SEIMENI-DOBROGEA,SANCTUARE DEDICATE SOARELUI MAI CEVA DECIT CELE DE LA SARMISEGETUSA

GETII, INVALUITI  IN  MISTER

 

Pentru  lumea antică, Dacia războinicilor temuţi din Carpaţi şi a zeului Zamolxis a fost, până la cucerirea lui Traian, o ţară aspră, aproape de nepătruns, înconjurată de mister. Nimeni nu ştia bine cine erau oamenii care locuiau în acea cunună de munţi, de unde aveau obiceiul să coboare pentru a purta războiul în afară de hotarele lor. Le ziceau daci sau geţi; iar grecii, care îi socoteau rude ale tracilor -„cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, după Herodot – spuneau că zeul războiului, Ares sau Marte, între ei se născuse. Ştiau însă că asemenea idee putea fi şi numai o legenda; pentru ca alt zeu, mai mare şi singur, stăpânea destinul acelui popor. Dacii credeau în Zamolxis. Şi Platon afirma că Zamolxis îi făcea pe acei oameni nemuritori.Oamenii aceia – daci sau geţi nemuritori – şi ţara lor, erau ermetici pentru antici. Grecii se apropiaseră de ei numai pe ţărmurile Marii Pontice, fără să se aventureze mult în interior. Romanii îi cunoşteau doar pe războinicii daci. Dunărea le inspira teama. Era un limes hiperboreu, de unde începeau pământurile care dormitau sub leneşele stele ale polului getic – Getici sidera pigra poli. Marţial, ale cărui cuvinte le citez, evoca în Epigramele sale imagini care fac aluzie la misterul şi primejdiile acestei ţări, unde în acel moment, un împărat ca Domitian cunoştea nenorocul armelor.

Obsesia războinicului get şi a fluviului temut pe care el îl trecea călare pe apa îngheţată, era în mintea tuturor şi apărea în scrierile poeţilor şi în cărţi care vorbeau despre acea lume barbară, vrăjmaşă romanului. Lucan, ca să citez un alt hispanic, vorbise şi el despre „barbara Cone, unde Istrul, printr-o mie de guri, îşi pierde în mare sarmaticele unde şi inunda insula Peuce”, despre neamurile sălbatice ce populau ţărmul pontic şi amintise de faima arcului getic, teribilul arc getic, de toţi cunoscut. Într-un loc, în Pharsalia sa, numele dacului, getului şi al iberului se întâlnesc în acelaşi vers: Hinc Dacus premat in de Getes ocurrat Hiberis.
Versul acesta a fost interpretat de Isidor din Sevilla ca un vaticiniu: Spania avea să fie invadată de geţi. Vaticiniu împlinit, după cum vom vedea. N-a fost vreo îndoială.
Lumea întreagă avea să fie invadată de geţi. Nu numai Spania. Lumea întreagă avea să fie întemeiată încă o dată de ei.
Nu s-a scris însă adevărată istorie a geţilor, istoria mitului getic, mult mai mare şi mai semnificativă decât cea a faptelor concrete, pe care le numim istorice. Faptul concret se consumă, nu serveşte decât pentru o povestire. Mitul e permanent şi, chiar dacă ia forme nebănuite şi obişnuieşte să se ascundă, adevărul lui e prezent şi se proiectează asupra viitorului. Ideea getica e unul din miturile cele mai obsedante şi mai puternice din imaginaţia anticilor. Pentru românii din primul secol după Hristos, care aşteptau sfârşitul iminent al lumii, părea un lucru aproape sigur ca de la Dunărea cu sălbatica Peuce avea să se dezlănţuie cataclismul. Tot un hispanic, cel mai citit, Seneca, într-o pagină grandioasă, descrie înfricoşătorul spectacol al „zilei fatale” când Dunărea dezlănţuită îşi va înălţa apele până la cer şi, „într-un singur vârtej prăpăstios, va cuprinde o imensă întindere de pământuri şi cetăţi”. Când scria această pagină, care aminteşte viziunea de teroare a Potopului lui Michelangelo, filosoful presimţea poate că nu se înşela şi că, de acolo, de la Dunăre, chiar dacă nu aşa de curând, dar nici foarte târziu, avea să se ivească într-adevăr sfârşitul lumii. O profeţie între altele aparţinătoare lui Seneca.
 SEIMENI , DESCOPERIRI CARE POT SCHIMBA CURSUL CARTILOR DE ISTORIE

De pe tinutul de unde Soarele îsi începe calatoria pe bolta cereasca,
vizitând meleagurile tarii noastre, vin cele mai noi descoperiri referitoare
la venerarea discului solar: cinci sanctuare dedicate acestui cult.
În luna martie a.c., urmarind sirul fortificatiilor ridicate de romani pe
malul vechi al Dunarii cu scopul protejarii anticului drum danubian, atentia
mi-a fost atrasa de localitatea Seimeni. Situata la mai putin de 10 km de
Cetatea Axiopolis, fondata de catre regele de origine greaca a Traciei,
Lisimach, localitatea Seimeni este mentionata pentru prima data în jurul
anului 1600. O parte dintre soldatii domnitorului Constantin Serban s-au
rasculat împotriva lui si au trecut Dunarea. Acesti soldati se numeau
seimeni, si se pare ca au întemeiat localitatea cu acelasi nume. Însa,
dovezile arheologice sustin ca alti locuitori au fost fermecati de
frumusetea malului dunarean, cu multe secole în urma: în sudul localitatii a
fost descoperita o asezare din perioada Latene.

Descoperirile efectuate la începutul anului prezinta un fapt surprinzator:
soldatii fugari au întemeiat noua localitate exact peste un superb sanctuar
tracic sau geto-dacic. De fapt, o buna parte din sanctuar a fost distrus
prin construirea caselor si de catre factorii de mediu (lacul), întreaga
zona fiind supusa eroziunii.
Cel mai cunoscut sanctuar de la noi din tara închinat cultului solar este
cel de la Sarmisegetuza, în cadrul caruia "Soarele de andezit" are un
diametru de 7,1 m. Comparativ cu acesta, sanctuarul de la Seimeni se
prezinta cu 58 de discuri, posibil din lespezi de piatra, fiecare disc având
diametrul de 20 m. Într-un singur disc ar încapea o întreaga gospodarie:
casa, curte si anexe. Discurile sunt separate între ele de ziduri cu
grosimea de 4,3 m, însa, exista si discuri grupate câte doua. Pe unul din
discuri, având o pozitie centrala (întreg ansamblul are forma ovala), se
observa o forma spiralata, o posibila rampa catre zeul suprem.

Localitatea Seimeni se află în zona de influenţă a anticului oraş greco-roman Axiopolis (greacă Ἀξιούπολις) care înainte de a fi reconstruit de Constantin cel Mare, a fost fondat de Lisimach, regele grec al Traciei. Cetatea Axiopolis se află la 3 km S de Cernavodă, în faţa insulei Hinog, pe malul drept al Dunării. Necropola cetaţii se află poziţionată la 4,5 km S pe şoseaua Cernavodă - Cochirleni.

Pe Dealul Sofia, aflat în nordul localităţii Cernavodă, a fost descoperit într-un mormânt din necropola de inhumaţie aparţinând culturii Hamangia din neoliticul mijlociu, "Gânditorul" şi perechea sa.
Conform Repertoarului Arheologic National:
- situl arheologic eneolitic de la Cernavoda  - "Dealul Sofia" - începând de la 100m V de Primaria orasului pana la malul Dunarii. Descoperiri în cadrul sitului:
    - asezare epoca eneolitic - Cultura Cernavoda
    - asezare epoca eneolitic - Cultura Gumelnita
- situl arheologic neolitic de la Cernavodă - Coada Zăvoiului - aşezare şi necropolă  

La Cernavoda, în punctul "La Cetate" din apropierea tell-ului, a fost descoperit un mormânt. Inventarul funerar este specific Culturii Gumelnita (P. Hasotti, 1977, p. 89).

Localitatea Seimeni se află la o distanţă de 4,5 km de necropola neolitică iar posibilul sanctuar, care este poziţionat chiar lângă localitate, are dimensiuni de 1,0 x 0,4 km.


În cadrul sanctuarului de la Seimeni sunt prezente motive reprezentative a trei culte:
- Cultul Soarelui - discul
- Cultul Marii Zeiţe, în ipostaza de Zeiţă Şarpe - spirala
- Cultul apelor - Dunărea

Cultul Soarelui a luat fiinţă o dată cu începutul agriculturii, entitatea abstractă a bunurilor Pământului-mamă atrăgând nevoia de exteriorizare a primilor agricultori şi punând bazele primului cult - cultul agrar.
Conform cunoscutului etnolog şi scriitor Romulus Vulcănescu: "Din relatările mitografilor antici, greci şi latini, despre daci şi daco-romani, ca şi din descoperirile arheologilor români, reiese că acest cult al soarelui s-a format pe teritoriul Daciei preistorice, înainte de etnogeneza dacă şi s-a dezvoltat după această etnogeneză la daci şi mai apoi la daco-romani, pentru a se menţine la protoromâni".

Cultul Zeiţei Şarpe se remarcă prin apariţia în spaţiul carpato-dunărean, încă de la sfârşitul paleoliticului, a unor ornamente reprezentând şarpele prin: linii simple, unduite sau în zigzag; spirale plane şi foarte rar helicoidale; meandre şi chiar şiruri de romburi - imitaţie a desenului existent pe spatele viperei cu corn - animal veninos aducător de moarte, endemic în această arie.
Conform materialului "Semiotica română în vizită la UNESCO", motivul spiralei îşi are originea în paleoliticul superior al spaţiului carpato-dunărean şi reprezintă şarpele, animal căruia, în timpuri de demult, pe aceste meleaguri, i-a fost atribuită o simbolistică duală încă din neoliticul timpuriu, dar a rămas pentru întreg neoliticul ca simbol al regenerării ciclice a naturii din care a derivat, probabil, mai târziu şi concepţia referitoare la nemurire a dacilor.

La traci, motivul şarpelui, ca simbol al regenerării ciclice a naturii (la această latitudine şarpele intră sub pământ pentru hibernare în imediata apropiere a echinocţiului de toamnă şi reapare la suprafaţă odată cu echinocţiul de primăvară şi cu reînvierea vegetaţiei), este prezent încolăcit pe o tulpină în reprezentările Cavalerului Trac.

Se mai observă aproximativ 59 de discuri, fiecare disc având 20 m diametru. Discurile sunt încadrate cu ziduri având grosimi de până la 4,5 m.




Cultul apelor este prezent şi la geto-daci, ca şi la alte popoare antice. Dunărea era fluviul lor sacru şi Strabon confirmă acest lucru atunci când localizează Cetatea Histria pe malul lacului Sinoe, "la o departare de 500 de stadii de gura sacra a Istrului". Acest cult se regăseşte în obiceiul dacilor de a nu porni la război înainte de a lua în gură apă din Istru, jurând că nu se vor întoarece acasă decât după ce vor învinge pe duşmani. Geto-dacii cunoşteau potenţialul vindecător al apelor minerale şi al apelor termale. Urme ale acestui cult au rămas în mitologia românească, unde Dunărea este considerată fluviu sacru cu calităţi purificatoare.
Merită menţionat faptul că, în conformitate cu Repertoarul Arheologic National - pentru localitatea Seimeni:
- asezarea latene de la Seimeni - Seimenii Mari, între soseaua Cernavoda - Topalu si Dunare, în S localitatii.


Motivul spiralei:
- după potopul gigantic petrecut în urmã cu 7.600 de ani pe locul unde acum se aflã Marea Neagrã (conform cercetãtorilor americani, William Ryan şi Walter Pitman, care primesc în anul 2000 cea mai înaltã distincţie din partea Columbia University, Shepard Medal pentru cercetãri exemplare în geologia marinã), un grup aparţinând populaţiilor carpato-dunărene duce acest motiv până pe malurile Rinului şi al Senei, unde au fost descoperite vase acoperite cu forme de spiralã - spirala carpato-dunãreanã, valuri concentrice, desene rectangulare şi tot felul de forme geometrice, asemãnãtoare cu cele din Moldova;
- în vechiul alfabet heroglific egiptean, semnul spiralei are înteles de apă;
- la tracii din Asia Mică, întreaga suprafaţă a armei era acoperită cu motive geometrice, în care domina spirala, motiv decorativ de mare efect, exprimând atât rafinamentul triburilor care o produceau, cât şi nivelul societăţii care solicita asemenea obiecte. În ornamentaţia cu caracter geometric, pe obiecte de lut sau pe arme, se desprind unele elemente dominante: cercuri, cercuri cu cruce, spirale, toate simbolizând soarele. Aceste ornamente ilustrează deosebita importanţă pe care au dat-o Tracii cultului zeului-lumină;
- spirala apare ca ornament pe piesele din tezaurul dezgropat de Schliemann la Troia;
- apare pe portalurile caselor ţăranilor daci, ori pe covoare, pe fote şi ţesături, semnificând drumul parcurs de sufletul omului, până la locul de întâlnire cu Zamolxe, dar şi evoluţia, începutul şi sfârşitul; este poate cel mai caracteristic, dar şi cel mai ermetic simbol al poporului nostru;


Ipoteze:
Conform lui Mircea Eliade în "Istoria credinţelor şi ideilor religioase":
Nu ştim în ce măsură structura iniţiatică şi eshatologică a misterului lui Zalmoxis mai supravieţuia în epoca lui Strabon. Dar autorii antici vorbesc despre anumiţi eramiţi şi oameni religioşi şi probabil că aceşti specialişti ai sacrului prelungeau tradiţia mistică a cultului lui Zalmoxis. Un alt amănunt pare de asemenea important pentru Strabon: faptul că Zalmoxis  - ca şi, mai recent, Deceneu - realizase o carieră atât de prodigioasă graţie mai ales cunoştinţelor sale astronomice şi mantice. În sec. al VI-lea e.n., dar sprijinindu-se pe izvoare mai vechi, Iordanes descria în termeni extravaganţi interesul preoţilor daci pentru astronomie şi ştiinţele naturale. Insistenţa pe cunoaşterea corpurilor cereşti poate oglindi informaţii exacte. Într-adevăr, templele de la Sarmisegetuza şi de la Costeşti, al căror simbolism urano-solar este evident, par să fi avut o funcţie calendaristică.


Despre traci, Mircea Eliade scrie:
După Herodot, tracii adorau pe Ares, Dionysos şi Artemis; totuşi, regii lor venerau pe Hermes, ai cărui descendenţi se credeau. Cât despre Hermes, care, după Herodot, era cinstit exclusiv de către regi, adică de aristrocaţia militară, el este greu de identificat. Herodot nu face nici o aluzie la zeul solar, deşi un asemenea zeu este din belşug atestat de alte surse (R. Pettazzoni, The Religion of ancient Thrace). S-ar putea aşadar vedea în Hermes trac o divinitate solară. Câteva secole mai târziu, monumentele zise ale eroilor cavaleri se înmulţesc în Balcani; or, Eroul-Cavaler este identificat cu Apollo. Este vorba totuşi de o concepţie mai târzie care nu lămureşte deloc teologia regală menţionată de Herodot.
Cultul lui Dionysos trac aminteşte ceremoniile ce se desfăşurau în timpul nopţii, în munţi, la lumina făcliilor; o muzică sălbalică (zgomote de lovire în cazane de bronz, chimbale, fluiere) îi îndeamnă pe credincioşi să scoată ţipete de voioşie într-un dans circular, furios şi învârtejit. Mai ales femeile erau acelea care se dedau acestor dansuri dezordonate şi epuizante; costumul lor era straniu; ele purtau bessares, lungi veşminte fluturânde, făcute, pare-se, din piei de vulpe; deasupra acestora piei de căprioară şi, probabil, pe cap, coarne. În mâini ţineau şerpi consacraţi lui Sabazios (nume trac pentru Dionysos), pumnale sau tirsuri. Ajunse la paroxism, la nebunia sacră, ele apucau animelele alese pentru sacrificii şi le rupeau în bucăţi, sfâşiindu-le şi mâncându-le carnea crudă. Omofagia rituală săvârşea identificarea cu zeul; participanţii se numeau acum Sabos sau Sabazios.
Aşa cum a arătat şi Nicolae Iorga, fenomenul horal reprezintă o reminiscenţă a unui străvechi ritual mitico-magic de urcare la cer care se săvârşea pe tot cuprinsul Daciei încă din epoca paleolitică. Ritualul numit Kolabrismos (de la gr. κολαβρισμός) sau a Kolo era o horă ezoterică, în timpul dansului, oamenii se înfrăţeau formând o fraţietate magico-rituală. Sunt puţine date privitoare la Kolo-ul trac, dar putem să le completăm cu ceea ce ştim despre hora actuală.
În Enciclopedia Britannica găsim următoarea definiţie: Kolo derivă din denumirea veche slavonă a cuvântului roata. Kolo-ul era probabil dansat în adorarea Soarelui, cu mult înainte de sosirea slavilor în peninsula balcanică.
Kolo-ul trac a dat la noi Hora, la sârbi Kolesca, la bulgari Horo-ul, la ruşi Korovad-ul şi la greci Choros-ul. Din Kolabrismos- ul iniţial au evoluat două tipuri de horă: cea închisă de tipul cercului şi hora deschisă, care cunoaşte mai multe variante, dintre care cea a horei deschise de tip spiralat mai supravieţuieşte doar la macedoromâni, precum şi la docoromânii din Banat si Oltenia, diminuându-şi însă caracterul magic. Se presupune că aceasta se apropie cel mai mult de ritul arhaic iniţial.
S-a stabilit că, pe teritoriul Daciei, fenomenul horal este prezent chiar din epoca Culturii Cucuteni (3700-2500 î.H.), ultima mare cultura cu ceramică pictata din Europa. Descoperirea la Bodeşti-Frumuşica a unei reprezentări în ceramica a unei hore formate din şase femei, aparţinând acestei Culturi, ar atesta faptul că pe teritoriul ţării noastre exista un cult al spiralei magice, anterior celui existent în India, Tibet şi China.

Pe culmea unui deal situat pe malul Istrului, în sanctuarul de la Seimeni, mii de femei dansează înlănţuite câte 30-40 în interiorul unor discuri imense. Sunt câteva zeci de astfel de hore. Se rotesc într-o bucurie frenetică, apoi se desfac în spirale care se strâng spre interiorul discurilor, de unde se extind iar în cercuri până spre margine. 
Pot dansa la lumina misterioasă a Lunii, venerându-l pe Dionysos. Dar la fel de bine pot dansa cu 2000 de ani în urma, bucurându-se de mângâierea caldă a Soarelui, mulţumindu-i pentru recoltele bogate.




UN SANCTUAR SIMILAR LÂNGĂ LOCALITATEA MIREASA

La aproximativ 25km de localitatea Seimeni, lângă localitatea Mireasa, am descoperit un sanctuar similar cu cel de la Seimeni. Se mai observă patru discuri cu diametrul de 26m.
Localitatea Mireasa nu este cuprinsă în Repertoarul Arheologic al României a Institutului de Arheologie "Vasile Pârvan", şi nici în Repertoarul Arheologic Naţional.

La mai putin de 25 km de Seimeni se afla localitatea cu nume parca
predestinat sa însoteasca primul sanctuar descoperit la altarul Zeului
Soare: Mireasa. Cununa îi este împodobita cu patru cochete discuri cu
diametrul de ... 28 m, amplasate pe malul unui pârâu.
Alaiul nu se lasa asteptat: nu trebuie decât sa ne îndreptam privirile spre
sudul Dobrogei. Acolo unde apele marii patrund insistent pâna la poalele
dealurilor, racorindu-le, se afla doua localitati apropiate, Vîrtop si
Albesti. Un mic râu se strecoara vioi printre pliurile dealurilor,
pierzându-se în sclipirile golfului. Este martor mut al mileniilor de
istorie si înca mai pastreaza ecourile incantatiilor izvorâte de pe
platourile misterioase ale celor doua sanctuare, odata cu apa izvoarelor.

TOATE ACESTE SANCTUARE AU FOST DESCOPERITE DE UN BRASOVEAN,INGINERUL PINTILIE CRISTIAN

Un inginer pasionat de arheologie a descoperit noi structuri de ziduri şi cetăţi antice în Dobrogea l Ciudatele imagini rivalizează cu desenele din cîmpia Nazca

Dobrogea, tărîmul celor mai vechi cetăţi greceşti de pe teritoriul României, nu şi-a dezvăluit încă toate secretele. Un braşovean pasionat de arheologie a studiat această zonă cu ajutorul programului Google Earth.  Navigînd de la un vestigiu istoric la altul, a descoperit formaţiuni fortificate despre care nu pomenesc tratatele de istorie SI CARE CERCETATE ATENT DE SPECIALISTI POT ADUCE SCHIMBARI  ESENTIALE CARTILOR DE ISTORIE




PINTILIE CRISTIAN