Argumentele susţinătorilor falsurilor
- sunt realizate din plumb, deci cu costuri foarte mici;
- cel care le-a făcut cunoştea principalele izvoare ce privesc istoria Daciei, aflate la dispoziţia oricărui om cultură din secolul al XIX-lea;
- cunoştea cărţile despre Columna lui Traian, apărute la vremea respectivă, de unde ar fi reprodus imaginile de pe tăbliţe;
- avea noţiuni de filologie;
- textele de pe tăbliţe ţin seama doar de ceea ce se cunoştea până la 1900. Tot ce s-a descoperit după această dată nu mai figurează pe ele;
- cetatea de la Cumidava, apare pe tăbliţe ca la Ptolemeu- “Comidava”-falsificatorul neavând de unde să ştie că, în 1942, avea să se descopere inscripţia de la Rasnov, în care scria “Cumidava”;
- cetatea Sarmizegetusa e reprezentată schematic. Orice castru roman sau cetate medievală ar fi corespuns la fel de bine imaginii de pe plăcuţe;
- piesele de plumb nu au fost găsite într-un context arheologic;
Posibilele motive ale realizării falsurilor
- existenţa unui curent în epocă de scoatere în evidenţă a culturii dacice. Densuşeanu scrie “Dacia Preistorică”, în care afirmă că noi nu suntem urmaşii Romei, ci că romanii ar fi urmaşii dacilor;
- acreditarea ideei existenţei unei Dacii Mari, prin care Imperiul Austro- Ungar urmărea să integreze teritoriile româneşti din inima Ardealului;
- dorinţa de a oferi argumente curentului tracoman, spunând că Decebal l-a învins pe Traian, iar Burebista pe Cezar, dar că cronicile nu au spus asta, că dacii aveau o limbă distinctă de cea latină;
- să poţi vinde obiectele ca fiind relicve autentice;
- legat de falsuri, istoricul militar Mircea Dogaru, referindu-se în general la asemenea “poveşti”, atrăgea atenţia asupra propagandei KGB, care avansa românilor teorii şi fabrica dovezi potrivit cărora strămoşii noştri stau la originea civilizaţiei universale, astfel încât să putem revendica teritorii cu o anumită problematică în relaţiile internaţionale. Acţiuni făcute şi cu alte state vecine nouă (Ungaria, Bulgaria etc.) pentru a se produce disensiuni, după principiul “dezbină şi cucereşte”.
Rezervele suţinătorilor ideii de falsuri
Faţă de agumentele şi motivaţiile amintite, există însă şi unele rezerve, manifestate chiar de cei câţiva susţinători ai ideii falsurilor:
- una este să falsifici două trei piese, suficiente pentru a-şi atinge scopul, şi alta să inventezi o adevărată bibliotecă de plumb antică, pentru un scop care, deocamdată, rămâne ascuns;
- inventarea unui alfabet, a unui vocabular, a unei flexiuni, care este totuşi unitară, la mijlocul secolului al XIX-lea, era mai mult decât o performanţă, chiar şi pentru o industrie a falsurilor;
- falsificatorul sau falsificatorii ar fi fost geniali, ceea ce este foarte puţin probabil;
- nu e nimic patriotard care să motiveze realizarea acestui fals;
- imagistica este foarte amestecată. Nu se poate găsi totuşi un mobil credibil care să motiveze realizarea acestui “monstruos” fals.
De ce se susţine ideea falsurilor
Aurora Peţan: “Toată lumea ştia de existenţa acestor plăci. Nimeni însă nu a vrut să se ocupe de ele. Poate doar dacă ei (cei care susţin că sunt falsuri n.n) ştiau că a existat un tezaur din piese de aur, care a fost distrus, iar scoaterea la lumină a copiilor ar fi dus la un scandal. Cred că a fost dorită povestea pieselor de plumb, pentru a nu se afla povestea celor de aur, care au dispărut. Asta ar putea fi o explicaţie. Pentru că erau tone de aur acolo. Dacă au fost cel puţin 200 de piese, imaginaţi-vă.
În al doilea rând, istoricii şi arheologii consacraţi nu s-ar fi bucurat să renunţe la tot ce au scris până atunci, acceptând atât de multe informaţii noi care ar fi dus, într-adevăr, la umplerea unui gol şi la rescrierea multor capitole din istoria noastră veche, şi nu numai a noastră. Sunt lucruri care privesc istoria întregii Europe.
Se continuă versiunea falsurilor, în condiţiile în care nimeni nu a cercetat serios întreaga problematică legată de plăcuţe. Faptul că un Pârvan, un Tocilescu şi un Radu Vulpe au spus că sunt falsuri, a constituit o etichetă definitivă. Nimeni nu a încercat să vadă dacă nu cumva este altfel. Şi, poate inerţia. Nu găsesc explicaţii mulţumitoare pentru atitudinea lor”.
Prof.dr. Vasile Boroneanţ: “Pentru arheologia ştiinţifică românească de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, aceste plăcuţe au constituit o surpriză. Negăsindu-se elemente directe de legătură între epoci, istoricii vremii au conservat piesele, cum le-au conservat, cu gândul că poate cândva se va găsi o rezolvare. Cunosc că Radu Vulpe şi Dinu Rosetti au încercat să găseacă legături între tăbliţele în discuţie şi arheologia veche, dar nu au găsit. Descoperirea oaselor scrise de la Chitila demonstrează legătura dintre ele, care se poate compara şi cu unele semne de pe pereţii încăperilor rupestre dacice de la Cetăţeni, Răcătău şi chiar de pe ceramica pictată din Munţii Orăştiei”.
Prof.dr.fizician Virgiliu Copaci: “Avem o istorie care deranjează pe mulţi. De aceea, nu ni se dă voie să vorbim despre multe momente ale ei. Ca şi domnul Romalo, spun şi eu că este de neînţeles şi total inexplicabil cum mai mult de o sută de astfel de mărturii (cercetători ca Valdimir Dumitrescu, Ecaterina Dunăreanu-Vulpe, Ersilia Tudor confirmau, în 1986, în cadrul unor convorbiri particulare cu istoricul Radu Popa că, la un moment dat, în prima jumătate a secolului al XX-lea, Muzeul Naţional de Antichităţi deţinea în depozitele sale din subsol “mai multe sute de astfel de plăci”) s-au putut afla în colecţia muzeului amintit fără ca acum să se mai poată pune în evidenţă o singură mărturie de provenienţă pentru vreunul din aceste obiecte. Ar fi trebuit să fie măcar o simplă notă de achiziţe sau de transfer dintr-o colecţie mai veche către muzeu, un document de donaţie sau de atribuire testamentară, o oarecare mărturie, de orice altă natură.
Această <lacună> este cu atât mai de neînţeles cu cât, după organizarea muzelui, sub controlul strict al comisiei prezidate de N. Mavros, directorul de atunci al muzeului, Grigore Tocilescu, era un istoric familiarizat cu ordinea şi cu metodele de evidenţă din marile muzee europene. Dar nici în opera publicată de acest istoric, nici în corespondenţa rămasă de la el, nici în notele lui de lucru şi nici în cele de pregătire a cursurilor pentru universitate nu a fost găsită vreo referire la plăcile de plumb mai sus amintite. Nu este de crezut că el nu ar fi semnalat, dacă ar fi cunoscut, existenţa plăcilor în scrierile sale.
În acelaşi sens, nici I.I Rusu, abordând în detaliu problemele falsurilor epigrafice dace, nu aminteşte de vreo piesă din categoria aici analizată. Mister total! Absenţa informaţiilor referitoare la provenienţa obiectelor în discuţie constitue, foarte probabil, principalul motiv pentru care nici un istoric consacrat nu s-a angajat în studiul lor”.
Susţinătorii autencităţii plăcilor de plumb
De cealaltă parte a baricadei se situează susţinătorii ideii autenticităţii pieselor de plumb. Ei sunt mult mai numeroşi. Argumentele lor se bazează pe studii proprii, pe comparaţii şi ipoteze greu de combătut. Printre ei îi amintim pe: Dan Romalo ( “Plăcile conţin relatări despre căpeteniile geto-dace, într-o anumită cronologie, evenimente importante, bătălii şi tratate de pace, toate înşirate pe zidurile şi pe stâlpii sanctuarelor dacice, ca un memorial fastuos şi strălucitor, scris de preoţii daci, pastrătorii întregii istorii a nemului geto-dac”.); Aurora Peţan (“În mod sigur, plăcile consemnează evenimente importante de la curtea regilor daci, precum alianţe, războaie câştigate, învestituri etc.”); prof.dr. Vasile Boroneanţ, cercetător la Muzeul de Istorie al Bucureştilor ( “Unele tăbliţe de plumb sunt autentice, iar altele pot fi copii după cele originale”.); prof.dr. fizician Virgiliu Copaci (“Din decriptarea plăcuţelor, ni se dezvăluie o istorie a acestor meleaguri cu mult mai veche de 2000 de ani. Tăbliţele au fost scrise de iniţiaţi şi ele se adresau viitorimii. Le putem considera o adevărată cronică a începuturilor popoarelor traco-dace”.); Adrian Bucurescu, filolog, ziarist la “România Liberă” , autorul volumului în curs de apariţie “Tainele tăbliţelor de Sinaia” (“Informaţiile acoperă o perioadă de 7000 de ani, cu mari pauze, pornind de la imperiul atlant, până la Mihai Viteazul. Cele mai multe texte şi cele mai bogate se referă la apariţia zeilor pe pământul dacilor, care pare să se fi petrecut pe la anul 7131 î.Hr, Zalmoxis apărând în texte până la perioada lui Mihai Viteazul”); dr. Napoleon Săvescu (“Plăcuţele de la Sinaia conţin o cronică a poporului dac”).
În prezent, sunt în curs de elaborare încă două variante de traducere a texetelor în discuţie, una în ţară şi alta în afară.
Mai trebuie spus că, pe la jumătatea secolului trecut, celebrul arhitect Cristophi P.Cerchez pomenea în lucrarea “Dacia preistorică şi istorică”, publicată în 1958 de către fiica sa Cristina Cerchez, următoarele despre scrierea dacilor: “Marile evenimente petrecute în Dacia au fost transmise prin viu grai şi au fost scrise cu caractere dacice, preetrusce. Dovada ne-o dau cărămizile de la Slon, tezaurul de la Pietroasa, ornamentele de pe gulerele ţăranilor ardeleni, în <<ritm cufic>>, adică în cuvinte formate numai din consoane, fără vocale. Astfel scriau dacii cartea lor sfântă, cu litere săpate pe tăbliţe subţiri, dreptunghiulare, aşezate pe altarele templelor lor”.
sursa-certitudinea -dumitru manolache
VA URMA
- sunt realizate din plumb, deci cu costuri foarte mici;
- cel care le-a făcut cunoştea principalele izvoare ce privesc istoria Daciei, aflate la dispoziţia oricărui om cultură din secolul al XIX-lea;
- cunoştea cărţile despre Columna lui Traian, apărute la vremea respectivă, de unde ar fi reprodus imaginile de pe tăbliţe;
- avea noţiuni de filologie;
- textele de pe tăbliţe ţin seama doar de ceea ce se cunoştea până la 1900. Tot ce s-a descoperit după această dată nu mai figurează pe ele;
- cetatea de la Cumidava, apare pe tăbliţe ca la Ptolemeu- “Comidava”-falsificatorul neavând de unde să ştie că, în 1942, avea să se descopere inscripţia de la Rasnov, în care scria “Cumidava”;
- cetatea Sarmizegetusa e reprezentată schematic. Orice castru roman sau cetate medievală ar fi corespuns la fel de bine imaginii de pe plăcuţe;
- piesele de plumb nu au fost găsite într-un context arheologic;
Posibilele motive ale realizării falsurilor
- existenţa unui curent în epocă de scoatere în evidenţă a culturii dacice. Densuşeanu scrie “Dacia Preistorică”, în care afirmă că noi nu suntem urmaşii Romei, ci că romanii ar fi urmaşii dacilor;
- acreditarea ideei existenţei unei Dacii Mari, prin care Imperiul Austro- Ungar urmărea să integreze teritoriile româneşti din inima Ardealului;
- dorinţa de a oferi argumente curentului tracoman, spunând că Decebal l-a învins pe Traian, iar Burebista pe Cezar, dar că cronicile nu au spus asta, că dacii aveau o limbă distinctă de cea latină;
- să poţi vinde obiectele ca fiind relicve autentice;
- legat de falsuri, istoricul militar Mircea Dogaru, referindu-se în general la asemenea “poveşti”, atrăgea atenţia asupra propagandei KGB, care avansa românilor teorii şi fabrica dovezi potrivit cărora strămoşii noştri stau la originea civilizaţiei universale, astfel încât să putem revendica teritorii cu o anumită problematică în relaţiile internaţionale. Acţiuni făcute şi cu alte state vecine nouă (Ungaria, Bulgaria etc.) pentru a se produce disensiuni, după principiul “dezbină şi cucereşte”.
Rezervele suţinătorilor ideii de falsuri
Faţă de agumentele şi motivaţiile amintite, există însă şi unele rezerve, manifestate chiar de cei câţiva susţinători ai ideii falsurilor:
- una este să falsifici două trei piese, suficiente pentru a-şi atinge scopul, şi alta să inventezi o adevărată bibliotecă de plumb antică, pentru un scop care, deocamdată, rămâne ascuns;
- inventarea unui alfabet, a unui vocabular, a unei flexiuni, care este totuşi unitară, la mijlocul secolului al XIX-lea, era mai mult decât o performanţă, chiar şi pentru o industrie a falsurilor;
- falsificatorul sau falsificatorii ar fi fost geniali, ceea ce este foarte puţin probabil;
- nu e nimic patriotard care să motiveze realizarea acestui fals;
- imagistica este foarte amestecată. Nu se poate găsi totuşi un mobil credibil care să motiveze realizarea acestui “monstruos” fals.
De ce se susţine ideea falsurilor
Aurora Peţan: “Toată lumea ştia de existenţa acestor plăci. Nimeni însă nu a vrut să se ocupe de ele. Poate doar dacă ei (cei care susţin că sunt falsuri n.n) ştiau că a existat un tezaur din piese de aur, care a fost distrus, iar scoaterea la lumină a copiilor ar fi dus la un scandal. Cred că a fost dorită povestea pieselor de plumb, pentru a nu se afla povestea celor de aur, care au dispărut. Asta ar putea fi o explicaţie. Pentru că erau tone de aur acolo. Dacă au fost cel puţin 200 de piese, imaginaţi-vă.
În al doilea rând, istoricii şi arheologii consacraţi nu s-ar fi bucurat să renunţe la tot ce au scris până atunci, acceptând atât de multe informaţii noi care ar fi dus, într-adevăr, la umplerea unui gol şi la rescrierea multor capitole din istoria noastră veche, şi nu numai a noastră. Sunt lucruri care privesc istoria întregii Europe.
Se continuă versiunea falsurilor, în condiţiile în care nimeni nu a cercetat serios întreaga problematică legată de plăcuţe. Faptul că un Pârvan, un Tocilescu şi un Radu Vulpe au spus că sunt falsuri, a constituit o etichetă definitivă. Nimeni nu a încercat să vadă dacă nu cumva este altfel. Şi, poate inerţia. Nu găsesc explicaţii mulţumitoare pentru atitudinea lor”.
Prof.dr. Vasile Boroneanţ: “Pentru arheologia ştiinţifică românească de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, aceste plăcuţe au constituit o surpriză. Negăsindu-se elemente directe de legătură între epoci, istoricii vremii au conservat piesele, cum le-au conservat, cu gândul că poate cândva se va găsi o rezolvare. Cunosc că Radu Vulpe şi Dinu Rosetti au încercat să găseacă legături între tăbliţele în discuţie şi arheologia veche, dar nu au găsit. Descoperirea oaselor scrise de la Chitila demonstrează legătura dintre ele, care se poate compara şi cu unele semne de pe pereţii încăperilor rupestre dacice de la Cetăţeni, Răcătău şi chiar de pe ceramica pictată din Munţii Orăştiei”.
Prof.dr.fizician Virgiliu Copaci: “Avem o istorie care deranjează pe mulţi. De aceea, nu ni se dă voie să vorbim despre multe momente ale ei. Ca şi domnul Romalo, spun şi eu că este de neînţeles şi total inexplicabil cum mai mult de o sută de astfel de mărturii (cercetători ca Valdimir Dumitrescu, Ecaterina Dunăreanu-Vulpe, Ersilia Tudor confirmau, în 1986, în cadrul unor convorbiri particulare cu istoricul Radu Popa că, la un moment dat, în prima jumătate a secolului al XX-lea, Muzeul Naţional de Antichităţi deţinea în depozitele sale din subsol “mai multe sute de astfel de plăci”) s-au putut afla în colecţia muzeului amintit fără ca acum să se mai poată pune în evidenţă o singură mărturie de provenienţă pentru vreunul din aceste obiecte. Ar fi trebuit să fie măcar o simplă notă de achiziţe sau de transfer dintr-o colecţie mai veche către muzeu, un document de donaţie sau de atribuire testamentară, o oarecare mărturie, de orice altă natură.
Această <lacună> este cu atât mai de neînţeles cu cât, după organizarea muzelui, sub controlul strict al comisiei prezidate de N. Mavros, directorul de atunci al muzeului, Grigore Tocilescu, era un istoric familiarizat cu ordinea şi cu metodele de evidenţă din marile muzee europene. Dar nici în opera publicată de acest istoric, nici în corespondenţa rămasă de la el, nici în notele lui de lucru şi nici în cele de pregătire a cursurilor pentru universitate nu a fost găsită vreo referire la plăcile de plumb mai sus amintite. Nu este de crezut că el nu ar fi semnalat, dacă ar fi cunoscut, existenţa plăcilor în scrierile sale.
În acelaşi sens, nici I.I Rusu, abordând în detaliu problemele falsurilor epigrafice dace, nu aminteşte de vreo piesă din categoria aici analizată. Mister total! Absenţa informaţiilor referitoare la provenienţa obiectelor în discuţie constitue, foarte probabil, principalul motiv pentru care nici un istoric consacrat nu s-a angajat în studiul lor”.
Susţinătorii autencităţii plăcilor de plumb
De cealaltă parte a baricadei se situează susţinătorii ideii autenticităţii pieselor de plumb. Ei sunt mult mai numeroşi. Argumentele lor se bazează pe studii proprii, pe comparaţii şi ipoteze greu de combătut. Printre ei îi amintim pe: Dan Romalo ( “Plăcile conţin relatări despre căpeteniile geto-dace, într-o anumită cronologie, evenimente importante, bătălii şi tratate de pace, toate înşirate pe zidurile şi pe stâlpii sanctuarelor dacice, ca un memorial fastuos şi strălucitor, scris de preoţii daci, pastrătorii întregii istorii a nemului geto-dac”.); Aurora Peţan (“În mod sigur, plăcile consemnează evenimente importante de la curtea regilor daci, precum alianţe, războaie câştigate, învestituri etc.”); prof.dr. Vasile Boroneanţ, cercetător la Muzeul de Istorie al Bucureştilor ( “Unele tăbliţe de plumb sunt autentice, iar altele pot fi copii după cele originale”.); prof.dr. fizician Virgiliu Copaci (“Din decriptarea plăcuţelor, ni se dezvăluie o istorie a acestor meleaguri cu mult mai veche de 2000 de ani. Tăbliţele au fost scrise de iniţiaţi şi ele se adresau viitorimii. Le putem considera o adevărată cronică a începuturilor popoarelor traco-dace”.); Adrian Bucurescu, filolog, ziarist la “România Liberă” , autorul volumului în curs de apariţie “Tainele tăbliţelor de Sinaia” (“Informaţiile acoperă o perioadă de 7000 de ani, cu mari pauze, pornind de la imperiul atlant, până la Mihai Viteazul. Cele mai multe texte şi cele mai bogate se referă la apariţia zeilor pe pământul dacilor, care pare să se fi petrecut pe la anul 7131 î.Hr, Zalmoxis apărând în texte până la perioada lui Mihai Viteazul”); dr. Napoleon Săvescu (“Plăcuţele de la Sinaia conţin o cronică a poporului dac”).
În prezent, sunt în curs de elaborare încă două variante de traducere a texetelor în discuţie, una în ţară şi alta în afară.
Mai trebuie spus că, pe la jumătatea secolului trecut, celebrul arhitect Cristophi P.Cerchez pomenea în lucrarea “Dacia preistorică şi istorică”, publicată în 1958 de către fiica sa Cristina Cerchez, următoarele despre scrierea dacilor: “Marile evenimente petrecute în Dacia au fost transmise prin viu grai şi au fost scrise cu caractere dacice, preetrusce. Dovada ne-o dau cărămizile de la Slon, tezaurul de la Pietroasa, ornamentele de pe gulerele ţăranilor ardeleni, în <<ritm cufic>>, adică în cuvinte formate numai din consoane, fără vocale. Astfel scriau dacii cartea lor sfântă, cu litere săpate pe tăbliţe subţiri, dreptunghiulare, aşezate pe altarele templelor lor”.
sursa-certitudinea -dumitru manolache
VA URMA
Pune langa cele doua carti amintite si cartea "Tezaurul dacic de la Sinaia, Legenda ori adevar ocult?" de Dumitru Manolache, a cauri postfata este ingrijita de doamana Aurora Peţan. Aceasta carte este o lectie de istorie si lingvistica totodata.
RăspundețiȘtergere