DINCOLO DE TIMPURI- TATUAJUL IN DACIA

                       tatuaj facial la triburile trace-detaliu cnemida(aparatoare gamba)
Reintoarcerea la totemurile... autohtone-tatuajul in neolitic

Da, este adevarat, suntem precursorii acestei arte, iar pentru stramosii nostrii, cei care au trait in spatiile pe care le locuim noi astazi, tatuajele aveau incaractura celor  mai nobile simboluri.
Zeci de descoperiri arheologice au scos la iveala, in zeci de ani, existenta tatuajului complex pe teritoriul tracilor tn urma cu mai multe mii de ani. Dovezile dateaza din epocile neolitica, a bronzului si fierului. Vechimea lor ne face sa abordam din nou tema emblemelor totemice, de data acesta exact in spatiul stramosilor nostri.
Modul in care a evoluat tatuajul in spatiul ocupat de daci arata existenta unui sistem de totemuri foarte bine inradacinate in spiritul locuitorilor locului. Acestea au evoluat in timp. Din toate indicatiile antice reiese ca tatuajul se aplica pe fata si pe corp, intâi ca semn de neam (ginta sau trib), apoi ca semn de ales )categorie sociala, capetenie etc) si, cu timpul,mai rar ca podoaba. Trecerea de la tatuajul emblematic de tip totemic la tatuajul genealogic (de casta sau categorie sociala) si de la acesta la tatuajul ornamental se face treptat.

                                                 soborul zeitelor-cultura cucuteni                                

                                             model tatuaj neolitic

De la tatuaj la masti
Romulus Vulcanescu este etnologul si scriitorul român care a aratat modul in care tatuajul reprezinta amprenta unei civilizatii complexe, a unei culturi care avea la baza un sistem foarte bine dezvoltat de simboluri. In studiul sau „Mastile populare” el a schitat in linii mari caracterul totemic al tatuajului folosit in delimitarea spatiului protector, dara si in abordarile militare si civile. Istoricul preciza: ,,Omul primitiv se tatua, integral sau partial, pentru ca sa se deghizeze magic, ca sa-si insemne corpul cu embleme gentilico-tribale si ca sa se impodobeasca din orgoliu sexual. Deghizarea lui prin tatuare se facea in special din perioada initierii pâna la maturitate”. Scriitorul mai spune ca, „spre deosebire de barbati, care isi tatuau intregul corp, femeile isi tatuau numai partile care le scoteau in evidenta gracilitatea: pieptul, sânii, pubisul, fesele, coapsele si pulpele. Barbatii isi tatuau intregul corp, mai des fata. Tatuajul feminin era in esenta lui de ordin sexual; in substanta lui interveneau si elemente de ordin artistic. Barbatii se tatuau mai ales pentru practicarea magiei medicale si razboinice. In aceste ultime cazuri, tatuajul era atât de incarcat, incât facea sa dispara sub arabescurile lui trasaturile fizionomice”.

                                                             statueta neolitic-cultura cucuteni                 
Romulus Vulcanescu mai arata ca „uneori, tatuajul se realiza prin inciziuni adânci in pielea fetei si a corpului, incepând din copilarie si durând pâna la maturitate. Aceasta repetare an de an a tatuarii se termina printr-un fel de sculptura in piele. Fiecare însemn tatuat purta un nume si indeplinea, in economia ornamentala a tatuajului, un anume rol ideogramic. Cine cunostea semnificatia deosebita a motivelor astfel tatuate putea citi titlurile gentilico-tribale ale posesorilor, geneologia lor totemica si preferintele personale. Tatuajul, ca procedeu de deghizare integrala a corpului sau numai faciala, a fost transmis mai apoi in alcatuirea mastilor-costume, a mastilor de cap si a mastilor de fata prin decalchierea (n.r. - copierea) striaturii, scarificarilor si inciziunilor pielii”.

                                                             De la triburile primitive la neam
I|n perioada de inceput a neamului dacic, in timpurile primitive, tatuajul era un semn pe piele prin care se diferentiau clanurile, triburile, straturile sociale incipiente si originile neamului respectiv. In acest ultim semn, ele erau realizate in cadrul unor ceremonii de initiere (sexuala, maritala, razboinica), pentru protectia totemica in special. Ca si la triburile autohtone amerindiene, tatuajul reprezenta, în majoritatea cazurilor, atât semnul concret al totemului cât si semnul tolemului sacralizat. Cu timpul, tatuajul a capatat rolul de simbol al integrarii si identificarii cu tribul sau clanul in care era facut. Prin scrierea criptica, adica ideogramele de pe piele, individul devenea parte a grupului social cu sentimentul de apartenenta la acea anumita celula. Totusi, aceste semne si-au pastrat pentru mult timp si rolul protector, sacru. Unele simboluri aveau semnificatia de protectie impotriva duhurilor rele, cazuri in care grafia tatuajelor reda stilizat scene sau personaje mitologice sau magice cu un anumit rang, privilegiu sau putere sacra.    
Tipuri de tatuaje
In general, barbatii isi tatuau blazoane si simboluri sacre de protectie, totemice. Tatuajul femeilor era mai mult sexual si artistic, acoperind parti ale corpului care trebuiau, oarecum, ascunse de vazul barbatilor.
Chiar si tehnicile de realizare erau diferite. Tatuajele in puncte ai bumburi erau preferate de femei, cele in cusatura, in curele si sculptat erau preferate de barbati.
Cele mai multe tatuaje erau motive geometrice care permiteau redarea stilizata a unor simboluri sacre totemice, in Dacia preistorica. Primii locuitori ai Daciei redau, prin aceste desene, elemente esentiale, din care si-au format, cu timpul, complexitatea mitologica.
|n esenta lui, tatuajul totemic predac a fost unul simplu, pictat sau incizat in piele, prin taieturi adânci si complexe, umplute cu diverse culori. Reteaua de taieturi reprezenta, criptic, emblemele totemice. Exemple sunt tatuajele realizate din motive geometrice asezate simetric pe umeri (cercuri concentrice), pe corp (zig zag-uri neregulate), spiralele concentrice de pe abdomen sau triunghiurile isoscele de pe coapse si pulpe, care subliniau silueta sau trimiteau la simbolul ramurii de brad. Toate aceste erau reprezentate si pe stauetele predacilor. Cele mai clare in acest sens sunt figurinele antropomorfe din lut descoperite prin sapaturile arheologice de la Cucuteni, Gumelnita sau Vinca (judetul Caras-Severin). Unele dintre aceste figurine aveau tatuaje geometrice, liniare, pe frunte, aratând ca oamenii din acea perioada aveau obiceiul de a-si orna fruntea cu astfel de simboluri. Istoricii si arheologii au acceptat in unanimitate faptul ca figurinele din perioada predacica redau mai degraba tatuajele locuitorilor decât anumite accesorii de pe imbracaminte. Mai mult, printre simbolurile descoperite de arheologi, se regasesc si cele de pe pecetile de lut ars, numite pintadere, folosite ca embleme de tatuat. Un alt aspect scos la iveala prin figurinele de la Gumelnita este sublinierea gurii cu gaurele in sculpturile miniaturale gasite acolo.
 

Dincolo de timpuri
Potrivit istoricilor, practica tatuajului a durat destul de mult pe teritoriul tarii noastre, fiind practicat chiar pâna in epoca Daciei târzii. Dovada cea mai cunoscuta o constituie jambierele metalice ale unui principe trac numit Cotys, din secolul IV i.e.n., descoperite in mormântul acestuia din Agighiol, Dobrogea. „Pe partea care acoperea genunchiul, una dintre jambiere reda chipul unui tânar luptator tatuat. In esenta tatuajul era geometric, realizat din dungi aurite sau date cu bronz, cu tenta fierului oxidat in negru. Figura tânarului luptator se pierde sub liniatura regulata a insemnelor rituale ale tribului local”, spun istoricii care au studiat aceste dovezi. Totusi, se pare ca prin tatuaje arheologii au scos la iveala si dovada de apartenenta spatio-temporala extrem de larga a dacilor. si asta pentru ca intre tatuajele de pe figurinele de la Gumelnita (mileniul V i.e.n.) si cele ale tânarului luptator figurat pe jambierele de la Agighiol exista similitudini. In ambele cazuri regasim incizii orizontale, iar directia lor este aceeasi: pornesc de pe nas pe obraji. Acesta tehnica de tatuare arata o continuitate de ritualuri In evolutia unor triburi carpatice, inrudite de-a lungul timpului, prin simbolismul lor totemic.

tezaurul princiar AGIGHIOL                                              

Tatuajul heraldic
Tatuajele au fost interpretate de catre istorici, geografi si literati ai Greciei antice si scriitori latini, pentru populatiile predace sau migratoare din Dacia preistorica. Ceea ce au descoperit arheologii este, astfel, completat de vechii istorici greci care vorbeau despre tataujele agatârsilor (popor arab apropiat de traci), getilor, tracilor, cele ale locuitorilor Istriei si ale ilirilor.
* De exemplu, Pompeius Mela sustine ca „agatârsii isi tatueaza fata si madulrele in funciie de consideraiia de care se bucura fiecare de pe urma stramosilor sai. Toti au aceleasi semne si ele sunt de asa natura incât nu pot fi sterse prin spalare”.
* Artemidor din Daldis spune si el ca „la traci sunt tatuati copiii nobili, iar la geti sclavii”.
* Herodot precizeaza ca in aceasta arie, „tatuajul este semnul neamului ales, cel netatuat fiind om de rând”.
* In secolul IV-III i.e.n., filozoful grec Clearh din Soli povesteste ca „nevestele scitilor au tatuat spre pedepsire femeile trace. Astfel batjocorite, ele au sters urma nenorocirii lor intr-un fel special, gravând desene si pe restul pielii, pentru ca semnul rusinii si insultei sa stearga ocara prin podoaba”.
* Strabon, un alt filozof grec a precizat si el ca toate neamurile se tatueaza.
* Dion Chrysostomos, orator si folozof grec al secolului I e.n., relateaza ca „in Tracia femeile libere sunt pline de semne facute cu fierul rosu si, cu cât au mai multe semne si mai variate, cu atât se arata a fi mai nobile”.
* Plutarh este un alt istoric care a mentionat ca „tracii pâna astazi isi tatueaza femeile, ca sa-l razbune pe Orfeu”.
* Porfir (filozof grec din secolul II e.n.) povesteste, citând alti istorici, ca Zalmoxis „a  cazut in mâinile hotilor si a fost tatuat, când s-a facut rascoala impotriva lui Pitagora, care a fugit si si-a legat fata din pricina tatuajului”. Totusi, exista posibilitatea ca tatuajul lui Zalmoxis sa fi fost efectuat intr-o perioada initiatica, in timpul consacrarii in scoala tacerii, a lui Pitagora.
* Aristofan, la rândul lui,  relateaza ca „locuitorii de lânga Istru si Dunare se tatueaza si se imbraca in vesminte colorate”. El mai spune ca femeile sunt cele care se tatueaza cu motive ornamentale, socotite podoabe, iar tatuajele se realizeaza cu ace. Acele erau inrosite in foc, iar când se realizau impunsaturile, se adaugau si diversi coloranti. Barbatii de rang inalt erau cei care foloseau, mai cu seama, tatuajele. Iar când unei persoane de rang mai mare i se spune „cel alb”, apelativul este ironic, ca si cum ar avea fruntea curata si alba, netatuata.

In final...
Tatuajul reprezenta un semn de noblete, fiind practicat, mai ales in ultima perioada, mai mult de conducatori si regi. La geto-daci se tatuau unii dintre oamenii de seama, in ultima perioada a dacilor tatuajele fiind considerate atât podoabe cât si semne ale unei descendente din nobilime.

                                        

BUREBISTA-REGELE REGILOR TRACI

BUREBISTA

Nicicand nu au avut tracii, fie ei daci sau de alta sorginte, un lider mai impunator si mai influent decat a fost Burebista. Nu sunt cuvintele autorului acestui articol ci ale contemporanilor sai, locuitorii cetatii Dionysopolis, Balcicul de astazi, cei care il numeau cu mandrie "cel dintai si cel mai mare dintre regii din Tracia". Este regretabil faptul ca, astazi, sursele care sa ne redea adevarata complexitate a geniului lui Burebista, dimensiunile reale, fizice sau morale ale marelui rege trac, lipsesc cu desavarsire. Au ramas doar ecourile faptelor sale in operele unora dintre cei mai ilustri istorici antici, acestea fiind, de fapt, singurele date pe care le detinem. Suficient, insa, pentru a ne crea o imagine despre personalitatea remarcabila a celui care a influentat decisiv istoria in urma cu mai bine de doua milenii.

Cum va fi aratat acel stralucit barbat, care, acum doua milenii, ridicandu-se dintre ai lui, a unit triburile geto-dace, faurind un imperiu dacic? Care vor fi fost insusirile lui morale si fizice? Documentele vremii nu spun nimic despre acest lucru sau cele care spun s-au pierdut, in schimb in cele ramase se fac aprecieri admirative despre faptele si izbanzile sale si ale neamului sau, ceea ce obliga sa credem ca BUREBISTA avea neobisnuite virtuti ostasesti, politice si diplomatice. Strabon contemporan cu marele rege dac, spune: "Burebista, barbat get, luand conducerea neamului sau, prin abstinenta si ascultare de porunci, a ridicat pe oamenii acestia, asa incat, in numai cativa ani, a intemeiat o mare imparatie si a supus getilor pe aproape toti vecinii; ba a ajuns sa fie temut chiar si de romani pentru ca trecea Istrul fara frica, pradand Tracia pana in Macedonia si Iliria, iar pe celtii cei ce se amestecasera cu tracii si iliriii a pustiit cu totul, iar pe boii de sub conducerea lui Cristasiro, precum si pe taurisci i-a nimicit cu desavarsire"

Burebista a fost un rege pe masura cerintelor si virtutilor neamului sau, geto-dacii, care reprezinta ramura nordica a marelui popor trac, care l-a randul sau are radacini adanci in spatiul carapato-danubiano-pontic. Despre traci Herodot spune: "Neamul tracilor este cel mai numeros din lume dupa cel al inzilor. Daca ar avea un singur carmuitor sau daca tracii s-ar intelege intre ei, el ar fi de nebiruit si cu mult mai puternic decat toate neamurile. Dar acest lucru este cu neputinta si niciodata nu se va infaptui. De aceea sunt acestia slabi"

Statul dac, sub BUREBISTA a fost rezultatul dezvoltarii vietii materiale si spirituale, prelucrarea fierului, roata olarului, olaritul in sine, agricultura practicata intens si organizat desi cunoscute din vechime acum au luat o deosebita amploare. Ca dovada a acestor dezvoltari este si sporirea populatiei, cand pe langa cresterea numarului de localitati se pot observa si infiintarea unor asezari de tip protourban-centre militare, religioase, politice pe care dacii le numeau in limba lor DAVA.

Lumea geto-daca se caracteriza prin continuitate, particularitate transmisa si romanilor. Izvoarele istorice, la care se adauga numeroase marturii arheologice, vorbesc de existenta, inca din veacurile precedente, a unor capetenii iscusite: DROMICHETE (300), OROLES (sec 2 i.e.n), RUBOBOSTES (sec 2 i.e.n) si altii nenumiti care in fruntea ostirilor dace au infruntat pe sciti, persi, germani, celti, romani. In preajma crearii statului dac condus de BUREBISTA, existau 4 mari uniuni de triburi, care aveau moneda proprie, cu o arie de raspindire foarte mare de la Morava (rau ce desparte Moravia de Slovacia) si pana la Bug si Olbia si din Rodopi pana la Vistula. Dezvoltarea interna a societatii geto-dace ajunsese la un stadiu ce impunea trecerea la un sistem de organizare sociala superioara. BUREBISTA, prin marea sa opera de unificare, a raspuns acestei cerinte istorice, intemeind un stat centralizat, puternic pe care l-a condus timp de 4 decenii!

 

Unirea triburilor geto-dace a fost posibila datorita premiselor etnice, culturale, lingvistice, spirituale si geopolitice. Unitatea etno-lingvistica este explicit aratata de autori antici (Strabon; Sallustius; Trogus Pompeius; Cassius Dio), iar Ptolemeu din Alexandria in "Indreptar geografic" mentioneaza cateva triburi dace (albocensi; buri; costoboci; piefigi; ratacensi; saboci), iar poemul anonim "Mangaierea Liviei" consemneaza tribul dacilor apuli. Unitatea religioasa se baza pe credinta in acelasi zeu ZAMOLXIS si pe credinta in nemurire a tuturor tracilor si era deasemenea intarita de prezenta pe tot teritoriul locuit de geto-daci a anahoretilor numiti KAPNOBATAI si KTISTAI. Caile unirii sunt doar doua: pe calea diplomatiei, care a strans in jurul lui Burebista acele capetenii care au inteles necesitatea unei singure autoritati politice si calea razboiului, a armelor pentru cei ce incercau sa-si pastreze privilegiile regionale. Exista posibilitatea ca insusi Burebista sa fi condus cetele geto-bastarne care l-au infrant pe C.Antonius Hybrida in batalia de langa Histria. Dupa ce a reusit sa unifice triburile geto-dace si le-a impus disciplina si respectul fata de legi, BUREBISTA si-a consolidat statul si si-a extins stapinirea, folosind iscusinta sa militara, politica si diplomatica, a distrus puterea celtilor, pana in Slovacia, apoi a cucerit orasele grecesti de pe coasta de vest si de nord a Marii Negre de la Apollonia (Szopol-Bulgaria) pana la Olbia (la limanul Bugului). Intr-un timp relativ scurt, marele rege, a izbutit sa intemeieze un mare regat care se intindea spre vest si nord-vest pana la Dunarea de mijloc si Morava, spre nord pana la Carpatii Padurosi spre est pana la Bug si Marea Neagra, iar spre sud, peste Dobrogea, pana in Balcani. Toate partile locuite de geto-daci, de la cursul superior al Dunarii pana la mare, formau un adevarat imperiu getic, asa cum il numeste Strabon, putand ridica la lupta, potrivit aceluiasi autor, o armata de 200000 de oameni, cifra impresionanta pentru acele timpuri!

Primele expeditii organizate de Burebista asigura flancul estic si sud-estic al regatului sau, intre Carpati si Nistru unde ii supune pe bastarni si ii infrange pe sciti apoi se ocupa de orasele traco-celtilor scordisci. Urmeaza apoi campania impotriva oraselor grecesti de la Pont. Se supun fara lupta: Tyras; Tomis; Callatis; Dyonisopolis; Apollonia in timp ce Olbia; Histria; Odessos si Mesembria sunt atacate violent si supuse. Expeditiile apusene au ca scop asigurarea flancului vestic, unde dupa celto-tracii scordisci din SV, sunt atacate triburile celtice ale Boiilor si Tauriscilor din NV. Stapanind o Dacie asa de mare si putenica, BUREBISTA a intervenit si in politica Romei, care stapanind acum Macedonia constituia un pericol pentru statul dac. Pentru a preintampina un atac roman, BUREBISTA a luat partea lui Pompei in confruntarea acestuia cu Cezar. Dupa batalia de la Dyrrachium (Durazzo, Durreo-Albania), regele dac a trimis invingatorului o solie cu misiunea de a negocia o alinta. Regele Daciei oferea lui Pompei ajutor militar in schimbul recunoasterii de catre acesta a cuceririlor sale. Dar inainte ca oastea daca sa ajunga la locul bataliei, teatru de lupta aflat la o asa mare distanta, Pompei a fost invins de Cezar in batalia de la Pharsala. Cu toate acestea amenintarea getica a continuat sa produca ingrijorare la Roma, incat insusi Cezar se pregatea sa porneasca asupra Daciei, in fruntea unei mari armate pe care o concentrase in Macedonia. Planul nu a mai fost pus in aplicare deoarece in 44 i.e.n Cezar este asasinat in senat. In ce priveste politica interna, sub marele rege dac se stabilesc norme juridice si etice prin indemnarea la sobrietate si abstinenta si desigur prin puterea exemplului. Noul mod de viata are ca centru spiritual Muntele sfant KOGAION dar s-au mentinut si incintele sacre locale. Pe plan local, Burebista mentine in conducere pe sefii de trib localicare s-au supus, in timp ce pe plan central recruteaza oameni noi, insarcinati cu administrarea activitatilor productive, strangerea darilor si supravegherea muncilor obstesti. Astfel se realizeaza sistemul de fortificatii din muntii Surianu intre vaile Sebesului, Muresului, Streiului si Jiului, cuprinzand cetatile de la Costesti, Blidaru, Piatra Rosie, Banita, Capalna, Cugir si Varful lui Hulpe. Exista trei tipuri de cetati astfel construite:
--cetati de piatra ecarisata (blocuri de calcar fasonate)
--cetati de piatra nefasonata legate cu lut
--cetati simple de pamant si lemn.

Teama ca armatele lui BUREBISTA ar putea ocupa provinciile romane a continuat sa ingrijoreze Roma. La un moment dat s-a raspandit zvonul ca dacii au invadat Macedonia, obligand senatul roman sa trimita o delegatie la fata locului pentru a cunoaste adevarul. Marc Antoniu, fostul adjunct a lui Cezar, s-a folosit de zvonurile care circulau pentru a obtine conducerea unei mari armate-lucru initial refuzat de senat - in vederea unei confruntari cu ostile lui BUREBISTA. Odata ajuns la comanda, Marc Antoniu, si-a adus armata in Italia si a pornit al doilea razboi civil.

O succesiune a bataliilor date de Burebista este greu de realizat. Putinele izvoare antice nu dau detalii asupra cronologiei luptelor regelui dac, mai ales ca el nu intra in atentia istoricilor greco-romani decat in momentul in care era evident ca Dacia devenise o problema spinoasa pentru "lumea civilizata". Cel mai probabil, Burebista a declansat razboiul impotriva boiilor si tauriscilor aflati sub conducerea lui Critasiros in dorinta de a elibera vestul Daciei de amenintarea si jafurile continue ale celtilor. Insusi Strabon afirma ca, dupa ce cucerisera Roma in anul 390 i.Hr, si dupa izgonirea lui de catre romani "boiii se stramutasera langa Istru, traind amestecati cu tauriscii si razboindu-se cu dacii, pana cand acestia le-au sters neamul de pe fata pamantului". Acelasi Strabon sustine ca Burebista a "pustiit pe celtii care erau amestecati cu tracii si cu ilirii si a nimicit pe de-a-ntregul pe boiii aflati sub conducerea lui Critasiros si pe taurisci". Atat de crunta a fost razbunarea lui Burebista incat pamantul celtilor boii, anarti si taurisci a ramas loc de pasunat pentru neamurile vecine. Cu toate acestea, chiar si Strabon se lasa uneori purtat de exaltare. Faptul ca boiii nu au fost exterminati, asa cum sustine istoricul antic, o confirma insusi Iulius Cezar, cel care ii descrie pe celtii supravietuitori incercand sa scape de napasta dacilor si cautand aliante cu triburile galice pentru a prada din nou. In plus, boiii sunt cei care au dat numele Boemiei de astazi.

Cele mai sangeroase lupte ale lui Burebista se incheiasera. Dacia fusese eliberata de pericolul celt dar, pentru regele dac, misiunea sa in fruntea dacilor era departe de a se fi incheiat. Ducand o politica expansionista demna doar de marii luptatori ai Antichitatii, el isi indreapta atentia catre bogatele colonii grecesti de la malul Marii Negre. In anul 55 i.Hr, cetatea Olbia de la gurile Bugului este prima care se pleaca in fata dacilor. Urmeaza Tyras, Histria (acolo unde Burebista arde din temelii cetatea ce cutezase sa il infrunte), Tomisul si Mesembria. Alte cetati refuza lupta si se predau pasnic, asa cum se intampla cu locuitorii Dyonisopolisului. Muntii Haemus sunt si ei trecuti in stapanirea regelui neinvins al daco-getilor. De acum, conflictul cu Roma parea inevitabil.

Sfidand practic pericolul, Burebista intreprinde campanii de jaf in Macedonia si Iliria, acolo unde romanii se vad nevoiti sa se recunoasca infranti. Mai mult, monarhul dac incearca sa influenteze politica Romei si se implica puternic in razboiul dintre Pompei si Cezar. Acelasi Acornion din Dyonisopolis este omul care negociaza din umbra cu Pompei in favoarea dacilor. Privita astazi ca o eroare, alegerea lui Burebista a fost, insa, una cat se poate de logica la momentul respectiv. Cezar avea toti sortii impotriva sa. Pierduse prima batalie impotriva lui Pompei, iar acesta din urma se autointitula deja lider al Romei. Mai mult, intr-un discurs public el lasa de inteles ca se baza pe ajutorul unui puternic rege barbar. Cine altul sa fie puternicul sustinator al romanului daca nu dacul Burebista?
Istoria nu este, insa, una previzibila. Desi o armata numeroasa a dacilor marsaluia in ajutorul lui Pompei, Cezar anticipase pericolul si atacase fara sa mai stea pe ganduri. La Pharsalos, el obtine o victorie ce avea sa schimbe fata lumii pentru totdeauna. Nu putem decat sa ne imaginam ce s-ar fi intamplat daca razboinicii daci ar fi ajuns la timp in ajutorul lui Pompei. Drept raspuns, noul lider al Romei nu se gandea decat la razbunare. In Macedonia, el maseaza o armata uriasa, circa 150.000 de legionari, cu mult mai mult decat i-au fost nevoie pentru a cuceri Galia. Singurul sau gand era acela de a da o lectie cutezatorului rege dac. Nu apuca sa isi duca planul la indeplinire. Este ucis in anul 44 i.Hr, in urma unui complot al senatorilor. La scurt timp, Burebista cade prada unui complot similar pus la cale, cel mai probabil, de regii daci pe care ii supusese. Dacia este sfasiata aproape imediat in patru parti, apoi in cinci, asa cum ne spune istoricul Strabon. In Transilvania, acolo unde preotul Decenu preluase puterea regelui si acolo unde se gasea cea mai puternica factiune dacica, avea sa se nasca, cat de curand, un alt rege pe masura lui Burebista… nimeni altul decat Diurpaneus - Decebal.

El, marele rege Burebista, isi ocupase deja locul printre zeii neamului sau.

descopera.ro

DECEBAL-SUPER EROUL NOSTRU

 

In anul 1822, cu ocazia sapaturilor din Forul lui Traian, a fost descoperit un bust de marmura cu inaltimea de 1, 5 metri care il reprezinta fidel pe Decebal. Bustul din care regele nostru ne priveste demn si misterios de aproape 2.000 de ani, este expus astazi in Muzeul Vaticanului.

Daca ajungeti in Roma, vizitati va rog colinele Quirinale din nordul vechiului Forum roman. Acolo troneaza columna care prezinta razboaiele de cotropire ale imparatului Traian in Dacia. Adica la noi acasa...Pe coloana este sculptata si infatisarea regelui Decebal. Luati un moment de mandra reculegere! In sanul niciunei alte semintii de oameni nu a mai rasarit un asemenea conducator cu asemenea destin tragic. A infruntat plin de curaj cea mai puternica imparatie a vremii. A facut totul pentru a-si ocroti poporul. A sfidat infrangerea mai curajos decat spartanii, iar moartea sa ne aminteste parca de tragediile antice. Nu-l uitati, la aproape 2.000 de ani de la jertfa sa, Decebal ne este inca rege!

Care este numele tau, Marite Rege?

Din nefericie, despre neamul, originea si familia lui Decebal stim astazi prea putine amanunte. Totusi, regele-erou nu a fost uitat de daco-geti. Numele sau razbate din Istorie prin numeroase mentionari care apartineau triburilor trace din sudul Dunarii, sau in inscriptii din cele mai indepartate colturi ale Imperiului Roman precum Britania, Italia, Pannonia sau Hispania. Merita mentionat ca numele de Decebal a supravietuit in mod bizar in Spania pana in secolul trecut, adus de cohortele de daci mercenari, angajati de Roma dupa retragerea aureliana. Cum altfel ne putem explica paralela fonetica Diego-Diegis, sau nume neasteptate precum Don Dicineo (Deceneu), Don Ortiz (Ortis, nume dacic), Don Boroista (Burebista), Don Salmoxen si Don Deciballo.Merita sa zabovim putin si asupra originii numelui regelui. Decebal, Decebalos, continea adjectivul dacic Balos, un nume raspandit in onomastica dacica, apartinand, tuturor straturilor sociale. Numele real al regelui dac era, probabil, Diurpaneus, el fiind la origini un taraboste din sud-vestul Daciei (Muntii Apuseni). Datorita caracterului sau deosebit si al victoriilor militare primeste din partea populatiei dace numele de razboi de Decebalus (Zece Ursi sau Calaretul). De asemenea, razboinicul dac primeste tronul si este ales conducator al Daciei. Printr-un gest nobil si intelept, regele dac de atunci, Duras, cedase puterea de bunavoie iscusitului Decebal, cel pe care consangenii sai incepusera sa il considera un veritabil semi-zeu inca din timpul vietii.

DECEBAL

DECEBAL

Strateg desavarsit, diplomat iscusit, conducator intelept "Foarte priceput in planurile razboiului si iscusit la infaptuirea lor, stiind sa aleaga prilejul pentru a-l ataca pe dusman si a se retrage la timp. Dibaci in a intinde curse, era un bun luptator si se pricepea sa foloseasca izbanda, dar si sa iasa cu bine dintr-o infrangere. Din acesta pricina, multa vreme a fost un dusman de temut pentru romani" - Dio Cassius - Historia

Dupa asasinarea lui Burebista, statul centralizat dac este afectat de o inevitabila diviziune politica. Triburile daco-gete nu mai raman unite in uniunea statala in care le adunase regele-zeu. Ele se fragmenteaza in patru, apoi in cinci regate, dintre care cel mai mare si mai puternic se consolidase in Ardealul de azi. Pe fondul acesta, Imperiul Roman profita de situatie si isi extinde granitele cucerind provinciile getilor din sudul Dunarii. Constatam ca daco-getii nu se lasa impresionati de apropierea agresiva a unui vecin atat de puternic, raspunzand in forta. Multe capetenii razbonice gete isi manau oamenii in lupta in teritoriile romane din Balcani si Panonia. Stramosii se dovedesc atat de puternici incat continua sa se amestece in disensiunile politice intre Octavianus Augustus si Marcus Antonius. Incet, incet, romanii isi dau seama ca odata cu moartea lui Burebista, pericolul dacic pentru posesiunile lor din Balcani, nu disparuse deloc, ci se amplificase. Contramasurile Romei la Dunare constau in prima instanta in crearea unei zone tampon nelocuite pe malul sudic al Dunarii, din care triburile getilor erau evacuate in teritoriul roman sau exilate in Carpati. Prin urmare, generalul Aelius Catus muta la sud de Istru 50.000 de geti pentru ca, mai apoi, in timpul lui Nero, guvernatorul Moesiei, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, stramuta fortat in Balcani aproape 100.000 suflete de geti, barbati, femei, copii, batrani.

Lacomia crescanda a romanilor se manifesta printr-o politica de expansiune economica urmata de o incercuire militara. Daco-getii nu slabesc insa atacurile, profitand de momentele de slabiciune ale Romei, punctate de schimbarile imparatilor romani. Dacii persevereaza si se aliaza cu sarmatii. Impreuna, cele doua popoare organizeaza invazii puternice in Moesia, unde sunt decimate doua legiuni trimise sa le faca fata. Pana la inceputul domniei lui Domitian (81-96 d.Hr.) a existat un relativ echilibru de forte la Dunare. Insa, dupa cum ne spune istoricul Iordanes, daco-getii devin alarmati de lacomia proverbiala a imparatului roman, ataca Moesia, masacrand legiunile si omorand inclusiv comandantii. De partea stramosilor nostrii luptau bastarnii, roxolanii si iazigii. Expeditia militara daca era condusa, in premiera, de tanarul Diurpaneus.

Odata ajuns rege, Decebal intareste armata si statul dac, stabilind legaturi cu popoarele vecine. Dacia era din nou mare si unita, cu frontierele cuprinse intre Dunare, Panonia, Nistru si Carpatii Padurosi. In confruntatile cu legiunile lui Domitian, dacii obtin o victorie zdrobitoare. Lui Oppius Sabinus i s-a retezat capul, impartasind aceeasi soarta cu guvernatorul Moesiei. Capetele celor doi au fost aduse in Dacia drept trofee de razboi. Alarmat de situatie, Domitian vine personal la Dunare. Imparat intransigent si calculat, el face greseala de a-l trimite contra noului rege dac pe generalul Cornelius Fuscus care, conform lui Tacit, era un conducator lipsit de prudenta, temperamental si avid de glorie. Decebal nu doreste o confruntare cu Fuscus, trimitand in acest sens mai multe oferte de pace, refuzate insa de Domitian. Refuzul imparatului roman l-a indarjit si mai mult pe Decebal. Masacrul legiunilor lui Fuscus avea sa se petreaca undeva pe valea Oltului din Carpati. Acolo, Decebal intinsese o cursa in care a pierit o intreaga legiune (V Alaudae), al carei steag a ajuns trofeu in mainile dacilor.

Conform lui Juvenal, dezastrul armatei romane este comparabil ca proportii cu infrangerea suferita de generalul Varus in padurile intunecate ale Germaniei, pe cand Roma era condusa de Augustus. Roma cea lacoma nu se lasa, astfel incat o noua expeditie desfasurata in anul 88 d.Hr., calca din nou hotarele Daciei. De data acesta, legiunile erau conduse de generalul Tettius Iulianus, un fost consul sever si disciplinat. Cunoscator al regiunilor, Tettius invadeaza Dacia pe la Portile de Fier. Lupta care s-a dat la Tapae a fost una extrem de sangeroasa, cu nenumarate victime in ambele tabere. Pacea era iminenta deoarece Decebal isi vede amenintata Sarmizegetusa, iar Domitian, la randul sau, era prins in lupte grele cu sarmatii, iazigi, marcomanii si cvazii. Anul urmator se semneaza o pace care a durat 12 ani. Pentru prima data in istoria sa Imperiul Roman era nevoit sa incheie o pace umilitoare. Stapana lumii era obligata sa-l recunoasca pe Decebal rege al tuturor triburilor geto-dace si sa-i plateasca despagubiri in sume de bani, in conditiile in care regele dac nu restituia nimic din prada de razboi, sa-i asigure ajutoare militare, tehnica si masini de razboi, sa-i trimita ingineri si constructori care sa-i ridice cetati si forturi.


Un blestem pe nume Marcus Ulpius Nerva Traianus " Daca exista pe undeva vreun golf ascuns sau un pamant necunoscut unde se gasea aur, se decreta ca acolo este un dusman si se pregatea samanta unor razboaie sangeroase alaturi de cucerirea de noi comori " - Petronius (Satiricon CXIX, 4-7)

Soarta lui Domitian face ca acesta sa fie asasinat de un libert. A doua zi, in mare graba, conspiratorii si generalii romani il aleg imparat pe Marcus Cocceius Nerva, cel care l-a adoptat drept fiu si successor pe Marcus Ulpius Traianus. Acesta din urma era ambitiosul fiu al unui comandant de legiune de origine hispanica (celtiber). Ajuns, in cele din urma, imparat datorita calitatilor sale militare, Traian mosteneste o Roma saracita de cheltuielile fara masura ale lui Domitian, ai carei cetateni erau inglodati in datorii. Vestile despre aurul din muntii dacilor nu mai reprezentau de multa vreme o noutate. Pentru Imperiul Roman, ajuns aproape de apogeul politicii sale expansioniste, cucerirea Daciei si instalarea legiunilor in muntii sai era de maxim interes strategic. Aceasta deoarece, pe langa jefuirea stramosilor nostri de aurul si argintul strans in generatii, Roma stabilea la granitele de rasarit un avanpost important impotriva atacurilor venite din partea dacilor liberi aliati cu popoarele iraniene precum sarmatii, scitii si roxolanii, dupa cum avea sa o demonstreze mai tarziu Istoria.

                                     DOMITIAN




                                                    





              

                        TRAIAN                                      




In fata colosului expansionist, statea un regat de oameni curajosi care nu cunosteau frica de moarte. Cele doua razboaie purtate de Traian impotriva daco-getilor au fost nimic altceva decat o lupta surda si crancena de aparare si supravietuire a credinciosilor lui Zamolxis. Nu voi insista asupra desfasurarii si sfarsitului celor doua razboaie. Voi evidentia doar momentele hotaratoare in decursul sangeroaselor confruntari. Suntem tentati sa-l consideram pe Traian un mare conducator militar. Fiul adoptiv al lui Nerva mostenise, insa, deja, un Imperiu aflat la apogeu, cu o armata imensa, unde disciplina si grija fata de detalii erau respectate cu sfintenie. Constient de darzenia si forta dacilor, Traian nu a precupetit nimic. A trimis in Dacia cele mai mari armate romane care s-au aventurat vreodata intr-o expeditie de cucerire. A riscat visteria Imperiului, cheltuind absolut totul pentru inzestrarea si pregatirea legiunilor. Cu toate acestea, Istoria ar fi fost probabil alta daca in fata lui Traian s-ar fi aflat armata uriasa ridicata de Burebista. Armata care cuprindea toate confreriile de triburi daco-gete...

Altfel ar fi fost viitorul nostru daca Pacorus al II-lea, regele partilor, ar fi incheiat la timp alianta anti-romana pe care i-a propus-o Decebal. Nici macar legiunile Romei nu ar fi facut fata unui atac combinat prin care regele dacilor ataca la Dunare, iar armata imensa a partilor urma sa invadeze Armenia si Iudeea, planuind sa ocupe Egiptul, granarul Romei! In plus, regele-erou trebuia sa lupte si pe plan intern cu tendintele separatiste ale unei parti din aristocratia dacica, care era gata sa-l paraseasca trecand de partea romanilor in schimbul pastrarii bogatiilor si rangurilor. Cum ar fi decurs lucrurile daca Decebal (constient de pericolul adus de Traian) ar fi reusit sa-l asasineze pe acesta? Dupa cum ne marturiseste Dio Cassius, regele dacilor a pus la cale, in anul 105 d.Hr, un plan care viza lichidarea fizica a noului imparat. In acest scop, a trimis in Moesia niste fugari care sa-l omoare. Planul a dat gres, deoarece spionii imparatului l-au banuit pe unul dintre ei. Supusi chinurilor, cei doi au recunoscut tentativa pusa la cale de Decebal.                    

Un alt punct sensibil al confruntarilor il reprezinta momentul critic desfasurat in perioada celei de-a doua campanii militare din primul razboi dacic (101-102 d.Hr.). Atunci, planurile Romei erau cat pe ce sa fie date peste cap. Decebal si-a intarit aliantele cu sarmatii si a pregatit o ofensiva de proportii prin care urmarea lovirea armatelor romane din sudul Dunarii si taierea cailor de aprovizionare pentru legiunile aflate in Dacia. Din nefericire, pe cand traversau Dunarea iarna, gheata a cedat datorita unei incalziri bruste a vremii, iar o mare parte din armata formata din daci si sarmati pierea inecata in apele Istrului. Tragicul moment este amintit atat de Dio Cassius cat si de imortalizarea sa pe Columna din Roma.

Dincolo de infrangerea dacilor lui Decebal, ilustrata de dramatica cadere si distrugere a Sarmizegetusei, nu trebuie uitat ca regele-erou a dat lovituri puternice timp de 20 de ani Imperiului Roman, stavilind pe moment cucerirea Daciei. Actiunile sale diplomatice vizau nici mai mult nici mai putin decat crearea unui front comun antiroman al tuturor popoarelor libere din acea zona. Linia de aparare inchipuita de regele dac trebuia sa se intinda pe la Rin pana in Partia, avand in mijloc Dacia. Sortii istoriei nu i-au fost prielnici, altfel astazi nu ne mai numeam Romania. Pentru salvarea regatului sau, Decebal a epuizat toate mijloacele posibile, viclenie, razboi deschis, ambuscade, tratate de pace, a oferit adapost si protectie tuturor fugarilor si transfugilor care paraseau Imperiul Roman. Pe baza informatiilor istorice putem afla fara greseala ca Decebal este fondatorul primului serviciu secret de informatii de pe meleagurile noastre, regele dac construind o adevarata retea de spioni bine pusa la punct, alcatuita din autohtoni si straini trimisi in Moesia sau chiar la Roma ca sa culeaga informatii referitoare la pregatirea militara si deciziile romanilor.

monument funerar Tiberius Maximus

Cum moare un Semizeu;
Istoria a facut ca cel care a descoperit si autentificat adevarul cu privire la sfarsitul regelui-erou, sa fie un istoric american. In anul 1965, profesorul Michael P. Speidel din cadrul Universitatii din Honolulu, Hawaii, a descoperit in satul Gramnani din apropierea anticului oras Philippi, un monument funerar pe care erau gravate un basorelief si o inscriptie interesanta. Era vorba de mormantul decurionului Tiberius Claudius Maximus, cel care a dorit ca fapta sa-i ramana amintita in epitaful lasat posteritatii. Drama imortalizata in marmura, atat pe Columna cat si pe piatra funerara a decurionului, s-a petrecut dupa caderea si incendierea Sarmizegetusei. Atunci, regele Decebal, insotit de un mic grup de insotitori credinciosi, gonea spre rasarit pentru a scapa de urmaritorii romani si a cere ajutor dacilor liberi din Carpatii Orientali si Moldova de astazi. Totul s-a sfarsit insa in urma unei tradari. Se pare ca acelasi Bicilis (numele sau a ramas unul de ocara in limba noastra, de aici mostenim termenul edificator de Bicisnic - om de nimic, tradator, lichea), nobilul dac care a dezvaluit romanilor mai apoi locul unde erau ascunse fabuloasele comori ale dacilor, le-ar fi spus acestora si de directia si traseul pe care se retragea regele sau.

 moartea lui decebal                

O decurie condusa de Claudius Tiberius Maximus porneste calari in mare graba in urmarirea regelui. Insotitorii sai sunt ucisi, romanii inconjurandu-l pe Decebal. Regele ramane rege si in acest ultim moment care i-ar fi speriat pe multi altii. Asezat la umbra unui stejar secular, sprijinit de pamant intr-un genunchi, Decebal isi aseaza linistit scutul si sabia alaturi. Un semizeu nu poate fi prins, inrobit sau umilit. Eroul dacilor nu va avea soarta trista impartasita de alti lideri invinsi de romani si obligati sa marsaluiasca in lanturi in urma carelor triumfale de pe strazile Romei. Asa au sfarsit-o Iugurtha, regele Numidiei, invins de Marius, frumoasa regina Zenobya a Palmyrei, prinsa de Aurelian sau Vercingetorix al galilor, capturat de Cezar dupa caderea Alesiei. Ca un adevarat razboinic netemator de moarte, Decebal si-a luat singur zilele, preferand sa mearga in tainica imparatie subpamanteana a lui Zalmoxis sau in tariile cerului unde il astepta Gebeleizis.

Inainte ca legionarii sa arunce plasele si franghiile asupra sa, Decebal isi scoate de la brau, sica, traditionalul pumnal curbat dacic. Privind spre cer, isi reteaza carotida dintr-o singura miscare. Sangele i se scurge in pamantul Daciei pe care l-a iubit atat de mult, iar nobilul sau suflet se inalta intr-o lume mai dreapta, unde ajung doar spiritele mari. Cadavrul ramas in asta lume este ciopartit de romanii care se inghesuiau la recompense din partea imparatului. Capul si mana dreapta a regelui-erou sunt retezate de sabia lui Claudius Tiberius Maximus. Vor fi duse si expuse in cartierul militar al lui Traian drept trofee de pret. Scopul era unul eminamente psihologic, romanii sperand ca populatia autohtona supravietuitoare sa fie demoralizata de sumbra priveliste. Pentru a-i linisti pe plebeii Romei care de 20 de ani se temusera de un asemenea dusman redutabil, capul si mana regelui sunt conservate intr-un butoi cu miere si trimise la Roma. O inscriptie descoperita in Ostia relateaza ca relicvele au fost aratate multimii dupa care, in urletele de bucurie ale acesteia, au fost aruncate pe scarile Gemoniei in raul Tibru. Era locul unde se expuneau dupa executare cadavrele crestinilor si oponentilor Imperiului...

Este evident ca inainte de a fi profanat de cotropitori, capul lui Decebal a servit drept model pentru reprezentarile realiste de pe Columna. Mai mult decat atat, in anul 1822, cu ocazia sapaturilor din Forul lui Traian, a fost descoperit un bust de marmura cu inaltimea de 1, 5 metri care il reprezinta fidel pe Decebal. Bustul din care regele nostru ne priveste demn si misterios de aproape 2.000 de ani, este expus astazi in Muzeul Vaticanului. Merita zabovit putin asupra sinuciderii lui Decebal, privita de asta data din punct de vedere strict spiritual. Astazi, atat crestinismul cat si marea majoritate a religiilor condamna sinuciderea, privita drept un pacat greu si o greseala de neiertat. Dacii, practicanti ai unei religii uraniene, solare, aveau alt set de valori moral-religioase. Pentru ei conta vitejia, veselia, detasarea de cele lumesti si libertatea, nu se temeau de pedepsele de dupa moarte cu care mai tarziu aveau sa-si inspaimante credinciosii, religiile patriarhale de origine semita.

Pentru daci, libertatea a fost singura religie, fie aici pe Pamant, fie pe lumea cealalta. descopera.ro

ADAMCLISI,MONUMENTUL TRIUMFAL AL REGELUI BUREBISTA-articol de Virgiliu Oghina-Dacia Magazin

Studiul de faţă, Adamclisi - Monumentul Triumfal al
Regelui Burebista, are menirea să scoată la iveală unele
greșeli din trecut și să elaboreze interpretări noi, care să
contribuie, pe de o parte, la îndreptarea acelor greșeli, ce
dăinuie de mult timp și în al doilea rând, să pună în
adevărata sa lumină cultura și vrednicia poporului dac,
al cărui urmaș direct este poporul român.

 BUREBISTA REGELE DACILOR                                     

Rezultatul cercetarilor a fost surprinzator. In loc de asemanari si similitudini cu alte monumente romane contemporane, am constatat deosebiri esentiale, pe baza carora am elaborat interpretari noi, ce par mai apropiate de adevar, fiind sprijinite pe dovezi certe si evidente. Concluziile cercetarilor noastre arata ca Monumentul de la Adamclisi nu este trofeul lui Traian, ca scenele de pe metope nu reprezinta luptele romanilor cu dacii din iarna anului 101-102 din Dobrogea, ci luptele dacilor cu o armata de invazie venita din Orientul Apropiat, lupta ce a avut loc intr-un sezon cald de vara. Descifrarea tainelor acestui monument necesita cunostinte aprofundate in domeniul culturii spirituale a popoarelor antice, deoarece pe Monumentul de la Adamclisi se afla simboluri ce reprezinta taine ceresti, cunoscute in antichitate numai de initiatii marilor temple.
Pentru aceasta, consider studiul de fata ca o varianta noua fata de tot ce s-a scris pâna acum, care vine sa imbogateasca fondul de cunostinte cu privire la acest monument si sa ofere o cale de cunoastere a adevarului istoric din acea epoca. Monumentul de la Adamclisi este el in adevar trofeul lui Traian? Sunt multe dovezi contrare unei astfel de ipoteze. Iata câteva mai importante: Luptele lui Traian cu dacii in Dobrogea au avut loc in iarna anului 101-102, cu alte cuvinte in lunile decembrie, ianuarie si februarie. Sculpturile Monumentului nu arata nici o marturie de iarna, ci din contra, un sezon cald de vara. Sunt aratati luptatori goi pâna la brâu, desculti sau cu sandale, copaci infrunziti, stejari infrunziti cu ghinda ajunsa la maturitate, ce indica cu precizie lunile iulie si august ca data când a avut loc batalia. Din moment ce sculpturile de pe monument arata un sezon de vara al luptelor, se poate spune cu toata certitudinea, ca ele se refera la o alta batalie decât cea a lui Traian cu dacii din iarna anului 101-102. Izvoarele istorice spun ca dacii au fost ajutati in luptele contra romanilor din Dobrogea de o formatie de cavalerie sarmata.
Sculpturile de pe metope nu arata nici un adversar calare, nici un calaret sarmat, asa cum sunt ei reprezentati de reliefurile de pe Columna lui Traian, ce se refera la primul razboi cu dacii. Faptul ca pe Columna este reprezentata lupta cu cavaleria sarmata si ca pe Monumentul de la Adamclisi lipseate o astfel de reprezentare, desi Monumentul este cladit tocmai in regiunea unde au avut loc acele lupte, constituie inca o dovada certa ca metopele se refera la o alta batalie decât aceea a lui Traian din Dobrogea. In acest caz ramâne de lamurit cine sunt beligerantii si care este data acestor lupte. Calaretii de pe metope, presupusi romani de Gr. Tocilescu, sunt imbracati in camasi de zale din fier sau cu solzi din piele dura. Unii sunt cu capul descoperit (Metopele 1 ai 2) iar altii poarta coif metalic pe cap. Toti sunt inarmati cu sulita, sabie si scut (Metopele 3, 4, 5, 6 ai 7). Daca acestia ar fi in adevar calareti romani, ar trebui sa fie la fel imbracati si sa poarte aceleasi arme ca cei reprezentati pe reliefurile Columnei. Calaretii romani de pe columna au imbracaminte din pânza de in, sau cânepa, si pe deasupra poarta o tunica confectionata dintr-un material mai gros, ce pare a fi din piele supla, terminata pe solduri si la mâneci cu colturi in forma de dinti de fierastrau. Calaretii romani de pe columna se deosebesc in totul de cei de pe metope. Aceasta deosebire spune de la sine ca, luptatorii calareti de pe metope nu sunt romani, neavând nimic asemanator cu calaretii romani de pe Columna. O alta constatare care surprinde este ca luptatorii calareti de pe metope nu seamana nici cu calaretii daci reprezentati pe Columna.

Deosebirile constatate ne spun ca metopele reprezinta calareti dintr-o alta armata ai sigur din alt timp. Infanteristii, considerati pâna acum soldati romani, reprezentati pe metope, au o caracteristica comuna, aproape toti sunt imbracati in zale de fier ai inarmati unii cu sulita, sabie ai scut, altii cu pilum, sabie si scut, iar altii numai cu sabie si scut. Infanteristii zisi romani de pe metope nu au nimic comun cu infanteristii reprezentati pe Columna, care sunt imbracati in tunica scurta, de pânza sau de piele supla, terminata pe solduri si la mâneci cu colturi in forma de dinti de fierastrau. Invadatorii infatisati pe metope ca si prizonierii de pe metope si cei legati cu mâinile la spate de câte un copac, au aspect oriental, cu barba lunga si ascutita, unii cu barba lunga impletita in suvite subtiri dupa moda persana si asiriana antica. Pe cap poarta boneta impletita. Unii din ei poarta la boneta, in partea dreapta, un ciucure. Acest ciucure a fost confundat de cercetatorii care s-au ocupat de Monumentul de la Adamclisi, cu nodusul format din parul capului, purtat de unele triburi germanice si a provocat multe discutii contradictorii si fanteziste. Intre nodusul din par si ciucure exista o deosebire tipica. Nodusul este o legatura plata putin proeminenta, pe când ciucurele are forma aproape sferica. Ciucurele pe metopele 17, 20 dar mai cu seama pe metopa 23 este redat in relief pronuntat, ceea ce il face de neconfundat cu nodusul. La stabilirea tipului unei persoane este necesar sa se ia in considerare cât mai multe semnalmente caracteristice.

Germanii pe Columna sunt aratati ca aliati ai romanilor, deci ei nu pot figura in acelasi timp si ca adversari in tabara dacilor. Ei pe Columna sunt reprezentati cu capul descoperit, barba tunsa scurt si cu pantaloni din pânza neteda. Luptatorii adversari de pe metope poarta pe cap boneta crosetata cu un ciucure in partea dreapta, barba lunga si impletita in suvite subtiri, pantaloni crosetati cu dungi adânci, iar ca profil moral, total diferiti de cel al germanilor de pe Columna.Toate aceste deosebiri resping ideea ca luptatorii ce poarta un ciucure la boneta de pe metope ar fi de origine germana. Dar nu numai intre armate exista deosebiri esentiale, ci si in portul femeilor dace. Femeile dace reprezentate pe metopele 48 ai 49 sunt imbracate cu rochii lungi, ce lasa sa se vada numai laba piciorului descult, un fel de camasa dreapta, cu mânecile scurte si incretita la gât, ce amintesc de iile portului national al româncelor. Peste mijloc sunt incinse cu un cordon rasucit in forma de frânghie.
Au capul descoperit si parul adunat si prins la ceafa. Femeile dace reprezentate pe Columna poarta haine mai evoluate si cu un rafinament superior. Rochiile sunt lungi si cad in pliuri ample iar mânecile sunt lungi. Pe deasupra rochiei poarta un fel de sal prins in fata sub sâni, printr-o brosa, care cade in falduri largi peste coapse in jos catre spate pâna sub genunchi. Parul capului este legat cu o naframa la ceafa, in picioare poarta incaltaminte uaoara. Concluzia ce se poate formula din deosebirile imbracamintei femeilor dace, este ca Monumentul de la Adamclisi este mai vechi decât Columna, cu o epoca istorica, cu un numar de ani suficient de mare ca portul femeilor dace sa poata evolua de la forma Adamclisi la cea de pe Columna. Monumentul de la Adamclisi pare a fi de origine dacica

 

Un studiu al compozitiei Monumentului conduce la convingerea ca el ar fi opera unui initiat. Scriitorii antici sunt unanimi in a spune ca Marele Preot al dacilor cunostea tainele Cerului si ale Pamântului, cu alte cuvinte el era un initiat in stiintele spirituale. Semnele geometrice de pe Monument sunt simboluri, care in limba initiatilor reprezinta forte ceresti ajutatoare omului. Pentru restul oamenilor aceste semne nu au nici un inteles, pentru ca nu stiu ce reprezinta ele. Acest fapt ne face sa credem ca Marele Preot al dacilor ar fi fost singurul in stare sa conceapa compozitia Monumentului de la Adamclisi, pe motiv ca nimeni altul nu era in stare de o asemenea conceptie, in spatiul in care a fost construit.

Existenta ei dovedeste asadar, cauzele bataliei si motiveaza importanta victoriei repurtata de daci asupra invadatorilor. Ea justifica construirea Monumentului de la Adamclisi, ca simbol al salvarii poporului dac. Semnele geometrice de pe parapetul crenelat de pe placile de piatra care separa sculpturile prizonierilor, nu fac parte dintr-un alfabet vechi oriental necunoscut, dupa cum a spus C. W. Wutzer, ai nici nu sunt simple elemente de ornamentatie,  ci sunt simboluri, care dupa credinta poporului dac reprezinta fortele cerului, care i-au ajutat pe daci sa-i invinga pe dusmani. Prezenta acestor semne pe Monumentul de la Adamclisi este o dovada certa in plus, ca autorul Monumentului nu poate fi decât Marele preot Deceneu si regele Burebista, care cunosteau tainele cerului, dupa cum atesta izvoarele istorice vechi. Fresca crenelurilor cu prizonieri incadrata de semnele geometrice s-ar putea traduce in vorbe astfel: Mica armata dacica a invins marea armata de invazie cu ajutorul cerului, iar pe dusmani i-a dat legati in mâinile dacilor.