclusiv in Palestina, asa cum rezulta din manuscrisele descoperite la Qumran.
Genialul Mihai Eminescu scria, in anul 1877, ca "va veni ziua in care si pietrele vor vorbi adevarul". Un numar tot mai mare de romani afla din ce in ce mai multe informatii despre adevarata noastra istorie, care ne-a fost falsificata in ultimii 1.905 ani.
Ne aflam in apropierea marii sarbatori a Nasterii Domnului sau Craciunul. In mitologia romaneasca avem un personaj religios arhaic, pe Mos Craciun, care sta in dreapta Tatalui Ceresc. Acest adevar se regaseste si pe tablitele 1, 2 si 6 descoperite la Sinaia, in anul 1875. In legendele populare, Mos Craciun este stramosul neamului pastorilor geto-daci, Mos Arimin cum scrie pe tablitele de aur de la Sinaia. Sarbatoarea Nasterii Domnului si Mos Craciun apar in miile de colinde romanesti. Poporul roman este singurul din lume care are colinde! La celelalte popoare exista cintece de stea, mai vechi sau mai noi. In monumentala lucrare "Dacia preistorica," a lui Nicolae Densusianu apare si urmatoarea colinda:
 "Sus in dalbe manastiri              Langa batrinul Craciun
  Sade Bunul Dumnezeu,             Sade Ion Sant-Ion,
  Linga Bunul Dumnezeu             Langa Ion Sant-Ion  
  Sade Maica Precista                   Sed toti sfintii de-a randul
  Linga Maica Precista                  Si-mi judeca pe Sivo-Ilio
  Sade batranul Craciun,               Vasileo Ilio ...."
In cartea "Dacia Edenica", Miron Scorobete scrie urmatoarele: "Colindele erau si, in sate, unde traditia inca e vie, sunt si azi considerate sfinte, chiar si cele "laice", si tocmai de aceea textul lor se transmitea nealterat din generatie in generatie". "Aceste colinde au o vechime de zeci de milenii, sute de secole!" In eseul "Isus in tara mea" Nichifor Crainic scria: "Colindele noastre canta pe un Hristos care e al poporului acestuia. Un Hristos coborat din lumina Evangheliei si imbracat in haina pitoreasca, de mit idilic, a unei mentalitati naive in cucernicia ei. Istoria lui Iisus, pruncul, se preface astfel intr-un mit crescut din vlaga pamantului romanesc. Colindele il amesteca printre ciobani si plugari." In cele doua volume de "Colinde romanesti" scrise sub coordonarea Prof. univ. dr. Ioan Bocsa, acestea sunt grupate astfel: de gazda; profesionale; de june; de fata; de petit; familiale; cosmogonice, mito-religioase; religioase, apocrife; religioase, carturaresti.
De mii de ani, geto-dacii aveau la 25 decembrie Sarbatoarea luminii sau Nasterea luminii, cind ziua incepe sa creasca si noaptea sa scada.
Romanii, impreuna cu ceilalti credinciosi, sarbatoresc Nasterea Domnului, Craciunul la 25 decembrie, data stabilita la Roma, abia in anul 354. In Noul Testament, in Tora si in Talmud nu se face o referire expresa la aceasta data. Prin colinde ne intilnim cu stramosii nostri, cu virtutile lor ce ni le-au transmis ca expresii si imagini despre Sfanta Sarbatoare a Craciunului.
In multe colinde stramosesti este amintit Ler imparat si apare refrenul Lerui-Ler pentru cinstirea memoriei imparatilor Galeriu cel Batran si Galeriu cel Tanar care, in anii 291-301 si 301-311, au schimbat denumirea Imperiului Roman in Imperiul Dac. Acesta este adevarul istoric, confirmat si de colinde !

Dupa Craciunul insangerat din decembrie 1989, stapanii-criminali ai Poporului Roman au cautat, prin nenumarate mijloace si metode, sa-i umileasca si sa-i batjocoreasca pe romani in preajma si in timpul Sarbatorilor de Iarna. Pentru multe milioane de romani saracia nu a fost mai mare ca acum, in anul 2011.
In colindele romanesti nu este pomenit imparatul Traian, cel care a distrus Statul Geto-Dac, a ras locasurile de cult din munti, a macelarit preotii si solomonarii, pe slujitorii religiei crucii si a infaptuit cel mai mare jaf din istoria Imperiului roman. Imparatul Traian, impreuna cu mercenarii lui, i-a talharit pe strabunicii sai din Gradina (Cetatea) Domnului, din Ardeal, furandu-le tezaurul geto-dacilor format din 1.640.000 kg aur si 3.310.000 kg argint. Cea mai mare parte din aceasta bogatie a fost extrasa din Muntii Apuseni, mai ales de la Rosia Montana, din cei 200 km de galerii dacice. Pe langa aceste jafuri uriase si distrugerea cetatilor geto-dacilor, imparatul Traian a dat in anul 112 d.Hr., un edict prin care a interzis crestinismul arimin,al Poporului Primordial, al geto-dacilor,in Imperiul roman. Acest adevar a fost ascuns credinciosilor ortodocsi romani. De ce? Sunt inca multe adevaruri ascunse privind istoria Neamului Ales de Santu si a religiei geto-dacilor data de Bunul Dumnezeu lui Eno in Calea/Legea Adevarului si Dreptatii.

In istoria sa de peste 10.000 de ani, Adevaratul Popor Ales de Bunul Dumnezeu care traieste in Dacia Edenica nu s-a impiedicat de un ciot si a pastrat traditiile stramosesti.
Romanii sarbatoresc Nasterea Domnului, Craciunul, Anul Nou, pe Sfantul Vasile, protectorul viei si a vinului, precum si pe Sfantul Ion, nume de stapan, la geto-daci si la romani.

Sarbatori fericite !  La multi ani !


                                                                                Dr.Gheorghe Funar
                                                                          

Romania-vatra lumii !?

?
Zona geografica in care se afla astazi Romania, a fost in urma cu peste 10.000 de ani, vatra lumii, locul unde a inceput cu adevarat civilizatia umana. Acest adevar este destul de greu de digerat pentru celelalte mari natiuni, printre care si cu aspiratii inalte la titlul de popor ales.
 In zona Olteniei se inregistreaza cea mai veche locuire in bordeie din lume(18,000 ani inainte de Christos), cea mai veche activitate de minerit, cel mai vechi tarnacop de miner descoperit vre-o data, cea mai veche activitate metalurgica a aramei din lume (8,000 ani inainte de Christos), cea mai veche scriere din lume (tablitele de la Tartaria, judetul Alba 5-6.000 inainte de Christos). Tot aici s-a inventat arcul, au aparut primele furnale din Europa, si tot de aici au plecat si s-au format celelalte popoare indo-europene si nu numai cum ar fi: iranienii, carienii, italicii, frygienii, scitii, cimmerienii, triburile iberice, bascii, sarmatii, elenii(ahei si dorieni), fenicienii..etc.

Traco-dacii reprezinta cea mai veche si mai inalta cultura de pe Pamant, anterioara civilizatiei Sumeriene, si totodata cea mai numeroasa (180 - 200 de triburi). Ei puteau fi gasiti in intreaga Europa (Balcani, Ucraina, Ungaria , Austria , Germania, Cehoslovacia, Polonia, Italia, Franta, Spania, Turcia europeana, Asia Mica, Africa ..chiar si Burii din Africa de Sud sunt tot un neam Dac, din care facea parte insusi Burebista.

Scrisul si odata cu el istoria, au aparut mai intai in spatiul tracic si abia mai tarziu in spatiul greco-roman, dus probabil acolo tot de triburile care au migrat de aici. Traco-dacii au avut cea mai veche agricultura din Europa, (neolitic) si printre cele mai vechi din lume. La vremea lor erau singurul popor din lume care foloseau cercul la dispozitivele de masurare a timpului.

Incepand cu anul 1995, dupa studii indelungate, insa intentionat tinute la subsol, o serie de savanti americani de prestigiu au ajuns la concluzia ca Potopul descris in Biblie a avut loc pe malul vestic al Marii Negre, unde locuia o populatie neasteptat de dezvoltata, (oare cine?). De altfel Olimpul, legendarul munte din mitologia greaca (ULIMP- Lumina sau Splendoare, in limba traco-daca), nu era altceva decat muntele Bucegi pe care nu intamplator dainuie al doilea Sfinx de pe Pamant. Istoricul Homer spunea ca numai tracii stiau sa lupte calare si cu arcul incepand cu mileniul cinci inainte de Christos.

Traco-dacii se remarcau printr-o corectitudine desavarsita, toate conventiile fiind incheiate verbal si apoi pastrate cu sfintenie. Lipsa de acasa era semnalata printr-un bat lasat la poarta, fiind mai mult decat suficient.
Traco-dacii erau singura civilizatie din lume care nu a folosit sclavagismul sub nici o forma a sa.
 In jurul anului 1400 I.C, se construieste in Tracia nord-Dunareana, cea dintai scoala cu local de sine statator de pe Terra, numita Androniconul, unde preotii Zamolxieni predau toate disciplinele universitare incepand cu teologia (cultul Zeului Soare si al celor 12 constelatii).
Confom marturiilor ramase posteritatii ale lui Platon si Socrate, insusi Pitagora si-a completat studiile la scoala Zamolxiana, si tot ei afirmau ca in acea vreme in Dacia existau cei mai de seama medici ai timpului.
Istoricul Herodot, ii considera pe Cimerieni originari de pe versantul Nord-Estic al Carpatilor,( Moldova de astazi). Apoi o parte din ei s-au deplasat spre Sud, in Anatolia , unde au fost cunoscuti ca Cimiry. Migrati ulterior catre Italia, Spania, Anglia si Irlanda au fost cunoscuti sub denumirea de celti.

Zona Nord -Dunareana (Romania de astazi), a fost considerata din vechime drept un paradis terestru.Un teren bogat in aproape toate bogatiile pamantului, cu terenuri agricole(Granarul Europei de mai tarziu), pasuni intinse, toate formele de relief, un incredibil sistem hidrografic natural, o zona bine aparata contra majoritatii dezastrelor naturale...etc. Ca un miracol unic al istoriei, locuitorii acestei zone n-au putut fi alungati din vatra stramoseasca si nici deznationalizati.

Romanii pastreaza in continuare limba, portul, obiceiurile, traditiile stramosilor de acum 7.000 de ani. Analizele minutioase de sange, demonstreaza un alt miracol : in ciuda numeroaselor invazii, inclusiv mult distorsionata ocupatie romana, ne-am pastrat puritatea genetica, specifica stramosilor nostri.

Romania ramane un miracol, caruia i s-a prevazut un viitor mesianic. Profetul indian Sundhar Singh scria in 1922, ca romanii vor deveni un popor indragit si respectat de toate popoarele lumii.

Bibliografie:
- Augustin Deac - Istoria Adevarului Istoric
- P.L.Tonciulescu - Ramania, paradisul regasit
- Nicolae Densusianu - Dacia Preistorica , Vol.1, 2, 3, 4, 5
- Cornel Barsan - Revansa Daciei

Originea Crăciunului

Originea Crăciunului

“Privitor la CRĂCIUN, unul din cuvintele dumnezeieştii limbi române, au curs rîuri de cerneală, atît autohtonă, cît şi extra carpato-dunăreană.”

“Înainte ca biserica creştină  să instituie sărbătoarea naşterii lui Iisus, existau cel puţin patru zeităţi ale caror naşteri erau prăznuite (pentru trei dintre ele) la 25 decembrie, iar a patra la 6 ianuarie (Dion/ysos). În toate cazurile, este vorba de zeităţi care mor şi învie.”

“Sărbătoarea Naşterii Domnului a fost instituită deliberat, cu scopul precis de a şterge din mintea credincioşilor, prin suprapunere, prăznuirea unor sărbători cu acelaşi conţinut, mai vechi, dedicate lui Sol invictus, lui Mithra, lui Saturn, lui Dion/ysos, pentru câştigarea de aderenţi. Ea apare ca o măsură politică, de mare importanţă pentru răspîndirea creştinismului, dar fără legătură cu CRĂCIUNUL, prăznuit de români,”una din mărcile de străvechime ale Neamului Românesc.”

“Nici împăraţii, nici Biserica nu pot să modifice brusc modul de gîndire şi de viaţă instituit de acţiunea lentă a secolelor. Rezultatul: în drept, imperiul se face creştin, în fapt, creştinismul se face păgîn. Teologii repetă mereu că-i păcat a celebra ziua solstiţiului de iarnă, sărbătoarea zeului solar Mithra, dar cum toată lumea continuă s-o serbeze, Biserica face din ea sărbătoarea naşterii Domnului. Astfel, creştinismul triumfă în lege, iar păgînismul triumfă în fapte.”

“Naşterea Soarelui era sărbătorită la 25 decembrie,  data solstiţiului de iarnă, de la care zilele încep să crească.  În ritualul sărbătorii, la miezul nopţii, credincioşii ieşeau din temple şi strigau: Fecioara a născut, lumina creşte. Noul născut era personificat, la unele popoare, ca un prunc, care era arătat mulţimii, ca prilej de bucurie.”

“Biserica creştină  a păstrat datinile şi obiceiurile păgîneşti, atît de înrădăcinate în viaţa poporului , cu haina religiunii creştine.”

“La arienii carpatici anul începea la 1 martie, şi, normal, la aceeaşi dată începea şi la vechii greci şi la vechile populaţii italiote, ca şi la alte populaţii europene vechi, care au roit din Spaţiul Carpatic, la alte popoare la 1 septembrie, în Italia dupa 153 î.e.n. la 1 ianuarie, dar nu la 25 decembrie.”

Generalităţi

Nu de puţine ori, şi nu din partea unor lingvişti, istorici, etnologi etc, de mâna a doua, limba română s-a bucurat de un nedisimulat interes şi de aprecieri superlative. Nu este aici locul, deşi ar fi necesar, să inventariem astfel de judecăţi de valoare de excepţie adresate poporului român şi limbii române în diverse perioade şi contexte, de care nu avem cunoştinţă să mai fi fost făcute şi despre alte popoare şi graiuri europene.

De la (F. Lot) “o enigmă şi un miracol” (cel mai caracteristic atribut al unui popor este limba) sau “din punct de vedere lingvistic, limba română este cea mai interesantă din Europa” (V. Kiparski) s-au enunţat numeroase opinii despre situaţia cu totul particulară a limbii române între limbile lumii. Este de tot regretabil că cei care au avut româna ca limbă maternă, dar şi ca profesiune, şi au învăţat limbi străine, nu au ajuns să observe caracterul ei cu totul special şi n-au încercat să-i descopere originea.

Aproape în totalitate cuvintele din lexicul de bază al limbii române ţărăneşti nu au origine cunoscută. Pentru multe din acestea dicţionarele indică “etimologie necunoscută”, dar şi “originile” ATRIBUITE unora din aceste cuvinte sînt, cel mai adesea, simple fantezii, fie direct rezultatul unor superstiţii istorice, lingvistice sau culturale.

Privitor la CRĂCIUN, unul din cuvintele dumnezeieştii limbi române, au curs rîuri de cerneală, atît autohtonă, cît şi extra carpato-dunăreană. Nu credem că este necesar să facem istoricul “etimologiilor” propuse pentru Crăciun, toate fiind foarte departe de adevăr. Sărbătoarea “naşterii Domnului” este un termen posterior al unui eveniment “nedeterminat” istoriceşte, şi nici de către Biserica creştină .

Propunerea ca în era noastră anii să se numere de la “naşterea” lui Hristos aparţine dobrogeanului Dionisie Exiguus, cel smerit, sau Dionisie Românul, propunere acceptată în 527 în Italia, o sută de ani mai târziu în Franţa, în secolele VIII-IX în Anglia şi mai apoi în restul lumii. Baza de calcul a lui Dionisie nu a fost exactă, astfel că s-a dovedit, ulterior, că “era noastră este cu 4-7 ani în urmă”. De asemenea, se ştie că înainte de “sfîrşitul secolului IV se admisese” că Hristos “s-a născut sau în 20 aprilie, sau în 19 mai, sau la 6 ianuarie, sau la 25 decembrie”.

Pe de altă  parte, la arienii carpatici anul începea la 1 martie, şi, normal, la aceeaşi dată începea şi la vechii greci şi la vechile populaţii italiote, ca şi la alte populaţii europene vechi, care au roit din Spaţiul Carpatic, la alte popoare la 1 septembrie, în Italia dupa 153 î.e.n. la 1 ianuarie, dar nu la 25 decembrie.

Critica etimologiei din latinul “creatio”

În cele ce urmează vom căuta să determinăm gradul de admisibilitate al etimologiei oficiale a cuvîntului Crăciun obţinută prin diverse exhibiţii fonetice, lipsite, după părerea noastră, de vreo bază ştiinţifică. A deduce pe Crăciun din “creatio(nem)” înseamnă a ignora realitatea credinţei creştine instituţionalizate.

Nu se poate sărbători “crearea” lui Hristos deoarece, conform Crezului Niceo-constantinopolitan, stabilit la 325 e.n., la Niceea, de către primul sinod ecumenic, şi recunoscut de sinodul ecumenic din Calcedon (451 e.n.) ca “expresie autentică a credinţei Bisericii universale”, Fiul este “născut” din Dumnezeu-Tatăl, “iar nu făcut (creat)”.

Crezul sau Simbolul credinţei spune: “Cred şi într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, unul născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, născut, iar nu făcut, cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut”. Cum ar fi fost posibil să se sărbătorească o zi a “naşterii” pentru Fiul, născut “mai înainte de toţi vecii”, participant la întocmirea lumii (prin care toate s-au făcut)? Cine ar putea pretinde că ştie sau poate stabili ce s-a întâmplat mai înainte de toţi vecii, înainte de facerea lumii?

Din cele mai sus arătate rezultă cu claritate că orice legătură cu lat. creatio = act creator, facere, creatură, zidire (2, p.108) (actul creator prin care Dumnezeu “Atotţiitorul cheamă la fiinţă cele ce încă nu sînt” -  privitor la Hristos este o imposibilitate dogmatică, Biserica creştină  neputînd institui o sărbătoare care contravenea fundamentelor sale ideatice şi care cădea sub anatema celei mai înalte autorităţi bisericeşti.

Cîteva repere istorice

Roma a fost fundată, după legendă, la 753 î.e.n., şi a fost dominată de etrusci pînă la sfîrşitul secolului VI, când suprafaţa pe care o ocupa era de cca. 150 km², mai puţin de jumatate din cea a Bucureştiului. 

În ce priveşte contribuţia Romei la Cultura Europei a se vedea capitolul “Tragedia istorică a unei lumi”  din care vom spicui numai cîteva constatări : “…faţă de ideile pe care le profesa, Roma era făcută pentru a fi mică; idealul roman era simplu şi sărac: acela de a face din romani un popor dominant; Roma antică nu reprezintă un echilibru, ci un dezechilibru permanent: statul Cezarilor nu a putut rezista decît luptând clipă de clipă înlăuntru şi înafară; Imperiul Roman nu era un principiu, ci o forţă distructivă, care nu unea lumea, ci o distrugea, sau o reducea la imposibilitatea unei rezistenţe; Putem să admirăm grandoarea şi forţa Romei antice: nu putem însă să-i dăm adeziunea noastră intelectuală; Romanii nu aveau însă decît politica lor imperialistă drept ideal. Dacă grecii nu ar fi cucerit spiritual pe romani, Imperiul Roman ar fi fost pentru Europa ceea ce a fost, mai târziu, imperiul mongolic al lui Ghinghis Khan. Numai că, de data aceasta, barbarii ar fi venit de la vest, şi nu de la est….” (p. 23-26).

Din puţinele rânduri de mai sus, reiese că Roma reprezintă o realitate recentă în istoria culturii şi civilizaţiei umane, mai ales în comparaţie cu producţia culturală multimilenară (cel puţin 5 000 ani î.e.n.) a spaţiului românesc (carpato-danubiano-pontic), că din punct de vedere ideatic şi spiritual, Roma nu a cunoscut prisosul.

Din numeroasele argumente de neînlăturat privind realitatea enunţată, să cităm măcar una (8.1), în care se defineşte spaţiul habitatului primitiv aric (aşa-zis indo-european) din care s-au desprins, după mileniul trei î.e.n.: grecii, italioţii, celţii, germanii, slavii (p.71), iranienii şi indienii (p.72): “the area which is bounded on its eastern side by the Carpathians, on its south by the Balkans, on its western side by the Austrian Alps and the Böhmer Wald, and on the north by the Erzgebirge and the mountains which link them up with the Carpathians” (“aria mărginită la est de către Carpaţi, la sud de către Balcani, la vest de către Alpii Austriei şi Böhmer Wald, iar la nord de către Erzgebirge şi munţii care fac legătură cu Carpaţii”) – p. 68.

Normal, toate grupurile care au roit, la date diferite, din habitatul primitiv au plecat cu limba vorbită în acesta, ceea ce explică similitudinile lexicale între idiomurile vorbite de popoarele Europei, respectiv de cele indo-iraniene, observate de William Jones la 1786. Trebuie să rămână limpede că limba matcă a Europei este cu milenii mai veche decît fundarea legendara a Romei antice, că limba latină este un derivat târziu din limba primară a Europei, şi că în nici un caz n-a avut vreun rol la formarea limbilor europene.

În contextul celor de mai sus, Giacomo Devoto, profesor la Universitatea din Florenţa, privitor la raporturile dintre latină şi română, scrie: “Il latino, da questo punto di vista, è  per i romeni non già un tratto d’unione, ma una frattura rispetto al mondo indeuropeo (p. 235) (” Latina este, pentru români, nu o trăsătura de unire, ci o fractură în raport cu lumea indo-europeană”).

Sărbătoarea “Naşterii” înainte de creştinism

“Data naşterii” lui Hristos (ca om), nu e precizată destul de clar şi nu se ştie în ce lună şi în ce zi s-a născut Hristos, nici chiar în ce timp al anului. Evangheliile nu mărturisesc nimic privitor la data naşterii lui Hristos, iar în primele ei secole Biserica Creştină  nu a avut o astfel de sărbătoare.

Cu toate acestea, noroadele prăznuiau, de milenii, o sărbătoare a “Naşterii”, la 25 decembrie, cum vom arăta pe scurt în continuare. “Naşterea” Soarelui nebiruit (“Sol invictus”) era sărbătorită la 25 decembrie, după Calendarul Iulian data solstiţiului de iarnă, de la care zilele încep să crească. Soarele (re)naşte. În ritualul sărbătorii, la miezul nopţii, credincioşii ieşeau din temple şi strigau: “Fecioara a născut, lumina creşte”. Noul născut era personificat, la unele popoare, ca un prunc, care era arătat mulţimii, ca prilej de bucurie (v. 4.3, p.136).

În antichitate, se răspîndise în mai tot imperiul Roman Cultul lui Mithra, care reprezenta “duhul luminii dumnezeieşti, al adevărului şi al bunei credinţe”. Fundamentele creştinismului sînt, în cea mai mare parte, identice sau similare cu ale mithraismului. De aceea, principala piedică în răspîndirea creştinismului n-au reprezentat-o religiile politeiste, zise păgâne (de la paganus=ţăran), ci mithraismul.

Răspîndirea mithraismului a fost prodigioasă: din Scoţia pînă în Mesopotamia, din Afirca de Nord şi Spania pînă în Europa Centrală şi Balcani. Majoritatea sanctuarelor au fost descoperite în vechile  provincii romane din Dacia, Panonia, Germania. La Roma, cultul lui Mithra ajunsese chiar religie a curţii imperiale. Naşterea lui Mithra era prăznuită la 25 decembrie, când lumea cea veche sărbătorea creşterea luminii, care biruieşte forţele întunericului. În Roma veche, la 25 decembrie se sărbătoreau Saturnaliile, în cinstea lui  Saturn (“Deus Daciae”), o foarte veche zeitate agricolă. Este o sărbătoare prea cunoscută, aşa că nu vom insista.

Naşterea lui Dionysos (Dion/ysos) s-a întâmplat la 6 ianuarie, când pământul, luând chip de femeie, l-a zămislit prin trimiterea ploii din cer… iar izvoarele cele sfinte au ţîşnit vin tămâios în loc de apă obişnuită. În închipuirea celor dintîi creştini, naşterea lui Dion/ysos coincidea cu naşterea lui Iisus. Episcopul Epiphaniu, care a păstorit în Salamina Ciprului , spune că de 6 ianuarie apa izvoarelor şi rîurilor s-a transformat în vin.

Această veche legendă a lui Dion/ysos el o pune pe sema lui Iisus, spunînd că Domnul s-a născut în adevăr la 6 ianuarie, şi că, după 30 de ani, a schimbat, la Nunta din Cana Galileii, apa în vin. Minunea din Cana Galileii, nemenţionată în Evangheliile după Matei, Marcu şi Luca, atribuită de mitologie lui Dion/ysos, a fost trecută de Ioan, care era grec, pe seama lui Iisus. Gnosticii serbau vechile taine ale lui Dion/ysos la 6 ianuarie, dată la care cinsteau şi naşterea lui Iisus, alcătuirile exterioare ale sărbătorii creştine fiind strîns legate de cele păgâne. Sărbătorirea naşterii lui Iisus, la 6 ianuarie, n-a fost acceptată de Biserica occidentală, fiind practicată, parţial, numai în Biserica orientală.

Din relatările de mai sus, rezultă că înainte ca biserica creştină  să instituie sărbătoarea naşterii lui Iisus, existau cel puţin patru zeităţi ale caror naşteri erau prăznuite (pentru trei dintre ele) la 25 decembrie, iar a patra la 6 ianuarie (Dion/ysos). În toate cazurile, este vorba de zeităţi care mor şi învie.

Creştinarea sărbătorii “naşterii”

Cea mai veche menţiune a unei sărbători creştine a naşterii pe care o cunoaştem (un papyrus al unui cor bisericesc din Egipt în care este preamărit Iisus cel născut în Betleemul Iudeii), este din secolul IV.

 Din numeroasele opinii privitoare la creştinarea sărbătorilor păgâne ale naşterii, s-o cităm pe aceea a lui A. Bayet. “Nici împăraţii, nici Biserica nu pot să modifice brusc modul de gândire şi de viaţă instituit de acţiunea lentă a secolelor. Rezultatul: în drept, imperiul se face crestin, în fapt, creştinismul se face păgân. Teologii repetă mereu că-i păcat a celebra ziua solstiţiului de iarnă, sărbătoarea zeului solar Mithra, dar cum toată lumea continuă s-o serbeze, Biserica face din ea sărbătoarea naşterii Domnului. Astfel, creştinismul triumfă în lege, iar păgânismul triumfă în fapte” (12, p. 62).

Interdicţiile şi canoanele promulgate de Concilii şi Sinoade nu dau rezultate, pentru că fără sărbători, faţă  de care îşi etapizau existenţa, oamenii nu-şi puteau concepe şi organiza viaţa personală. Văzând că în pofida tuturor interdicţiilor, credincioşii continuă să prăznuiască sărbătorile tradiţionale, Biserica renunţă la politica de mână forte, recurgînd la diplomaţie: se dă coloratură creştină vechilor sărbători aşa-zise păgâne. Treptat, Biserica ajunge să canonizeze o bună parte din practicile rituale şi sărbătorile religiilor multiseculare cărora creştinismul li se substituie cu încetul.

Pe lângă creştinarea sărbătorii naşterii, de care ne ocupăm, au mai fost creştinate: sărbătoarea ţăranului, a începutului campaniei agricole, botezată Sfîntul Gheorghe (de la gheorgheea = agricultură), Rosalia a fost înlocuită cu Rusaliile, sărbătoarea Apei, celebrată la solstiţiul de vară, a devenit a Sfîntului Ioan Botezătorul, sărbătoarea Dianei, în august, a fost înlocuită cu a Sfintei Maria (Mare), Sâmbăta morţilor, în noiembrie, continuă o veche sărbătoare păgână a morţilor etc.

A se vedea şi referinţa 48 (p.7), scrisă de un preot: “biserica creştină  a păstrat datinile şi obiceiurile păganeşti, atît de înrădăcinate în viaţa poporului , cu haina religiunii creştine”.

Această realitate bine cunoscută este splendid exprimată prin gura Magului din Carpaţi: “Veştile pe care mi le aduceţi nu mă pot mâhni, căci tot ce se întâmplă e rânduială a Celui prea Înalt pe care noi îl servim. Mi-aţi vorbit demult de legea nouă către care noroadele se îndreaptă; dar sub cuvintele ei proaspete eu văd aceleaşi semne vechi, căci Domnul Dumnezeu are o mie de nume şi o mie de forme. Poate ochii oamenilor de rând au nevoie de altceva şi sufletul lor doreşte alt joc de colori, dar cel ales trebuie să rămâie într-acelaşi loc al său, îndreptat cu toată puterea spiritului spre întelepciunea cea mai presus de toate. Cel pe care îl servim e unul, născut din el însuşi; şi din acest unul toate au ieşit şi el e în toate şi le învăluie pe toate… pentru noi ceea ce e veşnic nu se poate clăti”.

“Dragostea noastră către fraţii noştri cei neluminaţi trebuie să se împace cu tot ce poate fi de folos sufletului lor. Dacă pot fi astfel mai buni, să rostească numele lui Iisus… iar preoţilor noştri cărora li se cer alte vorbe pentru aceleaşi lucru le dăm sfat să se plece stăpânirii. Slujesc pe acelaşi Dumnezeu. Să ştiţi de asemeni că ce a fost rânduială a vieţii şi a fiinţei noroadelor o mie de ani va rămânea încă o mie. Căci o lege care pare nouă nu schimbă nici frica, nici nădejdea, nici viaţa, nici moartea. … Aş dori să aflu dacă popoarele împărăţiei Bizanţului, de unde vine această silă, sînt mai fericite şi dacă preoţii legii nouă au sporit c-un dram înţelepciunea” (13, p. 66).

La începuturile ei, Biserica susţinea că creştinii se închină unui Dumnezeu viu, adevărat, născut din sine însuşi, din eternitate, care a făcut cerurile şi pământul care, deci, “nu are început şi nici sfirşit”, ca atare nici o zi de naştere. De aceea, creştinii nu puteau prăznui o zi a naşterii unui Dumnezeu adevărat şi, ca urmare, luau în rîs sărbătorirea unei zile de naştere pentru zei, ceea ce dovedea că aceştia sînt creaţii ale oamenilor care, asemănându-i vieţii lor, le-au fixat şi zeilor zile de naştere, de botez etc.

Cu toate eforturile depuse, Biserica creştină nu sporea numeric tocmai datorită faptului că poporul, mai ales ţăranii, nu putea adera la o religie care le cerea să renunţe la obiceiurile tradiţionale, moştenite din moşi-strămoşi.

Pentru a intra în graţiile mulţimii, pentru a se putea răspîndi, Biserica a fost nevoită să facă concesii. Cea mai mică concesie, de neînlăturat, era să potrivească adevărurile pe care le propovăduia cu realitatea tradiţiei, să preia în ritualurile sale numeroase obiceiuri, practici şi sărbători “păgâne”, cum am arătat, să continue sub faldurile sale tradiţia păgână, o continuitate de neînlăturat, isvorîtă din natura umană, conservatoare, reţinută la nou, mai ales în societăţile patriarhale.

Când Sf. Augustin de Canterbury, în anul 596, a fost trimis în Anglia, de papa Grigore cel Mare, pentru a propovădui Evanghelia, a primit sfaturi anume de a respecta tradiţiile popoarelor la care merge să le convertească, de a le POTRIVI ÎN CAZ DE NEVOIE CU CEREMONIILE CREŞTINILOR  în aşa mod încît să facă în curând un mijloc de convingere, şi într-un chip oarecare să găsească cele mai bune părţi din riturile speciale ale sărbătorilor solstiţiului de iarnă în folosul aceleia a “naşterii Domnului”.

În acest context, este explicabil pentru ce papa Liberiu instituie, pentru prima oară în creştinism, la 354, în Biserica apuseană o sărbătoare  a naşterii lui Iisus, iar la 386 Sf. Ion Gură-de-Aur hotărăşte ca şi în Biserica răsăriteană să se prăznuiască o zi a naşterii Domnului.

Românii nu au fost creştinaţi niciodată, ceea ce l-a făcut pe ambasadorul Vaticanului să afirme, în Aula Academiei, că poporul român s-a născut creştin.

Tertulian – ap. P. Maior, “Istoria bisericii românilor”( p. 86) – scrie: “Iară lui Hristos Dumnezeu sînt supuse şi a sarmatelor, dachilor, şi a germanilor şi a schithilor (ţări)…”

Margaret Dampier (“The orthodox church în Austro-Hungary”, Londra, 1905, p.10) scrie:”Convertirea transilvănenilor nu este notificată nicăieri, aşa că trebuie să acceptăm că ei au reuşit să-şi păstreze credinţa creştină în timpul lungilor secole în care şi-au continuat existenţa lor din munţi. Ei reapar ca popor creştin, având forma ortodoxa a creştinismului, cu proprii lor episcopi şi prelaţi…”.

Nu de puţine ori creştinarea s-a făcut cu forţa, chiar cu vărsare de sânge. Istoria bisericească este plină de astfel de convertiri cu tăişul sabiei. În realitate, sub masca convertirilor la creştinism – convertiri de acest fel nu sînt cunoscute în aşa-zisa Biserică a răsăritului, ci numai în cea apuseană – s-au ascuns de multe ori lupte pentru putere şi, mai ales, pentru avere.

Din cele arătate se vădeşte că nu se poate afirma nimic precis cu privire la datele la care prăznuirea la 25 decembrie a Naşterii Domnului a devenit reală şi obişnuită, tradiţională pentru majoritatea populaţiilor creştinate. Din discuţia făcută în prezentul capitol rezultă cu toată evidenţa că sărbătoarea Naşterii Domnului a fost instituită deliberat, cu scopul precis de a şterge din mintea credincioşilor, prin suprapunere, prăznuirea unor sărbători cu acelaşi conţinut, mai vechi, dedicate lui Sol invictus, lui Mithra, lui Saturn, lui Dion/ysos, pentru câştigarea de aderenţi. Ea apare ca o măsură politică, de mare importanţă pentru răspîndirea creştinismului, dar fără legătură cu CRĂCIUNUL, prăznuit de români, “una din mărcile de străvechime ale Neamului Românesc”.

Atestări ale cuvîntului Crăciun

Din punct de vedere al numelui, apariţiei, rostului şi conţinutului nu se poate găsi nici o legătură între Crăciun şi vreuna din sărbătorile “Naşterii” analizate anterior.

Alăturarea sărbătorii Naşterii Domnului de cea a Crăciunului, pentru că de creştinare nu credem că se poate vorbi, s-a făcut foarte târziu. Nici unul din textele religioase, creştine, româneşti, din secolele XVI – XVII şi chiar din sec. XVIII nu conţine cuvîntul Crăciun, în timp ce unele din acestea menţioneaza Paştele.

În secolul XVIII, în Ceremonialul Curţii Moldovei, intitulat “Obiceiul ţărămoniilor ce să fac în zioa de Ajunul Naşterii Domnului Hristos” (p. 274-279) numai de trei ori, într-un fel de comentarii ale autorului, se scrie şi Crăciun. În rest, peste tot sărbătoarea este numita “zioa naşterii”. Şi asta într-un text laic din a doua jumătate a secolului XVIII, ceea ce pare a arăta că nici la această dată târzie Crăciunul nu fusese acceptat de Biserica creştină  din Ţările Române.

Deşi cuvîntul este străvechi, cum vom arăta, ciudat, el apare înregistrat de 19 ori ca nume propriu, între 1414 şi 1570, şi de 6 ori ca toponim, între 1512 şi 1594 (15, p. 57), dar nici măcar o dată, în aceste secole, ca nume al sărbătorii. În afară de acestea, în sec. XV mai întîlnim Cetatea Crăciuna, zidită în Ţara Vrancei (1470) şi localitatea Piatra lui Crăciun, în prezent Piatra Neamţ. De asemenea, ne întîmpină numeroase toponime: Crăciunei, Crăciunel, Crăciuneşti în aproape toate regiunile ţării.

În vorbirea populară sărbătoarea se numea Crăciun, dar în texte religioase preoţii s-au abţinut să folosească acest nume.

După Dicţionarul Academiei, numele sărbătorii ar apărea de trei ori în sec. XVII (“Anonymus. caransebiensis”, “Pravila lui Matei Basarab” şi într-un text din “Crestomaţia lui Gaster”) afirmaţii care nu s-au putut verifica. Chiar dacă arătările din D.A. ar corespunde realităţii, înregistrările ca nume proprii şi ca toponime sînt şi cu peste două veacuri mai vechi, şi mult mai numeroase.

Oricum, ca să existe antroponime şi toponime, trebuia să existe mai înainte numele comun: “Toponimele şi antroponimele din această categorie provin printr-un transfer de sens de la cuvîntul comun spre numele propriu. Atestarea cuvintelor comune prin nume proprii reprezintă, de fapt, recunoaşterea izvorului de formare a toponimelor şi antroponimelor, şi implicit demonstraţia existenţei anterioare a cuvîntului comun” (15, p. IX).

Datorită prezenţei în Câmpia Panonică, încă din antichitate, a unei populaţii româneşti compacte, astăzi în mare parte maghiarizată prin grai, în maghiară au pătruns numeroase cuvinte româneşti, printre care se găseşte, cu mai multe atestări, începând din secolele XII-XIII, deci dinainte de răspîndirea creştinismului, spre a deveni religie populară, şi Crăciun (19). În folclorul medical român se găsesc numeroase credinţe populare şi superstiţii legate de Crăciun (18).

În Moldova şi Bucovina se numeşte Crăciun, sau Aluat sau Colac de la/din Crăciun un colac pe care-l fac femeile de Crăciun, şi care se păstrează pînă în primăvară când, după ce se tămâiază boii şi plugul, se pune în coarnele boilor înainte de a porni la arat, după care e mâncat de plugari pe ogor (31, p. 866), ceea ce denotă o legătură cu practicile agrare, legate, foarte probabil, de sărbătoarea naşterii lui Saturn.

Astfel de practici sînt descrise de mai mulţi etnografi (Elena Niculiţă-Voronca, Petru Caraman, Ion şi Silvia Ciubotaru ş.a.) ale caror texte nu le cităm pentru că nu adaugă ceva notabil din punctul nostru de vedere.

În legătură cu Crăciunul, poporul nostru a creat proverbe, glume şi expresii populare:

Craciunul sătul, buze unse şi vine căcate; Crăciunul sătul, Paştele fudul; Crăciunul sătul/ Paştele/ Minciunele/ Cu ouă boite/ Cu straie-noite; La Crăciun se vede dacă-i bună nuca; Nu ţi-e frică de Crăciun  sau O dată-i Crăciunul într-un an; Cine umblă la Crăciun în cămeşă, la Paşce umblă în cojoc; A da minte cu Crăciunul; A mânca mulţi Crăciuni; Să mai mănânce mulţi Crăciuni; Parcă-i capra de la Crăciun; A intra în lemne de Crăciun.

Moşii de Crăciun = pomana din mână, reprezentând darurile pe care le pregăteşte gospodina şi le duce pe la diverse case, oferindu-le ca pomană pentru sufletul răposaţilor ei.

Numele Crăciun se regăseşte şi printre denumirile populare ale unor plante: Crăciuniţă (Begonia semperflorens) – înfloreşte chiar în preajma Crăciunului, de unde rezultă că denumirea îi vine neapărat de la sărbătoarea Crăciunului; Crăciun (Begonia metallica; Crăciuniţa, Crăciun sau Crăciunel (Begonia crassifolia); Crăciunel (Rhipalis crispata), Crăciunele (Rhipalis pachyptera), etc.

Din toate cele arătate rezultă că este vorba de un cuvînt străvechi, numai cuvintele care se găsesc de foarte multă vreme în limbă ajungînd să formeze expresii populare, să intre în compunerea unor proverbe, să contribuie la apariţia unor superstiţii, obiceiuri şi leacuri populare, să fie date ca nume unor plante etc.

Crăciunul, ca şi Mărţişorul, Drăgaica etc, este o sărbătoare românească şi numai românească. Prezenţa ei în unele din ţările limitrofe se datoreşte existenţei în aceste state a unor populaţii româneşti, azi deznaţionalizate sau în curs de deznaţionalizare. Cuvîntul care numeşte această sărbătoare este de uz general numai în română.

Din moment ce Crăciun nu se găseşte decît în română nu se vede cum ar fi putut fi împrumutat din alt grai. Chiar dacă Miklosich, la 1862, n-a cunoscut realitatea, după aproape 140 de ani, mijloacele de informare (dicţionarele) privitoare la limbile în discuţie au sporit în aşa măsură încît rămânerea întocmitorilor DEILM la nivelul de cunoaştere al lui Miklosich nu-şi poate găsi explicaţie în limitele ştiinţei.

Însuşi Béla Bartók scrie: “Das rumänische Material ist an Weinachtsliedern unvergleichlich reicher als das jenige der Nachbar völker” (“Materialul /muzical/ românesc privitor la cântecele de Crăciun este incomparabil mai bogat decît al tuturor popoarelor vecine”), 56, p. VI. Sau, cu altă ocazie, referitor la colindele româneşti, arată că “acestea se deosebesc de cântecele de Crăciun ale Europei occidentale şi că partea cea mai importantă a textelor nu are nici o legătură cu sărbătoarea creştină echivalentă” (57, p. 39).

Se naşte întrebarea: de ce un nume al unei sărbători religioase, cum este astăzi Crăciunul, deşi străvechi, nu a fost menţionat măcar în vreun text religios creştin pînă de curând.

Răspunsul ar putea fi următorul: Moş Crăciun apărea ca o zeitate necunoscută Bisericii, pe lângă cele deja amintite, întîlnite în spaţiul fostului Imperiu Roman. Or, este dificil să lupţi cu o zeitate necunoscută, venerată de o populaţie care practică, fără să fie constrînsă de nimeni şi de nimic, o trăire creştină  (Friedrich Hayer: “Românii sînt poporul din Europa care s-a născut creştin”), pe care n-ai cum şi nici motiv să încerci s-o determini să renunţe la trăirea ei, pentru că aplică în viaţă tocmai principiile pe care i le oferi. Aceasta pare să fi fost dilema Bisericii privitor la Crăciun.

În aceste condiţii, în final, Biserica a trebuit să renunţe la luptă, dată fiind dificultatea, chiar imposibilitatea de a-şi identifica adversarul, şi a încercat să-şi apropie sărbătoarea, introducînd, treptat, elemente creştine în sărbătoarea Crăciunului, “necreştină, dar prăznuită de o populaţie cu trăire creştină”.

Avem unele indicii în acest sens. Iată-le:

“Bătrânul Crăciun a înţeles că la casa lui s-a născut fiul lui Dumnezeu” – v. 31, p. 866. Este vorba de alăturarea lui Moş Crăciun de evenimentul naşterii lui Iisus, dar şi în acest caz se vădeşte că Moş Crăciun este cu mult mai vechi, la naşterea lui Iisus Moş Crăciun fiind deja bătrân.

Sau alt text: “Moş Crăciun era stăpânul păstorilor şi staulului unde s-a născut Mântuitorul” (31, p. 866), o altă  alăturare la fel de artificială ca şi cea anterioară.

Şi un al treilea text de acelaşi fel dar cu tendinţa de a-l discredita pe Moş Crăciun: “Acest post a fost poruncit de Maica Domnului bătrânului Crăciun pentru că a tăiat mâinile bătrânei Crăciunoaie, nevastă-sa, care moşise pe Maica Domnului” (31, p. 866).

Ultimul text face din Moş Crăciun, cunoscut ca expresie a bunătăţii întrupate, un criminal, în stare să-i taie mâinile bătrânei sale neveste, Crăciunoaia, sugerându-se că ar fi făcut-o din invidie, pentru că nevastă-sa ar fi moşit-o pe Maica Domnului, ajutând-o să aducă pe lume un concurent al său, pe Iisus. Această confecţie de “credinţă populară” insidioasă n-a avut nici un rezultat. Ea a fost inventată pentru români, pentru că numai românii au în mitologia lor un Moş Crăciun, o divinitate străveche. Toate celelalte popoare au acceptat, mai mult sau mai puţin uşor, o sărbătoare  a naşterii lui Iisus, pe care o prăznuiesc chiar cu denumirea cu care le-a fost instituită.

Astfel de încercări de a-l elimina pe Moş Crăciun din minţile oamenilor, pentru a-l putea înlocui cu Iisus, au fost târzii şi fără efect, tot spaţiul românesc continuând să prăznuiască pe Moş Crăciun ca pe o divinitate a bunătăţii, a luminii, chiar şi denumirea rămânând cea străveche. Este o dovadă de conservatorism şi continuitate cum vom mai afla multe altele în acest spaţiu.

Reţinem şi concluzia la care au ajuns istoricii: Maica Domnului apare târziu în legendele noastre de Crăciun, în sec. XVIII. Acesta este motivul, credem, pentru care nici un text bisericesc din secolele XVI-XVIII, pe când cuvîntul Crăciun avea o răspîndire remarcabilă, nu-l menţionează deloc, nici măcar pentru a-l combate.

Cine este acea divinitate?

Pentru cei care s-au ocupat de studiul trecutului îndepărtat al Europei, lucrurile sînt clare, pentru că dovezile şi argumentele converg: Spaţiul Carpatic constituie zona din care s-au produs roirile de populaţii în perioada neolitică, spre est, spre sud, spre nord, spre vest. Astăzi este cu desăvîrşire limpede că, la date determinate cu aproximaţie, grupuri de oameni au fost nevoite să părăsească Spaţiul matcă, în principal din lipsă de hrană pentru populaţia în creştere explozivă, şi au populat în sute de ani: Europa, India, Iranul etc., purtând cu ele limba, tradiţiile, obiceiurile din Spaţiul matcă.

Există pentru această realitate zeci de argumente de neclintit, dar nu infăţişarea acestora este obiectul prezentei lucrări.

Din cercetarile pertinente, publicate pe mai multe pagini de Universitatea din Cambridge (8) am citat o frază. “În această strălucită civilizaţie carpatică, Strabon menţionează existenţa muntelui Cogaionon, de unde modernii  au denumit spaţiul respectiv Pays de Cocagne, ţara abundenţei, unde viaţa este uşoară şi plăcută, Dacia Felix, în limbajul romanilor, ţara minunată a hyperboreilor, un pământ sacru, luminos, fertil, cu locuitori drepţi, care vieţuiesc mai mult şi mai fericiţi decît oricare alţi muritori, trăind asemeni cu zeii”.

Pentru a nu dezvolta această parte, vom spune direct că Moş Crăciun este foarte probabil o reprezentare folclorică a lui Saturn senex, Saturn cel bătrân. Saturnaliile au precedat cu multe secole fundarea Romei, de unde rezultă că Saturn (Cronos) este cea mai veche divinitate a acestui spaţiu.

Mnaseas, Diogene Laertios şi Hesychius il numesc pe Zalmoxe Saturn (Cronos). La unii autori antici Saturn este numit şi Deus Daciae, supranumit şi Omul, de unde identificarea lui Saturn (Cronos, Zalmoxe) cu Moş Crăciun, care aduce daruri, ca în epoca de aur, când Saturn oferea oamenilor un trai uşor, fericit, fără griji, ca şi darurile la care ne vom referi mai departe, de unde îi vine şi numele, care l-au făcut celebru.

În viziunea populară, cea mai evidentă notă este străvechimea lui Moş Crăciun, exprimată prin adjectivul bătrân, uneori şi sfînt: “Şezi Crăciun sfînt bătrân şi ridică pe Sion”; “Crăciun cel bătrân”; “E ziua lui Crăciun, lui Moş Crăciun cel bătrân” (31, p. 866). Trebuie observat că înainte de placarea adaosului creştin, în ziua de Crăciun nu se serbează nici o naştere, Moş Crăciun fiind atît de bătrân că nu se ştie când s-a născut, fiind deja bătrân la naşterea lui Hristos.

Pentru argumentarea acestei idei, cu numeroase mărturii ale scriitorilor antici, a se vedea excelentul eseu “Terra mirabilis” scris de învăţatul Anton Dumitriu (25, p. 280-315).

În “Terra mirabilis” se arată că în Spaţiul Carpatic, doctrina arhaică “Hesychia” (linişte, repaos), o tehnică similară cu Yoga, dar mai dezvoltată şi mai profundă, a continuat să fie practicată în Dacia şi după cucerirea unei mici părţi din Dacia de către romani.

Acest trai isychastic, generalizat în spaţiul vedismului carpatic, i-a făcut pe unii intelectuali să declare poporul român fatalist. Cît este de falsă această opinie rezultă şi din aceea că poporul român, care a dat Europei limba, agricultura şi alte elemente fundamentale de existenţă şi civilizaţie, a reuşit să subziste, să existe circa 7 000 de ani la “răspântia răutăţilor”, unde atîtea imperii s-au constituit şi s-au destrămat, în timp ce “pietrele au rămas”.

Gigantul Aristotel spunea că “fericirea se măsoară cu timpul liber, cu cantitatea de viaţă la dispoziţia insului”. În afară de pitagorei şi, eventual, cîteva şcoli similare, nicăieri ca în acest spaţiu binecuvîntat de Dumnezeu oamenii n-au dus un trai liniştit, de tip isychastic, cu maximum de viaţă la vrerea lor. Pentru un isychast, viziunea occidentală, care transformă omul în maşină, deposedându-l de umanitate, cea mai importantă caracteristică a speciei, apare ca rudimentară şi ridicolă.

Cititorul ar putea să se edifice asupra acestei realităţi parcurgînd cărţile unor René Guénon (“Orient şi occident”, care vede criza lumii occidentale în “lipsa de tradiţii şi de adevăruri revelate”, Hermann von Keyserling (care recomandă un nou ideal de înţelepciune, rezultat din observarea gândirii orientale), Oswald Spengler (care consideră că răsturnarea valorilor este cauza principală a crizei culturii occidentale). În perioadele de creştere ale unei culturi, normele de viaţă şi cultul valorilor sînt trăite instinctiv, firesc, în timp ce în perioadele de decadenţă, de apus ale unei culturi se recurge la teoretizări, la speculaţii abstracte asupra valorilor, deoarece acestea nu mai există în mod real etc.

Este deajuns ca cineva să se aplece asupra culturii occidentale, în evident declin, şi asupra celei orientale, care mai găseşte resurse în tradiţii, în valori morale autentice, organice, şi-şi va da seama câtă dreptate au şi R. Guénon şi O. Spengler şi alţii.

Crăci(un) = sărbătoarea crăcilor de aur

Asocierile mentale ale omului din zorii societăţii umane erau simple, directe, uşor de reţinut prin transmisia orală, scrisul neexistând sau nefiind de uz curent. Sărbătoarea crăcilor de aur se regăseste în multe zone din Europa, dar numai în spaţiul de formare a popoarelor europene şi-a păstrat numele său primitiv.

Ce crăci au putut determina stabilirea uneia din cele mai vechi, mai importante, mai pitoreşti, mai bogate în obiceiuri populare sărbători ale anului? Este vorba de “crăcile sacre”, având puteri magice, strict necesare vieţii oamenilor şi animalelor, aşa-numitele “crăci de aur” cunoscute în etnografie sub titulatura generica “creanga de aur”.

 Crăcile sau creanga de aur, pe numele său vîscul, este un arbust, permanent verde-verde gălbui, care creşte ca parazit pe diverşi arbori: stejar, fag, brad alb, mesteacăn, tei, măr, păr etc.

Din antichitate ne-au rămas puţine menţiuni, dar lămuritoare.

La Vergiliu, vâscul, ale cărui frunze de un verde pal aduc la culoare cu aurul, are puterea de a-i asigura lui Enea călătoria în şi ieşirea viu din infern, fapt de neconceput în absenţa crăcii miraculoase.

Pliniu cel Bătrân, în “Naturalis Historia”  scrie că Druizii, sacerdoţii celţi, socoteau vîscul (craca de aur) o plantă sacră, capabilă să vindece toate bolile, având virtuţi magice. Îi culegeau, iarna, cu mare solemnitate, frunzele şi fructele, într-o anumită noapte, în ajunul Crăciunului după un anumit ritual: un preot îmbrăcat în alb se urca în stejarul din care se recolta vîscul şi-l tăia cu o seceră de aur. Crăcile tăiate nu trebuiau să atingă pământul şi erau adunate într-un ştergar alb. Druizii credeau că nimic nu este mai sacru decît vîscul şi stejarul pe care acesta creşte.

Este vorba de un ritual, destinat unei anumite zile, în vederea obţinerii unui panaceu, moştenit din strămoşi, ţinut cu religiozitatea cuvenită în spaţiul românesc.

În preajma Crăciunului, oamenii îşi procură măcar o cracă de vîsc pe care s-o aibă în casă între Crăciun şi Anul Nou. S-a păstrat din vremi imemoriale credinţa că “craca de aur” aduce noroc, că le merge bine în anul următor celor care stau sau se sărută sub craca de vîsc în noaptea de Crăciun şi/sau în noaptea de Anul Nou. Din aceste credinţe, altădată de uz comun în toată Europa s-au mai păstrat ici-colo unele relicte.

O manifestare cu acelaşi scop este uratul cu “Sorcova”, în care, înainte vreme, urarea se făcea în timp ce corpul celui sorcovit era atins ritmic cu “creanga de aur” (crăci de vîsc), nu cu flori artificiale, din hârtie, ca astăzi. Urarea copilului cu “sorcova” (reprezentare a anului nou) nu se putea face decît cu crăci de vîsc, interpretate şi ca talisman, căci “nu se cunoaşte o altă plantă purtătoare de noroc ca vîscul” (41, p.23). Cum era de aşteptat, credinţele referitoare la virtuţile “crăcii de aur” se regăsesc în toată Europa.

Informaţiile disponibile în credinţele populare din diverse timpuri şi locuri atestă că frunzelor tinere şi ramurilor de vîsc (“crăcilor de aur”) li se atribuiau puterile prezentate în continuare(4.5):

 - deschiderea porţilor infernului şi asigurarea ieşirii, viu şi nevătămat, din împărăţia subpământeană(42, C. VI);

- leac pentru toate;

- remediu pentru toate bolile copiilor; se agaţă la gîtul copiilor pentru a-i feri de rele;

- vindecă (toate) rănile şi ulceraţiile;

- leac contra epilepsiei

- antidot împotriva otrăvurilor;

- leac pentru multe suferinţe; fereşte oamenii şi animalele de rele;

- stimulator, leac contra sterilităţii, ajută femeile să aibă copii, fecundează animalele sterpe;

– asigură rod bogat grădinilor, grăbeşte creşterea recoltei şi o fereşte de neghină şi de paraziţi;

- o cracă de vîsc pe prag alungă visele rele, o cracă sub pernă aduce vise prevestitoare, iar o floare sub pernă îl arată în vis pe cel care o va cere de nevastă pe fată;

- vîscul stinge focul, apară contra trăznetului şi fulgerului; o cracă de vîsc atârnată de tavanul odăilor protejeaza împotriva relelor în general şi a incendiului în special;

- oferă protecţie eficace împotriva vrăjitoriei şi a magiei;

- vîscul este considerat nemuritor, viaţa stejarului fiind în vîsc; vîscul sacru este căzut din cer, iar tot ce creşte pe stejar este trimis din cer.

Această simplă enumerare de virtuţi mitice dă dimensiunea importanţei vîscului, a “crăcilor de aur” şi justifică organizarea unei mari sărbători în cinstea acestei plante-zeitate bună pentru oamenii din aurora istoriei, planta care le asigura soluţii salutare pentru grijile, durerile şi nevoile lor. Această sărbătoare a fost dedicată moşilor aducători de leacuri salvatoare.

Iată şi o referinţă recentă: “En Occitanie – surtout en Rouergue – comme dans une grande partie de la Roumanie, on croit encore que le gui apporte le bonheur à la maison dans laquelle il se trouve” (Mitu Grossu, “Occitan et roumain”, p. XV).

Pe lângă virtuţile, mai mult sau mai puţin, mitice medicina populară românească folosea şi, pe alocuri, foloseşte încă (21, p. 251):

- ceai din frunze de vîsc de pe păr contra astmului;

- frunzele şi fructele pentru băi contra durerilor reumatice;

- ceai din frunze, în emfizem pulmonar şi tuberculoză pulmonară, dar şi contra crampelor şi contra epilepsiei;

- ceaiul din vîsc, pir şi flori de păducel, luat de trei ori pe zi, cîte o linguriţă înainte de masă, este recomandat contra hipertensiunii;

- un extract, realizat cu rachiu, se lua ca fortifiant;

- ramurile de vîsc de stejar se fierbeau, iar decoctul se bea, pe nemâncate, contra vătămăturilor;

- vîrfurile crăcilor se uscau, se pisau, se amestecau cu sare şi se dădeau în mâncare mieilor care aveau viermi în nas;

Se mai folosea:

- în boli femeieşti;

- în boli asmatiforme, în epilepsie şi ca hipotensiv;

- în hrana animalelor, ca să se îngraşe;

Şi în medicina modernă i se recunosc vîscului numeroase virtuţi terapeutice. Astfel, în boli interne este considerat: hipotensiv puternic, cardiotonic, antimitotic (cu acţiune antitumorală, utilizat în anumite forme de cancer), coborîtor al ritmului cardiac, antispasmodic etc. De aceea este utilizat în: ateroscleroză, afecţiuni cardiace, hipertensiune arterială, tulburări renale cauzate de hipertensiune, tumori, inclusiv de natură canceroasă, tahicardie, tuse convulsivă, astm, sughiţuri persistente (45, p. 193).

Biochimia contemporană a stabilit că vîscul conţine ca principii active: saponozide triterpenice, alcooli (viscoli), amine (colina, acetilcolina), aminoacizi, vitamine (C şi E), glicozizi, polipeptide (viscotoxina).

Acţiuni farmacologice: hipotensor accentuat, vasodilatator coronarian şi periferic, antispasmodic. Recomandări majore: hipertensiune. Alte recomandări: ateroscleroză şi tulburări circulatorii, crize de astm, tuse convulsivă, sughiţuri persistente, migrene (legate de creşterea tensiunii).

Ecologie, răspîndire: Vîscul creşte, ca semiparazit, pe aproape toate speciile de foioase, mai rar pe conifere, putînd apărea şi pe arbori fructiferi (cireş, prun, măr, păr). În România este răspîndit în toată ţara, mai ales în Transilvania (toate judeţele, dar în special Cluj, Sălaj, Bihor, Braşov, Mureş) ceea ce explică răspîndirea cunoştinţelor şi utilizărilor sale în Europa postneolitică, Transilvania şi zonele pericarpatice constituind în neolitic “Officina gentium”.

Spre deosebire de vîscul de stejar, venerat la celţi, care are frunze căzătoare, vîscul medicinal folosit în Spaţiul Carpatic este verde şi peste iarnă. În Spaţiul primordial al Europei, cel Carpatic, pe ambii versanţi ai lanţului Carpatic, se găseau numeroase mânăstiri în care vieţuiau, după principiile dreptăţii, sihaştri-isihaşti carpatici care aveau unele cunoştinte de fitoterapie. Într-o ţară acoperită în proporţie de cca 79% de păduri (“Pădurile României”, p.163), cu sate rare, ierni grele şi lungi, iarna mai ales, datorită lipsei fructelor şi legumelor verzi, lipsa de vitamine era acută, iar în absenţa din alimentaţie a vitaminei C, oamenii acelor timpuri se îmbolnăveau de scorbut. În aceste situaţii, isihaştii carpatici recoltau crăci de vîsc şi le duceau în sate, învăţându-i pe oameni cum să le folosească, pentru ei şi pentru animalele lor (decoct, infuzie, tocarea şi mâncarea frunzelor verzi crude) pentru a se vindeca de această boală cumplită, înainte de a se cunoaşte existenţa vitaminei C.

Din cele prezentate în acest studiu, rezultă că sărbătoarea Crăciunului, a Crăcilor sacre, vindecătoare, a fost instituită, demult, în preistorie, ca reflex al unui aspect existenţial vital. Nu se găseşte nici o legătură cu vreo naştere.

Astfel de legături, dar artificiale, apar târziu, pe ţărmurile Mediteranei, unde inexistenţa de ierni aspre făcuse ca sensul originar al sărbătorii să cadă în uitare, datorită schimbării condiţiilor de mediu.

“ORIGINEA CUVÎNTULUI CRĂCIUN”, un studiu de Gabriel Gheorghe pe site-ul Societăţii ştiinţifice Getica

By munteanul

. Civilizaţia şi istoria au început acolo unde locuieşte azi neamul românesc.

1. Civilizaţia şi istoria au început acolo unde locuieşte azi neamul românesc. ( W. Schiller , arheolog american )
2. Pe tăbliţele de la Tărtăria , scrisul apare în teritoriile carpato-danubiano-pontice cu mult înainte de Sumer . ( R. Schiller , Reader`s Digest , 7 , 1975)
3. Limba lor ( a românilor ) n-a putut fi extirpată deşi sunt aşezati în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului , încât parcă nu s-ar fi luptat atâta pentru viaţă cât pentru o limbă . ( Bonfini )
4. Oare trebuie neapărat să ne lăudăm cu toţi care ne-au cucerit ? ( Oltea Predoiu , elevă în clasa a IV-a , ian.1980 )
5. Aceşti volohi nu sunt nici romani , nici bulgari , nici wölsche , ci vlahi ( ROMÂNI ) , urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a tracilor , dacilor şi geţilor , care şi acum , îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle , locuiesc în Valachia , Moldova , Transilvania şi Ungaria în număr de milioane . ( Schlözer , Russische Annalen - sec XVIII )
6. ( La soldaţii români ) Dogma nemuririi sufletului îi făcea curajoşi fără margini , dispreţuitori faţă de orice pericol , poftitori de moarte ( apetitus morti ) luptători cu hotărâre şi cu o întreprindere de speriat . ( Metianus Capella )
7. Nu invidiaţi vechile popoare ci priviţi pe al vostru . Cu cât veţi săpa mai adânc , cu atât veţi vedea ţâşnind viaţă. ( Michelet , 1859 )
8. Da , am zis-o şi o voi repeta până voi putea fi auzit , că misiunea noastră este să dăm ştiinţelor arheologice pe omul Carpaţilor preistoric , ANTEISTORIC . ( Cezar Bolliac )
9. ( Zamolxen ) era minunat de înţelept în filosofie . ( Alfonso X El Sabio )
10. Atunci ... de ce ai lăsat acasă atâtea deprinderi , un trai cât se poate de ademenitor şi o domnie plină de străluciri ... De ce te-ai silit împotriva firii , să-ţi aduci oştenii pe nişte meleaguri ( geto-dacice ) în care orice oaste străină nu poate afla scăpare sub cerul liber ? ( Diodor din Sicilia , Biblioteca istorică , XXI , 11-12 )
11. Getul zdrenţăros sau scitul pribeag târându-şi avutul de ici-colo , n-au de ce să-l pizmuiască pe stăpânul celei mai întinse moşii ... Căci nicăieri ca printre aceşti pribegi nu întâlneşti mame maştere care-şi iubesc cu duioşie de adevărată mamă copiii vitregi . Aici nu întâlneşti soţie îngâmfată de zestrea ei şi mândră de adulterele ei sau de soţul ei din care a făcut un sclav ! Zestrea cea mai frumoasă e socotită aici cinstea tatălui , virtutea mamei şi credinţa soţiei ! ( Horaţiu )
12. ( Deceneu ) i-a instruit în aproape toate ramurile filosofiei , căci el era în aceasta un maestru priceput . El i-a învăţat morala (...) , i-a instruit în ştiinţele fizicii (...) , i-a învăţat logica , făcându-i cu mintea superiori celorlalte popoare (...) , demonstrându-le teoria celor 12 semne ale zodiacului , le-a arătat orbita lunii , şi cum globul de foc al Soarelui întrece măsura globului pământesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele 346 de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit şi până la apus , spre a se apropia sau îndepărta de polul ceresc .( Iordanes , Getica , XI , 690)

13. Neamul geţilor , care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii care au trăit cândva şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor , dar şi pentru că astfel îi convinsese slăvitul lor Zamolxes . Crezând că nu mor , doar că îşi schimbă locuinţa , ei sunt mai porniţi pe lupte , decât ar fi înclinaţi să întrepindă o călătorie . ( Iulian , Cezarii ,Traian , 22 )
14. Cato : Feriţi-ne , zei cereşti , ca , printr-un dezastru care i-ar pune în mişcare pe daci şi pe geţi , Roma să cadă , iar eu să mai rămân teafăr ... ( Lucanus , Pharsalia , II , 295-297 )
15. Martial îi scrie unui prieten că în ţara Geţilor va găsi stânca lui Prometeu . ( Martial , Epigr. , IX , 46 )
16. Tracul Zamolxis , care învăţase pe druizi , printre altele şi divinaţia prin fise şi numere. (Origenes , Philosophumena , I , 2 , 22 )
17. ŞI ÎN TIMPUL DIN URMĂ REGELE BUREBISTA AJUNGÂND CEL DINTÂI ŞI CEL MAI MARE DINTRE REGII DIN TRACIA ŞI STĂPÂNIND TOT TERITORIUL DE DINCOACE DE FLUVIU ( DUNĂRE ) ŞI DE DINCOLO..... ( Decretul Dionysopolitan În Cinstea Lui Acornion )
18. În ziua de azi , pentru a stăpâni cât mai mulţi oameni , nu se mai cuceresc teritorii , ci sufletele acelor oameni . Odată ce ai sufletul , ai omul ; iar când ai omul , teritoriul vine de la sine . ( contele de Marenches )
19. Într-adevăr acesta este unul dintre cele mai vechi popoare din Europa (...) fie că este vorba de traci (...) , de geţi sau de daci , locuitorii au rămas aceiaşi din epoca neolitică - era pietrei şlefuite - până în zilele noastre , susţinând astfel , printr-un exemplu poate unic în istoria lumii , continuitarea unui neam . ( André Armad )
20. Dar vă întreb , fraţilor , care sunteţi toţi moldoveni , cum ne lăsaţi pe noi , moldovenii , cei ce suntem rupţi din această Basarabie , să trăim pe celălalt mal al Nistrului ? Noi rămânem ca şoarecele în gura motanului ? Dar să ştiţi că de ne veţi uita , noi vom săpa malul Nistrului şi vom întrepta apa dincolo de pământurile noastre ! Mai bine să-şi schimbe râul cursul decât să rămânem noi rupţi unii de alţii . ( Toma Jalbă în congresul ostăşesc revoluţionar de la Chişinău , 20 octombrie 1917 )
21. Această naţiune neglijată şi oprimată stăpâneşte pământurile cele mai rele din întreaga ţară . Aceste pământuri le sunt luate îndată ce sunt defrişate de ei cu sudoarea feţei şi gata pentru a fi însămânţate cu porumb . Fiecare sas sau ungur poate să se înstăpânească pe pământul românului , chiar dacă acesta a fost stăpânul lui de sute de ani . Românul este alungat cu întreaga sa familie în munţi , unde el nu găseşte decât piatră şi câteodată este obligat să părăsească ţara . Dacă un sat românesc este aşezat în vecinătatea unui sat săsesc sau unguresc , românul nu are voie să se apropie mai mult de satele acestor două naţiuni privilegiate decât ţiganii . Nimeni nu îi adresează o vorbă bună şi el nu are niciodată o zi de sărbătoare . Eu nu voi uita niciodată vorbele unui bătrân al acestei naţiuni , din Şinca veche (Făgăraş) rostite pe patul său de moarte : Eu mor fericit , pentru că eu nu las în urma mea în sclavie nici femee , nici copii . Când am trăit printre ei am avut mai mult decât ocazia să constat că românul e bun . Cum se înduioşa inima sa când era tratat ca un frate . Oricât de duri ar fi aceşti oameni , eu am putut observa , în cei doi ani pe care i-am petrecut printre ei , trăsături care sigur nu ar fi fost nedemne pentru omul cel mai civilizat . Cât rău au făcut acestei naţiuni ura şi indiferenţa faţă de această naţiune altădată atât de mare şi de strălucitoare . Orice ar fi , naţiunea română are , prin numărul şi dreptul său la stăpânirea ţării , meritele sale proprii . ( geologul german Haquet , despre anii petrecuţi în Transilvania , 1763-1764 )

Enigmele Mării Negre

 

În urmă cu aproximativ 13.000 de ani, clima europeană era destul de asemănătoare cu cea a zilelor noastre, exceptând partea de nord a continentului, în care mai persistau încă urmele ultimei Epoci de Gheaţă. În acea perioadă clima s-a schimbat brusc şi dramatic,  gheţarii au început să se topească repede datorită creşterii accelerate a temperaturii, ceea ce a dus la inundaţii de proporţii în mari regiuni ale Europei. Noi ne vom referi în continuare la zona ţării noastre şi în special la zona Mării Negre.

Studiind geografia  Mării Negre, doi geologi americani W. Ryan şi W. Pitman de la Universitatea Columbia au ajuns la concluzia că în acele vremuri îndepărtate, Marea Neagră nu era decât un lac uriaş cu apă dulce, înconjurat de terenuri fertile, cultivabile, nivelul lacului fiind cu aproximativ 100 de metri sub cel al Marii Mediterane. Dar în urma glaciaţiunii, Marea Mediterană a fost practic inundată de cantităţi imense de apă rezultate în urma topirii gheţarilor şi s-a revărsat inundând Marea Neagră cu apă sărată, peste istmul ce a devenit apoi Strâmtoarea Bosfor-Dardanele. Nivelul Mării Negre a crescut într-un timp relativ scurt, până când a ajuns să inunde pământurile din jurul fostului lac cu apă dulce. În favoarea acestei ipoteze vine structura atipică a fundului Mării Negre, unde se văd terasele unor plaje care înaintează în largul mării şi astfel se explică şi de ce Marea Neagră are un conţinut de sare mai scăzut în comparaţie cu cel al Mediteranei.

Fost comandant în Marina Militară a Statelor Unite ale Americii ca şi oceanograf, doctor în geologie marină şi geofizică, Robert Ballard şi-a dedicat întreaga viaţa explorării oceanelor, fiind cel care în 1985 a descoperit rămăşiţele subacvatice ale celebrului vas Titanic. În cadrul unei conferinţe publice  susţinute în 2008, oceanograful RobertBallard prezintă descoperirile făcute în Marea Neagră şi afirmă următoarele: „pentru că nu există oxigen, Marea Neagră este cel mai mare rezervor de hidrogen sulfurat de pe pământ. Epavele sunt perfect conservate. Toate detaliile lor sunt perfect conservate. Priviţi acele artefacte, încă se vede mierea cum curgea din vase.”

Peştera Movile, un ecosistem unic în lume

Recent, în urma cercetărilor efectuate, Ballard a emis ipoteza că Potopul descris de Biblie ar putea fi localizat pe actualul teritoriu al Mării Negre. Astfel, o echipă de cercetători a filmat în largul Mării Negre, cam la 20 km de ţărmul turcesc mai multe artefacte specifice perioadei comunei primitive. Aceste descoperiri arată clar că ţărmul fostului lac cu apă dulce a fost locuit. La aceeaşi concluzie s-a ajuns şi în urma descoperirii a câtorva specii de scoici, unele dispărute, altele pe cale de dispariţie, dar toate cu o vechime cuprinsă între 7.500 – 15.000 de ani. În lipsa curenţilor marini, apele dulci au rămas neamestecate cu apa sărată provenită din Marea Mediterană. Mai mult decât atât, mediul marin din acea zonă prezintă condiţii optime de conservare a habitatului de acum câteva mii de ani, din cauza lipsei de oxigen.

Devenită celebră în urma cercetărilor făcute de NASA, Peştera Movile situată lângă coasta Mării Negre este un loc unic în lume datorită ecosistemului său neobişnuit. În această peşteră există ape bogate în hidrogen sulfurat şi o atmosferă bogată în dioxid de carbon şi metan. Majoritatea cercetătorilor sunt convinşi că ecosistemul peşterii este complet independent de cel existent pe pământ şi că în urma unui eventual cataclism planetar, acest ecosistem ar fi singurul supravieţuitor. Speologul Cristian Lascu, cel care a descoperit această peşteră spectaculoasă spune că fosilele vii descoperite aici s-ar fi putut refugia în peşteră încă din Epoca de Gheaţă. La momentul separării peşterii de mediul experior, singurele organisme care au supravieţuit transformărilor climatice au fostcele care trăiau în această peşteră caldă de sub pământ. Aceste organisme nevertebrate au fost nevoite să se adapteze la condiţiile extreme de mediu prin pierderea pigmentului, dezvoltarea simţurilor tactil şi olfactiv, iar cel al văzului dispărând complet. Ceea ce o face atât de specială şi unică este faptul că materia organică primară este sintetizată de bacterii chimiosintetizante, producătorii primari fotosintetizanţi lipsind, în interiorul peşterii nefiind lumină. Astfel acesta este singurul ecosistem bazat complet pe energia chimică folosită de aceste sulfobacterii care folosesc hidrogenul sulfurat din apă.

Pădurea preistorică

Se ştie că o foarte mare parte din Europa era acoperită de păduri, iar pe teritoriul ţării noastre aceste suprafeţe împădurite acopereau nu doar munţii, dar şi dealurile şi o mare parte a câmpiei, astfel că pământul românesc era acoperit în proporţie de 60 – 70 % cu păduri.

În timpul săpăturilor necesare construcţiei canalului Dunăre – Marea Neagră în anii ’80, în zona râului Argeş cupele excavatoarelor au scos la iveală foarte multe resturi vegetale la o adâncime de aprox. 6 metri. Continuând să sape cu atenţie, la o adâncime de 15 – 25 de metri s-au descoperit soiuri preistorice de stejari, fagi, goruni şi tei, toate într-o formă bine conservată chiar de nisipul care le acoperea vârfurile. Specialiştii veniţi la faţa locului au constatat vechimea acestui nisip care era de 10.000 – 12.000 de ani, ceea ce înseamnă că pădurea era desigur mult mai veche decât nisipul. Acestor descoperiri au urmat şi altele în zone apropiate. Rezultatele cercetărilor nu au întârziat să apară: pădurea preistorică se întindea pe o suprafaţă cuprinsă între localităţile Glina-Bobesti, Jilava, Domneşti, Mihăileşti-Cornetu terminându-se undeva la sud, probabil dincolo de graniţele ţării noastre.

Concluzia la care au ajuns cercetătorii a fost că această pădure a fost într-adevăr acoperită de o cantitate uriaşă de apă, dar care s-a retras într-un timp extrem de scurt, lăsând în urmă acea depunere de nisip sărat care a dus la conservarea excelentă a copacilor. Pornind de la ipoteza lui Ballard cum că pe actualul teritoriu al ţării noastre ar fi avut loc un adevărat potop datorită imensei cantităţi de apă ce s-a revărsat asupra pământului, ne punem întrebarea cât de mare putea fi acel val uriaş astfel încât să acopere suprafeţe întinse de pădure.

Cetatea scufundată

În anul 2004, o echipă de scafandri specializaţi în arheologie subacvatică au făcut unele cercetări în largul Mării Negre pentru a căuta vestigiile scufundate ale vechiului oraş Callatis. Această primă expediţie a fost condusă de Jeno Szabo, singurul român care a făcut parte din echipa lui Jacques-Yves Cousteau. În urma acestei expediţii s-au găsit piese arheologice şi urme ale vechiului oraş pierdut. Dar aceste cercetări au fost întrerupte din lipsă de fonduri. Mai târziu, în anul 2007 s-a reluat această expediţie la care li s-au adăugat şi alţi scafandri specializaţi din Ungaria şi, dotaţi cu aparate performante cu tehnologie de ultimă oră, au detectat cu ajutorul sonarelor o „anomalie” ciudată în adâncurile Mării Negre.

La aproximativ 6 metri adâncime, sub nisipul de pe fundul mării, s-au descoperit artefacte, pereţi, coloane şi străzi pavate. Atunci, scafandrii au realizat că au găsit ceea ce căutau, vechiul oraş pierdut al Callatisului, întemeiat de greci la porunca oracolului din Delfi, pe locul unei aşezări getice. Coordonatele relevate de aparatura folosită în timpul cercetărilor au evidenţiat o arie de opt kilometri pătraţi unde au fost înregistrate aşa-numitele „anomalii” - puncte care se diferenţiază de relieful natural.

Marea Neagră ascunde în adâncurile ei multe alte enigme, vestigii ale vechilor cetăţi, corăbii scufundate, monumente şi temple antice. Toate aceste tezaure arheologice necunoscute şi neexplorate încă aduc un farmec misterios şi fascinant ţării noastre.

 de Daciana Matei