CALATORIE PRIN TARA AGATIRSILOR

Persoanelor care au privilegiul de a ajunge în munţii Orăştie, la cetăţile dacice, le recomand să aibă grijă la atitudinea pe care o au acolo. Regula de bază este: să taci şi să asculţi. Tăcerea este necesară în locuri unde dacă vorbeşti tu, sau asculţi ce îţi povesteşte vecinul din stânga, rişti să nu Îl auzi pe Dumnezeu, când îţi spune ceea ce doreai să afli de când te-ai născut şi ai devenit conştient de tine. Este foarte bine să asculţi, să taci, să percepi, să simţi, să îţi laşi sufletul invadat de frumuseţea şi forţa locurilor şi să îţi umpli bateriile cu energia infinită a universului care pare că şi-a concentrat toată esenţa în acele locuri sfinte. Forţa vibraţională, energetică, a cetăţilor dacice, a locurilor sacre din munţii Orăştie, depăşeşte cu mult puterea noastră de înţelegere. Acolo sunt locuri sacre, înălţătoare, puternice şi subtile, care te infioară şi te ridică cu amploarea lor discretă. La mănăstirea Prislop, omul are şansa de a trăi întâlnirea zguduitoare cu măreţia sfântului cuvios Ioan de la Prislop, cel care ajută cu o forţă infinită toată suflarea trăitoare a plaiurilor româneşti. Începând de la sfârşitul secolului al XV-lea, Cuviosul Ioan şi-a întins aripa ocrotitoare asupra acestor meleaguri şi a repus în funcţiune sistemele energetice, informaţionale, vibraţionale, ale Marelui Ansamblu de purificare, transformare, schimbare, curăţare şi potenţare, construit cu 16 secole înainte de Deceneu, cea mai iscusită minte care a ocupat vreodată tronul de Mare Preot al Daciei. Cuviosul Ioan este cel care a activat şi adaptat sistemele create de Deceneu şi utilizate cu iscusinţă de capnoboţi, de preoţi şi mai ales de preotesele zeiţei Bendis. În prezent, sistemele sunt pregătite şi adaptate pentru a-l ajuta pe omul actual, cel la care sunt active 5 sau chiar 6 corpuri. Ar fi o imensă greşeală să credem că simpla vizită în aceste locuri ne rezolvă problemele. Nu aceasta este menirea locului. Locurile, ajută, favorizează, oferă şanse şi oportunităţi, dar elementul principal rămâne munca activă şi susţinută a fiecărui om care îşi doreşte schimbarea. Trebuie ca fiecare om să se lupte cu răul din el şi să îl reducă la minim, să elimine din viaţa sa manifestările negative, distructive şi să încerce să facă totul în mod constructiv, să fie mai bun şi să se ridice la cele mai înlte culmi. Nimeni nu concurează cu nimeni, ci doar cu el însuşi. Trebuie ca tu, cel de azi, să fii mai bun decât tu, cel de ieri, iar tu, cel de mâine, să te ridici mai sus decât ai fost astăzi. La Sarmisegetusa omul are şansa de a scoate din adâncul sufletului său ceea ce nu are ce căuta acolo, de a afla ce ţinte trebuie să atingă pentru a face paşi pe calea evoluţiei sale. La Sarmisegetusa te purifici şi te pregăteşti să repari ceea ce nu a fost corect în gandurile, sentimentele şi acţiunile tale din trecut. Trebuie să reparăm ceea ce am stricat. La Costeşti, la Cetăţuie, este locul unde ţi se oferă hrană informaţională înaltă, locul unde te ”înţelepţeşti”, aşa după cum îl descria o prea bună doamnă. Acolo afli ceea ce trebuie să ştii ca să poţi face ceea ce trebuie. Vechea cetate de scaun a lui Burebista, de pe vremea primelor sale întâlniri cu Deceneu, reprezintă locul unde s-a născut ideea unirii dacilor, locul unde Deceneu i-a împărtăşit marelui Burebista planul său de ridicare a dacilor şi a Daciei. De acolo a început povestea uluitoare a marilor sanctuare terasate de la Sarmisegetusa Regia, acea veritabilă minune mondială, care abia acum începe să îşi desvăluie secretele în faţa minţilor însetate de cunoaştere şi a sufletelor tânjind după balsamul infiorător şi înălţător al spiritualităţii naturale a dacilor. Apogeul periplului prin zona sacră a Daciei îl atingi după ce treci proba ascensiunii, pe drumul către cetatea Blidaru, singura fortăreaţă a dacilor necucerită de romani. Drumul dificil, dar posibil, îi sperie pe mulţi, dar avântul lor ar fi înzecit sau însutit, dacă ar ştii că sus, în cetatea Blidaru, au şansa de a pătrunde în Antecamera Divinităţii, acolo unde sfinţii, Ierarhiile Divine, Entităţile de Lumină, coboară până la cutezătorii muritori care au curajul să acceadă acolo. Orice întrebare rostită acolo şi-a primit răspunsul. Orice problemă pentru care s-a solicitat soluţie s-a rezolvat. Orice solicitare de ajutor a fost aprobată cu promptitudine şi totală bunăvoinţă. Şi totul se desfăşoară firesc, natural, discret, fără nimic spectaculos, doar sufletul şi spiritul celui ajuns acolo având parte de toate desfătările şi bunătăţile înălţătoare pentru un om care vrea să fie mai bun şi mai aproape de Dumnezeu. La cetăţile dacice este bine să taci mult, să asculţi mult şi să accepţi totul. Orice om pleacă de acolo cu o stare pe care o va prelungi atât de mult pe cât de puternic şi-a deschis sufletul. Locurile acelea sunt ca o apă vie la care sufletul nostru tânjeşte să se adape cât mai des, lunar dacă s-ar putea… *Agatârşi (oamenii-lupi) – unul din cele 50 de triburi dacice. Burebista era rege peste acest trib, iar cetatea sa de scaun era Cetăţuia din Costeşti.”

 

VALAHII-DESCENDENTII DIRECTI AI PELASGILOR,CIVILIZATORII LUMII

Pelasgii, sau protodacii sunt cei mai vechi locuitori ai Europei, dupa unii cercetatori chiar, cei mai vechi locuitori ai Terrei (D. Balasa - Noi nu suntem urmasii Romei). Anticii îi mai numesc si hiperboreeni, ceea ce atesta constiinta identitatii acestor termeni, a sensului lor, si despre acestia vorbesc miturile.
N. Densusianu în “Dacia preistorica” Bucuresti 1913, pag. 988, spune ca “primul om pamântean, întemeietorul semintiilor pamântului” homus universales, identic cu Adam, a fost Pelasg - (Munteanul, sau Uranus).
Acesta a întemeiat neamul pelasgilor care si-a întins stapânirea pe un teritoriu imens. Consideram lucru absolut posibil, daca luam în considerare ceea ce spune S. Coryll în opera “Valahii în Cartea Genezei ”.
Acesta arata, ca si Biblia, ca înainte de deriva continentelor, pamântul era o insula înconjurata de ape. Mitul omului pelasg înregistreaza prezenta acestuia înainte de potopul lui Noe.
Superioritea omului pelasg e surprinsa tot în mituri; acestea - cum spune Rene Guenon - sunt cele mai durabile creatii în timp, ale caror învelisuri ascund miezul adevarului pierdut si neînteles de mase, dar tocmai prin aceasta având asigurata fiintarea.
Initiatii sunt chemati sa descifreze acest miez, al miturilor care - cum spune si Mircea Eliade în “Mituri esentiale”, reprezinta sacrul, reiterând timpul ab origine, în ritualuri încifrate.
Cu alte cuvinte sa dam crezare miturilor, caci altfel ar trebui sa-l scoatem din istorie pe Schliemann, pe care istoricii sobri, savantii îl numeau ”biet diletant cu idei fixe” si totusi acesta a descoperit Troia.
Valahii sunt mentionati chiar în ”Cartea Facerii” din Biblie. În versetele 11 si 12,cap. 2, Moise spune ca din Eden iesea un râu care uda Raiul si care se despartea în patru brate, iar unul dintre ele se numea Fison si înconjura Tara Havila.
Efrem Sirul sustine ca Fisonul este Danubius. Un autor anonim , într-o lucrare din sec al V-lea, al VI-lea intitulata “Despre cele patru fluvii ale Paradisului” preluând informatii de la înaintasi, printre care si amintitul Efrem Sirul sec. al- IV-lea, ori ale lui Severian, episcop de Gabala, spune ca Danubius este numit Fison , iar locuitorii se numesc fisoniti; ”Leon Diaconul, în sec. al X-lea, participant la expeditia împaratului Vasile al II-lea, supranumit ”Filosoful” sau “cel Întelept”, împotriva bulgarilor, scria despre “Istrul, numit Fison’’, acesta fiind unul din fluviile “care curg din Eden” (Valahii în Cartea Genezei de,S.Coryill). Dar sa lasam sa vorbeasca autorul citat:
“Tara Havila, pe care iudeii o scriu Havilah ,este evident anagrama pentru lexemul VLAHIA(H). Adaugând articolul hotarât proclitic ”ha” în adaptarea la structura limbii daco - române de mai târziu, silaba “ha” trece la sfârsitul cuvântului, devenind articol hotarât pentru feminin, haVilah devenind VLAHIA”.
Noi consideram mai aproape de adevar parerea autorului citat “ca a existat înca din vechime si denumirea de VLAHIA, pe care evreii au articulat-o si, iotacizând consoana –v- ajung la forma VILAH .
În timp, copistii, nemaiîntelegând cuvântul initial, au interpretat aceasta varianta ca nume de tara, si au articulat-o înca o data, devenita HAVILAH - forma din Biblie HAVILAH”.
Se pune întrebarea fireasca: cine sunt locuitorii cei mai vechi ai acestei tari?
Anticii vorbesc de o populatie straveche numita aviii.Acestia sunt mentionati prima data de Homer-Iliada-Cântul-al XIII-lea - când Zeus plecând de la Troia, trece cu privirea peste popoarele întâlnite-tracii moesii si aviii.
Acestia sunt protodacii,pelasgi .Ramâne sa demonstram.
Homer îi caracterizeaza ca pe “cei mai drepti dintre muritori”, înainte cu trei secole ca Sofocles sa aminteasca de geti si de Herodot (Istorii IV ), care le va spune “cei mai drepti dintre traci”.
Consideram ca în adevar aviii sunt locuitorii Tarii Havilah (Vlahia(h).
E vorba de havilahii –avilahii-aviii-lahii,adica aviii din Tara Lah(Vlah).
Strabon (Fontes Historiae Daco-Romane Buc. Pg. 227) îi considera sciti, dar el se refera la skistai - cei ce duceau o viata ascetica. Arian vorbeste despre acesti skistai, ca despre niste asceti.
De altfel termenul de skyti, folosit pentru populatia daco - geta, s-a pastrat mult dupa asimilarea scitilor - chiar si V. Pârvan procedeaza la fel.
Încercam sa-i urmarim, mai departe. Ion Coman în studiul ”Nemurirea la traco - geto - daci”, îi considera geti.
Cu timpul termenul sufera o modificare, pastrându-se partea care-i defineste, adica cei din Tara Lah, adica lahii.
Pe acesti lahi, denumiti si lai - printr-o fireasca evolutie fonetica, având în vedere legea comoditatii în vorbire, îi aminteste chiar Tucidide - III, 96.
De la Stephanos din Bizant, aflam ca aceasta populatie e amintita din sec. al V - lea î.e.n. ca batându-si moneda proprie si, ca fiind transferata pe teritoriul histrian, între anii 198-246 e.n. odata cu besii.
Mai târziu îi gasim atestati în sec. al VI-lea e.n. la Procopiu (“Despre Edificii”, V, 8), ca fiind trimisi de împaratul bizantin Iustinian în Asia, pe Muntele Sinai pentru a construi o manastire - fortareata, cu scopul de a apara Palestina de sarazini; aceasta va fi manastirea Sf. Ecaterina, pentru care împaratul amintit a dislocat cam “100 de sclavi ai Romei cu sotiile si copiii lor” - dupa cum spune Eutichius, patriarh al Alexandrie 933-940.
La anul 1626 sunt semnalati în niste însemnari ale lui Thomas Herbert, citat de Marcu Beza, care, la începutul secolului trecut, viziteaza aceste locuri si întâlneste chiar ultimii urmasi ai acestei populatii, care mai stiau ca vin din Tara Lah si ca au fost crestini.
În memoria bastinasilor ei sunt recunoscuti sub denumirea de vlahi—asemenea sunt considerati si de vizitatori.
Relativ recent, pe 8 iulie 2005, postul T V. Senso a transmis o emisiune în care ieromonahul econom Iustinian Stoica, vietuitor al Athosului la schitul românesc Prodromu de 24 de ani, povesteste despre un pelerinaj facut în anul 1981 la locurile sfinte. Ajunge si în pustie la Manastirea Sf. Ecaterina de pe Muntele Sinai.
Staretul i-a aratat si locurile din împrejurimi, unde erau niste metoace,care erau locuite de beduini si care deserveau manastirea. Când au auzit ca este român, unul a spus :io român.
Descoperim, cu emotie, faptul ca acesti oameni pastreaza amintirea originii lor ,pe care si-o asuma si dupa 1400 de ani Al. Suceveanu în vol. ”Stramosii poporului român, daco-getii” - Edit. Politica, Buc. 1980, spune ca laii sunt vechi trib trac.
Privind în urma, constatam, cu uluire, ca populatia numita vlahi, cu variantele aviii, lahii, laii e consemnata din timpurile mitice biblice, trecând de la Homer, sec al XIII-lea î.e.n, la Tucidide sec. al V-lea î.e.n, transferati în Skytia Minor - Dobrogea de azi în sec. al II - III - lea e.n., trimisi în Palestina în sec. al VI-lea e.n.
Îi urmarim cu emotie pe acesti vlahi mai departe pe firul vremii. Cecetatorii contemporani, sau din ultimele doua secole, gasesc lexemul V(A)LAH, atestat târziu, în sec al -X - lea, mai exact în izvoarele bizantine.
Istoricii spun ca prima mentiune scrisa a termenului e în anul 976 la Kedrenos, sub formula de – Vlahii drumeti - sugerând ocupatiile - oieritul si comertul. Lucian Pavel, în studiul intitulat “Despre semnificatia cuvântului VLAH”, aminteste aceasta data.
Iata ca-l aflam cu surprindere, într-un fascicol publicat de Marcu Beza în 1934 (Academiea Româna - Memoriile Sectiunii Literare - Seria III - Tomul III - Mem. 3) cu titlul “Biblioteci manastiresti la Muntele Athos”, semnalat într-un un manuscris la Manastirea Constamonitu intitulat “?st?????? ?????” , care cuprinde însemnarea ca “pe vremea iconomahilor, adica 726-727, monahii risipiti la Muntele Athos, înainte de cladirea manastirilor, îsi dau silinta a crestina pe VALAHI”.
Sunt amintiti autori greci ca Gherasimos Smirnaclis care “sunt interesati a socoti pe vlahi - emigranti de peste Dunare. Dar ca nu-s ei niste ciobani oarecare, ci o natiune aparte, reiese din pomenirea lor alaturi de alte semintii ca Righinii, Sagudatii”.
(M. Gedeon ‘’O”. Athos, Constantinopole 1885, pag.315).
Întemeindu-se pe surse foarte vechi, egumenul Teodorit, al carui scris e mai recent, spune chiar ca misiunea de crestinare, despre care vorbeam mai sus, a dat roade deoarece “dintre vlahii crestinati unii s-au dedat pustniciei, pe colinele Samariei, deasupra Manastirii Esfigmeni, poate când ea nu fiinta înca în vremile de demult”.
Iata ca se mai gasesc documente, care aduc atestarea Valahilor, cu exact doua secole si jumatate mai devreme , si scoase acum la lumina.
În anul 885, împaratul Vasile Macedoneanul, “ca urmare a tendintei de a se consacra Muntele Athos, retragerii monahicesti”, a împiedicat pe valahi sa intre cu oile pe munte.
În anii, în secolele ce vor urma se va acutiza conflictul între monahii de pe munte si vlahii pârâti la Împaratie.
Asa aflam ca si împaratul Leon Înteleptul a întarit si el aceasta porunca de oprire în anul 911.
Urmeaza si alte mentiuni, alti ani: împaratul Constantin al IX - lea Manomahul 1042-1054 a fost nevoit sa-i alunge pe vlahi, care se strecurau cu turmele si nevestele lor pe munte.
Întâmplari asemenea sunt consemnate de un manuscris grec al manastirii SF. Pantelimon, cu titlul‚ “Scandalurile petrecute la Athos prin anul 1088”, în care e vorba de plângerile calugarilor de valahii, ce au patruns în inima muntelui, în timpul domniei împaratului Alexie Comneanul 1081 - 1118.
Urme ale sederii vlahilor în rastimpul dintre secolele al VIII - lea si al XI - lea pe Muntele Athos le gasim în numele caracteristice de localitati: Calita, Soti, Izvor.
Rezulta clar cine erau locuitorii dintotdeauna ai acestor meleaguri; asa se si explica desele incursiuni cu turmele pe munte.
Vlahii îsi cunosteau si istoria si drepturile, stiau ca acest teritoriu este si a fost al lor de la începutul lumii.
Dar nu ne putem imagina ca aceasta “natiune”, n-a existat si înainte de aceste referiri – e vorba de o locuire a acestor meleaguri, neîntrerupta.
Cu mult înainte de patrunderea crestinismului în Muntele Athos, acesti vlahi au trait pe aceste meleaguri ale lor, mentionate înca de pe vremea marelui Galer Împaratul dacilor, care a desfiintat Imperiul Roman, constituind Imperiul Dac, la anul 305 si care “n-au migrat în nici o parte; au ramas pe vatra lor ancestrala, ei fiind izolati de migratorii sedentarizati” (Basmul romanizarii -D.Balasa, pag.19).
E timpul sa tragem o concluzie.
Dupa retragera aureliana sec al III –lea e. n., unii asa-zis istorici au contestat drepturile românilor de a stapâni teritoriul pe care se afla si azi, aducând, ca argument principal, inexistenta documentelor vreme de 1000 de ani.
Secolele urmatoare, al IV-lea si al V-lea sunt evident marcate de retragerea în munti si printr-o îndârjita lupta împotriva barbarilor, dacii fiind organizati acum dupa legile gentilice, care n-au anulat luptele pentru apararea libertatii-viata ,transhumanta de-o parte si alta a Carpatilor n-a încetat. Dovada este faptul ca limba româna este aceeasi peste tot.
Romanii au ocupat doar un sfert din teritoriul dacic, dar nici limba dacilor si nici obiceiurile lor n-au fost cu nimic atinse.
Daco-românii au fiintat fara întrerupere pe teritoriile originare ; documentele exista-asa cum am aratat, Sunt semnalati valahii în sec. al VI-lea in vremea împaratului Iustinian-sub denumire de lai-lahi-pe Muntele Sinai.
În secolul al VIII-lea, mai precis, în anii 726-727, îi gasim mentionati în documentul amintit de la Muntele Athos.
Avem date cuprinse tot într-un manuscris de la acelasi munte, care se refera la prezenta vlahilor aici si în sec al IX-lea respectiv anul 885, adica e vorba de secolul al IX-lea.
Chiar înainte de anul 976-vezi Kedrenos- sunt mentionati vlahii în anul 911 si apoi izvoarele documentare sporesc.
Vorbim deci de documente din sec al VI-lea, al -VIII-lea, al IX-lea , al X-lea al XI-lea ,al XII-lea; în secolele urmatoare date despre valahi gasim în documentele vremii ale bizantinilor ,ale ungurilor ,ori ale slavonilor si nu numai.
Venirea slavilor ne face sa ne punem întrebarea fireasca: de ce n-au ramas slavii în N Dunarii-daca au gasit teritoriul liber, cum sustin unii cercetatori? Sa nu le fi placut câmpiile întinse si manoase, sau padurile adânci, atât de bogate, ori poate apele si fluviul cu iesire la mare?
Adevarul este ca au gasit aici o populatie masiva, compacta care i-a împins peste Dunare, care a continuat sa existe neîncetat, cunoscuta de cei straini de neamul lor, ce-i înconjurau, sub denumirea de valahi.
Denumirea vlahilor în timpuri diferite
Din antichitate si pâna târziu în epoca moderna, ei sunt consemnati cu denumiri apropiate, în functie de aparatul fonator al vecinilor: aviii, lahii, laii volcae balaci, felahi, bolaci, bellovaci belioaci, blaci blasci placi palaci, blaceni, belcae, volcae, volsci, vlaqui, valach, valah, valahus, olah, olacz, walach, wlachos si enumerarea ar mai putea continua.
Ne punem întrebarea fireasca: de ce au pastrat populatiile antice pâna la cele moderne aceste denumiri numeroase pentru VLAHI ?
Raspunsul e dat, desigur, de marea putere de iradiere a acestei populatii, care trebuie ca a reprezentat o civilizatie superioara.
Istoricii, cercetatorii si-au pus, pe buna dreptate întrebarea care este etimonul comun tuturor acestor etnonime.
Unii spun ca e imposibil a gasi acesta, altii se rezuma a declara ca termenul se constata pur si simplu la un moment dat.
V.Kernbach (“Universul mitic al românilor”) spune “ca s-a afirmat ca termenul vlah - valah ar fi numele românilor medievali, dinainte de slavi si i s-a atribuit etnonimul germanic walach”.
Mai departe, acelasi autor V. Kernbach declara ferm: “nu stim cum se autodenumeau straromânii; etnonimul de azi e o generalizare târzie”.
Lucian Pavel (“Despre semnificatia cuvântului VALAH”) considera termenul valah, derivând din denumirea unui trib celtic, walh, cu adj. wal(a)his, welitsch - welsch, preluat de slavi.
Termenul e mult mai vechi - îl întâlnim si la Caesar (“De bello galico”), cu forma volcae, fiind numele unui trib celtic, spune acelasi autor român citat mai sus.
De fapt, credem noi, e vorba de triburi daco - pelasge din toata zona de S.a Europei, pâna în N. Germaniei si în N. Africii, unde numele de walh, welisch welsch etc.sunt atribuite populatiilor ce vorbeau linqua prisca sau vulgata.
Noi consideram ca toate denumirile amintite au etimonul comun VALAH(US).
Toate derivatele etnonimului valah(us) se pot explica prin evolutia fireasca a legilor limbilor diferite.
Sa luam câteva exemple: slavii spun voloh –vloh- ne-o demonstreaza si antroponimele, aparent slave - Volosciuc, Volosiniuc, Vlosiuc etc. E vorba aici de nume de valahi carora li s-a adaugat sufixul specific slav-iuc, ecchivalent în limba româna sufixului -esc, întâlnit foarte des mai ales în Muntenia, dar si în celelalte provincii ale României.
Acest sufix provine din pelasgul - escunus care se traduce - neam cu, înrudit cu..-în cazul nostru - înrudit cu valahii. Se vede dar, cine erau acesti indivizi traitori în enclavele slave.
În Tara Româneasca, mai ales, sufixul – esc, e foarte prolific, formând prin derivare, cuvinte noi , în mod special antroponime, ce arata originea, de ex: de la Pop, Pop-escu, de la Ion, Ion-escu etc.
Asa - zisul germanic wal(a)ch – vine de la Valahus, ce primeste o terminatie specific germana, prin caderea terminatiei finale - us si înlocuirea cu una proprie ch, rezultând formele walach - welach, vezi si alte exemple cu aceeasi terminatie ,întâlnite si azi, precum – inertich - launtric, sau Ostereich -Austria).
De la etnonimul wal(c)h se ajunge lesne la formele celtice, dar si la cuvintele uzuale si azi în engleza : walas, walace, weles, welles, wels, etc.
Termenul etimon Valahus sub forma wels, îl folosesc nelatinii, în Evul Mediu pentru populatiile de origine asa-zis romana, pâna la formarea natiunilor denumite latine.
Asadar, acest lucru arata ca memoria colectiva a popoarelor a pastrat ideea de adstrat comun numit - impropriu – romanic, pelasgic în realitate, în Evul Mediu, pentru toate aceste popoare.
Alt exemplu: cuvintele ce au consoana initiala b –blaci, belaci etc. arata ca vorbitorii au aparat fonator ce percepe labialele, usor de confundat într-o vorbire fluenta, adica pe - v -, ca – b-, iar terminatia – ci - este o sonorizare a lui – hi – deci – de la v(a)lahi - la blahi - blaci etc.
Usor se poate explica si forma olac(z)i, prin afereza consoanei – v - din cuvântul valahi - si prin aceeasi sonorizare a terminatiei finale, grupul – hi - devenind - c(z)
Dar consideram suficiente exemplele date, pentru a admite ca am demonstrat ca etnonimul VALAH(US) - VLAH(US) este la originea celorlalte forme.
Acesta este, de altfel, cel cu care au fost numiti românii pâna târziu, în epoca moderna, cum am mai spus.
La ce ne duce acest lung incurs în istorie?
Întrebarea fireasca, care se pune : dar etimonul cuvântului VALAH care este ?
Taina tainelor
Vom începe a încerca a da un raspuns acestei întrebari, prin niste citate edificatoare: “Trebuie sa spunem ca din întreg vocabularul limbii române, cuvântul cel mai ciudat este acela de VALAH- ciudat cu atât mai mult cu cât el nu denumeste un obiect oarecare, ci e chiar numele sub care strainii au cunoscut pe români în întreg Ev Mediu, si în epoca moderna, pâna la sf. sec al XIX - lea, timp de peste 1000 de ani ” (S. Coryll - Valahii în Cartea Genezei).
“Nimeni nu stie nici când, nici de unde, nici cum a aparut acest cuvânt”.
Gh.Bratianu chiar sustine ca termenul e un subiect de controversa (“O enigma si un miracol istoric - poporul român”), lui nu i se poate da un etimon.
D. M. Pipidi îi atribuie origine celtica (Dictionar de istorie veche a României), “Dictionarul Enciclopedic” ( Buc. Edit. Stiint. 1998), gaseste acest etimon de origine germana.
Fugariu Florea (SC. Ardeleana Buc. 1970 vol III, pag. 35), vorbeste de o origine slava.
Cercetatori ai istoriei si ai religiilor vorbesc de prestigiul “extraordinar al termenului care a dus la aparitia si existenta lexemului V(A)LAH’’, care justifica uluitoarea forta de iradiere a acestui nume, din aria culturala bizantina, din Peninsula Sinai pâna în Germania, din Caucas pâna la Vatican.(S. Coryll,op. citata)
Etimonul cuvântului VALAH va face lumina în istoria daco-românilor si în cea universala.
Cu adevarat acest cuvânt ascunde în spatele sau un prestigiu urias, demonstrând totodata existenta neîntrerupta a locuitorilor celor mai vechi din lume, consemnati si de Biblie, cu ascendenta pâna în mitul Marelui Pelasg CEL Negru, sau cel Ceresc, ori Cel Nobil, simbolul unei civilizatii superioare, veche de zeci de milenii.
Încercam sa facem lumina asupra etimonului cuvântului VALAH; dorim sa aratam ca nu exista acea pata alba de 1000 de ani în istoria noastra, idee sustinuta si fluturata cu aroganta, de cei ce n-au radacini în aceste locuri, si ca înca o veriga solida din lantul continuu al fiintarii noastre, pe aceste pamânturi, va spulbera definitiv acele teorii fabricate de, mai ales, rau intentionatii din istorie, începând chiar cu antichitatea care, prin interesatii ei, vezi orgoliosii romani, au distrus intentionat dovezile vechimii si nobletii originii daco - românilor.
Ca altfel cum sa interpretam - daca nu prin ura si invidie, si greutatea de a recunoastere a unui stat, ce a întemeiat un imperiu, ca populatia lui a fost civilizata de stramosii dacilor?
Cum putem explica ca Roma are si istorici cunoscuti prin opera lor si poeti si geografi, a caror opera exista si azi etc., si ca grecii au pastrat si transmis omenirii mostre de civilizatie si cultura de exceptie, si nu numai acestia.
Numai despre daci tot ce s-a scris s-a pierdut si nu s-a scris putin - aproape toti anticii luminatii, din varii domenii, au vorbit despre daci, chiar influenta lor era, la un moment dat atât de mare, încât atunci când senatul nu reusea sa ajunga la o hotarâre, recurgea la parerea poporului scit (citeste daco - pelasg), la plebiscit. Si exemple ale implicarii dacilor în treburile interne ale romanilor pot continua.
Ne întoarcem sa vorbim despre etimonul cuvântului Valah.
Daca izvoarele scrise au fost pierdute intentionat, sau le-a distrus timpul cu vicisitudinile lui, apoi limba ramâne cea mai fidela oglinda a istoriei, ce nu poate fi masluita.
Desi de ani buni se vorbeste de înaintasii pelasgi ai daco - românilor si nu numai ai lor, totusi nimeni nu a reusit sa taie nodul gordian ,explicit, logic, stiintific.
Etimologia cuvântului VALAH
Acesta îsi are originea în cuvântul PELASGUS.
Sa urmarim transformarile fonetice datorate legilor impuse de vorbire în decursul timpului.
- Terminatia –us - a cazut - lege generala în aceasta trecere la noua limba daco - româna, si a rezultat forma PELASG(I).
- Grupul de consoane dure - sg, greu de pronuntat, se supune legii comoditatii în vorbire si, prin iotacizare, se ajunge la forma PELAH(I).
- Confuzia, usor de facut într-o vorbire fluenta, între bilabialele - p- si - v - a dus la forma VELAH(I).
- Prin atractia fonetica, a vocalei e - de catre - a - se ajunge la lexemul de baza si anume VALAH(I).
Pentru edificare: pelasgus - pelasg(i) - pelah(i) - velah(i) - valah(i).
Ne simtim datori a justifica titlul dat mai sus – si anume “Taina tainelor”.
Relevarea clara, în mod stiintific a etimonului Pelasg pentru Valah, deschide porti nebanuite spre gasirea, cu usurinta, a multor adevaruri, aflate înca în ceata, din istoria neîntrerupta a dacilor-pelasgi, sau din cea universala, putând aborda istoria omenirii întregi în conexiuni firesti în dezvoltarea tuturor populatiilor, sau cel putin a tuturor celor europene vechi.
Si orizonturile se deschid - ramâne sa fim deschisi si noi adevarului, oricât de greu ar fi sa ne desprindem de clisee, de rutina.
Noi credem ca etnonimul PELASGUS (terminatia în – us - e pelasga, nu latina), ar fi putut circula în paralel în antichitate si sub forma de VELASGUS, mai ales la etrusci, având în vedere ca etruscii sunt o ramura a pelasgilor, desprinsa printre primele de trunchiul comun si, luând în considerare unele toponime antice etrusce ca Vulci la N. de Tarquinia, sau Veii Vulca, localitate din care Lucius Tarquinius Superbus a chemat la Roma un sculptor etrusc, pentru a împodobi Marele Templu din Capitoliu, a lui Optimus Maximus Jupite; ori localitatea Volsinii în etrusca Velsna (“Limba si civilizatia etruscilor” - Edit. Stiin. Buc. 1997 de Giuliano si Larisa Bonfante).
Se poate usor demonstra aceasta evolutie fonetica; luam un ex: VULCI - VULCUS -VALCUS – VALACUS – VALASGUS-VELASGUS;de altfel traditia romana vorbeste de istorici etrusci care-si asumau originea valasga.
Dupa demonstrarea identitatii, ca sens, a celor doi termeni – PELASG-VALAH- , credem ca am adus si argumentul decisiv în a convinge ca, într-adevar lexemul VALAH(US) este etimonul comun tuturor variantelor etnonime, care au circulat în istorie ,în Evul Mediu, pâna în epoca moderna.
Despre relatia pelasg – valah – rumân - roman, nu ne-am propus a vorbi acum.
Credem ca demersul nostru a putut convinge de continuitatea daco - românilor în istorie, despre prestigioasa sa origine, ce urca pâna în mit si despre abordarea corecta a fenomenului istoric, respectând ADEVARUL.
Oricât de surprinzator ar fi pentru unii cercetatori români, sau chiar pentru straini, va trebui sa impunem acele adevarului, care fac lumina în trecut, dar si justifica prezentul, restituind natiunii române demnitatea, la care au atentat si înca o mai fac asa - zisii istorici, mânati de alte interese, decât evidentele istorice.
În ce ne priveste, credem cu tarie ca va veni si ziua când copiii nostri si copiii copiilor nostri vor trai mândri de neamul lor si de cei care, ca genialul N. Densusianu, si-au închinat viata, pentru a lumina calea spre acest adevar, ce ar trebui cuprins cu dreptate, pâna, si mai ales, în manualele scolare.
Prof. MARIA CIORNEI

STINDARDUL DACILOR

Geto-dacii, se stie,aveau steaguri, in jurul carora se aduna armata in caz de razboi. Aceste steaguri erau de doua feluri: sub forma de drapel (prapuri) si sub forma de stindard (dracones). Stindardul era un balaur cu cap de lup, cu gura deschisa, fixat cu gitul intr-o prajina, facut din bronz sau argint iar coada din stofa .Printr-un ingenios sistem interior, stindardul dac facea sa se auda, sub actiunea curentilor de aer, un suierat puternic ce avea ca efect imbarbatarea ostenilor proprii si panicarea celor inamici si in plus inducea o stare de nervozitate cailor care nu il mai auzisera. Intreaga simbolistica daca orbiteaza in jurul simbolului LUP, ce a intruchipat fidel o straveche constiinta de neam stravechi si razboinic. LUPUL a inmanunchiat in simbolistica lui insasi obirsia totemica a neamului dac, aflat sub protectia unui zeu propriu, zeu al cerului si al nemuririi si, dacii, potrivit unor reguli magice, au adus pe invinsul zeului lor, ZAMOLXE, pe balaurul zburator alaturi de ei, i-au infipt capul intr-o sulita si pentru a-si infricosa dusmanii cu imaginea lui terifiannta si suieratul nepamintean cit si pentru a arata si inamicilor cum sfirsesc dusmanii lor, il purtau cu ei in razboaie. Dacii,conform cu marturiile antice , dispuneau de o armata puternica , condusa autoritar , disciplinata si temeinic organizata, formata din unitati de pedestrasi si din unitati de cavalerie. Ca razboinici ,dacii au fost mai ales apreciati datorita iscusintei cu care minuiau SICA (sabia), arma specifica, cu care au intrat in nemurire. Steagul cu balaur -dragonul- alaturi de cavalerii gemeni purtatori de dragon (draco) reprezinta un simbol vexicologic caracteristic intregului neam tracic. Dragonul alaturi de sica sintetizeaza imaginea alegorica a acestui neam care s-a nascut si s-a afirmat sub semnul lupului. Acest steag, la fel de vechi ca si neamul trac, i-a insotit permanent in lupta pe ostenii daci si a produs o impresie deosebit de puternica asupra tuturor celor cu care slujitorii lui ZAMOLXE au venit in contact. Este cert ca acest semn heraldic a fost preluat oficial de romani dupa desfiintarea statului dac si a dislocarii unei parti de populatie dacica in imperiu. Romanii l-au cunoscut mai intii intre trofeele pe care le-au adus din Dacia, cei ce s-au intors. Lupul – stindard al vechilor daci Constantin N. Barbulescu considera ca stindardul cu cap de lup si trup de balaur a fost atribuit de arheologi „unui animal simbolic al localnicilor din Carpati” înca din perioada Hallstatt (1200-700 î.Hr.). Acest stindard, reprezentat si pe Columna lui Traian, a fost descoperit recent în localitatea Budureasa, judetul Bihor, a carui descriere este graitoare: „cu un cap de lup, prelungit în chip de sarpe prin niste fâsii de stofa, care la bataia vântului se umflau si alcatuiau o flamura serpentiforma orizontala”; avem asadar lupul în pozitie ofensiva, deci ca simbol religios de aparare Militarii daci au raspândit dragonul dacic pâna în Britania, dupa cum mentioneaza André Maurois: „aceasta cohorta, formata din 1000 de daci (militaria) a stationat în Britania doua secole”, avându-si resedinta în castrul de la Amboglana (Camboglana), iar dupa ce au fost lasati la vatra, ei au fost împamânteniti pe pamânturile Britaniei, devenind cetateni romani, dar constienti de originea lor etnica.[xxi] Se poate presupune ca dragonul adoptat mai târziu de celti, gali si englezi îsi are originea în stindardul dacic, în balaurul zburator pe care dacii din trupa Cohors I Aelia Dacorum l-au arborat, desigur în timpul bataliilor, pe meterezele de la Amboglana. Copiii acestor luptatori au intrat si ei în armata romana, fiind educati în spirit militar, luptând pe la extremitatile imperiului în Cohors Gemina Dacorum Gordiana, Cohorta getulilor (în Iudeea), Alla I Dacorum (în Panonia). Daca în tinuturile dunarene dragonul a disparut o vreme, cele trei culori si-au urmat destinul vesniciei, astfel ca pe vremea regelui Arthur se mentioneaza pe la anul 420 insignele unor unitati militare stationate pe aceste meleaguri, în lucrarea Notitia dignitatum, iar legiunea V – Macedonica si XIII Gemina se evidentiaza prin succesiunea frapanta a celor trei culori: rosu, galben si albastru.[xxiii] Stindardul calusarilor, asa cum îl cunoastem azi, alcatuit din panglici colorate, se aseamana cu stindardul dacilor, descris de Arian pe jumatatea secolului al II-lea. Astfel balaurul a intrat în folclor, în legende si crdinte opulare, sub forma de simbol negativ, iar culorile s-au înscris în obiceiul pamântului, în timp ce prin alte locuri, dainuie si prin secolul al XII-lea la vlahii din Peninsula Balcanica. Stindardul are cromatica celor mai intense culori ale curcubeului, care a fost aleasa pentru a-l întruchipa pe Zamolxis, iar metamorfoza totemica, din necesitati de supravietuire a salvat cromatica identitatii pamântului românesc de la facerea lumii sale. Dragonul, sinteza dintre sarpe si lup, avind ca atribute orgoliul si forta, le-a impus teama si respect.

 

Eminescu si taina Daciei

Mitul dacic

Mitul dacic ocupă în creaţia lui Mihai Eminescu un loc privilegiat. Istoria şi spiritualitatea dacilor, reprezintă pentru el un timp eroic, ce se deapănă într-un spaţiu edenic aflat sub tutela zeului Zamolxe, egalul lui Odin cu care stă personal la masă.

Sub pecetea dacismului, Eminescu exprimă cel mai bine, panorama civilizaţiilor, care, în succesiunea lor pe firmamentul istoriei, evocă poetului motivul „deşertăciunii deşertăciunilor”.

Singurul lucru pe care-l consideră peren, este moştenirea dacică pe care o extinde până în vremea „descălecatelor” şi mai departe,desluşind-o în legendele populare aşa cum a învăţat de la Nicolae Densuşianu, cu care s-a cunoscut la Sibiu.

În spiritul poetic comun epocii sale, romantismul, prin poeziile sale având ca temă dacismul, Mihai Eminescu se încumetă să scrie o epopee lirică a mitului dacic, care cuprinde istoria de la mitul creaţiei şi până în vremea marilor voievozi români. În această ordine de idei, Dacia mitică rămâne undeva în afara timpului istoric, iar miturile sale devin nişte repere fără de care neamul românesc ar rătăci prin istorie. În conformitate cu adevărul istoric, Dacia lui Mihai Eminescu nu cunoaşte barbaria!

De multe ori romanitatea atât de elogiată de istoricii noştri oficiali este raportată la dacism, prin acest antagonism punându-se în valoare nu numai vechimea exemplară a civilizaţiei dacice ci şi decadenţa „Imperiului Lumii” – Roma.

În viziunea eminesciană, Roma devine o civilizaţie coruptă, perimată şi sortită pieirii. În antiteză, Dacia, apare purificată prin jertfă de sânge, hărăzindu-i-se un viitor ce transpare în poezia „Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie”.

Cucerirea romană nu are efecte benefice asupra Daciei, cuceritorii fiind supuşi blestemului lui Decebal, si prin aceasta, a întregului popor dac, păstrător al legii şi datinii străbune.

În dacismul lui Mihai Eminescu, se face o disociere clară între lumea romană şi cea a dacilor hiperboreeni prin „Dunărea bătrână” care desparte cele două civilizaţii antagonice.

Prin toate cele prezentate până acum despre dacismul lui Eminescu se poate observa că el este în perfectă consonanţă cu istorici ca A.D. Xenopol şi N. Densuşianu, care au ridicat civilizaţia dacică străveche pe cele mai înalte culmi ale gloriei.

Eminescu evocă figura Dochiei, divinitatea supremă a Daciei, ipostaza feminină a lui Zamolxe, sub forma, sorei sau fiicei lui Decebal. Aceasta este o viziune încifrată, mistică, iniţiatică. Rangul de rudenie de sânge de ordinul întâi dintre Decebal şi Dacia se datorează unirii destinului regelui dac cu destinele ţării, întrucât această divinitate reprezenta chiar pământul vechii Dacii.

Ca şi în legendele populare, Dochia este amintită de Eminescu sub diverse nume: Crăiasă, Zână sau Regină, toate ceste titluri însumând mitologia antică cu privire la Dochia.

În ipostaza de Zeiţă Regină, având-o ca model pe Diana Regina romană, a cărei origine se reduce la Dunărea de Jos, după părerea lui Nicolae Densuşianu, Dochia apare în Memento Mori

Sara sunã-n glas de bucium şi cerboaicele albe-n turme

Prin cărările de codru, de pe frunze-uscate umbre

Vin rupând verzile crenge cu tălăngile de gât;

Şi în mijlocul pădurii ocolesc stejarul mare

Pân' din el o-mpãrãteasã iese albã, zâmbitoare,

Pe-umăr gol doniţă albã stemã-n pãrul aurit

Alteori Dochia apare sub forma zeiţei trace Bendis, patroană a animalelor şi a buciumului ca însemn regal, ca în finalul poemului Sarmis:

Din codrii singuratici un corn părea că sună

Sălbaticele turme la ţărmuri se adună

Din stuful de pe mlaştini, din valurile ierbii

Şi din poteci de codru vin ciutele şi cerbii,

Iar caii albi ai mării şi zimbrii zânei Dochii

Întind spre apă gâtul, spre ceruri nalţă ochii

Ceea ce este interesant, este faptul ca această zeiţă personificare a Daciei, apare în poezia „Strigoii” în ipostaza Fecioarei Maria cu pruncul:

El (Arald) vede de departe pe scumpa lui Mărie

Şi vântul sună-n codri cu glas duios şi slab

………………………………………………….

Călări ei intră-nuntru şi porţile recad

Pe veci pierită-n noaptea măreţului mormânt

În sunete din urmă pătrunde-n fire cânt

Jelind-o pe Crăiasa cu chip frumos şi sfânt

Pe-Arald copilul rege al codrilor de brad

Aceeaşi zeitate apare şi în poezia Rugăciune, apărută în 1880, identificată de această dată clar, cu Fecioara Maria:

Crăiasă alegându-te,

Îngenunchem rugându-te,

Înalţă-ne , ne mântuie

Din valul ce ne bântuie,

Fii scut de întărire

Şi zid de mântuire,

Privirea-ţi adorată

Asupra-ne coboară

O maică Preacurată

Şi pururea Fecioară

Marie!

Noi ce din mila Sfântului

Umbră facem pământului,

Rugămu-ne-ndurărilor

Luceafărului mărilor

Ascultă-a noastre plângeri,

Regină peste îngeri.

În neguri te arată

Lumină, dulce,clară

O Maică Preacurată

Şi pururea Fecioară

Marie!

Având în vedere această evocare a Dochiei ca Sfanta Maria Fecioară, nu ne mai miră deloc că în ajunul morţii sale, în ospiciul Şuţu poetul şi-a scris pe nisipul din curtea spitalului ultimele cuvinte, care din nou vin să arate că Eminescu este un poet iniţiat: ”Iisus Christos – Regele Daciei”

Surprinzător nu?

Eminescu şi Taina Daciei

Memento mori, este poezia care mă îndeamnă să mă întreb: Ştia, oare, Eminescu mai mult decât spunea? Posibil da! Pentru că în această poezie, Eminescu ne atrage atenţia asupra sacralităţii pământului Daciei cu lux de amănunte.

Iară fluviul care taie infinit-acea grădină

Desfăşoară-n largi oglinde a lui apă cristalină,

Insulele, ce le poartă, în adâncu-i nasc şi pier;

Pe oglinzile-i măreţe, ale stelelor icoane

Umede se nasc din fundu-i printre ape diafane,

Cât uitându-te în fluviu pari a te uita în cer.

Şi cu scorburi de tămâie şi cu prund de ambră de-aur,

Insulele se înalţă cu dumbrăvile de laur,

Zugrăvindu-se în fundul râului celui profund,

Cât se pare că din una şi aceeaşi rădăcină

Un Rai dulce se înalţă, sub a stelelor lumină,

Alt Rai s-adânceşte mândru într-al fluviului fund.

Pulbere de-argint pe drumuri, pe-a lor plaiuri verzi – o ploaie -

Snopi de flori cireşii poartă pe-a lor ramuri ce se-ndoaie

Şi de vânt scutură grele omătul trandafiriu

A-nfloririi lor bogate, ce mânat se grămădeşte

În troiene de ninsoare, care roză străluceşte,

Pe când salcii argintoase tremur sânte [sfinte] peste râu.

Aeru-i văratic, moale, stele izvorăsc pe ceruri,

Florile-izvorăsc pe plaiuri a lor viaţă de misteruri,

Vântu-ngreunând cu miros, cu lumini aerul cald;

Dintr-un arbore într-altul mreje lungi diamantine

Vioriu sclipesc surprinse într-a lunei dulci lumine,

Rar şi diafan ţesute de painjeni de smarald. (…)

Ăsta-i Raiul Daciei veche,-a zeilor împărăţie:

Într-un loc e zi eternă – sară-n altu-n vecinicie,

Iar în altul, zori eterne cu-aer răcoros de mai;

Sufletele mari viteze ale-eroilor Daciei

După moarte vin în şiruri luminoase ce învie -

Vin prin poarta răsăririi care-i poarta de la Rai.

Vedem aici imaginea Paradisului terestru ! Dacia este prezentată ca o legătură între lumi, cerul pământul şi subteranul legându-se în mod armonios în acest spaţiu sacru. Prin aceasta Dacia este ridicată deasupra tuturor celorlalte civilizaţii antice devenind paradisul ideal la care au râvnit toţi (si la care încă mai râvnesc destui). O Dacie paradisiacă, închipuind cetatea Ierusalimului Ceresc aflată cumva în afara timpului, şi pe care poetul o opune celorlalte mari civilizaţii care desemnează panorama deşertăciunilor. O panoramă a deşertăciunilor care ne arată măreţia si decadenţa acestor imperii şi civilizaţii construite de gândirea şi voinţa omului.

În viziunea poetului, Dacia este altceva, este spirit ce se perpetuiază peste timp, deşi cunoaşte decadenţa odată cu ocupaţia romană. Traian , cuceritorul Daciei şi cel care a stricat orânduiala arhaică şi paradisiacă a vechii Dacii, cade însă sub blestemul lui Decebal

- Vai vouă, romani puternici! Umbră, pulbere şi spuză

Din mărirea-vă s-alege! Limba va muri pe buză,

Vremi veni-vor când nepoţii n-or pricepe pe părinţi -

Cât de naltă vi-i mărirea tot aşa de-adânc’ căderea.

Pic cu pic secând paharul cu a degradărei fiere,

Îmbăta-se-vor nebunii – despera-vor cei cuminţi.……………………………………

Moartea voastră: firea-ntreagă şi popoarele o cer.

Addenda (adăugire). Moartea lui Eminescu dictată de structurile puterii

Se ştie foarte mult (deşi uneori prost) despre opera poetică a lui Mihai Eminescu, dar se ştie foarte puţin despre activitatea sa gazetărească, care este cel puţin la fel de prolifică ca şi cea poetică. Această activitate de gazetar, a atras asupra poetului, o campanie mârşava de discreditare pusă la cale de structurile puterii din acea vreme, pentru că Eminescu – o voce îndrăgită şi cu autoritate, punea beţe în roate imperialismului austro-ungar şi celui ţarist.

În presa timpului, şi mai ales în ziarul Timpul, al cărui redactor era, Mihai Eminescu demarează campanii de presă privind chestiunea Basarabiei, ridiculizând guvernul pentru înstrăinarea acestui pământ românesc şi demască politica de deznaţionalizare dusă de guvernul ţarist.

El activează şi în rândul Societăţii „Carpaţii”, militând pentru drepturile românilor din Transilvania.

În acelaşi ziar Timpul, Eminescu denunţa expansiunea catolicismului în România, articol sancţionat cu o notă diplomatică de baronul von Mayr, ambasador al Austro-Ungariei la Bucureşti.

În alt articol, publicat în 1883, realizează un tablou al maghiarizării numelor româneşti în Transilvania, ridiculizându-l Pe Carol I pentru lipsa de autoritate în această chestiune.

Într-un cuvânt, Mihai Eminescu a întreprins tot felul de acţiuni subversive, îndreptate împotriva imperiilor vecine care stăpâneau teritorii ce nu li se cuveneau.

Aceste acţiuni politice ale lui Eminescu, au condus la defăimarea sa şi în cele din urmă, chiar la asasinarea sa de către cei interesaţi să menţină starea de facto în regiunile menţionate.

Mihai Eminescu este luat cu forţa şi internat la ospiciu lansându-se zvonul unui nebunii inexplicabile asociată unei boli venerice (sifilis), activitatea sa gazetărească fiind trecută sub tăcere şi pusă la index de structurile puterii. Titu Maiorescu, îşi aduce şi el aportul ridicând manuscrisele poetului.

În timpul şederii sale în ospiciu, Eminescu este otrăvit lent cu mercur, chipurile pentru a i se trata sifilisul şi moare în disgraţie în anul 1889.

Concluzie: Mihai Eminescu nu a murit de moarte bună, în urma unei boli, fie ea şi venerică ci a fost victima unei maşinaţiuni politice menite să-l discrediteze şi în cele din urmă să-l scoată din circuit!

Noii detractori ai lui Eminescu

În prezent, ne confruntăm cu o problemă gravă, Mihai Eminescu este în continuare supus discreditării, culmea, tocmai de către cei care ar trebui să-l promoveze !

Preşedintele Institutului Cultural Român nu numai că „are ceva” cu poetul nostru naţional, dar are ceva şi cu limba şi cu poporul român !

Iată ce scria dumnealui în volumul Politice apărut la editura Humanitas în 1996: „ Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu” sau în altă parte: „feţe patibulare…maxilare încrâncenate… guri vulgare…trăsături rudimentare…o vorbire agramată şi bolovănoasă”.

Toate ca toate, dar când cineva atentează la limbă română, este absolut grav, limba noastră care a fost ridicată pe culmile gloriei de poetul nepereche Mihai Eminescu !

Limba română şi poetul Mihai Eminescu – doua simboluri naţionale care se doresc a fi desfiinţate!

După părerea aceleiaşi „minţi luminate”cu pretenţii elitiste, „româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim” iar Eminescu devine subit, după ce atâtea generaţii s-au desfătat cu versurile sale „cadavrul nostru din debara”

Cu toate acestea noi ne „încăpăţânăm” să ne vorbim limba aşa cum o fi ea, să fim un popor, bun rău cum om fi, şi să-l ţinem în viaţă pe Mihai Eminescu citindu-i poeziile (sâc!)

Dacă în România noastră ni se face o „propagandă” de asemenea fel, atunci nu trebuie să ne mai mire faptul că anumite voci iredentiste fac „gargara”. Un anume Nagy Joszef Barna, preşedinte al Organizaţiei Tinerilor Maghiari, într-un cotidian maghiar din Oradea spune:” Dacă opera lui Eminescu nu ar fi obligatorie în programa şcolară sau dacă nu s-ar găsi unii profesori maghiari - ca acesta (directorul adjunct de la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” din Oradea- n.n) care să-l comemoreze, nici naiba nu iar citi opera”. Şi termină cu emfază :” Nici un om cu mintea întreagă nu stă să-l citească, în timpul său liber pe Eminescu, dar nici să-i publice opera. Până şi comparaţia este jignitoare pentru un om ca Wass Albert (poet maghiar condamnat pentru crime de război în România anului 1946-n.n) – îmi cer scuze pentru că-i pomenesc pe amândoi pe aceeaşi pagină! – pentru că nu se poate compara un elefant cu un purice bolnav mintal”

Lecturând aceste două pasaje, „elocvente” zic eu, vă întreb pe dumneavoastră, cei care mă citiţi, cum este posibil aşa ceva în România?

Aşa cum arata d-na Cezarina Bărzoi si dl. Ionuş Băiaş (v. Bibliografia): „Asasinarea lui Eminescu a continuat şi continuã şi în prezent prin trecerea sub tăcere a activităţii sale de jurnalism politic, a atitudinilor sale naţionaliste şi anti iudeo-masonice. Continuã prin prezentarea sa în şcoli în mod voit deformat, în ipostazã numai de poet genial, sărac şi fustangiu. Continuã şi prin eliminarea din opera sa poeticã a acelor poezii cu caracter profund naţional, cum ar fi versiunea adevărata a poeziei Doina. Continuã prin atacurile tot mai dese şi abia disimulate ale aşa-zisei elite culturale române. … Dar cel mai mult, continuã prin lipsa noastră de cinstire a marelui român Mihai Eminescu, prin lipsa de informare asupra operei, a luptei şi a dorinţelor sale pentru neamul românesc.”

Mihai Eminescu, poetul nostru nepereche, nu se poate apăra de abjecţiile cu care-l împroaşcă cei ce-l vor acoperit de uitare. E datoria noastră, a celor ce-am ramas, sa-l apărăm, să-i facem cunoscută întreaga operă, să-i pastrăm neîntinată amintirea. E datoria noastră a celor ce credem în viitorul României, să nu-l pierdem nici pe Mihai Eminescu, nici limba română , nici nimic altceva din ceea ce aparţine spiritualităţii şi culturii poporului roman!

Sursa: quadratus

Pelasgii arimani, arimi, rami, arimaspi, arimphei, în Europa începând din 10.000 î.H.

În Dacia, extinsa între Nipru, Rin si Tracia, având centrul politic si religios în Transilvania (România de astazi), îsi desfasura civlizatia, cea mai extinsa si mai razboinica populatie pelasgica. Dealtfel, pelasgii europeni acupau întreaga Europa, Asia Mica, nordul Africii, întreg bazinul mediteranian, iar carienii pelasgi au fost primii care au atins Americile. Marii eroi civilizatori ai acestor spatii au fost Uran, Saturn, Apollon, Hermes, precum si Typhon, gigant, ca si pelasgul Prometeu, regele scytilor.
Urmasii lor au fost conducatorii scitilor, ai agathirsilor, si gelonilor si ai latinilor ( cu mult înainte de întemeierea Imperiului Roman), acesti conducatori dând numele lor popoarelor pe care le conduceau.
Eroii conducatori si întemeietori, au fost zeificati în Spatiul Carpatic, acolo unde s-au nascut, si legile, religia, moravurile impuse de ei erau valabile în toata lumea pelasga. Armunus era numele lui Jupiter al Arimilor, ( Zeus), el devenind mai târziu, în Imperiul Roman ”Jupiter Ruminus ”. Capadocii îl numeau ” Zeus Dakin”. Marte, zeul razboiului mai era numit Arimanios ( sufixele us, as, is, es, ca si diftongurile au, ou, oe aveau origine pelasga).
Arimii de la Dunarea de Jos apar în izvoarele geografice vechi si cu numele de rami.
Ptolemeu Claudius mentioneaza Ramidava, unul dintre cele mai importante orase ale Daciei meridionale. (Ptolemeu, ” Geografia”, Cart. III.8.4.) Rimdacii locuiau în apropierea colchilor, la nordul Marii Negre.
În lucrarea ” Argonautica” a lui Orpheu, ca si la Ovidiu este mentionat orasul ” Romechium” ( Ovidiu, ” Methamorfoze” Cartea XV.v.705).
În Dacia meridionala, sub romani, era mentionata localitatea ”Romula”.
Aristeas din Proconnes, celebru poet si profet al lui Apollon, contemporan cu Homer, spune despre pelasgii hiporboreeni arimaspi : ” Razboinici multi si foarte puternici, avuti în herghelii, în turme si cirezi de vite ; barbati cu plete stufoase, ce fâlfâie în aer ; cei mai robusti din toti oamenii, având fiecare câte un ochi în fruntea sa cea frumoasa”. Nicolae Densusianu, ” Dacia Preistorica”.
Istoricul evreu Josephus Flavius ( sec.I d.H.) numeste”arimani” pe ” lusitani” si pe ”cantabri”. ( Jos. Flav. ” Bell. Jud.” II.c.16), iar iberii cei vechi din Peninsula Iberica îi mentioneaza ca numindu-se” romani” ( Jos. Flav, c. ” Apionem”Cart. II.4).
Arimii, vechii locuitori ai Daciei, se mai numeau  ” rumoni” si ”rumuni”, fiind cunoscut numele principelui dac ” Rumon” ( Ammmianus, Cart. XVII.c.12) si localitatea ” Sclavinum Rumunense”, astazi Slaveni, în judetul Romanati. ( N. Densusianu).
La chestionarele lui N. Densusianu, comuna Mihaesti, Muscel a raspuns : ” nu am venit de nicaieri, ci ne-am pomenit aici”. Românii din comuna Cosmesti – Galati au raspuns: ”suntem aici de la începutul lumii ” ; comunele Bordeiu – Verde- Braila  si Podeni – Prahova au raspuns : ” samânta noastra este de la uriesi”, iar comuna Drajna de Sus – Prahova au raspuns : ” românii de astazi s-au numit mai înainte ”râmni” si ”râmpleni”. Iovan Iorgovan era numit ” ficior de râmlean”. ( Teodorescu, ”  Poezii pop.” P. 419.).
Pe o veche inscriptie din muzeul Capitolin este mentionat ” Hercoles Romillianus” (Guasco ”Mus. Capitol ” I.60. nr.30).  În Dacia Ripensis exista localitatea ”Romulianum”( Aur. Victor, ” Epit.”40) si în Thracia, localitatea ” Ramlum”.
Traditiile taranilor din Bucovina si Moldova spun ca aveau ” Tara Rohmanilor”, situata la miazazi de Moldova. ( N. Densusianu, ” Chest.ist. com Bogdanesti – Tutova). Între ei, erau rohmanii anahoreti, religiosi, ” blajini”, considerati sfinti de cei din jur, aceiasi cu ” arimpheii”, la Plinius, Cart. VI.14.2.) si la Mela ” Orb. Descr. ” Cart. I.2.19). Acesti rohmani – arimphei au fost asociati cu legenda Insulei Leuce – ”Insula Fericitilor” (astazi Ostrovul Letea), insula fiind acoperita de aluviunile Dunarii). În insula Leuce se retrageau dupa moarte, sufletele eroilor si ea este ecolul  ” Insulelor Fericite” care înainte de 10000 î.H. era Atlantida.
PELASGII ÎN ITALIA
Prima civilizatie politica, sociala si religioasa, în Peninsula Italiei, a fost datorata pelasgilor coborâti de la Carpati si Dunarea de Jos, din Peninsula Haemus (Balcani), cu mii de ani înainte de caderea Troiei  1185 î.H.) pe parcursul diverselor perioade.
Traditiile grecilor si ale romanilor mentioneaza o serie lunga de migratii pelasge. Ianus, din tara hiperboreilor ( de la nord de Dunare) s-a asezat în Peninsula Italica, împreuna cu oamenii lui, erou civilizator ca si Saturn, acesta din urma refugiat în peninsula, dupa înfrângerea lui de catre fiii sai ; Typhon, din tara arimilor nordul Dunarii), urmas a lui Saturn, învins de Joe, ca si de Hercules din aceleasi locuri nordice, care a venit cu ostiri numeroase, întemeind în Peninsula Italica multe colonii agricole (Dionysios din Halicarnas Cart. I.39-42).
O parte din populatia nordului Daciei – Ausonii – Ozoni  (Osenii de astazi) din Maramures), au fost printre primii care s-au asezat în Peninsula Italica, sub conducerea lui Auson, fiul lui Atlas, Auson fiind cel dintâi care a domnit la Roma (înca neîntemeiata, dupa istoria oficiala).
Fiul lui Hercules, Latinus – Telephus, a condus triburile latinilor (prisci – batrâni) în Peninsula Italica, înaintea venirii aici a etruscilor, urmasi ai troienilor, refugiati.
Ligurii de lânga Carpati si Dunarea de Jos, au format colonii în peninsula. (Plinius, Cart.III.21.1.). O parte dintre liguri, unul dintre cele mai razboinice triburi, se numeau ” deciates” (Plinius, Cart. III.7.1.) si s-au asezat la apusul Alpilor ; cei din Alpii maritimi aveau un oras principal numit Antipolis, acestora, romanii acordându-le cetatenia. (Plinius, Cart. III.5.5), Alte triburi de provenienta carpatica, stabilite în Alpi, se numeau”montani” (tot pelasgo- arimice). (Plinius, Cart, III.24.2) si de asemeni ” belaci”(vlaci – vlahi), ” comati” sau ” capilati”, carora împaratul Nero le-a acordat, deasemenea, cetatenia romana.
O parte dintre ” ligurii- stoeni”, asezati în centrul Peninsulei Italice, au întemeiat vechiul oras numit ” Ariminiun” (Rimini). Vechea populatie rustica de pe teritoriul Liguriei se numea, în legile longobarde, ” arimani” (Du Cange”Gloss. Med.et inf.lat, ”).
Diferitele neamuri ligure din Valea Padului se mai numeau si ”romani” – (Romaioi – Arimani) (Strabon, Cart. V.I.10). O asezare de pe teritoriul ligurilor din Alpi, se numea în epoca clasica romana ”Rama”. Râul Pad (Po) se numea în epoca ligurilor Bodincus (Plinius, Cart. III.20.8.). Acesta spune ca ligurii trimiteau la Roma casul ciobanesc (”coebanum caseum”), facut mai ales din lapte de oi. (Plinius Cart. XI.9.7.1). Ligurii aveau asezari vechi, cu numele : Luna (Frontini, ”Strateg.”III.21.) si ”Alba”.
Numele vechi al Alpilor era Albia ( Strabon, Cart. IV.6.1.). În ” Vadum Sabatium”, vechii liguri aveau muntele ”Mancelus” (rom. Muncel) C.I.L.VOL.V.nr.7749.
Umbrii, deasemenea pelasgi vechi carpatici erau faimosi.
(Pliniu, Cart. III.19.1.). Ptolemeu Cl. aminteste  o populatie din Sarmatia europana, numita ”ombrones”. Umbrii roiti în Peninsula. Italica, sunt mentionati în insriptiile romane referitoare la Dacia (Cocceius Umbrianus, pontifex civitatis Paralisensium Provinciae Daciae e Aur Umbrianus” ( C.I.L.III.nr.2866 si 864). Scymnus spune ca Latinus a fost protoparintele umbrilor ( Scymnus, ”Orb. Descr.”, v.225). Cel mai important document despre limba umbrica este reprezentat prin ” Tablele de arama” numite ”engubine” (”Tabulae Inguvinae”), descoperite în anul 1444 într-o subterana din orasul Gubbio (Iguvium), care demostreaza ca umbrii aveau aceeasi origine ca si latinii (vechi) ( Breal, ” Les Tables engubines”, I.(1875).
Istoricul Zenodot spunea ca ”umbri” ar fi numele vechi al sabinilor (Dionysius din Halicarnas, Cart. II. 49).
Astfel, pelasgii carpatici au ocupat succesiv, sub diferite denumiri (ale multiplelor triburi si conducatori), pe parcursul a mii de ani, toate regiunile Peninsulei Italice, de la Alpi pâna la extremitatile de sud ale peninsulei : Istria, Liguria, Venetia, Umbria, Etruria, teritoiul sabinilor, Latiu, Campania, Apulia, Iapygia, Lucania, Brutiu si insulele Corsica, Sardinia si Sicilia.
Aceste populatii care fundamenteaza cea dintâi viata politica, sociala, si religioasa a Peninsulei Italice, unele mai razboinice si mai faimoase, altele mai pasnice si muncitoare, precum si ” aborigenii” , ligurii, istrii, venetii, umbrii, tursenii (etruscii), sabinii, latinii, ramnii, oenotrii, peucetii, iapygii, siculii, sicanii, apartiuneau, dupa cele mai vechi traditii grecesti si romane, marelui neam pelasg. ( Nicolae Densusianu” Dacia Preistorica”).
PELASGII ÎN GALIA
Înaintede a se face cunoscuti celtii în Europa, întreg teritoriul Galiei era locuit de numeroase triburi, având aceeasi limba, legi, moravuri, credinte si erau de neam pelasg.
În Galia meridionala, între Alpi si Marea Mediterana, Pirinei, Oceanul Atlantic si Loire, locuiau aceste triburi.
Alte triburi ligure au trecut, în timpuri preistorice,din Alpi, spre câmpiile Galiei, extinzând dominatia lor, în epoca anteceltica, peste întreg teritoriul Galiei.(Arbois de Jubainville, mare istoric francez, ” Apres les Iberes, avant les celtes, ils ( les Lygures) ont domine dans le pays, qu’on plus tard appelle Gaule” ; ” Les premieres habitants”. I.p.382.).
La Eratostene (sec.III î.H.), întreaga Peninsula Iberica poarta numele de ”Liguria”, iar Marea Mediterana, în partile de sud ale Galiei, era numita la autorii greci ” Liytihon pelayos”( Strabon, Cart. II.4.4. ; 5.19 ; La Ptolemeau Cart. III.1.), iar la autorii romani ” Ligusticum mare”.  (Columellae R.R. Cart VIII.2. ; Pliniu Cart. II 46.4.). Loire se numea Liger (râul ligurilor). Aquitania, provincia cea mai însemnata a Galiei, întinsa de la Liger pâna la Pirinei, se numea la început Aremorica ( Pliniu IV.31.1.) ”Aquitania Aremorica antea dicta”.; La Iulius Caesar – ” Armorica” ( Bell. Gall. ” Cart. VII.75.).Ligurii erau mentionati în legile longobarzilor ca ” arimani”.
Pâna târziu în Evul mediu, în partile meridionale ale Galiei se vorbea” lingua romana” – cu o vechime îndepartata. În Evul Mediu, pe teritoriul meridional al Galiei se vorbea limba rustica – prisca- vulgara romana (mult mai veche decât romana – latina clasica) si se numea ” Langue d’ Oc”.
Unul dintre triburile ligure care trecusera din Galia peste Pirinei, apare în iscriptiile romane ale Hispaniei cu numele de ”longeidoci” ( longei daci) populatie cândva foarte extinsa în Galia meridionala, mai ales în regiunile locuite de ” volci”, si care a dat numele teritoriului ” Langue d’Oc”.
Unul dintre triburile care ocupau teritoriul Aquitaniei (vechea Aremorica) se numea ”datii”(dacii).
A se vedea pe harta lui Ptolemeu C1., DACIA, mentionata cu majuscule si DATIA ( singura denumire în afara de EUROPA scrisa cu majuscule. (Pliniu, Cart. IV.109) Ptolemeu C1. ”Graphia” I.206).
In epoca anteceltica, pe întreg teritoriul Galiei se vorbea aceeasi limba latina rustica ( prisca). În partile de nord ale Galiei, însa, în urma contactului cu celtii si germanicii, care îsi realizasera dialectele lor, au aparut mai multe dialecte.
În apropiere de ” datii”, în partile sudice, spre Toulouse, exista asezarea ”Sarmati” (Tabula Peutingeriana, Segm.II.1.2.).
O   alta  grupa de daci, numiti de geografii greci ”deciates” sau ”deciani”,locuiau lânga Alpi maritimi. Deciatii formau un trib razboinic si iubitor de liberate.
Ei au angajat primele lupte cu romanii în Galia si Pliniu cel Batrân îi numara printre cele mai faimoase popoare ligurice.( Pliniu, Cart. III.7.1.).
Pe lânga coastele Mediteranei, pâna la Pirinei, locuiau ” Volcae Arecomicii”   (Volcae Aremorici).
Romanii, pâna în timpul lui Augustus, numeau coastele meridionale ale Galiei  ” Provincia romana”. Volcii aremorici se bucurau de autonomie, chiar si în timpul dominatiei romane. Se administrau singuri, dupa legi proprii, nesupusi guvernarii romane a provinciei. Strabon, Cart. IV.6.4.).
Tot din perioada anteceltica existau denumirile topogafice: Ardelay, Arlelles, Ardelu, Ardeuil, Ardillats, Ardilleux, Ardillieres purtate pâna astazi de unele comune de pe teritoriul meridional al Frantei. ( Junin, ” Dict.d.communes de France”, 1851.p.19), O comuna cu numele ”Ardauli” se afla si în Sardinia. (pr. Cagliari = Oristono).
În partile de apus ale Alpilor, se exploatau minele pe teritoriul Galliei meridionale, unul din cele mai importante centre miniere fiind ” Rhoda” (denumire de origine pelasga), de la care deriva numele Rhodanului (Ronului). În apropiere era localitatea ”Boxs” (ani)= carbunari, rom. bocsa=carbunarie) (C.I.L.vol.XII.nr.1783).
O alta localitate, mai la sud, aparea în geografiile vechi ca ”Taruscon” (Tarascon) ( Strabon, Cart.IV.1.12.). In aceeasi regiune muntoasa a Alpilor, lânga ” deciati”, traia tribul ” albioeci” (Strabon, Cart.IV.6.4.), iar dincolo de Rhon, lânga  ” Volcae Arecomici”, erau ”helvii”.
În regiunile metalifere cele mai bogate din Ardeal ( România) exista localitatile : Ruda, Rodna ( cu mine celebre de argint, numite în Evul Mediu ” Rhodana”, Bocsa, Bocsani, Trascau, Albac, Ilva Mare (lânga Rodna).
Legate de limba aremorica-pelasga, erau si localitatile : Alba, Boxsani, Piscenae, Raurica, Rhoda, Ursulae, Vadum Sabatium (în rom. Vadul Sapat), Vesuna ; fluviile : Arauris, Argenteus amnis, Varus ; muntii : Albia ( Strabon, Cart. IV,6.1.) Gaura (”Itin. Hierosol. ” p. 555), Mancelus (Muncel), Matrona, Stura (Plinius, Cart.III.204), Vesulus ( muntele din care izvoreste râul Pad (Po). (Plinius, Cart.III.20.3.).
Un trib din Aquitania, stabilit lânga râul Oltis (azi Lot), apare cu numele de ”cocosates”. Omonime, pe teritoriul locuit de români : Alba, Bocsani, Pesteana, Ruda, Ursoaie, Gaura, Muncel, Stura, Cocosati si Vesul. Arauris este acelasi cuvânt cu românescul Râuri.
Vechile populatii ale Galliei spuneau ”marga” pamântului calcaros si lutos (Pliniu, Cart. XVII.4.1), folosit la îngrasarea araturilor, acelasi cuvânt fiind folosit si de români. Pentru legume, în Gallia aveau cuvântul ”legumina”-”legaria”(Varo R.R.Cart.I.32.).
Pe o inscriptie descoperita pe teritoriul volcilor arecomici, scrisa cu litere pelasge, apare cuvântul ”dede” = dedit (dedicat) (Monin, ” Monuments d’ancienns idiomes gaulois”, Paris, 1861.p.17). Toate aceste cuvinte apartin aceluiasi dialect arhaic, pe care-l mai vorbeste si astazi (cu unele transformari), poporul român de la Carpati.
În concluzie, originea geografica a celor mai multor triburi de pe teritoriul Galiei meridionale (Franta), provine de la muntii si sesurile Daciei vechi.
PENINSULA IBERICA
Înainte de ” liguri ”, alt trib pelasg important locuia pe teritoriul Galiei meridionale, începând de la Rhon ti pâna la Pirinei, ” Iberii ” .
Intervenind invazia celtilor, o parte dintre ligurii de la Alpi si de la Rhon, împinsi de celti, ocupa locurile iberilor din Gallia meridionala si îi alunga pe acestia dincolo de Pirinei, în Peninsula Iberica. Iberii din partile de apus ale Europei formau si acelasi popor cu iberii de lânga Caucazul asiatic. (Apolodor fragm.123 si 161) dupa el, iberii de lânga Caucaz ar fi fost un popor emigrat din Iberia, de la Pirinei.(cf. Varro, la Plinius, Cart.III.3.3).
Despre iberii de la Caucaz, Tacitus scrie în ” Analele” sale : ” Iberii si albanii (din partile de rasarit ale Marii Negre), locuiesc tinuturi muntoase si s-au obisnuit cu greutatile si cu suferintele. Ambele ramuri erau pelasge. Si vechile genealogii etnice considerau pe iberii de apus drept frati buni  cu locuitorii primi ai Italiei. (Isidor, ”Orig.”Cart.IX.2. ; 26-29: ”Filii igitur Iahpet…Iuvan a quo Iones…Tubala quo Iberi qui et Hispani; licet quidam ex eo et Italas suspicentur. ”
În timpurile romane, numele iberilor din Peninsula Iberica disparusera aproape total.
Când legiunile romane patrund pentru prima oara pe pamântul Hispaniei, aceasta era ocupata de populatii de pastori, agricultori si mineri din vechea familie a pelasgilor iberici.
Noi serii de migratii erau formate din triburile si gintile : Albocenses, Ambirodaci, Ablaidaci, Avlaidaci, Arevaci, Argeli, Aurienses, Barbarium, Berones, Bibali, Bursaonenses, Calnici, Comanesciqi, Cosetani, Dagences, Deciani, Ergavicenses, Gruii, Ilergetes, Ilaraugatae, Ossigi, Indigetes,Lacetani, (Letani), Longeidaci, Lunarii, Peleondones, Orientes (Aurienses), Turdetani, Turduli, Tarragonenses, Vaccaei, Vascones, Virvesci, si Vloqi (Vlachi-Vlohi -Valahi).
Între toate aceste triburi, cei mai importanti, ca numar si stare sociala, erau turdetanii. Erau stabiliti în partile meridionale ale Peninsulei Iberice, în regiunile de astazi ale Sevilliei si Granadei. Turdetanii se ocupau mai ales cu exploatarea minelor de aur, de argint, de fier si de staniu. (Strabon, Cart.III.2.3.) si formau acelasi popor cu turdulii-” Turdulii veters” din Lusitania (Portugalia) ( Plinius, Cart.IV.35.1).
Turdetanii, spune Strabon, sunt cei mai învatati dintre toti hispanii. Ei se folosesc de gramatica : au o descriere a traditiilor proprii, istorice; au poeme si legi scrise în versuri vechi, dupa cum spun ei, de 6000 de ani (Strabon Cart.III 1.6). Dupa nume, moravuri, ocupatii si particularitatile idiomului lor, turdetanii se dovedesc a fi din rasaritul Europei, de la Carpati. (În cazul în care erau urmasi directi ai supravietuitorilor Atlantidei, s-au refugiat în timpul glaciatiei Wurm, în  Spatiul Carpatic. M.AL.Orescu). Urme ale vechilor lor locuinte si ecouri ale numelui lor se afla si astazi în Transilvania si Ungaria (pe atunci Pannonia dacica).
Turda (ungureste Torda) este unul dintre cele mai vechi orase ale Transilvaniei. (În jurul Turdei s-au gasit obiecte din epoca de piatra.
Situata lânga poalele muntilor auriferi ai Transilvaniei si pe malurile râului Arges (Aureus), Turda a fost timp de trei secole( XIV-XVII) capitala legislativa a Transilvaniei”, desigur pe baza unei vechi traditii istorice. Turdetanii se mai numeau ” turdi” si ”turtulani” (St. Byzantinul ”Toirditania”.
În Peninsula Iberica exista si o regiune numita ” Turta”.(Turtam regionem dicit Cato apud Charisium”, 2.p.190 (Mullerus, ” Ptolomaei ” Geogr, ”I.107).
De aceleasi origini se leaga si numele altor localitati carpatice. Doua sate de pe valea Muresului se numesc ”Turdas”, unul lânga Orastie si altul aproape de Aiud, Orastie fiind una dintre cele mai importante asezari neolitice din Transilvania. (Goos, ”Chronikd.arch. Funde Siebenburgens ”p. 56-59).
Un al treilea sat ”Turda” se afla pe Valea Somesului, în nordul Transilvaniei. Alte trei sate cu numele ” Turda” sunt în comitatele Bihor, Beches si Zapolti. Alt sat ”Tordat” (comuna Iaurin), ” Tordacs” (comuna Alba Regala), ”Turdanisch”(Carintia), toate indicând directiile migratiilor turzilor ( turdetanilor) peste Pannonia, catre Alpi si Pirinei. Patronimul ”Turda” este raspândit pe Valea Ariesului (Transilvania).
În nordul Peninsulei Iberice, cele mai celebre mine figurau, în epoca romana, sub numele de ” Metalla Alboc” (ensia), în Transilvania(comuna Albac) cu locuitori mineri la mine de aur. Din aceste locuri izvoreste râul Aries.
Între populatiile hispanice locuitoare la poalele Pirineilor, cei mai vigurosi, iubitori de libertate si mai bine organizati sub aspect militar erau ”pelendones”. (Pliniu Cart.III.4.10 ; Ptolemeau Cart. II.6.53. si 55). Erau stabiliti lânga izvoarele râului Darius (Duero) si au purtat lupte contra romanilor, împreuna cu vecinii lor,  ” arevacii”. Numantia, centrul puternic de aparare, a fost distrus de romani în anul 133 î.H.
Peledonii din Peninsula Iberica erau acelasi popor cu ”peledonii” Daciei. (Tabula Peutingeriana Segm. VII.4.). Localitatea Pelendona este mentionata în Tabula Peutingeriana, localitate aflata în Dacia Malvensis, pe drumul spre Amuria (Gura Motrului), catre Romula (Resca).
În apropierea peledonilor hispanici se afla orasul ”Uxama”, mentionat de inscriptiile romane, vechii lui locuitori fiind originari din rasaritul Europei, de pe teritoriul Sarmatilor. Uxama era un oras înconjurat cu ziduri sarmatice, iar locuitorii lui aveau obiceiuri sarmate. (Silii Italici, ”Pun. ”Cart. III.v.384 si urm.  ”Sarmaticos adtollens Uxama muros”, ” Uxama Argelae” (Ptolemeu Cart.II.c.6.55).
Pe o incriptie latina din Lusitania se mentioneaza o femeie”Cornelia”…Uxame (n) sis Argelorum” (din Uxama Argelae). (C.I.L. voII.nr.4306.).
Uxamenii îl venerau pe Hercules (C.I.L.vol. Iip.387). Wolff, în articolul ” Die Landesnamen Siebenburgens” spune :  ” Das rumanische Ardial-Ardeal ist der uralte Lansname Dakiens…und das magyarische ”Erdel” ist eine blosse Nachbildung des Ardeal”. (Koresp.-Blatt.d.hereines f.sieb. Landeskunde,X.50.).
Acesti locuitori din Uxama aveau numele personale cu terminatia ”o” : Arraedo, Atto, Crastuno, Dacilico, Eburaneo, Magulio, Ranto, Urcico, numiri de ginti sau triburi date catunelor : Calnici, Coronici, Coronesti, Comenesciqi. (C.I.L.vol II, p. 387). Pe teritoriul apusean al Tarii Românesti, nume de catune si comune : Câlnic, Cornesti, Corobesti, Comanesti, satul Erghevita, omonim cu Ercavia ( Ergavicenses, Ergevicenses din Tarraconia C.I.L.vol. Iip.387).
Triburile hispanice emigrasera de pe teritoriul Olteniei de astazi.
În afara de Numantia, renumita capitala a pelendonilor în Hispania Tarragonense, era si  ”Sagunt”, pe tarmul M. Mediterane, locuitorii având traditia ca strabunii lor au emigrat în timpuri îndepartate, din rasaritul Europei, din ”Ardea” din nordul Istrului (Dunarea), de care aminteste în istoria lui si Alexandru cel Mare. (Strabon Cart.VIII.5.9.) : aceeasi Ardea din care îsi trageau originea locuitorii din Uxana Argelae (Argelum) –Uxena – Uxana.
Ausonii (osenii maramureseni), ”Ausonia Saguntus”, la Titus (XXI.7.14.), ca si ausonii din Apulia (Italia) al caror stramos era Atlas (reprezentat ca sustinând globul pamântesc, pe un vas din Apulia si pe o oglida etrusca de la Vulci. (Daremberg ” Dic.d.ant.v.Atlas”).
(Aceasta metafora cu Atlas vrea sa spuna ca acest erou învatat detinea cunoasterea lumii; tot o metafora reprezinta si lupoaica etrusca, initial fara cei doi gemeni, Romulus si Remus, apoi acestia fiind adaugati la romani, care stiau prea bine ca ”mama-obârstie” era lupoaica- lupul daco – getic, din care au descins celelalte popoare pelasgo-latine si Eturia si Roma.) (M.AL.Orescu).
Triburile liguro-dace trecusera prin regiunile Alpilor si ale Galiei meridionale, în Peninsula Iberica. ”Longeidocii” din Peninsula Iberica apartineau populatiei numeroase a volcilor din Galia meridionala (volci-volhi-vlahi), unde denumirea geografica de Languedocia – Langue-d’oc este cunoscuta, numindu-se Languedocia pâna în Evul Mediu.
Couneidoqii au denumit muntele Caunus din regiune pelendonilor ; arronidaccii erau tot daci-arimi.(C.I.L. vol. II. Nr.2697).
Este clar ca pe teritoriul Peninsulei Iberice exista o veche populatie de origine daco-getica si illirica (înruditi), fapt dovedit de orasul ” Deciana”, la poalele Pirineilor; patronimele: Decianus, Davus, Docius, din inscriptiile hispane si tribul ” dagences” (dagenses), ”dagae” fiind numele dacilor orientali de pe Tabula Peutingeriana.
În poemul epic german ” Rabenschlacht”, este mentionat Tubal, stramosul legendar al populatiilor prime hispanice, sub numele de ” Tibalt von Siebenburgen (Transilvania). (Grimm, ”D.Heldensage”, 104, 212).
Aceeasi provenienta si origine geografica aveau triburile ” iler-getes” (ilarangatae). (Plinius si Titus – ” Ilergetes” la Strabon si Ptolemeu – ” Ilergetae” ; la Hecateu ” Ilaraugatae” fram.15) si ”misgetes”.
Doua orase din Peninsula Iberica, unul din Baetica, altul din Tarraconia, aveau numele” Iluro”. Al treilea oras ”Iluro”, era dincolo de Pirinei, în Aquitania, cu o populatie din Illyria – ” Ilercaones”( la Titus), ” Hercaonenses” (la Caesar), Illurgavonenses : Caunii, (la geografii greci). Chaones erau în vechime unul din principalele popoare. Ilercaonii, un trib emigrat, de illirocaoni si în apropiere de ei, Muntele Caunus, din care izvora râul Durius. Înruditii cu caonii erau ” couneidogii” (caunodacii).
O moneda ”barbara” din regiunile inferioare ale Dunarii a purtat inscriptia ” COVNV”, o alta ” COVNVS”. (Arhiv.d.Ver.f. sieben Landskunde”, H.F.XIV.85).
De la Dunarea de Jos (de la cataracte la varsare) erau si ”indigetes” (sindi-getae) si misgetes (myso-getae);  Illergetii si indigetii erau vecini, sub si poalele Pirineilor, ca nationalitate omogena. În luptele lor cu romanii, au avut aceeasi istorie si soarta. Orasul principal al indigenilor se numea Deciana. ( Ptolemeau Cart.II,6,72); Ravennas ”Deciana” si ”Diciana”).
Si Tarranconi, tarraconenses, tarcani proveniti din Carpati. Sate cu numele ”Tarkanz” ( Tarcaia), în comitatele : Bihor, Heves, Zemplion, Borsod si dincolo de Dunare, si în comitatele : Iaurin si Tolna. (Lipszkz ”Re,.loc. Hungarie” p.672).
A mai existat o alta ginta pelasga, în Hispania, numita” Vloqi = Vlaci.
Pe o inscriptie de mormânt din Tarraconia, descoperita în apropiere de Madrid, este mentionat un ” Britto”, fiul lui Daticus, din ginta vlaquilor. (C.I.L.vol II.nr.6311).
Acestia erau populatii pelasge, stabilite si în Elada, Thracia, Illyria, Scythia. Populatiile razboinice din nordul Peninsulei aveau obiceiuri comune cu cele ale galilor, scythilor si thracilor. ( Strabon ” Geografia” Cart. III.4.17).
Un promontoriu al Hispaniei de nord se numea, în geografie veche, ” Scythicum”(Mela, Orb. Descr. Cart.III.1.).
”Concanii”, care formau în Cantabria un trib independent, erau massageti (scythi) (Silius Ital. 1..III.v.360-61.) Cantabrii foloseau fluierului pastoral si trâmbita, la hotare, pana noaptea, târziu (Strabon, Cart.III.3.7.). ”Callacii” din apusul Pirineilor, aveau  jocuri cu strigaturi în versuri, petreceri sociale (Sillius Ital. Cart. III.v. 345 si urm). Femeile hispane purtau haine brodate cu flori si valuri pe cap (marame) (Strabon Cart. III.3.7. ; 4.17.).
Vechile populatii hispanice aveau aceeasi limba latina-vulgara-prisca (batrâna), ulterior corupta de cuvinte celtice, grecesti si microasiatice. Limba turdetanilor, în timpul lui Strabon (sec.I.î.H) era aproape o latina italica. (Strabon ”Geogr.Cart . III.2.15.).”
Tacitus mentioneza în”Analele istoriei” ca în timpul lui Tiberiu,  un taran din Tarraconis (tara conilor) vorbise în fata tribunalului roman, în limba parintilor sai ” Sermone patrio”..
Titus relateaza doua covorbiri avute în anul 209 î.H., de catre Scipio Africanul, în Hispania : una, cu sotia lui Mandonius, un frate al regelui ilergetilor si alta, cu un principe celtibar, Allucius, a carui logodnica, de o frumusete extraordinara, a fost adusa la Scipio. Titus Cart.XXXVI.c.49-50), conversatii purtate fara interpret.
La triburile hispanice existau localitatile : Alba, Argenteola, Arsa, Arsi, Baniana, Banienses, Blanda, Blandae, Ceresus, Ceret, Lancia Plumbarii, Plumbaria, ins. Rhoda (Rhoda), Turbula, Urson, Ursoane,Vesperies ; muntii Argenteus mons, Cuncus promont. (Plinius Cart.IV.35.4 ; Strabon Cart .III.1.4), Lunarium promont fluvii : Alba, Florius, Pisoraca ( C.I.L.vol.II nr. 4883).
Terminologia metalurgica a triburilor hispanice,  reflectata în nume de asezari :  Argentcola, Argenteus mons (munte), Baniana( în Turdetania), Banienses (în Lusitania) ( tit.nr.760), (Bania, la românii din Transilvania (banie, baie), locul unde se extrag metalele. În Lusitania era si râul Baenis ( Srabon III.3-4). Alta asezare a Hispaniei, Baenae avea denumirea de Valebanae ti pe teritoriul Galliei (Ausonii din Transilvania (osenii), primii asezati si în Peninsula Italica).
Denumirea ” alutatium” semnifica ” aur aflat pe suprafata pamântului”(adus de aluviuni”. (Plinius XXXIII.21.) (aurum inventum) : ”aleutia” – minele în care se folosea apa pentru spalarea si alegerea aurului din substante de alta natura : aceleasi cuvinte au existat odata si în Dacia (Pliniu Cart. XXXIV.47.), ca dovada, numele Oltului – Alutus, în care odata se spala aurul cel mai bun ”balucem ” (balux s. baluca)- ” graunte mai mici de aur din nisipul râurilor” – rom. ”beuta”= pietricica alba, adusa de curentul apelor; ” palacras (palacra) ” bucati mai mari de aur masiv”.(Plinius Cart. XXXIII.c.21).
Un sanctuar dedicat ” Lunii luminatoare” (Strabon Cart.III.1.9.) al Dianei sau Luna, cu epitetul de” Lucifera”, la Cicero (N.D.III.17).Un sanctuar era dedicat de catre locuitorii din Hispania meridianala, numindu-se ” Lucem dubian” (duvian = divina( în dialect hispan.
Scrierea limbii hispanice a populatiilor din Tarrasconia (C.I.L.vol.II.nr. 4424, 4318) era aceeasi cu vechea scriere a Daciei, ale carei nume s-au pastrat pâna astazi la plutasii români de pe malurile Bistritei, si Dacia fiind mostenitoarea civilizatiei (si scrierii) atlante, descoperita de M.AL.Orescu în pestera Altamira-Spania.(2008).
În timpul lui Pliniu cel Batrân, 50 de orase ale Hispaniei aveau cetatenie romana – ” jus Latii antigui” sau  ”veteris”.( Pliniu Cart. III.3.1.) 4.1. ;IV.35.-5), iar în anul 75 d.H., împaratul Vespasian a acordat cetatenie romana întregii Hispanii. (Pliniu Cart.III.4.15).
Peninsula Iberica avea o populatie de origine latina (prisca), preexistenta cuceririi romane. În concluzie, pelasgii emigranti în mare parte de la Carpati, au fost cei care au readus civilizatia (atlanta) în Galia meridionala si în Hispania.
cs. dr. Michaela Al. Orescu

SCURTA ISTORIE MACEDO-ROMANA

Aproape toate civilizatiile lumii s-au dezvoltat in jurul unor importante fluvii: Civilizatia Egipteana pe valea Nilului Civilizatia Mesopotaniana pe valea Tigru-Eufrat Civilizatia Chineza pe valea Fluviului Galben Civilizatia Indiana pe Gange

Civilizatia Europeana va incepe in zona celui mai important fluviu European, Dunarea si sa se dezvolte in zona Carpato-Danubiano-Pontica - spatiu ce se confunda cu un imens site istoric, din pacate  foarte putin cerceta ,de unde foarte putine lucruru au iesit la iveala : Hamangia ,Cucuteni, Tartaria, Vinga, Cascioarele si bineinteles Sarmisegetusa ,Sfinxul din Bucegi

Este greu de stabilit in timp si in spatiu de unde pina unde au existat acesti Pellasgi, apoi Traci, Daci, apoi Geti, Sciti…dar daca-i citim cu atentie pe Homer, Herodot, pe Iordanes, Carolus Lundius, pe N. Densusanu, pe Marija Chimbutas, Gordon Childe sau N,Savescu putem spune ca aici  apare prima civilizatie Europeana, aici s-au inblinzit pentru prima data animalele, aici s-a aprins prntru prima data focul, aici este ceea ce specialistii au numit “Vechea Europa”.spatiu populat in antichitate in principal de Dacia si Macedonia Istorica

Pelasgii, au existat ca popor unic in spatiul European mai intii in Vechea Europa. Ei se vor inmulti si vor expanda pe la 5000 i.Cr. in toate directiile. La Pella se va forma un puternic centru Pelasgc care va deveni capitala Macedoniei.

Continuatorii pelasgilor in aceasta arie au fost Tracii care dupa Herodot traiau cam pe acest teritoriu de unde rezulta ca Dacii ocupau cea mai importanta arie, iar Macedonenii ocupau zona cea mai sudica a pelasgo-tracilor. Macedonenii si dardanii vor popula mai intii marea Tracica (Egee) iar apoi Anatolia si chiar partea estica a nordului Africii. Astfel Troya si Atena sint cetati pelasgo-tracice construite de dardani si macedoneni pe care grecii le vor cuceri venind ca navalitori.

Cind Herodot si Homer vorbeau de existenta macedonenilor in zona lor,  iata ce spunea Herodot “Ei  (Pelasgii) au o civilizatie mai veche decit cea Elena,dela care grecii au avut multe de invatat”, el vorbea  deja de o perioada tirzie a lor, caci macedonenii erau de mult acolo.                  

Venirea Grecilor  de fapt a Danaansi-lor pe la 1500 i.Cr. dinspre Egipt (dind crezare d-lui Brane Stefanoski, un bun cercetator al zonei balcanice), ei au venit urmare unui mare razboi civil datorita caruia o parte a populatiei a fost nevoita sa emigreze in Peloponez si Atica - ii vor impinge pe localnici mai la nord dar a trebuit sa si conlocuiasca cu traco- macedoneni.

Razboiul Troyan (sec. 12-13 i.Cr.) s-a dat intre traco-troyeni si Danaansii (noii veniti), fiecare dintre tabere fiind sustinuta de o parte din triburile locale. De atunci s-a format poporul grec ca un grup etnic separat.

Grecii au meritul lor in evolutia culturii si a artelor si prin faptul ca au scris mai mult.

Se pune intrebarea cum de s-a putut ca in citeva sute de ani (pe la 900 i.Cr. cind Homer a scris opera de valoare inestimabila) sa se ajunga la o scriere asa de evoluata.

Placutele dela Tartaria ( confirmate ca vechime) au dovedit existenta scrisului in aceste tinuturi cu cca. 1500 de ani inaintea scrierii cuneiforme sumeriene ,iar preluarea de catre greci si romani a zeitatilor si primelor legi dela pelasgo-traci este de acum dovedita de multi cercetatori.

Incepe sa devina sigura ca atit scrierea sumeriana si cea greaca care au aparut dintrodata ca scrieri evaluate,ca au fost luate sau aduse de undeva..! se pune intrebarea de unde..?  De fapt operele lui Homer au fost scrise in pelasgo-traca locala, adica limba veche a macedonenilor (sau a aromanilor de azi),(dindu-i crezare d-lui Br. Stefanoski).

In sec. IV i.Cr. s-a format regatul Macedonia  cu capitala la Pella primul stat organizat administrativ, politic si militar al Europei antice, de fapt o creatie a traco-macedonenilor.

Sub Filip II si Alexandru, macedonenii vor cuceri mai intii cetatile grecesti, isi vor asigura granitele de nord , vor recuceri cetatile tracice din Anatolia si apoi in mai putin de zece ani vor realiza un imperiu de cca. 8 milioane km.p. si vor distruge pentru totdeauna  Imperiul Persan.

Domnia lui Alexandru a fost scurta dar va lasa o dâra luminoasa in istorie precum o cometa pe cer, iar spiritual macedonean va continua sa domneasca  in Mesopotamia cca. 250 de ani prin dinastia generalului Seleucus, si in Egypt cca. 300 de ani, prin dinastia Ptolomeilor si Cleopatrelor care au domnit pina la venirea romanilor in anul 44 i.Cr

Mitologia greaca si romana sint mitologii de creatie proprie dar preluate si brodate pe mitologia traco-geto-daca.

Propovaduirea crestinismului in zona balcanica a fost facuta tot prin macedoneni   in sec.I al erei noastre prin Apostolul Pavel mai intii in Epir si Tesalia datorita existentei limbii traco-geto-dace si traducerii scripturilor crestine in aceasta limba.

Tracii au tradus scripturile in limba lor “nu li s-a tradus de altii” deci ei aveau o limba si scris.(a se vedea “Codexul Rohonczi” tradus de d-na Prof. V. Enachiuc)

Dacia a fost cucerita (14%) partial ultima la 106 si parasita prima la 272.d.Cr.

Analizind mai atent scrierile istorice vom constata ca de fapt statul roman devenise  imperiul roman de neam trac.

Nici un text latin antic nu mentioneaza preocuparea Romei de inlocuirea limbii popoarelor cucerite. Dovada sigura este Malta care a stat sub romani 1088 de ani ea este cea mai apropiata de Italia si nu s-a schimbat limba si nu a fost romanizata asa de puternic precum românii in 165 de ani si macedonenii in 400 de ani.  De ce ??  (este o intrebare pentru istorici si lingvisti).

Zona Carpato-Pontica, bulversata si secatuita de romani va ramine  slabita si nu va mai putea face fata navalirilor migratoare ce vor urma de cca. 1000 de ani.

Primii navalitori au fost Gotii, de fapt ei erau la granite nord-estica si erau formati din dacii –liberi si getii (gotii) care au amenintat continuu hotarul rasaritean al imperiului roman, urmare carui fapt romanii incepusera sa paraseasca Dacia inainte de 272.

Urmeaza celelalte navaliri. Hunii la 370, avarii si vandalii la 400, slavii la 600, maghiarii la 890 si altii, timp  in care Roma a fost distrusa de doua ori la 410 de Vizigoti si la 455 de Vandali.

Urmeaza mongolii in marea lor expansiune din sec.13 sub vestitul  Gingis-Khan, care va ocupa o buna parte din estul Europei. Si in fine, sa le zicem ultimii, otomanii sec. 14-15(Constatinopolul cade la 1453 sub Mehmet II). Ei vor sta peste macedoneni cca. 450 de ani si nu le vor schimba nici limba si nici religia,iar peste români nu prea au stat ci au venit numai cu incursiuni pentru luarea birurilor sau schimbarea domnitorilor.

Aromânii au o vorba “casa naoastâ-i muntili” si intradevar in timpul navalirilor, macedonenii in muntii Rodopi si Pind iar dacii in muntii Carpati si-au salvat fiinta, apoi vor repopula zonele ravasite de navalitori, ii vor asimila pe acei trecatori ramasi. Asa ca in acest amalgam de influiente culturale, traco-dacii sint cei care vor forma elementul de baza.

Nu pot accepta ideia ca acest mosaic de rase si nationalitati puteau produce  modificari importante in sufletul si singele traco-dacilor din zona carpato-balcanica

Macedonenii au fost oameni ai inaltimilor, ei au respirat intotdeauna libertatea.

Ei (dupa spusele Epicsopului Veniamin De Tudela  in sec 12) “ au fost vlahi nestapaniti de nimeni.”

Asa se  si explica faptul ca Suleiman Magnificul a fost nevoit sa acorde macedone-  nenilor autonomie locala in sec.16 iar ei au infiintat capitanatele cu armatoli ceace le-a  asigurat si mai bine pastrarea limbii, obiceiurilor si religiei. 

Neamul romanesc s-a format pe ambele maluri ale Dunarii unde a existat o unitate  etnica romaneasca despartita de fluviu care nu era un hotar ci o axa a românitatii (neam  romanesc pe care il putem asimila cu un ou cu doua galbenuse intr-un albus foarte diferit , slavo-otomano-grec)

Din pacate coditiile de existenta , viata de clan, setea de libertate a macedonenilor va cultiva tendinte individualiste cu manifestari anarhice, care vor impiedica vederi mai largi de formare a unui organ politic unitar, iar inteligenta si vrednicia lor va fi folosita  la izbinda altora.

O limba nu dispare pina nu-i dispar vorbitorii, asa ca limba traco-geto-daca nu adisparut, ea este latina vulgara, sau i se mai poate spune latina Dunareana, care va deveni prin evolutie si sinteza Italiana de azi in peninsula Italica, Spaniola de azi in Penin. Iberica, Franceza de azi in Galia si bineinteles Româna si Aromâna de azi din cadrul fostului Imperiu Roman de Rasarit unde a existat si rezistat un singur popor latin - poporul român.

Cu putina dificultate aromânii din Tesalia si Pind…etc, se pot intelege inca la vorba cu românii dela Nistru sau chiar dincolo si nu imperiului roman se datoreste acest fapt , caci romanii nu au calcat niciodata in Basarabia.Acest fapt are o singura explicatie si anume ca ei (dacii si macedonenii) au facut parte dintr-un sungur popor de neam traco-dac si au trait si traiesc pe un teritoriu care a fost Dacia-Mare. Ei sint singurii bastinasi ai acestor locuri, care nu au venit de nicaieri, ei au fost din totdeauna in vechea Europa, motiv pentru care ei nu au putut fi desradacinati de toate navalirile care au trecut peste ei.

Cea ce defineste un popor este in primul rind limba vorbita.

Iata un exemplu de numai citeva cuvinte din limba  pe care o vorbesc cei carora  li se spune “vorbitori de vlaha” in Grecia la Salonic, Tesalia, Pind, in Bulgaria, Albania, Serbia. (cuvinte scrise asa cum le pronunta armânii acolo la ei):

partile corpului uman      grade de rudenie         animale      diverse

    capú                                 mamâ                           câni              Dumnidza

    ochiú                                tati                                  aoie             terú  

    ureachi                            frati                                 birbecú       lunâ

    palmâ                              verú                                tapú            soari

    matî                                 cuscru                            caprâ          luni, martâ, ñercuri 

    gusi                                 cumnatú                        edú             dumânicâ

   coapsâ                             dziniri                            iapâ             ploai

   pulpâ                                nora                              calú             neauâ

   grumadzú                        soacrâ                          vacâ             brumâ

   mustatî                            nipotú                            vulpi            casú

   nari                                   niveastâ                        lupú            teapâ, aiú

Ce român, oriunde s-ar afla el nu intelege oricare di aceste cuvinte?

De altfel asa se si explica de ce un aromân din oricare din tarile din sudul Dunarii cind vine in Romania se integreaza cu usurinta la orce nivel de invatamant si in foarte scurt timp nu-l poti deosebi de ceilalti români.

Datorita fortei de caracter, constiinta aromânului este foarte puternica, de aceea el spune cu mîndrie cind se afla linga un alt vorbitor  “Io hiu armân”(eu sint aromân) adica nu sint nici grec  ,nici  sirb, nici turc, nici francez, dar si mai multa bucurie are cind se intilneste cu un român nord –dunarean caruia ii spune “S-o hiu armân”.
sursa-dacia.org                                                          

m  u  l  t  u  m  e  s  c
s-o hiu armân
D. Lascu