MISTERUL PLACUTELOR DE PLUMB DE LA SINAIA (6)

Dumitru Manolache
Peste 30 de plãci acoperite cu imagini şi înscrisuri într-o limbã necunoscutã stau neinventariate în subsolul Institutului de Arheologie Vasile Pârvan din Bucureşti, de mai bine de un secol, sub pretextul cã sunt nişte falsuri neinteresante. Ele conţin o scriere într-o limbã necunoscutã şi reprezentãri iconografice cu luptãtori înarmaţi cu suliţi şi lãnci, regi şi zei, temple, palate, cetãţi, monograme şi însemne heraldice, eternizate în plumb, cu rãbdare si migalã, cu un simţ artistic aproape desãvârşit, misterios şi incitant. O lume înviatã parcã dupã un cataclism dar, paradoxal, puternicã şi realã.
În legãturã cu acest fascinant subiect, am realizat un interviu, în exclusivitate pentru “Observatorul de Toronto”, cu doamna profesoarã Aurora Petan, cercetãtor principal la Institutul de Lingvisticã “Iorgu Iordan-Al. Rosetti”, din Capitalã, specialist în filologie clasicã.
R: Stimatã doamnã Petan, ce se stie despre aceste plãcute?
A.P: Se stie de la primarii din Sinaia, din anii ’20-’30, cã, în preajma anului 1875, când s-a turnat fundatia Castelului Peles, s-a descoperit un mare tezaur, din piese de aur – plãci scrise în relief. Aceste plãci au fost copiate în plumb, din ordinul Regelui Carol I, la Fabrica de cuie din Sinaia. Pânã în prezent, nu au fost descoperite dovezi certe în acest sens. Existã însã o traditie oralã, destul de serioasã.
Multã lume stie despre acest lucru, însã nu a scris nimeni pe tema asta.
Plãcile de plumb au fost depozitate la Mãnãstirea Sinaia si, imediat dupã înfiintarea Muzeului National de Antichitãti, la sfârsitul secolului al XIX-lea, au fost aduse la Bucuresti, pe vremea lui Grigore Tocilescu.
În legãturã cu plãcile de aur, existã douã ipoteze: una, cã ar fi fost topite de Regele Carol I si folosite în vremea Rãzboiului de Independentã si, a doua, cã cel putin o parte din ele ar fi supravietuit. Nu stim ce s-a întâmplat cu ele: fie au ajuns, dupã unele speculatii, în Tezaurul de la Moscova, fie au fost valorificate, într-un fel sau altul.


R: Dumnevoastrã, ce informatii detineti despre plãcutele originale, din aur?
A.P: Informatiile pe care le detin eu sunt foarte ciudate. Ele provin de la o persoanã din Republica Moldova, care m-a contactat imediat dupã conferinta mea din 3 iunie 2004, de la Academia Românã. Mã vãzuse pe TVR-international si spunea cã vine cu o delegatie din partea Academiei Ruse. Mi-a arãtat, într-adevãr, o delegatie, semnatã, parafatã, prin care era împuternicit sã se ocupe de culegerea de informatii despre aceste obiecte.
Persoana respectivã sustinea cã astfel de plãci existã pe teritoriul Rusiei, cã sunt foarte asemãnãtoare cu cele de la Sinaia, si, cã, din informatiile pe care le detine, cel putin 40 de piese din aur ar mai exista în Banca Nationalã a României.
R: Concret, ce v-a spus acest misterios personaj despre plãcutele din aur?
A.P: Ipoteza domniei sale era urmãtoarea: plãcile din aur nu ar fi fost descoperite când s-a sãpat fundatia Castelului Peles. Ele s-ar fi aflat în posesia Mãnãstirii Sinaia care, ca multe alte asezãminte crestine, a fost ridicatã pe o capiste, pe locul unui altar pãgân. Deci, aceste plãci s-ar fi pãstrat, de-a lungul secolelor, în grija initialã a preotilor precrestini si, apoi, ar fi fost transmise.
Personajul de care vã spuneam, al cãrui nume nu vi-l pot face cunoscut, mai spune cã fiecare mare trib geto-dacic avea o astfel de arhivã de texte, care se reînnoia periodic. Textele erau scrise de Marele Preot si aveau caracter sacru, magic, erau închinate zeilor si, ca atare, erau foarte, foarte bine pãstrate.
În preajma rãzboaielor cu Traian, câteva ramuri ale neamului daco-get s-au desprins si au luat-o spre Rãsãrit, împreunã cu arhivele lor. El sustinea cã aceste arhive ar fi ajuns pe teritoriul actual al Rusiei, odatã cu aceastã migratie dacicã.
Conform informatiilor lui, la noi în tarã, ar mai exista vreo trei depozite: unul la Mãnãstirea Tismana, un altul undeva în Muntii Bucegi si unul chiar lângã Sarmizegetuza. Deocamdatã, doar cel de la Sinaia ar fi fost scos la luminã.
Tot el sustine cã au existat la Sinaia 240 de piese si cã mai multe copii se aflã în diferite institutii. Foarte plauzibil, pentru cã stim, tot de la oameni din Sinaia, cã unele copii în plumb au ajuns la prof. Nicolãescu Plopsor, altele la Dimitrie Pippidi, iar altele la Institutul de Studii Politice, de pe vremea comunistilor.
Deci, piesele de aur, fie s-au salvat si au ajuns în Tezaurul de la Moscova, vreo 40 ar exista încã în Banca Nationalã, fie au fost topite. Nu avem informatii sigure despre nici una dintre variante.
R: Dar, pânã acum, s-a ocupat cineva de ele ? Le-a studiat vreun cercetãtor?
A.P: Este un mare mister de ce, timp de mai bine de un secol, nimeni nu s-a ocupat de aceste piese. Existã informatii absolut sigure cã si Pârvan le cunostea. Asta sustine Alexandru Vulpe, actualul director al Muzeului de Arheologie “Vasile Pârvan”, al cãrui tatã, Radu Vulpe, a fost elevul lui Pârvan.
Primul director al Muzeului, Grigore Tocilescu stia despre ele, la fel ca multi altii. Toatã lumea stia de existenta lor, însã nimeni nu a vrut sã se ocupe de ele. Nu vãd nici o explicatie de ce. Poate doar dacã ei stiau cã a existat un tezaur din piese de aur care a fost distrus si scoaterea la luminã a copiilor ar fi dus la un scandal. Asta ar fi o explicatie. Cred cã a fost dositã povestea pieselor de plumb, pentru a nu se afla povestea celor de aur, care au dispãrut. Pentru cã erau acolo tone de aur. Dacã au fost cel putin 200 de piese, imaginati-vã.


R: Credeti cã istoricii au evitat, cu bunã stiintã, sã le cerceteze?
A.P: Probabil. Istoricii si arheologii consacrati nu s-ar fi bucurat sã renunte la tot ce scriseserã pânã atunci, acceptând atât de multe informatii noi care ar fi dus, într-adevãr, la rescrierea istoriei noastre vechi, si nu numai a noastrã, pentru cã sunt lucruri care privesc istoria întregii Europe. Faptul cã un Pârvan, un Tocilescu sau un Radu Vulpe au spus cã sunt falsuri, a constituit o etichetã definitivã. Nimeni nu a încercat sã vadã dacã nu cumva este altfel.
R: Ce ne mai puteti spune, în legãturã cu aceste plãci de plumb?
A.P: Istoria acestor plãcute este foarte zbuciumatã. Pânã de curând, nu se stia cã existã o legãturã între Sinaia si aceste piese. Inginerul Dan Romano, care a investigat 20 de ani aceastã poveste, publicându-si rezultatele cercetãrii în volumul “Cronicã apocrifã pe plãci de plumb ?”, nu stia nimic despre Sinaia. El cunostea doar cele douã piese care existã în depozitul muzeului de la mãnãstire. Eu am dat peste o carte a lui Iordache Moldoveanu – “Dacii vorbesc” –, care cunostea cele douã piese de la Sinaia. Domnul Moldoveanu a vorbit cu un inginer din Sinaia, pe nume Ionescu, care astãzi nu mai trãieste. Acesta a fost foarte pasionat de istoria acestor plãcute. El i-a spus cã ar fi existat zeci de piese si cã provin de la Regele Carol I.
În acelasi timp, istoricul Augustin Deac a tinut o comunicare în 2003, la Congresul International de Dacologie, despre plãcile de aur de la Sinaia. Însã nu a avut ecou. Stiu doar cã detine fotografii inedite dupã plãci, pe care noi nu le cunoastem, le-am vãzut numai proiectate. Din pãcate, Deac a murit si nu am ajuns la documente si la arhiva pe care o detinea. Vorbind cu cei de la Institutul de Arheologie, am aflat cã ei stiu, cu sigurantã, cã toate aceste plãci provin de la Mãnãstirea Sinaia.
În anii ’40, când Romalo le-a fotografiat, mai erau o sutã si ceva,iar în anii ’70, au dispãrut toate. Romalo a cãutat si în inventare, dar ele nu au fost niciodatã inventariate.
Nu existã absolut nici o informatie cã ele ar fi existat vreodatã. În 2002, 2003, au reapãrut 35 de piese, nu se stie de unde. Ce s-a întâmplat cu restul, nu stim. Cele 35 de piese, aflate astãzi în Muzeul Institutului de Arheologie nu sunt nici acum inventariate.
R: Am aflat cã, totusi, aceste piese din plumb au fost analizate.
A.P: Da. Am extras mostre din cele 35 de piese, le-am dus la Institutul de Fizicã Nuclearã si rezultatele sunt, fãrã nici un dubiu: plumb de secolul al XIX-lea. S-au fãcut comparatii cu medalii de plumb din vremea lui Cuza si compozitia este identicã. Este sigur plumb modern, care confirmã teoria copiilor.
În anul 2002 a fost trimisã la Oxford una dintre piese, împreunã cu o scoabã de plumb din zidul de la Sarmizegetuza, oferitã de profesorul Ion Glodariu, care este datatã, sigur, secolul I d.Hr. Analizele au arãtat cã piesa contine cam aceleasi impuritãti ca si scoaba de plumb dacicã si cã autenticitatea acestei piese depinde de siguranta contextului în care a fost gãsitã scoaba. Dacã scoaba este autenticã, este posibil ca si piesa sã fie autenticã. Pornind de la aceste rezultate, considerând cã plumbul este dacic, s-a ridicat urmãtoarea întrebare: cum e posibil sã arate atât de bine niste piese de plumb peste care au trecut 2.000 de ani, într-un sol cu umiditate ridicatã, ca al tãrii noastre?
Domnul Romalo a presupus cã s-au fãcut matrite din folie de aur, în care s-au imprimat scrisul si imaginile cu poansonul, apoi s-a turnat plumb, iar când piesele au fost descoperite, s-a extras folia de aur si abia atunci plumbul ar fi intrat în contact cu aerul Cei de la Monetãrie spun însã cã aceastã ipotezã este neplauzibilã, pentru cã multe piese au dimensiuni mari si, o folie de aur, ca sã poatã fi imprimatã, trebuie sã fie foarte subtire. Astfel de matrite nu ar mai fi suportat o greutate atât de mare de plumb.
Analizele repetate de trei ori la Institutul de Fizicã Nuclearã pe piesa analizatã la Oxford au demonstrat cã existã, într-adevãr, impuritãti, dar numai la suprafata pieselor: cupru, argint si alte metale, în cantitãti foarte mici, care pot proveni fie din contaminarea cu matritele, fie din contaminarea cu obiectele împreunã cu care au fost depozitate. Însã, în interiorul pieselor este plumb pur. Este, deci, posibil, ca cei de la Oxford sã fi mãsurat numai exteriorul piesei, nu si interiorul. Nu existã nici un dubiu cã plumbul din interior este 98% pur, cu adaos de staniu. Asta este formula tipicã pentru plumbul de tipografie.
R: Care este opinia Dumneavoastrã, în legãturã cu autenticitatea acestor plãci?
A.P: Dupã opinia mea, plãcile sunt autentice, în ceea ce priveste continutul lor, însã, în ceea ce priveste suportul este vorba, în mod sigur despre niste copii din secolul al XIX-lea.
Cu sigurantã, Regele Carol a vrut, când si-a dat seama de importanta istoricã a acestor piese, sã lase spre cercetare, chiar dacã cele de aur nu au fost distruse, chiar dacã ele existã, copii dupã ele. Pentru cã ar fi fost dificil sã se fi dat la studiat tone de aur. Mi se pare logic sã fi fãcut niste dubluri dupã aceste piese.
R: Dacã sunt falsuri, cine ar fi putut sã le facã?
A.P: Se presupune cã Hasdeu. Unii spun cã el ar mai fi fãcut niste falsuri, e vorba despre niste documente medievale.
Nu de aici pleacã însã ipoteza falsului. Alexandru Vulpe sustine cã un nepot de-al lui Hasdeu ar fi lãsat o scrisoare în care ar fi spus ceva în legãturã cu aceste piese. Nu se stie nimic despre scrisoare, dacã existã sau nu. Între timp, Alexandru Vulpe a renuntat la ideea scrisorii, nu si la ideea falsului atribuit lui Hasdeu. De ce? Pentru cã, aceste plãci, pe lângã foarte multe ilustratii, contin o limbã. Ori, la vremea respectivã, în afarã de Hasdeu, nimeni nu avea cunostinte atât de temeinice încât sã inventeze o limbã atribuitã dacilor.
Hasdeu a fost un personaj absolut genial. Este sigur cã cel care a creat plãcile, dacã admitem cã a existat un falsificator, trebuie sã fi fost chiar mai genial decât Hasdeu.
Se stie cã doar Hasdeu detinea la vremea aceea cunostintele necesare creãrii unei limbi si a unei arhive atribuite dacilor, mai ales cã el era foarte pasionat de substrat. El este cel care, scotând în evidentã exagerãrile scolii latiniste, a studiat temeinic ce s-a putut studia, pe vremea respectivã, din substratul dacic. Însã, Hasdeu atribuie dacilor un alfabet folosit de secui, descoperit într-un document de secol XIII. Hasdeu presupunea cã dacã secuii aveau un alfabet în secolul al XIII-lea, trebuie sã-l fi gãsit acolo, în Ardeal, si cã el trebuie sã fie continuarea alfabetului dacilor.
R: Si nu este asa?
A.P: Alfabetul secuilor nu are nici o legãturã cu alfabetele de pe plãci. Acestea sunt, predominant, grecesti. Alfabetul secuiesc este foarte straniu. Dacã Hasdeu ar fi fãcut plãcile astea, nu ar fi folosit alfabetul grec, el fiind convins cã acel alfabet al secuilor este dacic.
Înainte de a descoperi alfabetul secuilor, Hasdeu presupunea cã Deceneu, care, conform lui Iordanes, ar fi stat o vreme în Egipt, ar fi adus de acolo o scriere. Deci, a avut o ipotezã anterioarã alfabetului secuiesc. Asta ar fi prima neconcordantã. A doua ar fi legatã de limbã. Si este mult mai gravã.
Limba din plãci nu seamãnã cu substratul limbii române. Nu existã cuvinte din substratul limbii române, nu existã fenomene atribuite substratului limbii române. Ori, Hasdeu, care studiase substratul (este primul nostru lingvist care studiase substratul) n-ar fi ratat ocazia sã introducã niste elemente, clar de substrat, în aceste plãci.
R: Atunci, în ce limbã au fost scrise plãcile?
A.P: Dupã mine, limba din plãci nu este o limbã indo-europeanã. Acesta este lucrul senzational pe care îl pot spune. Este o limbã care nu are desinente, care nu face distinctie de gen, de persoanã, de numãr, de caz. Nu stim când avem plural, când avem singular, când avem feminin. Aproape toate cuvintele se terminã în “o”, nu în “a “, asa cum le stim noi din izvoarele grecesti si latinesti (de exemplu Boerobiseto, Vezino), chiar si femininele se terminã în “o”: Napoco, Genuclo. Existã elemente care se regãsesc si în limba românã, dar care, paradoxal, în românã nu sunt atribuite substratului, ci limbii latine. Este limba dacã, fãrã îndoialã, însã, fie este o limbã preindo-europeanã, deci mult mai veche – ceva de genul limbii basce care a supravietuit asimilãrii indo-europene, fie, adoua variantã (la care m-am gândit, dar la care nu tin foarte mult) este o limbã sacrã, folositã numai de preoti, în vreme ce poporul folosea o limbã comunã, diferitã.
Plãcutele ar putea fi, deci, scrise într-o limbã sacrã, care sã se fi conservat în casta preotilor.



R: De unde ar putea sã provinã aceste plãci scrise, si ce povestesc ele?
A.P: În mod sigur, plãcutele provin din mai multe zone si din mai multe epoci. Ele au fost strânse laolaltã, într-un anumit moment. Însã, existã o unitate de stil si de redactare, ceea ce înseamnã cã exista o traditie puternicã. Plãcile consemneazã, cu sigurantã, evenimente importante de la curtea regilor daci, precum aliante, rãzboaie câstigate, diferite evenimente. Lipsesc multe piese din aceastã arhivã. Noi avem foarte putine. Se vede usor cã existã o unitate de stil pentru plãcile din vremea lui Burebista, pentru cele din vremea lui Decebal, pentru cele din Dobrogea si asa mai departe.
Mai mult, tipurile de scriere se grupeazã pe epoci si pe zone. Lucru foarte important, pentru cã e greu de crezut cã cineva în secolul al XIX-lea cunostea scrierile grecesti locale.
Mai exact, plãcile din Dobrogea sunt scrise în alfabet grecesc ionian, care folosea omega si eta. Este vorba de plãcile care par sã provinã de la cetatea Genucla, spre exemplu.
În functie de informatiile de pe plãci, le-am putut grupa: asdar sunt plãci de la Sarmizegetuza, de la cetãtile din Dobrogea, plãcile lui Cotizo, care sunt din zona Banatului.
Cele care par sã provinã din Dobrogea folosesc un alfabet de influentã clar ionianã, lucru firesc, pentru cã acolo erau cetãtile grecesti milesiene. În schimb, plãcile din vremea lui Decebal folosesc un alfabet grecesc occidental, care trebuie sã fi provenit de undeva din sudul Italiei, acelasi care stã la baza alfabetului latin, prin intermediar etrusc. Ori asa ceva nu stiu dacã se putea cunoaste la vremea respectivã (secolul XIX n.n.) pentru cã alfabetele locale si dialectologia greacã s-au constituit ca stiinte doar la mijlocul secolului al XX-lea.
Multe sunt plãci de la Cetatea Helis. Ele vorbesc nu numai despre Dromichete, el fiind unul dintre nenumãratii regi de la Helis. Avem chiar o genealogie de la Helis (mai existã încã una de la Sarmizegetuza), care se încheie cu Oroles, care trebuie sã fie acelasi cu Rholes, din Dio Cassius, si care, cum pare sã rezulte din texte, este autorul complotului care l-a detronat pe Burebista.
R: Porf. dr. Vasile Boroneant mi-a arãtat niste semne asemãnãtoare, descopertie de dânsul pe niste mandibule de cal, la Chitila...
A.P: Am vãzut si eu semnele de pe oasele de la Chitila. Textele din plãci sunt scrise 90% în alfabet grecesc, cu diferite variante. Este adevãrat cã existã si câteva scrieri total necunoscute în aceste plãci. Cea mai stranie apare pe frontonul templelor reprezentate pe plãci. Aceastã scriere seamãnã, într-adevãr, cu scrierea de pe oasele de la Chitila.
R: Asemenea semne se aflã si în Biblia lui Wulfila...
A.P: Biblia lui Wulfila se stie cã a fost scrisã în nordul Dunãrii în sec. IV d.Hr Wulfila a trãit câtiva ani aici. El a fost cel care i-a crestinat pe goti si primul care a tradus în goticã Biblia. Alfabetul gotic a fost inventat de el, si se spune cã are la bazã alfabetul grecesc. Însã alfabetul gotic primitiv, publicat de Vulcanius Bonaventura, contine cel putin un semn, care a fost folosit si de daci în aceste tãblite. Pentru cã, chiar dacã spunem cã dacii au folosit în tãblite alfabetul grecesc, nu este totusi alfabetul grecesc pur, ci unul care contine niste semne speciale, pentru sunete speciale, care nu existã în limba greacã. Acel semn din alfabetul gotic, care în alfabetul dacic noteazã sunetul “ce”, nu are valoare în alfabetul gotic, pentru cã nu existã sunetul. De aceea nu se explicã existenta lui, decât printr-o preluare de la daci.
R: Au mai fost descoperite piese asemãnãtoare undeva?
A.P: În afarã de plãcile de plumb, mai existã o serie de piese de altã provenientã, din colectii particulare, din muzee, descoperite de arheologi în sãpãturi, care contin semne si imagini asemãnãtoare celor de pe plãci, necunoscute în perioada lui Hasdeu. De pildã, medalionul care se aflã în posesia domnului Dan Romalo, care provine de la familia Murnu, are pe avers portretul lui Burebista, care se regãseste de mai multe ori pe plãcile de plumb, probabil fãcut cu aceeasi stantã, pentru cã are aceleasi dimensiuni. Pe revers are imprimatã emblema cap de bovideu si sarpe, care reprezintã probabil emblema statului unitar al lui Burebista, si un text în aceeasi limbã cu aceea de pe plãcute.
Medalionul a fost analizat de cãtre Bogdan Constantinescu, doctor în fizicã, de la Institutul de Fizicã Nuclearã, care garanteazã cã este autentic, pentru cã are o combinatie de metale care se regãseste numai undeva din zona din sudul Urarilor, un aliaj tipic metalurgiei scitice. Domnia sa sustine cã este imposibil ca cineva sã fi falsificat acest medalion.
Mai existã câteva piese în colectia unui anume domn Pulopol. Domnul Romalo l-a cunoscut acum vreo 10 ani si a reusit sã le fotografieze. Ele contin imagini asemãnãtoare cu cele de pe plãcute.
Mai stiu de existenta altor trei piese, descoperite de arheologul Victor Bobi, aflate la Muzeul din Focsani. Este vorba despre un medalion, cu portretul si numele regelui Duras, care pe revers are un templu identic cu cele de pe plãcute, si niste monede de argint, dintre care una contine o scriere rombicã, identicã cu scrierile lui Dromichete de pe plãci. Este chiar monograma acestui rege. O asemenea monedã a fost inventariatã si de marele numismat Octavian Iliescu.
Aceste piese se pot constitui în dovezi ale autenticitãtii plãcilor, pentru cã sunt descoperite recent.
R: Despre reprezentãrile arhitectonice de plãci ce ne puteti spune?
A.P: În ceea ce priveste reprezentãrile arhitectonice din plãci – temple, cetãti (avem chiar un plan al cetãtii Sarmizegetuza) – se pare cã sunt conforme cu ce stim noi despre arhitectura din antichitate. Multe structuri par sã fie structuri de lemn, care nu s-au pãstrat pânã astãzi, însã, dacã ar fi existat un falsificator, acesta ar fi trebuit sã cunoascã foarte bine arhitectura anticã. Pe de altã parte, cele câteva mii de reprezentãri, de portrete, de trofee, de divinitãti, de armate etc., grupate pe epoci si pe zone de provenientã sunt reprezentate foarte coerent.
Arheologul Silviu Teodor de la Muzeul National a fãcut un studiu de imagine, timp de câteva luni. A grupat toate aceste imagini si le-a introdus într-o bazã de date. Rezultatul a fost de-a dreptul surprinzãtor: nu existã nici o inconsecventã. Dacã ar fi existat un falsificator, acesta si-ar fi coordonat extraordinar de bine munca, pentru cã nici o imagine nu se bate “cap în cap”, pe nici una dintre plãci.
R: Ca specialist, cum apreciati limba în care au fost scrie textele de pe misterioasele plãcute?
A.P: În ceea ce priveste limba din tãblite, aceasta are toate caracteristicile unei limbi naturale. Nu pare deloc sã fie o limbã creatã. Are extrem de multã varietate. Numele lui Burebista spre exemplu, e scris în vreo 15 feluri, ceea ce este greu de imaginat pentru un falsificator. Existã foarte multã variatie foneticã. Toate cuvintele au variante. Existã chiar indicii de variatie dialectale. Tãblitele dacilor si cele ale getilor prezintã diferente clare dialectale. Existã cuvinte care apar în anumite contexte. Existã structuri fonetice conditionate. Ori, aceste lucruri nu puteau fi imaginate de cineva care nu avea la îndemânã instrumentele actuale. Sã generezi o limbã care sã aibã cuvinte, care sã aparã numai în anumite contexte, e imposibil. E vorba de mii de cuvinte. Limba din tãblite nu are nici un atribut al unei limbi artificiale.