Maria Ciornei: „Bascii – pelasgi originari din Carpaţi“

Bascii sunt menționați în istorie ca fiind cocoțați pe Munții Pirinei, în principal. Sunt trăitori răspândiți în Spania, dar și în Franța, numele de basc fiind consemnat și în antichitatea ce vorbește de triburile străvechi ale vasconilor, descendenții primelor populații din Europa de Vest, în special cele din regiunea Cantabria.

Strabon și Pliniu consemnează triburile basce ca fiind vasconi și aquitani.

Dovezi incontestabile arată că aceste populații vorbeau o limbă asemănătoare cu basca. Unii istorici, precum și geograful grec, anticul amintit consideră că bascii  își trag numele din  acela  al vasconilor, pe care  îi  arată că  locuind la sud de Pirineii occidentali și la nord de râul Ebro, în Navarra și Aragonul de nord de astăzi.

În perioada antichității târzii, ca și în evul mediu timpuriu, acest nume a ajuns să fie folosit pentru întreaga populație vorbitoare de limbă bască de pe ambele părți ale Pirineilor.

Dar noi ne punem întrebarea; care este sensul originar al termenului de basc, ori vasc(on) de mai târziu?

După un ultim studiu al cercetătorilor de la Centrul de Investigații Cooperative în Bioștiințe, Europa se împarte în grupuri genetice iar unul dintre acestea e cel al bascilor, un grup genetic omogen clar distinct de restul europenilor de vest.

Cercetătoarea Naira Rodrighez-Ezpeleta, responsabila acestui studiu, declara: “este primul studiu realizat la o scară mare și include datele genetice individuale de la cetățenii basci, răspândiți atât pe teritoriul spaniol cât și pe cel francez”. (Wikipedia; Enciclopedia liberă, 29 iulie 2010-Bascii).

Încă există multe controverse în a stabili care este adevărul istoric privind existența populației basce. S-a spus despre aceasta că este o pupulație  străveche, care nu are nicio legătură cu vreo populație din Europa, doar cu  cei  din Asia Apropiată, cu georgienii, numiți în vechime și  iviri, de care se apropie avînd asemănări în limbă. Amintim în treacăt, urmând a reveni, că Dobrogea de nord era numită de scriitorii antici Caucas, iar munții Dobrogei – Munții Caucas.

Interesul pentru această populație, pentru originea ca și pentru limba ei, ne-a venit întrun mod firesc, având în vedere preocupările noastre de istorie preantică și antică a poporului dacoromân, prins în mai multe studii.

După demonstrarea faptului că dacii, numiți și valahi, în forme fonetice apropiate încă din vremea homerică, sunt descendenți direcți ai pelasgilor, a prezentării argumentelor valabile că “misterioșii” etrusci au pornit din aceeași zonă a Carpaților, cercetările noastre privind protodacii, sau pelasgii, originea lor, aria de locuire, ori limba acestora ne-au îndreptat și către basci, întrucât aceștia sunt considerați cea mai veche populație europeană, preindoeuropeană, a carei limbă, este unică și care a pus și pune încă multe întrebări privind originea ei, vechimea, si găsirea explicațiilor care să convingă, în privința continuitatii ei extraordinare și a rezistenței în fața pericolelor de-a lungul istoriei; avem în vedere în primul rând cauzele imposibilei ei asimilări de către numeroasele populații migratoare care au trecut peste ea, dar care nu au putut s-o miște din locurile ce le deține de milenii, și care nici nu și-a pierdut limba și tradițiile numeroae și foarte vii până azi.

Coborând adânc în istorie, găsim explicații ale mișcărilor unor populații străvechi, precum cea a bascilor,  spre patriile lor actuale din zona Carpatică, ”vom întâlni  perioada glaciațiunii a IV-a Wurm, încheiată în anii 9800 î.e.n. de topire a ghețarilor de la Polul Nord, și acelora de ocupau întreg teritoriu situat la nord de paralela 46.

Se știe acum că întrega Germanie e ocupată de morene aduse de ghețari din zona Penisulei Sandinave. Topirea ghețarilor s-a datorat încălzirii atmosferei terestre care a avut ca urmare inundarea tuturor ținuturilor de câmpie și dispariția populațiilor de aici. Au rămas doar oamenii din munți” (Paul Lazăr Toncilescu – Bascii – Congres Dacologie-Sarmisegetusa).

Bascii au plecat din spațiul daco-românilor, al pelasgilor arhaici, din același spațiu al Carpaților și nu au fost singurii. Ultimele cercetări interdisciplinare evidențiază extraordinara capacitate civilizatoare a populațiilor pelasgice cu centrul de origine în această regiune.

Avem în vedere faptul că de aici au plecat și sumerienii “Pregnantă este legenda sumeriană în care se spune că după potop regele “Șumpak a luat conducerea neamului din munți” (ibidem). Oamenii au coborât din munți, și pentru că au început a seca bălțile din vest, și pentru că s-au înmulțit ca număr și și-au organizat viața în noile condiții care permiteau și transhumanța, ce se impunea din cauza sporirii în turme, în primul rând.

De altfel, în timpuri diverse, au plecat de aici și dardanii, și troienii, și etruscii, și aheii și dorienii, triburi din Elada, care și azi au cuvinte romînești (muma, io), etc, ca și înaintașii occitanilor din S. Franței care vorbesc o limbă apropiată daco-românei (cloca, el e greu, el e gelos, io aug(d) etc).

Amintim și pe cei ce-și zic azi lituanieni, care au cuvântul daina, ce-l întâlnim și ca refren în cântecele maramureșenilor - daina, daina și daina,, asemenea și letonii, dar și geții din Panonia, (s-a descoperit o Getidavă, pe Vistula Mijlocie; amintim și de prezențe daco-romane arhaice, pelasge, în Panonia Ungară – s-a descoperit în 1976 cetatea dacă Buda, însemnând dava= cetate, în Buda, partea veche a Budapestei, aceeași cetate, numită tot Buda; amintim și de latinii, numiți, de poulațiile dacice carpatice de unde s-au desprins, letinii, și care în  jurul an 1300 î.e.n. sub conducerea lui Latinus au întemeiat Lațiumul, ce va deveni mai tîrziu nucleul orașului Roma.

Și în Georgia există o cetate numită Buda însemnând davă. Vom găsi și în România de azi localități cu numele de Buda, ori Budești, ori antroponime ca Budescu, adică cei înrudiți cu cei proveniți dintro cetate, numită Buda.

Nu insistăm asupra faptului că în vechii locuitori ai Germaniei vorbeau o limbă latină veche, și despre ei Suetonius scriitor din timpul împăratului roman Augustus spune că erau vorbitori de latină (n.n latina veche, ori pelasga, ori daca), și că în această limbă cuvântul germanus înseamnă “frate bun de mamă și tată”. Să ne mai mire că înșiși nemții numesc țara lor Deutschland, pronunția este doici-land, și de ce nu, în lumina celor afirmate mai sus, Daci-land?

Rămâne să medităm.

Ne întoarcem la populația “misterioasă” a bascilor, care se pare că au plecat, după unii în mil. al III-lea, î.e.n., după alții mult mai înainte – menționăm că înșiși bascii, conștienți de unicitatea lor ca populație străveche, spun că se găsesc pe pământurile ce le ocupă și azi, din preistorie, chiar avansează o cifră aproximativ de 45.ooo de ani. Ceea ce nu e departe de adevăr, luând seama că ei sunt o populație care are chiar în denumirea sa, ideea de neam, legat din timpuri răstrăvehi prin îrudire de sânge, dar și prin apartenența inițială la același spațiu. Că ei au cultivat în mod obsesiv și cu obstinație ideea superiorității lor, venită din transmiterea din generație în generație, a apartenenței la origine nobilă, a unor strămoși civilizatori, pelasgii, spre deosebire de populațiile nomade humanoide întâlnite pe noile lor teritorii, ne-o arată faptul că și astăzi sunt extreme de naționaliști, conservatori în tot ce ține de viața eskualadanilor, adică a bascilor. Numai astfel au putut rezista nenumăratelor vicisitudini ale timpurilor atât de îndepărtate, astfel au putut conserva o limbă ce, la o mai atentă studiere, va putea să ne conducă la concluzia că nu este nici pe departe imposibil de descifrat și de înțeles.

Vom merge, ca și în cazul limbii etrusce, pe ideea că atunci când se studiază limbile acesta arhaice va trebui să avem în vedere, nu limbile oficiale, literare standard de azi, din care se presupune ca s-ar trage cele dintâi, ci graiul arhaic, regional al latinei vulgare, totuna cu limjba pelasgă sau daco-română.

Luăm în considerație o realitate, și anume, că pronunția în graiuri este la o primă constatare, o pronuție care poate duce la concluzia că e vorba de o limbă străină. De altfel, aflăm de la un scriitor antic că, încă de pe atunci, elevii vorbitori de latină populară acasă, una și aceeași cu latina, dar și cu daca sau pelasga, erau corectați de profesorii lor.

Elevii trebuiau să spună nu oriclia (cât de aproape e de pronunția populară orechia, sau chiar orecia! în grai popular), ci auriculum, conform limbii latine clasice, o realitate artificial creată de învățații de atunci, care n-a avut priză la popor, dovadă că a și dispărut.

Studiul  urmărește a demonstra că bascii, ca si limba lor, sunt relicve vii ale protoistoricilor dacoromâni, pelasgi, din Carpați, priviți din unghiul unei populații civilizatoare dar și ale istoriei universale, care, studiate mai îndeaproapre, pot lamuri, sau, cel putin,  pot deschide  ferestre  spre luminarea unor timpuri, atât de vechi.

Una dintre dovezile multe ale rădăcinii lor pelasge sau valahe este și descoperirea unei cetăți pelasge în Țara Bascilor din Spania, numită Uxama, dar și adevărul că numele vechi al Spaniei și al Portugaliei este Iberia păstrat și în denumirea arhaică a Gruziei, Georgia de azi, din N. M-ților Caucaz, prelungire a Munților Caucas, aflați – cum se spunea în antichitate în N. Dobrogei.

Studiul urmarește incitarea celor pasionați, specialițti, sau nu în istorie veche, la a aborda acest subiect pornind de la unele argumente ce le vom prezenta, care să ateste că acești basci au pornit încă din vremuri imemorile din zona carpato-dunăreană.

Cercetarea noastră are în vedere și faptul că denumirea sub care sunt cunoscuți, aceea de basci, le-au dat-o celelate populații, cu care au venit în contact, ori neamurile apropiate din aria originară, înainte de desprinderea de aceasta.

Ei iși numesc pământul strămoșesc Euskal Herria, adica Țara Bascilor, limba pe care o vorbesc  este euskera, iar individul basc este un euskaladan, adica vorbitor de limba euskara, trăitori, în principal, în Munții Pirinei din  Spania și Franța.

Chiar și in timpurile recente, majoritarea viețuiesc izolat, în sate cu câteva case, în văile adânci dintre munți, iar ciobanii basci își duc turmele mari pe văile muților si viețuiesc în singuratate; mulți din ei chiar nu – și întemeiează o familie, tocmai pentru  că stau și  câte 7 luni în munți, cu oile.

O informație găsită în revista “Formula AS” nr. 637, octombrie 2004 ne-a atras atenția și ne-a determinat să ne oprim asupra bascilor.

Este consemnat faptul ca bascii sunt de milenii, în primul rând, oieri și că stâna lor poartă numele de olha” o coliba cu două odăi, una mică pentru ciobani, alta pentru făcutul brânzei.

Această colibă este pentru oierul, ce parcurge spatii largi, prin transhumanță, o construcție improvizată și ușoară, prioritară în orice loc ar poposi.

Din timpuri întunecate, această transhumanță n-a fost îngrădită, căci în preistorie și până tărziu nu erau granițe. Acești singuratrici oieri plecați cu turmele unde îi duceau ierburile grase, din munte în munte, se depărtau atât de mult de locul de baștină, încât mulți nu se mai întorceau. Acești solitari au pornit din Carpati în masă copactă, credem noi, și mai puțin în valuri succesive, cum s-a întâmplat cu etruscii de exemplu.

Afirmăm aceasta, luând în considerare extraordinara lor unitate și continuitate peste milenii, și mai ales faptul că această unitate este înscrisă în denumirea lor ca popor și azi. Dar având în vedere  numărul mare, menționat de unii cercetători, ai acestor locuitori ai Pirineilor, care și acum spun ca sunt “pe pământ de când lumea” și că în legendele lor se spune ca ei erau “înstăpâniți peste toată lumea”, că” sunt de un alt neam”, că demult au fost în număr mult mai mare-adevăr consemnat și de documentele scrise și în antichitate, mai ales dupa 200 de ani de la cucerirea romană, dar și în epocile medievale, vom încerca să pătrundem pe tărâmul adâncimilor încă nesondate ale timpului.

În timpuri străvechi, după ce anume populații, mai ales din zone muntoase, s-au înmulțit ca număr, indivizii au pornit în valuri succesive spre toate direcțiile; bascii-pelasgi carpatici au plecat spre est și sud – est, au alcătuit Iviria, Georgia de azi, ori s-au îndreptat spre vest, formând ceea ce va deveni misterioasa Țară a Bascilor din Penuinsula Iberică; avem în vedere migrarea unor populații din munți înspre câmpie, după glaciațiunea Wurm IV, spre o zona mai joasă.

Zona originară de roire a mai multor grupe de populații, și a bascilor, a fost cea a Carpaților. Această roire s-a facut în timp, și pe grupe de rudenii, așa cum de fapt trăiesc și azi; în ciuda timpurilor moderne, ei n-au avut niciodată un stat unitar. Unii, cum au fost etruscii, au coborât din zona Agatârsilor, a Tisei spre sud-est spre Grecia de azi, constituind și cetatea Troiei, altii au plecat mai târziu pe mare și s-au oprit în Etruria, formând mai apoi o civilizație înfloritoare.

Parte din aceștia s-au îndreptat și spre vest, pe uscat în urma animalelor, prin transhumanță. Noi credem că și bascii, mai înaintea etruscilor s-au desprins din marele trunchi pelasg.

Iată că, întorcându-ne la acele timpuri atât de adânc înfundate în necunoscut, dăm peste un cuvânt din fondul principal al limbii basce care va deschide căi spre înțelegerea, cu un pas mai mult, a originii bascilor, si anume olha.

Discutia pe marginea acestuia va putea lămuri unele din motivațiile originii lor carpatice.

Ca populație foarte veche, care a păstrat foarte vie din memoria ancestrală, amintirea stravechimii ei – unii dintre ei locuitori spun și acum că sunt pe aceste meleaguri înca din epoca primitivă – chiar de 45. 00 de ani, găsim aceasta realitate atât de evidentă și anume ol(a)ha, coliba ciobanului.

Niciun oier, venit pe un loc, indiferent cât de aproape sau departe, nu-și va construi întâi o cetate, trainică, ci un adăpost modest, numit de daco-romani stână. Faptul că bascii-și numesc stâna olha, ne îndreptățește a crede că e vorba de așezarea unor valahi-pelasgi pe aceste pământuri; e vorba de stâna valahului, sau a olahului; termenul are multe variante fonetice în timp și la diferite popoare.

Se știe că din antichitate și până în timpurile moderne valahilor, pelasgilor de fapt, li s-a spus când olosoi (Homer-Iliada) cea mai veche atestare, când volci, bolci (vezi și denumirile unor orașe etrusce Volci, Veii-Vulcii, Felathri, etc), când feaci, felahi, vlahi, volohi, olaczi, ori kara iflaczi, etc, în funcție de aparatul fonator și de urechea străinilor care îi denumesc.

Dar cum românii nu și-au spus valahi, ci întotdeauna români, celelate populații nomade, au păstrat în memorie originea locuitorilor sedentari, și denumirea lor de pelasgi sau valahi.

Acești  urmași ai valahilor daci, bascii pelasgi din Carpați, au venit și s-au intersectat, in timpurile de început, cu grupurile humanoide din Pirinei care le-au spus olahi (valahi), dupa cum iși denumeau ei coliba, stâna.

Valahii și-au denumit casa lor primară, stâna, de fapt casa primară a olahului – olaha. Si așa a rămas până azi.

Considerăm un argument valabil prezența acestui lexem în limba bascilor, căci e legat de existența bascilor, ca oieri în primul rând din străvechime, evidențiind și importanța casei pentru basci, care și azi are o semnificatie foarte interesantă, ce atestă că aceștia, considerau casa, inițial coliba, olha, un simbol al ființării lor ca valahi, ca neam pelasg fără întrerupere.

Pentru basci casa, în spiritual tradiției, înrădăcinate la începuturi, tocmai în scopul păstăarii unității și ființării lor, devine vie. Ea dă numele familiei, și nu invers.

Casa este moștenită de primul născut, și dacă se căsătorește cel ce se mută la casa celuilalt, acela ia automat numele casei, chiar dacă e o femeie moștenitoare, bărbatul va purta numele casei familiei femeii, ce va deveni stăpâna casei.

De altfel femeia la basci, ca și la etrusci, are un rol deosebit, și aici vedem apropieri ce se explică prin rădăcina lor comună pelasgo-carpatică, dar care indică și o extraordinară vechime a acestor popoare – cu trimiteri până în matriarhat.

Un argument în plus care arată că bascii se trag din Carpați îl găsim și întro monografie a satului Fundu Moldovei, unde este descrisă componența structurală a stânei românești, identică cu ol(a)ha bască (“O așezare din Ocolul Campulungului Bucovinean (Filon Lucău-Danilă și D. Rusu Ed. Fundației Culturale ”Alex. Bogza 2000 pag. 277), unde se scrie; ”compartimentarea stânei (a colibei) este axată pe prezența a două încăperi, încăperea centrală unde se face brânza și doarme ciobanul, si celariul în care se pastreaza brânza”, aidoma olhei basce.

Etnograful Tiberiu Moraru consideră “stâna ca fiind o forma inferioară de așezare omenească în care ciobanii, din cele mai vechi timpuri s-au retras departe în mijlocul naturii.” (ibidem). Aceleași ocupații, duc la aceleași obiceiuri, gesturi ori mentalitățe. Ciobanul basc este ca și cel român, trăitor în condiții aspre de munte, ca în spațiul de origine, aceleași necesități în construcția de bază a stânei, a olhei. Acest cuvânt este o atestare a termenului de valah încă din preistorie, dacă avem în vedere faptul că bascii constituie o populație preromană, preindoeuropeană. Singurătatea ca și timpul disponibil pentru meditare, a făcut din ciobanul basc, ca și din cel dacoromân, un om răbdător, visător cu ochii deschiși, plin de viață și de vorbe de duh, un om liber, din alt neam, care nu vrea să se ametece cu străinii. Acest lucru amintește de țăranii români, care nu acceptau, până nu demult, în veacul trecut, să se amestece cu străinii, chiar din alte sate; doinele de înstrăinare vorbesc despre aceaasta. Există consemnată încă din antichiotate o populație de munteni de la poalele Munților Gugu, Retezat, numiți gugani – gugulani, neam de urieși, care nici asăzi nu admit vreun amestec cu cei străini. Ca și dacoromânii, bascii răbdători privesc transhumanța ca pe ceva de care nu se pot lipsi, deși traiul este greu, ei spun  așa s-au pomenit din moși strămoși – Pierre Ibanez - tânăr cioban din  Basse – Navarre (Bascii – Al doilea spațiu mioritic-Bogdan Laupesu Formula AS nr 267- 2004,). Auzim pe ciobanii români parcă vorbind. Ca și cei români, bascii cred că nu pot trăi decât prin această îndeletnicire pe care o consideră sacră, “nu pot fără oi, nu pot fără munți”. Dacă îi ești pe plac vorbește cu tine ore în șir, dacă nu, atunci, nu vei primi nici o elementară informație privind numele primarlui, de exemplu.

Amintim de un vechi obicei comun cu al ciobanilor dacoromâni, acela al jurământului în fața unui copac, un stejar – la basci, sau sub un brad la români, care se prindeau frați de sânge, mai apoi de cruce.

Este consenmnat jurământul  sub un stejar al bascilor  ce se consideră primii în organizarea unei adunări democratice, acum 1000 de ani, când păstorii și fermierii au cerut regelui Spaniei să le recunoască drepturile, la Guernika.

Marea lor parte sunt burlaci – ca și ciobanul mioritic, și, ca și la noi cândva în vremuri vechi, ciobanul stă luni în singurătate, sau chiar ani plecând în zări îndepărtate, de multe ori în drumuri fără întoarcere, prin transhumnță.

În olha lui se găsesc aceleași obiecte dintotdeauna: „vatra de piatră, bărbânța, ceaunul de tuci, lavița îngustă, acoperită cu blănuri de oaie, o singură lingură” (ibidem).

Un alt argument care ne îndreptățește a considera că acești basci sunt pelasgi – valahi din Carpati, l-am găsit întro monografie a altui sat, tot de munte și tot din Bucovina; e vorba de satul Dorna-Candrenilor, întemeiat de locuitori veniți în deosebite timpuri din Ardeal, păstori în principal.

În această lucrare a satului Dorna-Candrenilor, tot sat de munte, am întâlnit întrun capitol privind cuvintele arhaice, vii și azi, unul care face parte din aria oieritului, și anume cuvântul basca insemnand “lana tunasă de pe oaie”.

Ce poate spune acest lucru, dacă nu faptul că inițial acești basci erau sigur oieri, deci transhumanți, iscusiți tunzatori de oi, dar și buni prelucrători ai lânei.

Urme ale existenței lor găsim și azi în niște hidronime ca și în toponime; în Munții Buzăului – există râul Basca din comuna Ghijdi, ca și alte  două râuri -Basca Mică ș Basca Mare din aceeași zonă, și satul Gura Bascii, aparținând localității Calvini și un altul, Lunca Bascii .

Pentru a susține titlul lucrării vom aduce și alte argumente, lingvistice, etnografice, folclorice. Amintim totuși de faptul că denumirea Țării Bascilor, în limba lor, Euskal Heria, se dovedește o sintagmă care ascunde în sine, chiar prin elementele lexicale componente, adevăruri ce trimit la pelasgi ori valahi, adică la daco-romanii de azi.

Țara Bascilor este numită, chiar de locuitorii ei, Eusk-Adi, pronunțat și Euzkadi.

Eusk= cei de un neam; +adi=adzi=de aci, de pe anume loc.

Alături de aceste toponime semnificative, găsim și antroponime ce duc cu gândul la răstrămoșii lor pelasgi-valahi.

Luăm la întâmplare câteva exemple de nume ale unor basci contemporani cu noi.

Un șef al guvernului basc poartă numele de Juan Jose Ibarretxe, care a fost și primul ministru numit la ei Lehendaksri.

Prezența grupurilor fonetice tx, și ksri este o constantă și se pronunță  ca în grai dialectal al limbiibii române lehendzari, adică cei legendari, cei  ce vin din trecut, ce țin de înaintași, mai exact, dacă descompunem cuvântul în elementele componente, vom găsi, spre surpriza noastră, termenii de lehent - o pronunție specifică pentru levent=levant, numirea pelasgă pentru Orient, și daks (-ri), adică, dacii din Orient, din Răsărit; în privința acestei terminații ri, presupunem că e vorba de un alt cuvânt latin vechi rivanus, și atunci consemnăm că în această numire generică, ce înseamnă conducător, și mai târziu, prim ministru, avem încifrată o stare de fapt, din străvechime transmisă, și anume că acest individ se trage din cei vechi, din înaintașii daci din Răsărit, stabiliți pe malul unui râu și că reprezintă o funcțiune primordială.

Dacă avem în vedere că bascii au și acum case vii, case construite cu fața la răsărit, ca la noi, în întâmpinarea soarelui,  simbol basc, al cărui cult de asemenea îl întâlnim și la dacoromâni – unde soarele se găsește pe porți, pe case, pe stâlpii de la intrare, ori pe grinzi – cu numele stăpânului basc sculptat deasupra intrării, care-și ia patronimul de la cel al casei, ceea ce arată că ei păstrează cu sfințenie toate tradițiile neschimbate de milenii, că locuințele lor poartă anul construirii lor care coboară până la 1500, nu ne mai întrebăm cum de ei își păstrează și asemenea nume arhaice.

Ei cred că „Izena duen guzia omen da” adică “ceea ce poartă un nume există”.

Dacă încercăm să descifrăm după sensul arhaic al acestor cuvinte, acest dicton, vom ajunge la  rezultatre ce vor surprinde:

Ize-na=Ite(uite) na=vezi

Duen==du(duce+en =în față, în evidență)

Om(en)=om (cel ce respiră, e viu),

Da=afirmația ce dă sens vidului; da este un cuvânt foarte mult folosit în bască, el însemnând și o afirmație, dar și o negație, în contexte diferite, de altfel acest adverb de afirmație întră deseori în cuvintele basce care întăresc ideea de neam de vechime, de unitate de exemplu: eskaladan, adică vorbitor de euskera, confirmând apartenența la neam, în acest caz traducerea, prin prisma limbii arhaice daco-române este, mot a mot, următoarea = Na, ( uite,) ceea ce e dus în față, scos în evidență, prin nume,  capătă viață, (precum om ) e viu.

Observăm și prezența acestei particule ba(r) în patronimele basce – Ibarretxe, sau Ioseba, Egbar.

Ioseba este alcătuit din  următoarele componente lexicale: ba=baba=ava în latina veche, populară se consemnează formele abioi, avioi, avus=tata=aici  însemnând cel ce se trage din batrînul strămoșul Jose (notă – și azi se mai spune în limbaj bisericesc unui călugăr spiritualizat, bătrîn, ce-are ucenici ava de exemplu ava Pimen, din Pateric).

Aceeași demonstrație se poate face și în cazul antroponimului  Egbar=eg-ba-r.

Interesantă poate fi și relevarea sensurilor termenilor constituienți ai antroponimului, lexem compus, Ibarretxe.

Ibarretxe=Iba-r retxe (tx se pronunță tdzce, ca în dialectul dacoromân în anume graiuri, iar numele ba are sensul  cuvântului, găsit și în latina populară ava=tata=bătrîn, strămoș, adică cel din neamul strămoșului Ioan. Nu ne surprinde faptul că ajungem la aceeași semnificație semantică.

Amintim un fapt, nu lipsit de importanță în demersul nostru și anume acela că forma arhaică a cuvântului moș, strămoș, adică bătrân, se găsește în numele unor personaje legendare; avem în vedere balada populară intitulată “Novac și Corbul”, în care personajele sunt, Gruia  Novacul (în traducere Novac înseamnă uriașul) și tatăl său, Baba Novac, adică Novac cel Bătrân,Tatăl.

Un alt antroponim basc, interesant este retxe

Retxe=retce=retce(a) rețea=neam=urmaș

În traducere vom spune-urmaș al bătrînului înaintașului; din același neam cu srămoșul Jose, sau Juan, sau Ioan.

Alte etimologii ale altor termeni basci credem vor fi revelatoare privind originea  carpato – dunăreană a acestora.

Euskal –Heria = Țara Bascilor

Euskunus = în limba pelasgă (latină populară  sau dacă)=escunus=escus are sensul  de neam cu, înrudit cu, devenit sufixul escu în română, ce indică aceast lucru – de la Ion – Ionescu

Heria= aria= suprafață de pământ unde se cultivă cerealele, sau în sens mai general un anume loc,

Deci Eusk-al-(H)eria se traduce = cei de un neam; al este articolul posesiv din daco-română ce exprimă această legătură de apartenență.

Heria arată pe cei  ce țin de un anume loc, deci cei înrudiți veniți din același loc; se putea traduce prin cei ce stau în același loc, dar n-ar fi avut sens – aceasta fiind o realitate vizibilă, mai ales că bascii, în timpurile străvechi, au ocupat toată sau aproape toată Peninsula Iberică.

Despre ei se spune că au o limbă arhaică, preindoeuropeană, ce nu se înrudește decât cu cea a georgienilor numiți și iviri, pentru că țara lor se mai numește și Iviria

Aceată asociere ne ajută în a înțelege care a fost drumul bascilor înspre locurile de azi. Am văzut ce înseamnă basci, și că stâna lor, prima și cea mai importanță consrtucție a oierilor, nomazi e olha, deci locuința valahă, a valahului, avem convingerea că au migrat în timpuri străveci, posibil să fi fost printre primele grupuri de populații ce s-au desprins din trunchiul mare pelasg, care s-au îndreptat, din motive presupuse; fie că s-au înmulțit ca număr, fie că au fost conduși de transhumanță sau au fost prinse în marea migrație a popoarelor din perioada războaielor homerice, sau mai înainte. Cert este că o parte, ca și tuscii (etruscii) carpatici, au roit spre vest în principal, dar și spre est, ori sud-est, precum ivirii, ce s-au oprit în Caucasul din Asia Mică.

Iviria

Eponimul Eskual Heria a dat numele de  Iviria

Esk=ist=(a)ist=aiști, cei de aproape, adică de un neam .

Esk, isk, în grai dacoromân se pronunță  ist de ex. Damaskina se pronunță Dama(s)știna, cu alte cuvinte vrem a spune că deși a trecut un timp ce” sparie gîndul”, vorba bătrânului cronicar, limba latină populară, sau pelasga ori daco- româna continuă să existe în timp.

Pentru a înțelege mai bine  sensul  acestui cuvânt esk, pronunțat ist - e vorba de pronunție arhaică – recurgem la antinomia isti(a)=aiști(a), adică cei de aici, cei apropiați, și prinurmare, cei de un neam, spre deosebire de aceia, cei de acolo, de mai departe, adicăă cei străini.

În concluzie vom spune că  întrevedem în forma actuală Iviria, un cuvânt ce are la bază formele amintite adică Ist-iria=cei de un neam+heria=aria= de pe același loc.

Transformarea grupului consonantic st(șt)  în  v (b)  =Istiria, Iviria, Iberia este rezultatul tendinței cerută de legea comodității în vorbire, care impune o pronunție cu cel mai mic efort expirator.

Numai în aparență avem de-a face cu denumiri diferite, căci e vorba de lexeme ce sunt de fapt purtătoare de sens identic.

Revenind la toponimul Iberia, înțelegem acum de ce întreaga peninsulă poartă acest nume. Pentru că iberii, sau ivirii, cu numele țării lor, în forma cea mai veche euskal heria, au păstrat-o și în denumirea fraților de sînge a bascilor. Ei au fost primii civilizatori ai peninsulei, abia peste foarte multă vreme au venit peste ei năvălitorii mauri, francezi sau spanioli etc.

Histria

Pentru a convinge că zona de origine de unde au emigrat bascii este cea a Carpaților, amintim aici și de altă populație migratoare ce s-a stabilit însă mult mai aproape de locurile de baștină, dar din aceași ramură. Avem în vedere pe histrieni. Ne vine ușor a arăta cine sunt aceștia după discuțiile anterioare.

Histria=Hist(e)ria=histi(a)=hiștia=(ha)iștia-aiștia-aceștia= adică cei de aproape,  cei înrudiți. (Sunetul h din toponimul Hist(e)ria este un sunet aspirat, existent și cu acest statut și azi în limba bască, dar și în dacoromână, exemplu se spune și halo! în pronunție regională, veche și actuală, dar și alo!; același lucru se poate spune și despre interjecția hei!, pronunțată și ei!

Avem în vedere aceeași opoziție între pronumele demonstrative, ce arată, indică distanța, acestia-iștia, față de aceia; cei de aici, apropiați adică cei înrudiți, față de  aceia, adică cei mai de departe, adică străini.

Cea de-a doua parte a eponimului Heria=e(a)ria, care înseamnă, conform DEX-ului anume suprafață pe care se cultivă cereale, dar și loc delimitat, spațiu, suprafașă de pământ, are aceeași structură și același înțeles ca și cea din lexemul compus Euskal-Heria din limba bască.

Nu putem considera că este vorba de oarecare loc, de vreme ce apare consemnat în însăși denumirea populației, deci vom face trimitere la nevoia de a menționa locul de baștină, adică iată, că am ajuns la ceea ce nu ne-am gândit că va apărea vreodată și anume unitatea de neam dintre basci și histrieni, care sunt recunoscuți ca vorbitori ai unuia din cele patru dialecte ale limbii daco-române.

Prin urmare dacă histrienii sunt dacoromâni, valahi și ei, adică pelasgi, este evident că bascii sunt o ramură pornită din același trunchi, pelasg, sau valah, cu centrul de iradiere în Carpați.

Etxa (casa)

Una din cele mai comune rădăcini din patronimele basce este etxa (casă)  pronunțat edtcea.

Dacă voim a afla ce însemnă acest cuvânt, mergem din nou la dacaromână vorbită, și vom găsi că e vorba de etdcea, pronunțat icea, în română însemnând aicea, adică casa care este și rămîne aicea, de aicea, adică, mereu  neschimbată ca loc, ca importanță.

Vom întâlni etxaberria = casă nouă, adică în dacoromână de aicea (de itcea= de aicea),  care rămâne pe locul acesta, pe locul acesta, veșnic,

sau etxazarra=casa veche, în limba dacoromână însemnând de aicea(itxa-itcea pronunțat) de  pe acest loc, și zarra=zare, depărtat, sinonim cu vechi, de demult,

ca și etxaguren = colț intim de casă, adică în dacoromână - etxa= aicea, de aicea, care rămîne  aici, și

gure = al nostru,  cu sens de  loc unde poți vorbi, da drumul la gură,  loc al tău, discret, unde poți să vorbești fără să te ferești.

Toate aceste exemple, deși greu de urmărit, arată cu asupra de măsură, că limba bascilor, atât de greu de descifrat, cum spun toți cercetătorii, are originea în modul cel mai evident demonstrat, în limba dacoromână, sau pelagă.

Alte argumente pentrut a demonstra că bascii sunt pelasgi (valahi) cu originea în Carpați.

Ne vom opri  la un alt cuvânt foarte des folosit în limba bască, deja amintit și cu o arie semantică cuprinzătoare, ceea ce explică foarte deasa lui folosire și că acesta exprimă aceeași idee de unitate și continuitate ca și denumirea însăși a bascilor despre care am vorbit.

E vorba despre cuvântul gure, ceea ce, stricto senso, înseamnă al nostru, a noastră, dar și poporul nostru, și casa noastră, satul nostru, chiar și bucatele noastre, supele noastre, sosurile noastre, adică tot ceea ce-i individualizează pe basci de alții, sub semnul  subînțeles, al unei  superiorități spirituale, care sunt și azi simțiți ca foarte diferiți de ei, ce se consideră, aparte, întrun fel anume, ceea ce i-a făcut să și reziste atâtea milenii, fără a fi asimilați ori dispersați.

Acesta este cel mai important cuvânt din eukera. El reprezintă fundamentul spiritului bascilor, exprimând sentimentul apartenenței la un grup. Înseamnă și națiune, și rațiunea pentru care au rămas o nație, fără țară,  privați chiar de  legile proprii.

Alt cuvânt basc gula, cu varianta rotacizată gura; rotacismul este fenomen foarte cunoscut în latina vulgară sau pelasgă – s-a păstrat doar în dacoromână și iată și în bască.

În latină nu s-a păstrat forma gură din gula, numai în pelasgă, în dacoromână este această formă. Latinii spun la gură-orațio, oraționis.

În limba bască această noțiune se confundă cu noțiunea de limbă, plecând de la gura, organul vorbirii, înseamnă limba vorbită de basci. Această limbă vorbită a devenit suportul constructiv aparteneței la o națiune, la un popor și în același timp, conștientizarea că, dacă o pierd, se pierd ca popor.

„Limba lor cu ks și xs” (n.n. care se pronunță ca un ce, mai exact un dzce) pe care nimeni altcineva n-o înțelege, dând nume caselor și orientându-se după soare răsare, pe un tărâm al legendelor, supraviețuind grație a cea ce Juan San Martin numea ”euskaladun bizi nahia”, adică “voința de a trăi ca basc.” (Cuvinte basce-extras din “Istoria lumii, după basci de Mark Kurlansky, Ed. Random House, traducere și adaptare de Georgiana Macarie, pentru Alter Media).

Tentăm a vedea această afirmație prin prisma limbii pelasge, adică a dacoromânei și vom ajunge la următoarele asocieri:

Eskunus= cei de un neam

al/dun= al celor uniți, adunați,

bizi=  viți-pronunție dialectală=vi(e)ți,

nahia=na-hia=ahia, așia, acia, aici(e)a; în română în grai, a hi= a fi =, a exista =a ființa.

În concluzie putem traduce în limba pelasgă, dacă în fapt, această sintagmă care  arată cât de apropiate sunt cele două limbi, căci cele două traduceri sunt identice ca sens, având în vedere că în textul basc, cuvântul basc nu este explicat etimologic, ca în cel dacoromân.

“cei care-s de un neam,  trăitori aicea, adunați pe un  spațiu  consacrat numai lor. ”

Ne vom opri preț de câteva clipe și asupra unui termen basc ce denumește turma de oi anume txotx= ciopor.

În pronunția bască se aude tciotci(a), mergând mai aproape de dacoromâni, în grai se spune tceatcea – adică ceata = turma de oi (consemnăm acest fenomen fonetic arhaic prezent și azi în unele zone ca în Banat ori în Bucovina, unde  lexemul frunte, de exemplu se pronunță frunce).

Dacă la toate aceste argumente adăugăm și faptul că bascii sunt trăitori în munți, care, ca și dacoromânii, cântă doine din fluier, au sărbători importante în care oaspeții sunt întâmpinați cu muzică, cu dansuri de prețuire și de bun venit, că au poeți care improvizează poeme emoționale, despre ce se-ntâmplă în jur, și a căror provocare este contrapusă altora din public, care răspund cântănd, și jocuri ori costume ce amintesc de călușii românești, ori, dacă ne referim la tradițiile legate de cultul morților, vom găsi foarte multe asemănări cu cel al românilor; de pildă ei pun pentru ce-i duși, apă și pâine, ca și noi, cred în vrăji, și în duhuri rele, au descântece, (vezi articolele din  revista Formula AS, 25 oct-1 nov, 2004 - Povești aproape românești – Țara Bascilor, de Sânziana Pop, Horia Țurcanu, Bogdan Lupescu; nr.41, 18 – 25 oct. 2004 – Casele vii – Țara Bascilor, de Horia Țurcanu), ne dăm seama că merită a ne apleca mai cu grijă asupra populațiilor, care, aparent, dau senzația a fi foarte îndepărtatre de noi; vom descifra o istorie fascinantă a înaintașilor pelasgi, civilizatorii lumii, întemeietorii primului stat mondial din istorie.

În concluzie studiul a dorit a sublinia ca bascii-și au originea in Carpați, și sunt frații dacoromânilor, sau ai valahilor mioritici, numiți în vremuri antice și pelasgi.

Ajunși la sfârșitul demersului nostru ne înclinăm fruntea cu dragoste și recunoștință memoriei răstrămoșilor, demni a fi amintiți veșnic și respectați pentru ceea ce au fost ei și încă mai suntem noi!

Prof. MARIA CIORNEI