Apostolul Andrei si regii dacilor

 

"Trece-ma si Dunarea, ca sa afle Dacia, ca s-a nascut Mesia"

Intr-una din legendele dobrogene despre Sfantul Andrei sunt pomeniti regii daci, sub conducerea carora s-a petrecut marele eveniment al venirii Apostolului in Dacia. Nici un istoric nu a luat vreodata in serios aceste informatii, de o importanta uriasa: le-a fost greu sa creada ca omul de rand a putut memora si transmite faptele, timp de doua mii de ani, din generatie in generatie

Dregatorul Dura si printul Cutusone "cel Viteaz"

In anii '20, un avocat pe nume Ion (Jean) Dinu strangea legende despre Sfantul Andrei, in satul Ion Corvin, in apropierea caruia se afla pestera in care se spune ca a popositapostolul. Una dintre aceste legende este cu totul uluitoare, caci ofera informatii istorice de cea mai mare importanta. Am aflat-o citind cartea lui Dumitru Manolache, "Andrei, Apostolul Lupilor": "Ci s-a oprit maritu Andreiu in plaiul dregatorilor Cutusone si Dura - spune povestea - unde este acum satul Ion Corvin si padurea cu pestera sfintitoare, care a fost schit de odihna sfantului calator si loc de inchinare pentru el si pentru sfintii cari au fost cu el, in calatorie de propoveduire. Multimea de trudnici si de daci si geti si alani si greci si romani, de pe tot plaiul au alergat la Sfantul Apostol, iar Andreiu ii invata si ii boteza in apele celor noua izvoare sfintitoare si tamaduitoare, pe langa schitul sau sfant, care izvoare se mai vad si pana acum, oglindind sfintitul schit si dand tamaduire si alinare celor bolnavi si sanatosilor".
Cine erau acesti "dregatori", Dura si Cutusone, si care erau "plaiurile" lor? Stim din mai multe surse stravechi ca Apostolul Andrei primise spre evanghelizare, prin tragere la sorti, Scitia, Tracia si regiunile care se intind pana la Dunare, ba mai precis, "Gotia" si regiunile de rasarit ale Daciei Carpatice, pana dincolo de Nistru. Deci ajunsese, fara indoiala, in tinuturile dacilor. Aici existau numeroase nuclee de preoti ai vechiului cult zamolxian, religie care avea multe in comun cu noua credinta crestina. Trecuse un veac de la vremurile de glorie ale marelui rege Burebista si incepea sa se simta amenintarea teribila a Imperiului Roman. Cum Apostolul Andrei a murit in anul 60, vremea in care acesta a ajuns pe pamantul dacic trebuie sa fi fost cu cativa ani mai inainte. Nu cu multi, spun cercetatorii. Dar nici un autor antic, nici un izvor cunoscut nu ne spune cine era pe tronul Sarmisegetuzei in acel moment. Stim numai de la un istoric grec ca, mai tarziu, in preajma anului 87, batranul rege Duras ii va ceda tronul tanarului Decebal, mult mai energic si mai priceput in fata amenintarii romane.Este oare vorba despre acelasi Dura, pomenit de legenda dobrogeana? Fara nici o indoiala. Dar atunci trebuie sa admitem ca Duras era, intr-adevar, foarte batran, devreme ce tot el era rege si in vremea apostolatului Sfantului Andrei, adica cu 27 de ani mai inainte. Desigur, multi vor zice ca nu trebuie sa dam crezare unei simple legende, ca daca izvoarele istorice spun ca regele Duras era foarte batran, nu inseamna ca a si domnit mult, ci putea sa urce pe tron la batranete. Vor mai spune unii ca nu e posibil ca numele unui rege dac sa fi fost pastrat, timp de doua mii de ani, in memoria colectiva si transmis prin traditie. Ba e posibil!
Nu stim daca Andrei a ajuns pana la Sarmisegetuza. Tinutul cel mai accesibil si direct vizat era cel al Daciei Mici, adica Dobrogea. Oricum, evenimentul venirii Apostolului Andrei trebuie sa fi avut ecouri de puternica amploare in constiinta dacilor din toate tinuturile, de la mare pana la munte. Deci, n-ar trebui sa ne mire ca numele regelui Duras a ramas in traditia populara ca fiind "dregatorul" in vremea caruia Apostolul Andrei a ajuns in Dacia.
Ar trebui sa ne resemnam cu gandul ca nu avem nici o alta informatie despre acest intelept rege Duras, cu o domnie atat de lunga, in vremea caruia dacii au primit Vestea cea Buna. Si totusi, in mod fericit, o informatie ignorata de istoricii "oficiali" vine sa confirme ca Duras a putut fi contemporan cu Sfantul Andrei. Este vorba de textul uneia dintre tablitele de plumb de la Sinaia, in care numele regelui Duras apare alaturi de cel al lui Fonteius Agrippa. Acesta era un guvernator roman al provinciei Moesia, despre care stim sigur, dintr-un document latinesc, ca a murit in anul 69, in timpul unui atac al dacilor in sudul Dunarii. Autorul latin care ne povesteste aceasta intamplare nu ne spune ce capetenie a fost in fruntea dacilor, dar textul placii de plumb ne spune clar: regele Dura. Asadar, Dura (poate pronuntat Dura, nume de familie existent inca astazi) era "dregator" in anul 69, la cativa ani dupa moartea apostolului Andrei. Asta inseamna ca putea sa fi fost rege, la fel de bine, si in vremea lui Andrei.
Cutusone poate parea un nume ciudat, la prima vedere. Dar nu este asa. In Dacia Mica au existat multe generatii de capetenii din stirpea Cotizo. Un Cotizo a domnit si in Banat, spun scrierile latinesti, alti printi cu numele Cotizo intalnim in Tracia. Cu siguranta in Dobrogea exista, la vremea aceea, un "dregator" cu acest nume, dar dacii din acele locuri stiau ca in munti mai exista un rege mai mare, mai puternic, pe nume Dura. De aceea, i-au pomenit pe amandoi: Dura si Cutusone. E admirabil faptul ca traditia populara a retinut numele Cutusone, asa cum probabil il pronuntau dacii, iar nu Cotizo, cum il pronuntau grecii si romanii. Si in cazul acesta, una din placile de la Sinaia ne aduce o confirmare: intr-una din cetatile dacice dobrogene domnea un print pe nume Cutezonio! Era printul "cel viteaz", caci "a cuteza" este un cuvant stravechi romanesc, despre a carui origine lingvistii nu ne pot spune mare lucru.
Decebal si Traian la pestera Sfantului Andrei

Apostolul a gasit, in pestera care astazi ii poarta numele, o comunitate de preoti daci. Legendele spun ca era o pestera sfintita, iar preotii daci sunt numiti "sfinti". Era firesc ca Andrei sa apeleze la preoti locali care, la randul lor, sa raspandeasca invatatura cea noua in randul oamenilor. Legenda spune mai departe ca cei doi regi, Dura si Cutusone, s-au mirat cand au aflat ca preotii daci au cazut in genunchi in fata apostolului. Dar nu i-au pedepsit, ci i-au lasat "sa invete si sa boteze". Vremea a trecut, Duras a cedat tronul tanarului Decebal, se apropia pentru daci infruntarea cu romanii si sfarsitul istoriei si al lumii lor. O balada dobrogeana spune ca insusi Decebal, urmasul lui Duras, ar fi venit la pesteraSfantului Andrei: "La schitul din tei,/ Crucea lui Andrei,/ Cine ca-mi venea,/ Si descaleca?/ Venea Decebal,/ Calare pe-un cal,/ Sfintii ca-mi gasea,/ Cu ei ca-mi vorbea,/ Dar nu se-nchina/ Nici cruce-si facea. / La schitul din tei, / Crucea lui Andrei,/ Traian ca venea,/ La slujba sedea,/ Slujba asculta, / Si ingenunchea,/ si nu se-nchina.../ Pe murg calarea,/ Si calea-si lua,/ La cetatea lui,/ A Trofeului...". Decebal era foarte bine informat cu privire la venirea apostolului si la lucrarea lui in Dacia Mica si poate si in alte parti ale Daciei, asa incat este chiar de crezut ca s-a dus sa viziteze acel loc. Memoria populara a retinut imaginea unui rege distant fata de noua religie. Atitudinea lui Decebal este fireasca, trecusera doar putini ani de cand apostolul ajunsese pe tarmul marii, iar regele tinea inca la vechile traditii. Cat despre Traian, cum cetatea sa Tropaeum Traiani, pomenita si in versuri, era aproape de renumita pestera, deci nu ar trebui sa ne indoim de spusele baladei.
Au fost vremuri si oameni care au pus la indoiala prezenta Apostolului Andrei pe pamantul nostru. Mai sunt si astazi destui sceptici. Dar daca documentele istorice sunt sarace in privinta acestui eveniment, in schimb traditia populara este formidabil de puternica. Oamenii au imortalizat acest eveniment crucial in cantecele si povestile lor, l-au povestit cu sfintenie si l-au cantat cu credinta, timp de doua mii de ani, din generatie in generatie, pana astazi. Ce ne invata aceste legende? Ca in loc sa cautam informatii despre istoria noastra in cartile citite si rascitite din biblioteci, in loc sa ne resemnam cu faptul ca s-au pierdut mai toate documentele despre epocile acelea indepartate, am face mai bine sa intrebam omul de la sat: el stie, uneori, mai bine decat orice savant. Istoria este vie, traieste prin noi, trebuie doar sa o lasam sa vorbeasca. Nu au reusit sa afle nici cei mai vajnici cercetatori cine era rege al dacilor cand a venit Apostolul Andrei la noi. Daca i-ar fi intrebat pe satenii din satul Ion Corvin, ar fi aflat. Memoria locala, ca si memoria unui neam intreg, este teribil de puternica. Ea este o carte uriasa, plina de informatii cruciale, dar pe care nimeni nu se mai osteneste astazi sa o citeasca. Cat despre prezenta apostolului nostru, al romanilor, nu avem nevoie de alte documente. Trei versuri de colinda despre Sfantul Andrei, din aceasta "carte" minunata a traditiei populare, spun asa: "Trece-ma si Dunarea,/ Ca sa afle Dacia,/ Ca s-a nascut Mesia".

 

AURORA PETAN

Sfântul Andrei – Moşul din Carpati

30

noi

 

  

TROPAR

„Că cel dintre Apostoli mai întâi-chemat şi lui Petru frate adevărat, Stăpânului tuturor, Andreie, roagă-te, pace lumii să dăruiască şi sufletelor noastre mare milă”

*******

Mâine, întreaga creştinătate îl prăznuieşte pe Sfântul Andrei, Cel dintâi chemat la apostolie. Pentru noi românii, sărbătoarea acestui sfânt are o importanţă aparte, întrucât el este naşul de botez al poporului nostru. În decursul istoriei, prezenţa Sfântului Apostol Andrei pe teritoriul de astăzi al României a fost nu de puţine ori contestata sau ignorată, deşi există nenumărate dovezi ale prezenţei lui în ţinuturile „lupilor”, după cum o demonstrează şi argumentele cuprinse în volumul „Andrei, Apostolul lupilor”, semnat de Dumitru Manolache, a cărui a doua ediţie a fost recent lansată. Printre aceste dovezi, una este de excepţie: cea referitoare la prezenţa Apostolului Andrei în memoria pustnicilor păstrători de la Râmeţi, consemnată de către unul dintre cei mai importanţi duhovnici ai noştri, regretatul părinte Ghelasie de la Râmeţi, pe care o prezentăm în continuare.

Intr-o carte pe care o dedica ”Mosului din Carpati”, Pustnicul Neofit, din stravechea vatra eremita-pustniceasca a Rametului, din Muntii Apuseni, invocand o traditie „tainica”, ce se mentine in pofida tuturor piedicilor, relateaza unele „memorii ce nu se sterg, care reapar tocmai cand se considera ca s-au pierdut”, referitoare la continuitatea succesorala a „duhului de traire in acest specific de caracter carpatin”. Este vorba despre o traditie pastrata si comunicata de la un pustnic la altul, pana in zilele noastre, referitoare la momentul trecerii dacilor la crestinism. 

Marele Preot dac devine preotul lui Hristos
Asa cum ne spune parintele Ghelasie, urmasul mos-pustnicului  petrecea o perioada de timp in Sfantul Munte Athos, de unde se intorcea si abia dupa aceea primea asa-zisa „succesiune” de mos-pustnic. „Se pastra tradita din vechimea traco-dacilor, cand urmasul lui Zalmoxe, si dupa el al marilor preoti, trebuia sa calatoreasca in Tarile Inteleptilor, dupa care se stabilea ca  «Inteleptul Divin»  al neamului sau si totodata unul dintre inteleptii lumii”. Referindu-se la tinuturile din zona
Manastirii Rameti,  parintele Ghelasie spune: „Se vorbeste de o traditie care spune ca in acest loc a fost ultimul urmas al ultimului «preot al dacilor», dupa cucerirea de catre romanii lui Traian. Acesta s-a «ascuns»  in munti,  «sub chipul unui iconar-purtator de icoana»… Se zice ca marele preot a venit aici cu o icoana ce reprezenta pe Fecioara cu Pruncul Hristos in brate. Tradat, l-au gasit, dar cand au vrut sa-l omoare, minune, un foc a iesit din icoana. Si ostasii au orbit, scapand astfel…”. Intors pe pamantul strabun din calatoria la invatatii piramidelor din Egipt, ultimul urmas al  lui Zalmoxis descopera Dacia cucerita de romani, cu populatia care nu vrea sa se supuna decat legilor strabune. Dupa moartea lui Decebal, marele preot-mag, ascuns prin sihastrii cunoscute doar de bastinasi, travestit in iconar, este descoperit si, dupa intamplarea cu sabia si icoana, relatate mai sus, incearca sa arate „Noua Taina” geto-dacilor. La inceput, a fost suspectat ca si-a schimbat credinta stramoseasca, punandu-i-se clar , intr-o adunare, problema alegerii: Zalmoxe sau Hristos. Iata ce le-a raspuns „mos-magul”, de data aceasta, cu „limba preoteasca”: ”Poporul meu iubit, stiti din mosi-stramosi ca Intelepciunea Cerului S-a pogorat si pe acest pamant prin chipul  magului preot, al carui nume de taina era Zalmoxe. Din neam in neam, mos-magul lasa un altul dupa chipul si asemanarea sa si Glasul de Sus niciodata nu lipsea.  Au trecut si peste noi si zile bune si zile rele… dar Puterea de Sus prin magul de jos le spulbera…

Lumea cazu din chipul creat, dar Ziditorul nu putea lasa chipul cel stricat. Iata taina ce de acum lumii se arata: Insusi El din cer pe pamant vine, ca nimeni sa nu-L mai inchipuie in zei si idoli si in intelepti. Iata poporul meu ce trebuie sa va spun: Eu, magul – urmasul Zeului – Mos al acestui pamant, pe Cel ce este Insusi Dumnezeu Care coboara din cer si se descopera la fata, eu L-am cunoscut si L-am intalnit si I-am cazut in genunchi la picioare, si El mi-a pus mana pe cap si chipul meu de mag s-a prefacut in alt chip. Asa, poporul meu, de acum nu mai aveti pe magul-batranul, ci pe preotul lui Hristos.”

Peştera Sfântul Andrei

Ultimul urmas al lui Zalmoxe, primul mucenic crestin

La o asemenea marturisire, preotul  a fost acuzat de tradare, dar el le-a explicat ca insusi „Zalmoxe a lasat cuvant: «Cand v-a veni Insusi Dumnezeu pe pamant, chipul meu va trece in alt chip». Ca eu sunt doar umbra acestuia. Asteptati marea zi pe care s-o primiti cu toate inimile deschise, ca sufletul acestui neam are deja taina lui… Recunosteti, poporul meu, in chipul lui Hristos si pamantul neamului nostru. Eu, magul-preotul acestui neam, am implinit porunca lui Zalmoxe”. Apoi un ostas, concluzionand, intreaba: ”Vasazica, te-ai crestinat ?”, dupa care ii spune:” Se vorbeste ca un apostol al lui Hristos a venit in Dacia noastra si tu insuti,  marele mag, l-ai primit si din pestera de taina a lui Zalmoxe ai facut biserica”, dupa care il condamna: „Batranule mag va trebui sa mori pentru aceasta schimbare de credinta. Lasa-ne in schimb un urmas, un alt mag ca sa nu ramana pamantul nostru fara legatura cu cerul”. Preotul-mag spune poporului ca el nu a tradat, ci ca a „implinit credinta in Chipul ei mult asteptat.” „Apostolul lui Hristos, Andrei, intr-adevar a fost la noi si ne-a adus chipul lui Hristos in fata Caruia eu, chipul lui Zalmoxe, am ingenunchiat si am dezbracat «haina de  mag»  si am primit haina noua de preot al lui Hristos. Preotului lui Zalmoxe, imbracat in haina cea noua, i se cere sa moara, dar sa lase un „urmas de mag”, lucru acceptat: ” Voi merge pana la Zalmoxe caruia ii voi duce  «haina de crestin» in locul celei de mag, haina sufletului dac, care incepe o noua nastere de viata nemuritoare, asa cum a crezut din mosi-stramosi ca se va implini si aceasta mare zi”. Magul le spune celor care il ascultau ca in curand vor auzi „din sufletul insusi „glasul lui Hristos”, dupa care a savarsit „primul botez al vietii fagaduite”, noul preot fiind numit Andrei, „dupa numele apostolului ce ne-a adus pe Hristos. Eu insumi am noul nume tot de Andrei, in locul celui de Zalmoxe”.

Aruncat in suliti, de catre trei ostasi legati la ochi, solul mag este primit de zeul Zalmoxe, ca ultim urmas al lui, devenit preot al lui Hristos, chip probat cu insasi jertfirea sa. Astfel, ultimul urmas al lui Zalmoxe a devenit primul  mucenic dac crestin, sangele lui sfintit ridicand acest pamant la cer, „care s-a facut haina lui Zalmoxe, ce de acum nu va mai fi «zeu si intelept», ci preotul lui Hristos”, pentru ca doar Hristos este Adevarul si Unicul Dumnezeu al Cerului si Pamantului.

Traditiile din noaptea Sfantului Andrei contin cele mai vechi informatii crestine de la noi

Poate parea neverosimil, dar cele mai multe informatii despre prezenta Sfantului Apostol Andrei in teritoriile noastre sunt depozitate in traditiile, obiceiurile, colindele legate de numele sau. In aceste „arhive” se conserva de peste doua milenii fragmente din primele predici crestine tinute de Apostolul Andrei „lupilor” de la Istru, imagini care descriu secvente din viata Mantuitorului Iisus Hristos, elemente vetero-testamentare, simboluri crestine etc., uneori „acoperite”, alteori imprastiate fragmentar in structura textuala sau regizorala a unor productii populare, multe suprapuse peste traditii autohtone ancestrale.
Intr-o traditie care circula inca prin satele din nordul tarii, vom descoperi ca pe fundamentul precrestin al acesteia a fost “depusa” informatia vetero-testamentara referitoare la copilul Moise, aruncat in
tr-un cosulet pe o apa. Numai ca povestea lui Moise a devenit la noi povestea Apostolului Andrei.

Unul dintre cele mai interesante obiceiuri legate de noaptea Sfantului Andrei este pazitul usturoiului, care inca se mai practica prin unele localitati din judetul Galati. Aceasta traditie reediteaza in fond scena privegherii Mantuitorului Hristos. Usturoiul, turtele framantate asezate pe masa simbolizeaza trupul flagelat si framanat de durere al Domnului, iar consumarea mancarurilor ritualice (turta, vinul etc.) spre dimineata intruchipeaza cuminecarea. In satul Fundeni, spre exemplu, din acelasi judet, priveghiul usturoiului aminteste aluziv de giulgiul in care a fost infasurat trupul lui Iisus, pentru ca in aceasta noapte se toarce numai in si canepa, nicidecum lana. „Si Iosif, luând trupul, l-a înfasurat în giulgiu curat de in si l-a pus în mormântul nou, pe care-l sapase în stânca, si, pravalind o piatra mare la usa mormântului, s-a dus”, se spune la Matei 27, 59-60. Tot despre “giulgiu de in” vorbeste si Luca în Evanghelia sa (23, 53). In noaptea Sfantului Andrei, la Namoloasa, acelasi judet, gazda punea într-un castron pe masa 30 de capatâni de usturoi – câte zile are luna noiembrie – cum spune Eugen Holban, care erau luate la sfârsit de gazda si de fiecare fata participanta la claca. Cele 30 de capatâni de usturoi – ca simbol al patimilor lui Iisus – fac aluzie la cei 30 de arginti pentru care Iuda Iscarioteanul L-a vândut pe Mântuitorul. In multe din traditiile legate de ziua Sfantului Andrei, apostolul era invocat ca aparator al oamenilor împotriva tuturor rautatilor, semn ca forta si puterea lui, simpla rostire a numelui lui echivalau cu punerea sub protectie, pentru ca Andrei era trimisul Domnului printre “lupi”. Îmbracat în har, purtator de cruce – “ca semn al mântuirii” – Sfântul Apostol Andrei a ramas viu în amintirea oamenilor, în aceasta ipostaza, pâna în zilele noastre.

Capacul dacic de la Brad, dovada tulburatoare a crestinarii timpurii a stramosilor nostri

Cea mai tulburatoare descoperire care probeaza crestinarea stramosilor nostri inca din secolul I d.Hr., despre care s-a vorbit foarte putin, este cea de la Brad, facuta de arheologul prof. dr. Vasile Ursachi, din Roman, in campania arheologica din anul 1987. Este vorba despre un capac realizat in tehnica ceramicii pictate, conservat in stadiu fragmentar, care are ca motiv decorativ un peste. Este vorba despre un obiect realizat din pasta fina de lut, arsa pana ce a capatat culoarea rosie.Pe partea sa exterioara, au fost pictate mai multe bande orizontale, de culoare maron, pe un fond galbui, pe margine si pe calota. Este de remarcat insa faptul ca pe cea de-a treia banda a fost redat un peste de apa dulce, probabil un salau, dupa determinarile profesorului Sergiu Haimovici, care inoata de la dreapta la stanga. Cele trei benzi par a imagina valurile de apa. Capacul are, dupa cum spun specialistii, dimensiuni obisnuite: diametrul-25 cm, inaltimea aproximativ 12 cm. Imaginea pestelui este conservata partial si are 6,3 cm lungime si 2 cm latime. Acesta are marcati ochiul drept, solzii si cele sase aripioare, dintre care patru pe o parte, iar doua pe cealalta. Profesorul Vasile Ursachi este de parere ca desenul era reprezentat pe obiect de cel putin patru ori. O reconstituire grafica a capacului dispune cele patru imagini ale pestelui pe capac, pe directia imaginara a unei cruci. De asemenea, profesorul Ursachi nu exclude posibiliatea ca printre pesti sa fi fost plasate si alte motive decorative sau poate chiar simboluri. Ceea ce face din aceasta descoperire un unicat sunt urmatoarele elemente, asa cum au fost ele prezentate de cercetatorul mentionat mai sus: „Fie ca motiv decorativ, fie ca simbol, pestele este foarte putin reprezentat in culturile din prima Epoca de Fier al Moldovei. Am putea mentiona aici numai ornamentarea cu imaginea pestelui de la Ijdileni (Frumusita, Galati) sau piesa de aur de la Stancesti,

langa Botosani. De asemenea, el apare in comorile de la Agighiol (pasarea cu peste in cioc), la Portile de Fier (pe potirul care semana cu cel de la Agighiol) sau in comoara de la Peretu. In perioada clasica a culturi dacice (secolul I i.Hr.-inceputul secolului II d.Hr.) acest motiv decorativ nu mai este atestat nicaieri, nici in ceramica, nici in lucrari de alta natura. Conform celor precizate de domnul prof. dr. Vasile Ursachi, „capacul de la Brad a fost descoperit la 1,30 m adancime, in transeea XXXII,7, in stratul arheologic al acropolelui, deci in ultimul nivel dacic (secolul I-inceputul secolului II d.Hr.)”. Mai departe, renumitul arheolog face o precizare extrem de importanta: ”Tinand cont ca in aceasta perioada simbolul crestinatatii incepuse sa fie raspandit in tot Imperiul Roman, nu este exclus sa fie prezent si in aceasta parte a Europei… Daca acest lucru ar fi real, din punct de vedere teoretic, mai ales ca relatiile cu Roma erau in acea perioada destul de stranse, am putea vorbi de prezenta, la est de Carpati, a catorva elemente crestine, chiar de la inceputul raspandirii noii religii. Consideram ca aceasta ipoteza, chiar daca putin probabila, nu este imposibila. Prezenta unui motiv zoomorf, pestele, chiar daca este unica in ornamentatia generala a culturii dacice din perioada clasica, mai ales in aceasta ultima parte (primul secol dupa Hristos), este de natura sa puna problema aparitiei unor simboluri crestine in aceasta zona, indiferent de caile de raspandire…”. In acest exemplu, nu avem de-a face cu un obiect de import adus aici din Imperiu, ci cu un produs local, dacic, fara indoiala, pe care a fost pictat pestele, unul dintre primele simboluri prin care se identificau intre ei crestinii primului secol de dupa Hristos, intr-o perioada in care cultul lor era interzis in intreg imperiul in care aparuse. Ce demonstreaza aceasta ? Faptul ca dacii inca din a doua parte a secolului I auzisera de Cel care murise si Inviase si-si insusisera nu numai datele dramaticei Sale existente pamantene, ci si parte din simbolistica credintei pe care El o propovaduise, simbolistica deja consacrata la vremea respectiva in mare parte a Imperiului.

Descoperirea este cu atat mai importanta cu cat ea demonstreaza patrunderea crestinismului, in formele sale primare, evident, dincolo de granitele Scythiei Minor, in nordul Dunarii, in teritorii unde poate ucenicii Sfantului Andrei ajunsesera, poate apostolul insusi propovaduise, sau preotii cultului local convertiti la noua credinta, „luminati”, cum ar spune Dan Puric, dusesera mesajul nemuririi.

Spiritul Lupului Alb l-a vegheat pe Andrei in pustia Scythiei

In puzderia de obiceiuri si traditii de la noi, numele Apostolului Andrei apare mai intotdeauna legat de cel al lupilor, animalele care, mai mult decat oricare altele, au strans in jurul lor cele mai multe legende, mituri si povesti. Unii cercetatori cred ca el a fost un simbol al sanctuarelor dacice, fiind admirat cu sfintenie, tainicul Lup Alb fiind considerat  capetenia lupilor. Unele legende aproape uitate spun ca Lupul Alb a fost alaturi de daci la caderea Sarmizegetusei. Se povesteste de asemenea ca spiritul Lupului Alb l-ar fi vegheat pe Apostolul Andrei prin pustia Scythiei spre pestera care avea sa-i ofere adapost. Cercetatorul Ion Ghinoiu, referindu-se la lup spunea: “Desi are a actiune predominant malefica, lupul si nu alt animal jaloneaza intre leagan si mormant intreaga existenta a oamenilor… Fratia cu lupul incepe inca din segmentul preexistential, cand copiii care plang in pantecele mamei inainte de a se naste se transforma in pricolici, si continua dupa moarte, in postexistenta, in lumea miticului, asa cum reiese din cantecul zorilor cantat la casa mortului”. Puternicile atribute ale animalului heraldic al dacilor nu puteau fi intrupate decat intr-un personaj puternic. Conform Evangheliei dupa Ioan, Sfantul Andrei a fost, cronologic, cel dintai chemat, adica primul care L-a cunoscut personal pe Iisus Hristos Mantuitorul si tocmai de aceea profund convins ca El este Mesia.

Sa propovaduiesti cuvantul Celui ce a schimbat lumea inseamna sa fii puternic ca un lup. Iar numele Apostolului Andrei tocmai asta semnifica. El provine din grecescul “Andreas”, care se traduce “viteaz”, “barbat”. Prin predica lui Andrei adresata “lupilor” de la Istru s-a “innodat” aici lumea Vechii Legi si cea a Legii Noi, iar Andrei a jucat, intr-un fel, rolul unui alt Ioan Botezatorul.
Pestera Sfantului Andrei, Dervent, Galati si Brasov, anul acesta, «capitalele» Primului chemat
Ziua Sfantului Andrei este sarbatorita in tara noastra de aproape 600.000 de romani. In ziua acestui praznic, in trei mari locuri din tara se desfasoara adevarate pelerinaje la care participa sute de mii de credinciosi. Este vorba despre Pestera Sfantului Andrei, Dervent, din Dobrogea, si orasul Galati, care are ca patron spiritual pe marele apostol. În aceste zile, Episcopia Dunarii de Jos a primit în custodie relicvele celui mai vechi crestin straromân cunoscut în tara, Innocens (secolul al III-lea), oseminte care vor fi asezate în Capela Palatului Episcopal, viitorul muzeu religios al Dunarii de Jos. Anul acesta, un mare pelerinaj se va desfasura si la Brasov, unde vor ajunge moastele Sfantului Apostol Andrei. Cinstea de care se bucura cel caree a adus cuvantul Mantuitorului Hristos populatiei de la gurile Istrului este dovedita si de faptul ca noua catedrala patriarhala care va fi ridicata incepand de anul viitor in Bucuresti va avea unul dintre hramuri dedicat acestui sfant ocrotitor al tuturor romanilor.

 

Vaticanul confirma: Andrei a fost in cetatile de pe malurile Dunarii

Calatoriile apostolului prin cetatile de la Dunare au fost pomenite de doctorul în Teologie Ion Dinu, care, în Viata si activitatea Sfântului Apostol Andreiu, din 1945, spunea: „Dar chersonitii si cetatea Olbiilor, de la gura Nistrului si peste marea Azovului îl asteptau si mult se bucurau de vestea ca apostolul va veni si la ei cu învatatura si cu botez. De aceea, cu tovarasii sai a parasit cetatea Silistrei si s-a îndreptat spre cetatea dunareana Axiopolis, care este acum Cernavoda, mergând apoi prin sirul de cetati pâna la Noviodunum, care se cheama Isaccea, unde a trecut apa mare a Dunarii“.O marturisire, care confirma cele aratate in acest sens, vine chiar de la Vatican. Insusi Papa Pius al II-lea, referindu-se la faptul ca la trei decenii dupa moartea poetului latin Ovidiu, la jumatatea secolului I d.Hr., Sfantul Andrei a ajuns pe malurile Dunarii, spune ca a fost primit de catre o uriasa multime „inflacarata de cuvintele sale”.
Credinta geto-dacilor in nemurire a fost valorificata de misionarii crestini
Pe vremea cand era doctorand, Preafericitul Parinte Patriarh Daniel spunea urmatoarele, in concluziile unei lucrari de seminar intitulate ”Elemente ale religie geto-dacilor favorabile procesului de crestinare a stramosilor”: credinta puternica in nemurire intensifica vitejia geto-dacilor, trezindu-le constiinta de nemurire nu numai a insului, ci si a neamului. Ea a putut fi valorificata de misionarii crestini, care propovaduiau credinta in inviere. Ideea de jertfa – in felul cum era conceputa si traita de geto – daci – a putut constitui un element favorabil crestinarii, care desi nu s-a facut oficial, a patruns destul de repede si profund in Dacia Romana si imprejurimi. Curatia vietii morale pe care o aveau slujitorii lui Zamolxis a putut familiariza pe stramosii geto-daci cu atmosfera sihastrilor, care, mai tarziu, in crestinism, vor fi calugarii din muntii nostri.

Armonia dintre conducatorul politic ale geto-dacilor si Marele Preot devine obisnuinta si stare normala, ambele parti slujind poporul. Aceasta stare nu a ramas fara ecou si rod in istoria poporului roman.

Dumitru Manolache

Sursa : www.gardianul.ro

*******

RUGACIUNE

Doamne Dumnezeul nostru, Tu, Cel ce ai zis si s-a facut faptura, nu intoarce dumnezeiasca Ta fata de la noi cei pacatosi, ca sa nu vina asupra-ne mania cea groaznica si infricosatoare a durerilor, care este rodul pacatelor noastre pe care in toata ziua cu nesocotinta in chip nenumarat le savarsim. Noi suntem pacatosi si patimasi, netrebnici si plini de rautate, iar Tu esti izvorul vietii si al milostivirii; nu ne lasa, Doamne; nu trece rugaciunea noastra a pacatosilor, nici nu rasplati noua dupa nelegiuirile noastre, ci, pentru ca nu sintem vrednici a castiga prin sarguinta cea de toate zilele milostivirea Ta, daruieste-ne-o Tu, Doamne, ca un preamilostiv. Pentru rugaciunile apostolului Tau Andrei, daruieste-ne noua sanatate si viata ferita de toata rautatea. Pentru pomenirea lui cea de azi ne intareste cu darul Tau cel stapanitor, ca din adincul inimilor noastre, cu bucurie sa laudam praznuirea lui, si sa slavim preasfint numele Tau, in vecii vecilor. Amin.

 

La Mulţi Ani, tuturor sărbătoriţilor !

Fie ca Sfântul Andrei, Ocrotitorul nostru al tuturor, să ne Lumineze şi să vegheze asupra noastră, rugăciunile Moşului din Carpaţi să ne aducă bucuria schimbării în bine pentru noi, cei mulţi, şi să  depărteze răutatea, fiara şi dihaniile cu chip de om , de sufletele noastre, de neamul nostru, să devenim mai buni, mai drepţi, să redevenim oameni, pe placul Tatălui, călăuziţi de Învăţăturile Fiului şi prin pogorârea Duhului Sfânt asupra ţărişoarei noastre ! Amin !

Profeti si profetii despre Romania

Profetul Isaia. Pictura de Fra Bartolomeo, artist italian sec. 16

 

Profeti.



Mincinosi sau adevarati. Impostori sau purtatori ai unui mesaj divin. Magi si ghicitori in stele. Oracole si profetii grele, inspaimantatoare chiar. Unele au provocat sinucideri in masa; altele au dus la ruperea Bisericii, la schisme si mari rataciri. E greu de spus cine are dreptate. Oricum, Biserica ii priveste pe toti proorocii cu destula reticenta, asa cum priveste vedeniile, rapirile in duh si minunile de orice fel. Ne aflam pe un teren alunecos si plin de primejdii, un loc in care cu greu mai putem distinge adevarul de minciuna, vorbirea de la sine si cea de la Dumnezeu. Cum spun cei incercati, diavolul poate lua uneori chip de lumina. Sa

ne ferim, deci. Sa-i intoarcem spatele, chiar si atunci cand poarta aureola de sfant.
Ca orice pretins mesaj din cer, profetia se cere a fi cercetata cu atentie. Nu oricui ii este dat darul proorociei. Nu oricine se poate sui pe acoperisul unei case, pentru a striga apoi trecatorilor sa se pocaiasca, trambitand apropierea Judecatii si a vremurilor din urma.
Noi, romanii, nu cunoastem mari profeti. Poate Petrache Lupu. Poate Maica Veronica. Am pastrat doar cateva proorocii, toate legate de soarta poporului roman si de viitorul Romaniei. Unele par naive. Altele te pun pe ganduri si te indeamna sa judeci semnele prezentului cu alti ochi, iti dau dorinta de indreptare, de primenire grabnica a sufletului.


Profetia Sfantului Mitropolit Varlaam
"Hiara rosie, cu multe capete"
(Pierderea Basarabiei si stapanirea bolsevica)

S-a pastrat prin grija pustnicilor de la schitul Zosima, din tinutul Neamtului, si prin ravna marelui calugar crestin sirian, Paul de Alep, care, pe la 1760, a transcris-o in insemnarile sale de pelerin la cele mai de seama manastiri romanesti.

Sfantului Mitropolit Varlaam

�

Pe mai multe pagini, Mitropolitul Varlaam vorbeste, sub inspiratia Sfantului Duh, despre Moldova ca un al doilea Canaan biblic, care, desi iubit de Dumnezeu, se va prabusi cu mult zgomot, din cauza pacatelor fara numar, savarsite de oameni. Desi cam general formulate, nu putine afirmatii ale Sfantului Varlaam par sa se fi implinit deja, cea mai uimitoare din toate fiind previziunea comunismului si pierderea Basarabiei:
Biserica va incapea pe mana unor mitropoliti si arhierei nevrednici.
Taina crestina a nuntii se va lepada.
Oamenii se vor inrai si vor strica obiceiurile pamantului, inmultindu-se intre ei ca dobitoacele, fara nici o rusinare.
Oamenii vor defaima traditiile crestinesti ale parintilor, dedandu-se la tot felul de obiceiuri straine... Mare urgie va fi atunci.
Pamanturile si bunurile Tarii vor fi luate cu japca de straini.
Oamenii se vor vinde intre ei.
Vlastare domnesti se vor deda la obiceiuri si apucaturi ieftine si destrabalate.
La vremea cea din urma, padurile vor fi taiate, iazurile vor fi secate, oamenii vor vinde mosiile fara de rusine, uitand ca stramosii lor le-au pastrat cu sabia si sangele lor.
Domnii pamantului vor pune biruri si legi cum n-au mai fost de la intemeierea Moldovei. Vor pune biruri pe apa si pe aerul lasat de Dumnezeu.
Oamenii se vor face de rusine pe unde se vor duce, facand stramosii sa se rasuceasca in morminte si sa lacrimeze sub glie.
Moldova va fi rupta si impartita de "hiara rosie, cu multe capete", care va cuprinde Europa crestina si ortodoxa.
Intr-un final, Mitropolitul Varlaam va descrie si semnele sfarsitului, semne care, cu putina fantezie, pot prefigura televiziunea, distrugerea satului romanesc si a taranimii, deopotriva cu semnalarea altor probleme globale ale omenirii: new-age, manipularea genetica, scaderea natalitatii si cresterea formelor de depresie - maladia confortului si a progresului tehnic modern din actualul secol."La vremea cea din urma, oamenii se vor strange unii langa altii, urmarind tot felul de nascociri si lepadand truda satului. Munca va fi o rusine, rusinea va ramane un obicei, iar cei drepti vor fi considerati nebuni. Se vor insela unii pe altii, crezand ca asta e legea lui Dumnezeu (...) Fiarele, pasarile si alte dobitoace isi vor schimba firea si vor aparea alte feluri de dobitoace iscate de mintea omului. Si, in cele din urma (...) vor iesi un soi de oameni care, tot in numele lui Dumnezeu, vor face biserici, dar fara cruce, vor nesocoti Sfanta Jertfa si, in cele din urma, o vor amesteca in slujire cu paganii.
Asa arata Apocalipsa Sfintei Carti a Scripturii, ca la vremea din urma, cand veti vedea uraciunea pustiirii in locul cel sfant, razboaiele pe alocurea, urgiile si uciderile intre oameni, lepadarea pruncilor din pantecele femeiesti si oamenii cautand linistea de la un capat al altuia al pamantului. Cand graiurile se vor amesteca ca altadata in Babilon, sfarsitul va fi aproape".

Viziunea Sfantului Calinic de la Cernica si anul 1992
"Sfarsitul cel de pe urma": Europa Comunitara

Despre profetia Sfantului Calinic s-a vorbit mult imediat dupa revolutie, in 1990-1991. Intamplarea face ca in acei ani sa fi fost si eu in preajma parintilor de la Cernica: staretul Dorotei, dimpreuna cu monahii Gheorghe, Ignatie, Ilie sau Neofit.

Sfantului Calinic de la Cernica

�

Cu totii evitau subiectul ("sa vedem, nimeni nu stie nici ziua si nici ceasul"), dar, in sinea lor, erau tulburati, rugandu-se cat puteau ei de mult in ascunzisul si umbra nocturna a chiliei. Fara sa o recunoasca, sufletul lor era bantuit de aceeasi nelinistita intrebare: sa fi avut dreptate Sfantul fara egal si protectorul Cernicai, atunci cand a prevestit "sfarsitul lumii" in anul 1992 sau, dintr-o grea ispitire, modalitatea de calcul a anilor era gresita? Anul 1992 a trecut, dar viziunea Sfantului Calinic continua sa starneasca emotii, pasiuni si controverse teologice. Toata viziunea Sfantului se petrece in anul 1848, cand se zvonea tot mai insistent apropierea unui sfarsit de lume si a unui alt inceput, de lume noua.
"Framantat de aceste ganduri, intr-una din nopti, intorcandu-se la chilie de la slujba utreniei si asezandu-se ca de obicei pe scaunul sau (caci Cuviosul nu cunostea odihna patului), in acel moment s-a aflat cu trupul in picioare, aievea si nu in vis, in cealalta insula a Cernicai, avand de-a dreapta pe Sf. Ierarh Nicolae si de-a stanga pe Sf. Mare Mucenic Gheorghe, care il mustrau de ce nu incepuse zidirea manastirii in aceasta insula, mai ales ca deja primise bani de la credinciosi.Cuprins de frica, staretul Calinic a raspuns: "Iertati-ma, Sfintilor ai lui Dumnezeu, dar citind eu unele prevestiri despre viitor, am crezut ca la anul 1848 va fi sfarsitul lumii". Atunci Sfintii i-au zis: "Uita-te spre Rasarit". Si, ridicand Cuviosul ochii spre Rasarit, nu se mai vedea cerul, ci numai o imensa lumina dumnezeiasca, dupa care Sfintii i-au zis: "Priveste acum si vei vedea taina cea mare a Providentei". Si fiind intarit de darul lui Dumnezeu, Sf. Calinic a vazut pe cer Sfanta Treime, asa cum este zugravita pe sfintele icoane, iar dedesupt, pe un mare pergament luminos, era scris cu litere mari: 7500 ani de la Adam. Atunci Sfintii care il sustineau pe brate i-au zis: "Vezi ca nu la 1848 va fi sfarsitul lumii, ci sfarsitul lumii va fi cand se vor implini 7500 de ani de la Adam! Asadar, au adaugat Sfintii, incepe indata a zidi marea manastire a Sf.M. Mc.Gheorghe"".
Multi se intreaba si acum ce a vrut sa insemne cei 7500 de ani din viziunea Sfantului Calinic, dar raspunsul e in alta parte. Conteaza mai putin ca formula de calcul va fi fost gresita, ca una din cifrele anului se va fi citit altfel sau ca, pur si simplu, Dumnezeu s-a milostivit de noi pentru moartea tinerilor de la Revolutie sau pentru rugaciunile marilor nostri duhovnici din acea perioada: parintii Argatu, Sofian, Cleopa, Macarie, Galeriu, Staniloae, Papacioc, Iustin Parvu. Important este ca aceasta profetie mai lucreaza inca peste timp si secoli, confirmand o alta profetie, a Sfantului Nifon al Constantinopolului, care, in vedenia sa despre Infricosata Judecata, Il vede pe Dumnezeu rasfoind cartea veacurilor omenirii.

Petrache Lupu

�

"Cand a ajuns la veacul al saptelea, Dumnezeu S-a oprit, Si-a acoperit fata cu mana si a zis cu mahnire: "Acest veac al saptelea a intrecut pe toate celelalte cu nedreptatea si cu rautatea". Apoi, dupa putin, ajungand la jumatatea acestui veac, a adaugat: "Acesta este plin de putoarea pacatelor omenesti, de invidie, necuratie, ura, minciuna... Dar ajunge. Il voi curma la mijloc; sa inceteze stapanirea pacatului". Si a facut semn arhanghelului Mihail sa pregateasca inceputul Judecatii". Calculand mijlocul veacului al saptelea, ajungem la concluzia ca acest mijloc este anul 7500, din care, scazand anii de pana la Hristos (5508), dam tocmai peste anul 1992!Marturia Sf. Ierarh Calinic de la Cernica si a Sf. Nifon ne indeamna sa zabovim mai mult asupra semnificatiei anului din profetie si sa descoperim ca (intamplator sau nu), in anul 1992 a avut loc un eveniment major, un eveniment peste care am trecut cu nepermisa usurinta. E vorba de unificarea celor 12 tari din Piata Comuna, intr-o unitate economica si politica mult visata, Europa Unita, in care cu mult sarg si multe sperante desarte ne-am grabit si noi sa intram, cativa ani mai tarziu. N-ar fi de mirare sa aflam, candva, ca profetia Sfintilor Calinic si Nifon a fost, de fapt, cat se poate de exacta; ca ea nu s-a referit strict la ziua Judecatii sau a producerii unui cataclism planetar, ci doar a indicat inceputul unei perioade premergatoare si foarte apropiate "sfirsitului cel de pe urma" - inceputul unor incercari, crize, contorsiuni, conflicte si suferinte crancene, greu de rostit.

Un mare vizionar roman - parintele Arsenie Boca
Mesajele de la Draganescu

Pe pojghita varului de fresca din pronaosul bisericii din Draganescu, Arsenie Boca a strecurat inexplicabil cateva imagini profetice pentru anul 1968, cand parintele a inceput sa picteze biserica: telefonul mobil, turnurile gemene incendiate pe 11 septembrie la New York sau naveta Discovery. Desi plasate vizibil pe cei doi pereti laterali de la intrare, scenele respective nu sunt usor de observat, parand a se dizolva in multitudinea altor scene biblice importante: Invierea, infatisarea iadului si a Cetei celor Drepti. La Draganescu trebuie sa ai rabdare si sa privesti cu atentie. Dupa o vreme, cu alti ochi si alta stare sufleteasca, incepi sa vezi.

Profetul Zaharia. Fresca din Capela Sixtina

�

Mesajul si proorocia parintelui se afla chiar in fata ta. Cu litere de un rosu sangeriu, sta scris cuvantul: "Faradelegile atrag pedeapsa pe pamant". Alaturi, intr-o completare tainica si complicat de simpla, apare desenul si toata prefigurarea evenimentelor care vor cutremura iremediabil lumea moderna: de la terorism, la modificarea genetica, de la globalizarea mondiala, la secularizarea new-age-ista a Bisericii lui Hristos.
Multe se spun despre minunile si profetiile cuviosului Arsenie Boca. Unii sunt convinsi ca parintele putea intra si iesi prin orice usa zidita, asa cum putea calatori nestingherit prin aer, fiind prezent, deopotriva, in temnita de la Canal, dar si la inmormantarea mamei sale, din comuna Vata de Sus, aflata in apropiere de Apuseni. Acum, dupa 30 de ani de la mutarea sa la cele sfinte, stim prea bine ca parintele a prefigurat cu adevarat ororile bolsevismului si caderea lui Ceausescu, caruia i-a transmis printr-un om al Securitatii ca nu o sa mai apuce anul 1990. Ceea ce stim cu siguranta este ca parintele Arsenie avea darul "inainte-vederii", dar niciodata nu facea din asta prilej de lauda sau uimire. Dimpotriva - atatea cate erau, cuvintele lui profetice nu-ti vorbeau in clar, ci te chemau discret la cautarea sensului si la meditatie crestina, asa cum s-a intamplat cand parintele a prezis cu multe decenii inainte marile cutremure din 1940 si 1977, spunand ca Bucurestiul "se va oua de doua ori", iar la a treia ouare, marele oras va fi sters de pe fata pamantului pentru pacatele lui. Tot asa, in ascunzisul tainei, parintele va rosti, inca din 1940, o profetie legata de ascensiunea comunismului, dar si de inlocuirea lui cu o ispitire si mai mare: "Zdreanta rosie, secera si ciocanul, steaua cu cinci colturi o sa dispara, dar va veni o alta stea cu sase colturi, anarhia, si va fi vai si amar de lume (...) Asta va fi peste multi ani, si noua, Dumnezeu nu ne va harazi sa vedem acele vremi (...) Mie nu-mi va fi dat sa vad, dupa sarbatoarea desarta a victoriei (Revolutia din decembrie 1989?), cati dintre cei drepti au mai ramas. Caci dupa aceasta victorie desarta, putini dintre cei drepti vor fi in picioare si la sarbatoare. Peste tot vor fi naimiti (vanduti strainilor) si abia atunci va incepe o noua lupta, fara jertfa de sange, dar la fel de lunga ca si cea pe care am inceput-o noi, acum!". Incifrate, greu de datat si, in acelasi timp, ciudat de actuale, cuvintele parintelui par sa ne certe. Degeaba ispitim viitorul in cautarea unor intamplari uimitoare. Degeaba mergem in pelerinaj la Prislop, pentru a cere raspuns la crucea si tarana mormantului sau. Adevarul e mult mai aproape de noi. Marele si adancul sau discurs profetic se afla chiar sub ochii nostri, la doi pasi de Bucuresti, intr-o modesta bisericuta de tara. Acolo, in icoanele si chipurile de sfinti de la Draganescu, se afla raspunsul. Acolo, unde parintele a pictat cu 44 de ani inainte atacul terorist de la 11 septembrie si incendierea celor doua turnuri gemene, se afla, cu siguranta, taina unui mare mesaj profetic, pe care nimeni - nici teologi, nici oameni de arta - nu au incercat pana acum sa-l cerceteze si sa-l inteleaga.

Anul 2011 - anul marilor incercari?

In lumea monahala si printre credinciosi, se vorbeste tot mai insistent despre anul 2011 si urgiile pe care acest an o sa le aduca. Una din profetii apartine pustnicului Zosima, fost monah la Manastirea Rarau, apropiat al parintelui Daniil Tudor si, prin urmare, prigonit de autoritatile comuniste.Aceasta profetie vorbeste despre faptul ca, in anul 2011, va fi mare macel in orasele din Romania (revolta, razboi

civil sau cutremur?) - pedeapsa ce va prefigura mari framantari politice europene si, in final, izbucnirea celui de-al treilea razboi mondial, ce va incepe prin atacul armatei ruse asupra Turciei si stramtorilor Dardanele si Bosfor. Pustnicul Zosima nu a dat alte amanunte, amintind doar ca "greu va scapa cineva din aceasta incercare", ca ar fi bine sa refuzam documentele biometrice si bine ar fi ca la muntele Rarau sa se slujeasca zilnic Sfanta Liturghie.

Arsenie Boca

�

Ultimul numar (iulie, 2010) al revistei bacauane "Credinta ortodoxa" vorbeste despre aceasta proorocie a pustnicului Zosima, dar si despre un episod consemnat in cartea "Pustnicii nevazuti ai Athosului", episod in care un mare sihastru din muntele Giumalau, Nectarie, i-ar fi spus unui frate venit la el in vizita (discutia avea loc la sfarsitul lunii august 2001): "Peste doua saptamani, o sa fie un eveniment important intr-o tara indepartata, peste ocean... Tu ai sa fii in Iasi. Sa nu te sperii (referire la atacul turnurilor gemene din New York). Roaga-te lui Dumnezeu sa nu te prinda anul 2011 in oras, pentru ca va fi mare varsare de sange". Cum fratele era destul de batran, l-a intrebat pe pustnic: "Mai sunt zece ani pana atunci si eu sunt foarte bolnav. O sa mai traiesc oare pana atunci?" si pustnicul l-a linistit: "O sa traiesti, mai ales ca te vei fi retras deja pe muntele Rarau", lucru care s-a si intamplat intru totul. Cu un an inainte de a se muta la cele vesnice (in anul 2002, la varsta de 108 ani!), pustnicul Nectarie i-a mai spus fratelui si ziua in care sa revina la el si cum anume sa-l inmormanteze. Fix in acea zi spusa de el, pustnicul a fost gasit fara suflare si a fost inmormantat in chiar locasul pe care si-l sapase singur in munte.Fara o cercetare atenta, duhovniceasca, e greu de spus cat adevar contine o profetie sau alta. La noi, de-a lungul timpului, cateva profetii au devenit celebre, si mai toate vorbesc despre o mare misiune spiritual crestina pe care o va juca Romania candva, dupa cum prefigura indianul crestinat Sundar Singh (cel care, inca din 1910, vorbea de Casa Poporului si de Canalul Dunare-Marea Neagra), sau poetul Ioan Alexandru, caruia, in urma unei viziuni extrem de puternice, i s-a revelat faptul ca Bucurestiul va fi Noul Ierusalim. Chiar parintele Cleopa pomenea despre o carte extrem de importanta, tiparita la Manastirea Neamtului in 1905, "Descoperirea Fericitului Agatanghel", carte in care, pe o bucata enorma de piele, era scrisa misiunea istorica si crestina a Romaniei, Greciei, Rusiei si Italiei. Fara a cadea in pacatul credulitatii sau al inchipuirii fara motiv si fara a ne pronunta in vreun fel asupra vreunui adevar profetic de pana acum, ne multumim a constata ca, la noi, totul este excesiv si fara masura; ca noi, romanii, trecem cu prea mare usurinta de la agonie la extaz, de la viziuni profetice catastrofale, la cele pline de optimism si de mandrie nationala. Pare-se ca spatiul romanesc nu mai cunoaste nuante si detasari intelepte. Am devenit un popor extrem de nelinistit si de grabit, cu o proasta parere despre sine, confirmand fara voie spusele celebrei bulgaroaice Vanga, cea care a prezis atacul terorist din 11 septembrie 2001, moartea printesei Diana, disparitia URSS-ului sau scufundarea submarinului Kursk:
"Romanii sunt oameni speciali", spunea ea, "dar nu mai cred in valorile lor, si daca mesajul le este adus de un strain, este mai bine primit decat de la unul de-al lor (...) Eu sunt foarte neinsemnata, pentru ca acest mesaj sa vina de la mine, asa ca eu transmit aceasta veste venita de Sus. Sa fie despachetata in luna ianuarie, ziua 24, anul 2005 si, in cel mult o luna de zile, sa fie dusa celui la care voi face referire in text. Daca nu se va putea ajunge la el, sa fie data celor din preajma sa. Sa va ajute Dumnezeu. In bucuria acestei lumi, in Romania va veni cel promis lumii. Se va bucura intregul Pamant de nasterea lui. Dumnezeu il va ocroti intr-un loc, departe de locul unde se odihnesc strabunii lui, pana cand va veni ceasul sau. Cu puterea de Sus va fi daruit.

Apocalipsa - ultimul capitol din Biblie, care contine viziunea Apostolului Ioan (pictura italiana din sec. 16)

�

Pamantul, Apa, Focul ii vor veni in ajutor. Odata cu venirea lui in aceasta lume, tot ceea ce este construit pe minciuna se va narui. Toate acestea se vor petrece in anul 2005. El va fi piatra de temelie pentru omenire. Primii care il vor recunoaste vor fi cei din poporul sau, poporul din care el a iesit. Drept rasplata, el va aduce acest popor pe cea mai inalta culme a desavarsirii, din intreaga lume. Acest popor va deveni o adevarata pilda pentru toate popoarele pamantului. El nu va veni cu un cal viu, ci cu un cal din fier, pe care singur il va manui".
E greu de spus ce anume a vrut sa ne transmita Vanga, cu putin timp inainte de a muri - ce este calul viu sau calul de fier. Poate ca ar trebui sa citim mai atent profetia. S-ar putea sa nu fi inteles noi ce trebuie.S-ar putea ca mesajul Vangai sa nu fi fost cu adevarat o profetie, ci, mai degraba, vorbele ei sa reprezinte un ultim indemn la optimism si incredere in ajutorul de Sus, reamintind romanilor marele adevar biblic: mantuirea vine din saracia ieslei, din locul cel mai umil si dispretuit de altii. Scrisa mai mult pentru prezent decat pentru viitor, mangaierea Vangai nu este intamplatoare, ea anticipand, poate, cea mai grea perioada din istoria moderna a poporului roman: criza economica, decaderea morala, coruptia, disputele politice interminabile, parasirea tarii de catre tineri. Neobisnuit de precisa si de clar formulata (24 ianuarie, 2005), profetia de mai sus are intensitatea unei porunci subintelese. Sa nu asteptam mantuirea de la altii. Sa nu ne pierdem nadejdea niciodata si sa credem cu toata forta ca, asemenea nasterii, numai durerea poate zamisli samanta innoirii si a salvarii tuturor neamurilor.  formula as

Urme romanesti in Croatia

* Pentru romanii de astazi, Valahia inseamna Muntenia. In urma cu peste o mie de ani, Valahia desemna, insa, un teritoriu urias, intins si dincolo de malul sudic al Dunarii, si ai carui locuitori ocupau toata zona cuprinsa intre Marea Neagra si Marea Adriatica.

Numiti vlahi, vlai, caravlahi, rumeri sau morlaci, ei sunt prezenti in numeroase insemnari de calatorie si in documente de arhiva, ignorate amarnic de istoricii nostri contemporani.

Urmandu-si proiectul inceput in urma cu noua ani, in toamna aceasta, revista "Formula AS" a pornit pe urmele vlahilor din insulele croate ale Adriaticii. Stiati despre ei? Daca nu, va invitam intr-o calatorie halucinanta, menita sa astupe gaurile negre ale istoriei. Romanii sunt cei mai vechi si mai numerosi locuitori din Balcani *

Priveliste de pe munte

De pe cel mai inalt varf al insulei Rab, Kamenjak, intregul arhipelag de insule croate imi sta la picioare, invaluit de argintiul Adriaticii. E o priveliste de o frumusete rara, paradisiaca.

Insulele par ca plutesc pe valurile linistite, muntii abrupti coboara direct in mare, fie vertical si cenusiu, in blocuri mari de piatra, fie lin, in verdele intunecat al padurilor. De-aici, de sus, de pe creste, coborau altadata pastorii vlahi, pana in stravechea cetate Rab, sa-si vanda branza.

In larg se vad alte insule, si ele locuite, cu mai bine de o mie de ani in urma, de aceiasi pastori. Chiar in fata, sunt insulele Cres si Losinj, iar in dreapta insula Krk, iar in stanga insula Pag. Acestea sunt cele mai mari, dar sunt inconjurate de o puzderie de alte insule mai mici, fiecare cu misterul si frumusetea ei. In spatele meu este continentul, tarmul Dalmatiei de altadata.

De-acolo se spune ca au venit pastorii vlahi pe aceste insule, carandu-si oile cu barci si plute. Au colonizat insulele si traiau in acest paradis cu oile lor, fara teama, prin codrii seculari de stejari, ce erau vesnic verzi. Acei stejari speciali mai exista si astazi si sunt o atractie pentru milioanele de turisti veniti din toate colturile lumii, insa despre vlahi nu se mai stie nimic.

Nici istorici, nici lingvisti romani nu au venit sa vada daca a mai ramas ceva din acel popor mandru si ciudat, ce traia liber pe coamele muntilor, acolo unde altii nu puteau nici macar urca. Mai umbla astazi vlahii pe sub umbra stejarilor? Mai urca, ca altadata, cu oile lor pe crestele muntoase ale insulelor croate, sau au disparut ca un fum? Sau nu au existat niciodata aievea, ci doar in legende?



Mirko, "ciobanul"

Insula Rab, asa cum o vedeau vlahii de pe inaltimile muntelui

�

Ajunsesem pe varful Kamenjak, dupa trei zile de drum, in care strabatusem intreaga Serbie, Bosnia si Croatia, de la un capat la altul al coastei Dalmate. Totul, in speranta ca voi mai gasi, poate, ramasite ale vlahilor de altadata, macar niste mici si neinsemnate urme romanesti. Si ele nu au incetat sa mi se arate, de cand am pus piciorul pe insula Rab!

Nu ma asteptam sa mai gasesc nimic pe aceasta insula cotropita de turisti, unde totul sta astazi sub semnul vacantei si al distractiei. Plajele erau pline de nemti bronzati in soarele ce incepea sa fie moale si tomnatic, yachturile se leganau usor in departare sau treceau in viteza pe langa mal.

Puzderie de vile si de hoteluri impanzeau peste tot peisajul, masinile aduse cu feribotul vajaiau pe soseaua perfecta, ce traversa insula. Ma bucuram, chiar, ca neamtul in slapi, ce isi bea berea linistit pe aceeasi terasa cu mine, nu stie ca sunt venit sa caut urme ale neamului romanesc prin aceste locuri ale iubitorilor de vacante ieftine si memorabile cand, desfacand pentru prima data o harta turistica a insulei Rab, un val de emotie mi-a urcat pana in ochi, incetosandu-mi privirea:

notate cu litere mici, vedeam primele urme ale celor din neamul meu: Plugari, Ograde, Slatina, Fraga, Opcina, Barbat, localitati de pe insula, denumiri pastrate de sute de ani, ce vorbeau de la sine despre trecerea vlahilor.

Casa ciobaneasca in Muntii Velebit, vechea Morlacchia

�

Am urcat pe varful Kamenjak, unde traiau de obicei pastorii. Sus de tot, acolo de unde casele pareau boabe de orez risipite pe platoul urias al insulei, am inceput sa recunosc detalii familiare. Peisajul a devenit de munte adevarat, greu accesibil, asfaltul s-a terminat si drumul s-a ingustat, pana a devenit o poteca batatorita.

Muntele devenea tot mai stancos si arid, iar casele erau locuinte taranesti simple, cu garduri lungi, din piatra, cum vezi la noi, prin Apuseni. In varf de tot, peisajul era selenar: piatra gri, colturoasa, cat vedeai cu ochii. Cativa scaieti si, ici-colo, firicele de iarba arse de soare.

In acel desert de piatra si foc, unde nu credeai ca cineva ar putea sta, am auzit la inceput ca un ecou indepartat, apoi mai clar, sunete de-acasa: ding-ding, apoi un beeeee prelung si apoi iarasi clinchetul clopoteilor, ca o chemare din negura istoriei.

Jacula Mirko - cioban din tata-n fiu

�

Jos, intr-o valcea, la umbra maslinilor, Jacula Mirko statea cu oile sale. Privindu-ma piezis, neintelegand bucuria si precipitarea mea, mi-a raspuns fara graba, intr-o engleza aproximativa: "Vlah? Poate vrei sa spui vlai. Poate ceva de vlai este si in mine, habar nu am. Dar cu oile s-au ocupat toti din familia mea, de cand ne stim. Noua ne spune lumea pe aici "ciobani".

Si ciobani sunt destui inca, vreo 20, numa' pe insula asta, si vreo doua mii de oi tot avem. Pe insula Pag sunt si mai multi ciobani. Acolo se face o branza foarte buna, daca doriti. Eu nu vand branza, fac doar pentru familia mea".

S-a mirat mult Mirko sa afle ca si in limba romana se spune cioban, si dupa ce a recunoscut ca el nu exista si in limba croata, m-a indrumat catre manastirea franciscana aflata pe insula:

"Ei poate iti dau raspuns la intrebari si poate stiu unde au trait oamenii tai vechi", mi-a spus Mirko la final. Ne-am strans mainile si ne-am uitat unul in ochii celuilalt. A ramas cu oitele lui, fluierand usurel, in timp ce eu porneam la vale, catre manastirea franciscana Sfanta Eufemia.

Comoara din manastire: cel mai vechi document despre existenta vlahilor in Balcani

Calugarul franciscan Nediljko Jeran

�

Pe calugarul Nediljko Jeran l-am gasit in fata bisericii, imbracat cu rasa lui maro, lunga si cu guler rotund. Se juca cu o pisica, pe dalele de piatra de la intrare, innebunita dupa sfoara lunga si alba ce il incingea. M-a salutat cu blandete si, fara sa ma intrebe nimic, m-a poftit sa intru.

Prima incapere era o capela transformata intr-un mic muzeu, si abia la capatul ei, treceai in biserica propriu-zisa. Muzeul nu avea o tematica anume, erau probabil expuse obiecte mai importante din patrimoniul manastirii, strans in timp, inca de la infiintarea lacasului.

Printre carti vechi cu leacuri din plante, monede, icoane, tablouri si potire de argint, adevarata comoara este un pergament ingalbenit, cu un scris marunt, de mana, ce poarta un sigiliu in ceara rosie: este cel mai vechi document ce atesta existenta orasului Rab, la 1446.

Ce mi-a atras atentia imediat a fost insa un razboi vechi de tesut, intocmai ca cele din satele romanesti, alaturi de el fiind expuse costume populare: ii tesute cu rosu si negru, itari, fote. Roase de timp, pareau o prezenta stranie, printre icoanele muzeului.

Vazandu-mi curiozitatea, calugarul s-a apropiat de mine si mi-a vorbit cu aceeasi blandete, intr-o franceza perfecta: "Franciscanii sunt pe aceasta insula de mai bine de o mie de ani. Inaintasii mei, care au slujit in aceasta sfanta biserica, au apucat timpurile in care traditia si folclorul erau la mare cinste.

Manastirea franciscana Sfanta Eufemia

�

Chiar daca insula Rab e vestita pentru comert si turism, radacinile ei sunt tot la razboiul de tesut. De aceea am ales sa expunem aceste lucruri". I-am spus si calugarului ca sunt venit sa caut urme romanesti, urme de vlahi, si l-am intrebat daca stie ceva despre asta.

Dupa un moment in care parea ca scotoceste cu mintea in memoria sa si a tuturor calugarilor franciscani, inaintasi ai sai, mi-a raspuns: "Cei de pe insula ii numeau "vlasi". De obicei, coborau de pe muntele Velebit si majoritatea erau pastori sau agricultori. Chiar zona aceasta, unde se afla manastirea, inainte nu se numea Kampor, ca acum, ci "Vlasche Njine", "Campul Vlahilor".

Poate gasim ceva despre ei in documentele manastirii. Un moment", spune calugarul si dispare pe o scarita ce ducea la subsolul bisericii. Se intoarce, aducand in brate un teanc de cartoaie mancate pe la colturi de timp si cu file ingalbenite.

Pe copertele lor este scris mare Index. Deschizand cateva dintre ele, cauta, urmarind cu degetul, randurile scrise caligrafic, de mana. Nu gaseste nimic depre vlasi si scutura dezamagit din cap. Dar cand eforturile sale pareau in zadar, insist sa caute si numele de morlacchi, numele dat vlahilor de catre venetienii foarte prezenti in istoria insulelor croate, pe vremea Dalmatiei.

Parintele Jeran si documentele pretioase

�

Ia de la capat cartoaiele si, deodata, se opreste cu degetul pe un rand: "A! Uite ca apar! Morlacchi sau morovlahi, populatie ce traia pe coasta Dalmata, a inceput sa migreze catre insule, majoritatea pastori. Sunt consemnati la anul 650. Detalii despre acest fapt sunt notate in cartea a treia a manastirii. Iata ca v-ati gasit si rudele!", incheie el, mandru de zestrea bisericii sale.

Pe moment, nici eu si nici el nu ne-am dat seama ca acele trei cifre scrise cu cerneala albastra reprezinta o data extraordinara in istoria vlahilor. Abia dupa ce am ajuns la hotel si am verificat notitele documentarii facute inainte de a pleca din Romania, mi-am dat seama ca cea mai veche data la care sunt mentionati in zona vlahii este 1665, cu o mie de ani mai tarziu!

Pentru o asemenea diferenta, poate ca istoricii romani ar merita sa verifice documentul original, adica acea "a treia carte a manastirii" scrisa probabil in latina sau croata, si care poate fi obtinuta, cu o cerere speciala, in vederea studierii. Neavand timpul si autoritatea unei asemenea cercetari m-am multumit sa plec mai departe, asa cum m-a povatuit calugarul Jeran:

"Cred ca cel mai bine ar fi sa mergi pe urmele lor. In capatul celalalt al insulei, poti sa treci cu un vapor pe continent. Nu departe este muntele Velebit, de unde se spune ca veneau vlasii aici, cu oile".

Morlacii - vlahii negri

Am lasat in urma frumoasa insula Rab, si dupa o scurta calatorie cu vaporul, am acostat pe continent, in apropierea orasului Senj. Aceasta parte a coastei dalmate s-a numit in trecut, pentru o buna bucata de timp, chiar Morlacchia, canalul dintre insule si continent purtand si el numele "Canale del Morlacchi".

Indexul care cuprinde documentul despre vlahi

�

Asemenea denumiri apar pe unele harti vechi, in general facute de italieni. Morlacchia era pentru ei, cat si pentru restul occidentalilor, un tinut necunoscut, despre care s-a crezut pana tarziu ca este locuit de oameni salbatici si cruzi. Numele lor, adoptat de italieni si venetieni, venea de la turci: acestia le spuneau vlahilor moro-vlahi, adica vlahii negri, deoarece turcii notau punctele cardinale prin culori, si negrul (mauros) reprezenta nordul.

Astfel, "vlahii din nord" au ajuns sa apara mai ales in scrierile venetiene drept morlacchi. Cel mai vechi document despre ei pare sa fie Cartea Calatoriilor, scrisa de turcul Evliya Celebi, la 1665. El spunea: "Locuitorii acestia nu sunt unguri, ci valahi-crestini. Aceste locuri au o frumusete aparte.

Si nu apartin Ungariei, dar fac parte din Backa si Valahia". Despre morlacchi, cel mai pe larg a scris insa Alberto Fortis, in 1778. Occidentul a fost surprins sa afle ca locuitorii muntelui Velebit nu sunt deloc salbatici. Dimpotriva: erau oameni harnici si muncitori, foarte legati de pamantul lor, si care puneau pret pe suflet, si nu pe confort. Erau inocenti si aveau o libertate si o mare frumusete de a trai.

�

Femeile erau foarte frumoase si aveau costume populare minunat lucrate de mana. Si barbatii, si femeile se incaltau cu "opanke". Cand se intalneau la sarbatori, la biserica, sau la un eveniment special, toata lumea se saruta pe obraji cu toata lumea, fara sa vada in asta un gest indecent.

Traiul lor era simplu, casele aveau strictul necesar. Foarte rar gaseai un pat, majoritatea dormind direct pe jos, inveliti in paturi mitoase, facute din lana. Dansul lor favorit era kolo, in care dansatorii se tin de maini si se rotesc in cerc in ritmul muzicii. Iaurtul era mancarea lor de baza, in rest fiind aproape vegetarieni si consumand foarte mult usturoi.

Probabil, asta ii ajuta sa ajunga la varste inaintate, in deplina putere. Morlacchi nu aveau doctori, dar se tratau singuri, cu plante. Unii dintre ei erau vraci extraordinari, fara nici o scoala, si multe din tratamente erau pe baza de rachiu cu piper, care facea sa "transpire boala". Ce l-a surprins pe Fortis a fost legatura pe care acesti oameni o intretineau cu mortii lor si cu lumea de dincolo.

Nepretuitele documente franciscane

�

Nu numai ca la inmormantari femeile isi cantau intr-un mod ciudat plansetele si ii susoteau mortului la ureche secrete, taine si intrebari, dar dupa inmormantare, rudele celui decedat urmau sa ii viziteze si sa ii ingrijeasca mormantul periodic, timp de cel putin cinci ani.

Si la fiecare astfel de vizita, i se povestea ce s-a mai intamplat in lumea viilor si i se transmiteau, in continuare, mesaje sau intrebari din partea celor vii. Cartea lui Fortis i-a facut celebri pe morlaci la acea vreme, ea fiind tradusa in mai multe limbi. De unde veneau acesti morlaci, pare ca nimeni nu s-a intrebat, sau poate ca era evidenta legatura lor cu Valahia, tinutul indepartat, aflat de-a lungul Dunarii.

Mai tarziu, s-a spus ca numele de vlah provine fie de la nemtescul walhos (lup), traducere germanica a numelui tribului celtic volcae, ce ar fi trait pe teritoriul vechii Dacii. O alta teorie este ca numele vine de la germanicul walha, care insemna strain.

Muntele vlahilor

Tarani vlahi (morlachi)

�

Senj este un orasel turistic pe coasta Adriaticii si se afla pe teritoriul vechiului tinut numit Morlacchia. Astazi, putini isi mai amintesc aceasta denumire a locului, insa pe stradutele vechi, daca intrebi batranii iesiti la poarta casei, amintirea vlahilor, sau asa cum ii numesc ei, a vlasilor, este inca prezenta, mult mai mult decat era pe insula Rab.

O batranica iesita la poarta cu cateva borcane de miere pentru ademenirea turistilor imi spune: "Vlasi sunt si acum. Aici, la Senj, era unul dintre locurile lor de intalnire, atunci cand coborau din munte cu branza, pentru ca majoritatea aveau oi. Ii gasiti si acum, muntele Velebit e plin de ei.

Unii din orasele Clis sau Zagvosd inca mai vorbesc limba veche, dar gasiti si prin sate. Ei vorbesc si croata, dar ceea ce difera este de fapt religia. Ei nu sunt ca noi! Ei sunt... pravoslavnici. Pravoslavnici, adica ortodocsi".

Eram in culmea fericirii: urmele vlahesti, urmele romanesti inca existau! Trebuia sa le vad, sa le pipai cat mai curand! Si ca promisiunea muntelui Velebit sa fie completa, la muzeul orasenesc din Senj am descoperit o camera dedicata traditiei, unde parca ma intorsesem in casa bunicilor.

Nu numai ca vatra era intocmai ca in satele vechi romanesti, dar tesaturile erau ca acasa, costumul popular al manechinului parea adus din Romania, cu fota si ie, iar in brau, tinea furca cu lana de tors. Masuta mica, din lemn, rotunda, cu scaunele mici cu trei picioare, era la locul ei, pana si icoana era pusa pe un perete langa fereastra.

Am pornit-o catre munte, de fapt, inapoi cu aproape doua mii de ani, in istoria poporului roman, care ajunsese pana aici.

La Barlog, in "ograda" lui Bosko

Pe masura ce soseaua urca serpuit catre munte, peisajul se schimba rapid: intinsura tarmului devenea munte abrupt, aerul cald si sarat de mare devenea tare si rece, stancile si cotloanele de piatra apareau pe neasteptate. S-au ivit din nou si gardurile din piatra si apoi casele din piatra, unele acoperite cu sita, exact ca la noi.

Bosko Hrkalovic si "munzul" sau

�

Am stiut ca am ajuns unde trebuie, cand - pe marginea soselei - am vazut masutele cu branzeturi de vanzare. Ai fi zis ca esti la Bran sau Moeciu, dupa cum aratau rotitele de branza si cas. M-am oprit in satul Brlog (se pronunta chiar Barlog), care suna atat de romaneste!

Aici l-am cunoscut pe Bosko Hrkalovic, cioban iesit la poarta sa-si vanda branzeturile. Cand a auzit ce caut, mi-a spus: "Noua asa ne spun cei de pe tarm, vlasi, asa ne-am pomenit din mosi-stramosi, cu numele asta si cu oieritul. Nu stiu prea multa carte si nu stiu sa va dau o explicatie. Oricum, stim ca suntem ceva rude cu istro-romanii, dar suntem altceva decat ei. Ei sunt ciri-biri".

Si cum altceva nu stia sa imi spuna, s-a oferit, cu multa ospitalitate si cu bucurie, vazand curiozitatea mea, sa imi arate "ograda" lui. Da, chiar asa a zis, "ograda". Si ceea ce parea o curte simpla si o casa mai degraba saracacioasa, pentru mine era un loc presarat cu veritabile pepite de aur.

Prima si prima oara, m-a dus la grajd sa-mi arate cel mai de pret lucru al sau: calul. Eu am zis in romana "cal". Si Bosko a inceput sa rada si sa clatine din cap: "Ne cal. Munz!", a spus el si i-a dat drumul sa alerge prin curte, sa il putem admira.

Si "munzul" a inceput sa isi fluture liber coama, fara sa stie ca cei doi oameni care il privesc, un reporter sentimental si un cioban traitor in Brlog, ascuns in muntii Morlaciei, tocmai s-au intalnit intr-un cuvant dacic, vechi de mai bine de doua mii de ani.

Bosko m-a luat apoi si mi-a prezentat curtea, atent la reactiile mele. Daca ma bucuram si recunosteam ceva, era ca si cum i-as fi facut un mare compliment, iar daca nu recunosteam nimic trecea mai departe, repede, spunand: "Ne, ne".

Momai, stalpi de inchinaciune ca in Carpati

�

Asa am descoperit cu el gusca (gasca), cire (caine), crumpiri (crumpeni, cartofi), slanina, poiata (bucatarie de vara), jar, vatra. S-a intristat ca nu cunosc cuvinte precum ovca (oaie), stadon (turma) sau scuta (branza), dar a fost fericit cand, aratandu-mi cu degetul spre munte, a zis "salas", iar eu am zis ovca-salas (salasul din munte al oilor).

Si daca as fi ramas la el cateva zile, probabil ca multe inrudiri si asemanari as fi gasit cu limba romana si cu obiceiurile romanesti. Am cumparat de la el o rotita de cas afumat si am plecat, dupa ce m-a pus sa ii promit ca ma voi intoarce sa imi mai povesteasca din viata lui si eu sa ii spun mai multe despre Romania.
Intr-o zi va trebui sa ma intorc in muntele Velebit.

Poate singur, poate impreuna cu lingvisti si istorici, care ar putea sa spuna mai multe despre vlahii de aici sau despre bisericile lor ortodoxe, cele mai vechi din zona, cu pisanii daltuite in piatra cu litere glagolitice.

Poate cu totii ar trebui sa ne intoarcem in Velebit, in vechea Morlacchia, in istoria noastra, si sa vedem mai clar ca neamul romanilor sau al stra-romanilor a fost atat de mare, incat s-a intins din muntii Pindului pana in insulele Adriaticii, a fost atat de puternic si de liber, incat nici un imperiu nu a reusit sa ii stearga identitatea sau sa il supuna.

Trecutul unui mare popor poate sa insemne, cateodata, doar coama in vant a unui munz, sau doar mirosul de cas afumat dintr-un munte necunoscut. Dar astfel de amanunte ii pot da un viitor pe masura trecutului sau.


Prezenta vlahilor in insulele croate a lasat dovezi de nesters, nu doar in documente, ci si in muzee ori in satele pierdute din munti. Asemanarea lor cu instrumentarul ciobaniei din Carpati este izbitoare.

• Catalin Manole
• formula as

GETI IN SPANIA

În cultura spaniolă începînd cu secolul V s-a scris vîrtos că a patra descălecare a Spaniei de către goţi, care sînt geţii de altădată (Getae illi qui et nunc Gothi) a dus la formarea naţiunii spaniole şi a statului iberic. În următoarele secole această legendă se dezvoltă ajungînd o adevărată referinţă istorică, culturală şi morală a societăţii spaniole. Ca oricare mioritic cu mintea acasă mi-am pus fireasca întrebare: au luat-o razna aceste naţii sau pe plaiurile noastre pute rău a mişelie?

Să ne lămurim de ce spun ei asemenea isprăvi, trebuie să ne uităm în istoria noastră veche falsificată cu atîta ură de pretinşii mentori ai neamului! Mare parte din răspunsul la această întrebare se găseşte tot pe tăbliţele de plumb tăinuite de înveninaţii de la Institutul de Arheologie din Bucureşti. Istoricii români care au cunoscut cîte ceva despre Getica lui Iordanes au plesnit-o scurt, gotul face o confuzie între geţii care au dărîmat imperiul romanilor şi goţii care au venit pe meleagurile noastre în secolele ll-lll.

Şi zisa lor plină de iz profetic a fost bătută în cuie, tămîiată, şi pusă ca acatist la Maica Domnului pentru profundă recunoştinţă! Dar aceste zăluzenii nici nu mai sînt trecute în cărţile de istorie să nu se întrebe cineva dacă judecata este corectă sau o aiureală. Pe mormintele regilor vizigoţi din Castilia Veche stă scris pentru posteritate:
,,Rex Godorum et Dacorum et Gaetorum et Hispaniae Rex” adică şi pe înţelesul nostru: ,,rege al goţilor, al dacilor, al geţilor şi rege al Spaniei! Nu ştiau aceşti regi pe cine aveau ca supuşi în regatul lor sau liftele mioritice ar trebui decorate cu ,,Colanul Cînepei Rezistente” pentru ,,virtutea” de înaltă trădare!

Tăbliţele spun că bastarnii au ajuns în glia geţilor pe la mijlocul secolului lV î.e.n. unde au suferit un puternic proces de ,,getizare” iar cu începutul secolului l î.e.n. strămoşii noştri au intrat în contact la est, cu iazigii. Mitologia lor arată că au preluat multe elemente din religia şi cultura geţilor iar bastarnii erau priviţi de ceilalţi germani ca un neam de-al lor dar descinzînd după obiceiuri din geţi.

Marţial (cca.40 – cca. 103), în Pharsala, pune într-un singur vers numele dacului, getului şi iberului – Hinc Dacus premat inde Getes ocurrat Hiberis. Versul acesta a fost interpretat de Isidor în secolul Vll ca o profeţie; Spania avea să fie invadată de geţi, dar nu numai ea, lumea întreagă avea să fie invadată de geţi. Istoria începe să treacă în legendă.
Scriitorul spaniol Paulus Orosius, refugiat în Africa de teama goţilor ne lasă în Istorii terminate în 417 informaţii despre migrarea goţilor în Spania şi accentuează: ,,Getae illi qui et nunc Gothi(Geţii care şi acum se cheamă Goţi) şi ,,Dacia ubi et Gothia – Dacia unde este şi Goţia.

Mai face o descriere a seminţiilor care se bulucesc dintr-o parte în alta a Europei şi precizează că înspre răsărit este Alania, la mijloc Dacia unde e şi Goţia; apoi vine Germania unde cea mai mare parte o stăpînesc suevii – neamurile acestora tuturor sînt 54 la număr. Ţinutul de la nordul Dunării îl numeşte Barbaricum iar cel de la sudul Dunării, Romania care cuprinde Panonia, Moesia, Dalmaţia, Istria, Macedonia, Tracia.

Aminteşte de luptele lui Domiţian cu geţii şi apare conducătorul Diurpaneus care va fi pomenit în toate cronicile spaniole. Istoricii români l-au preluat pe Diurpaneus de la Orosius dar au trecut sub tăcere restul informaţiilor. Din fosta Dacie, acum Goţie au ieşit marile năvăliri care au distrus lumea antică şi odată cu ea prăbuşirea imperiul roman aşa cum au adulmecat-o Seneca(4 î.e.n - 65 e.n.) şi Lucan ambii din Spania într-o premoniţie neştiută încă în cultura română!

Filozoful hispanic parcă avînd o previziune profetică, spune că urgia ,,zilei fatale” va veni din ţinutul geţilor, cînd Dunărea dezlănţuită îşi va înălţa apele pînă la cer, şi într-un singur vîrtej prăpăstios va cuprinde o imensă întindere de pământuri şi cetăţi. Din cer vor curge puhoaie fără margini, rîurile îşi vor umfla apele şi vor ieşi din matcă, mările se vor ridica din albii şi vor inunda pămîntul pentru a distruge neamul omenesc.

,,Cum crezi că vor fi Ronul, Rinul şi Danuviul, al căror curs este vijelios chiar şi în matca lui, atunci cînd îşi vor croi noi maluri şi surpînd pămîntul, vor ieşi toate din albia lor ? …Cînd Danuviul nu mai atinge, nu numai poalele sau brîul munţilor, ci le bate culmile, tîrînd cu sine povîrnişurile potopite, costişele smulse şi promontoriile vastelor ţinuturi, care, din adîncuri, se vor desprinde de continent ? Iar apoi, negăsind ieşire – căci singur şi le închisese pe toate – se întoarce într-o bulboană şi cuprinde într-un singur vîrtej năprasnic o imensă întindere de pămînturi şi cetăţi ?”

Imaginea continuă cu furtuni şi trăsnete pînă ce mările învolburate se ridică spre cer şi se prăvălesc nimicitoare peste pămînturile pustiite. Nefericiţii supravieţuitori ai neamului omenesc se agaţă ca nişte făpturi infirme de ultimele ţancuri – pierdute în ocean - care nu mai sînt capabile nici de durere. Trebuie reţinut faptul că Seneca scria aceste rînduri pe la anii 60 şi sînt foarte asemănătoare cu potopul biblic dar atunci scrierile evreilor nu reprezentau nimic pentru cultura romană.

Să fie doar o presimţire a filozofului sau a cunoscut mituri şi legende despre care noi nu ştim nimic! Mai vorbeşte de teribila săgeată getică zburînd spre cer – talis in coelum exilit arundo Getica visa dimitti manu care seamănă moarte pe unde se abate. Nepotul acestuia, Lucan pomeneşte de faima arcului getic făcut pe lemn tare din Armenia: ,,Armeniosque arcus Geticis intendite neruis”.

Mai spune despre ,,masageţii de la Istru scitic”, dacii şi geţii care pîndeau căderea Romei: ,,Naţii necunoscute vor urma luptele latine, regi aflători sub alte stele şi pe care marea îi desparte de noi se vor alătura războaielor romane, iar eu singur voi trăi în tihnă ? O zei, ţineţi departe de mine această nebunie! Cum ? Căderea Romei să-i mişte pe daci şi pe geţi iar eu să stau ferit de griji ? …Învrăjbiţi-ne cu toate popoarele numai abateţi de la războiul civil.
Să ne ameninţe dintr-o parte dacul, din alta getul; să năvălească unul în calea iberilor, să-şi întoarcă celălalt steagurile către tolbele cu săgeţi ale răsăritului”. Dar lumea geţilor a fost o lume misterioasă şi înspăimîntătoare iar Istru a reprezentata o frontieră greu de pătruns atît pentru greci cît şi pentru romani.

Frigul năprasnic, pădurile întunecoase şi fără sfîrşit, religia şi vitejia neamului get făcea din Geţia mai mult un tărîm al legendelor decît o lume pe care anticii mediteraneeni puteau să o înţeleagă. Pentru mintea lor, era în toate acestea nu numai un ţinut care inspira teamă, dar şi ceva magic, ce izvora din geniul acelui popor şi venea în apărarea lui.

Istoria fabuloasă care umple cronicile spaniole medievale este adunată din legende şi mituri
mediteraneene legate de Orient şi mai ales de enigmaticele ţinuturi dintre Caucaz şi gurile Dunării, învăluite în nepătrunse neguri arctice şi în mistere tracice care se pierd în noaptea vremurilor.

Acolo în negurile munţilor Caucaz, între Marea Caspică şi Bosforul Cimerian(Crimeea), trăia un neam de oameni care se numea iberi şi care nu puteau fi străini de iberii de dincolo de coloanele lui Hercule.

Eschyl(525-455), părintele tragediei greceşti spune că neamul sciţilor se ţinea tare în baştina lor într-o regiune din ,,nordul Traciei lîngă Caucazul de lîngă Istru” adică plaiurile noastre mioritice!
Scriitorul grec scrie aceste informaţii cu aproape 900 de ani înaintea lui Orosius şi mai are avantajul cunoaşterii directe a acestor meleaguri. Trebuie să admitem că informaţia lui Eschyl este corectă pentru că această precizare se găseşte şi în alte surse antice greceşti şi romane.

Cronicarii medievali nu puteau spune limpede dacă cei de aici trecuseră acolo sau dacă nu cumva seminţia celor de aici se trăgea din iberii Caucazului, veniţi în Spania în timpuri imemoriale care au dus cu ei un sistem de legi cu care se lăudau că ar fi vechi de 6000 de ani! Lumea fabuloasă din acele ţinuturi mai călcase pe teritoriul Spaniei.

Amazoanele, despre care Homer spune că erau de origine tracică nu pregetaseră să treacă marea şi să-şi cîştige faimă şi în ţinuturile hispanice. Iar acei iberi din negura timpului sînt seminţia mioritică ce a migrat în secolele XVll î.e.n. după erupţia catastrofală de la Santorini. Şi tot ei au dus scrierea descoperită la Tartesico şi Turdetano.

Isidor, episcopul Sevillei scrie la începutul secolului Vll, Historia de Regibus Gothorum, Vandalorum et Suevorum, ca un omagiu adus neamurilor germanice la formarea naţiunii hispanice şi a culturii acesteia. Era un admirator înfocat al goţilor fiind şi el de origine got iar informarea lui are la bază izvoare antice altele decît Getica lui Iornandes pe care nu a cunoscut-o.
Autorul doreşte să facă o apologie a goţilor care se trag din geţi plecînd de la zicerea lui Orosius dar merge pe drumul reconstituirilor etimologice şi genealogice dîndu-le o valoare simbolistă privind speculaţiile sale asupra numelor şi cuvintelor.

Etimologiile ne îngăduie să vedem ce credea eruditul prelat sevillan despre ţara îndepărtată a geţilor, atît de misterios legată de destinul Spaniei. Este o geografie foarte vagă cu informaţii culese de la mai mulţi scriitori antici. Lumea largă era cutreierată de cetele de călăreţi barbari care treceau vijelios peste ruinele fostelor aşezări.
Dacia scăpată de legiunile romane, a fost ocupată pe rînd de goţi, gepizi, huni, avari iar cînd Isidor îşi scria opera, pe plaiurile carpatice erau stăpîni vremelnici seminţia slavilor.

In Istorii ne mai spune Isidor că în Dacia erau munţi înalţi în vecinătatea regatelor scitice de unde goţii făceau incursiuni peste Dunăre în provinciile romane. Ei împărţeau aceşti munţi înalţi cu alte neamuri. Sînt informaţii despre istoria goţilor de la Dunăre şi migrarea lor către vest pînă ajung în Spania. Lucrarea se termină printr-o recapitulare:

,,Locuind în ţinuturile îngheţate ale Septentrionului, lîngă împărăţia scitică unde sînt munţi înalţi, ei stăpîneau aceşti munţi împreună cu alte neamuri, de unde, alungaţi de năvala hunilor, au trecut Dunărea şi s-au supus romanilor. Dar neputînd suporta nedreptăţile acestora, îşi aleg un rege din neamul lor, năvălesc în Tracia, pustiesc Italia, se îndreaptă asupra Galiei, şi trecînd fără împotrivire munţii Pirinei, ajung pînă în Spania, unde şi-au aşezat sălaşul vieţii şi al Imperiului lor”.

Elogiază neamul got şi trăsăturile lui scriindu-i prin cuvîntul ,,geţi”; blonzi şi purtînd capetele descoperite – flavent capitibus invectis Getae, călăreţi dibaci după vorba unui poet – Getes, inquit, quo pergit equo, dispreţuitori faţă de moarte după cuvîntul altui poet.
Glorifică neamul plin de virtuţi care a făcut ca, ,,Roma însăşi, învingătoarea tuturor popoarelor” să slujească ascultătoare şi să primească ,,triumful jugului getic”. Fericirea ţării este dată de bucuria unde înfloreşte glorioasa fecunditate a poporului getic – Geticae gentis gloriosa fecunditas.

In Istoriile şi Etimologiile prelatului sevillan putem găsi însemnări importante despre daci sau geţi, care chiar deformate, erau ecoul unei realităţi istorice oglindită uneori şi în izvoarele antice. Sfîntul Eugeniu aminteşte de o dispută între Paulo Alvaro şi Eleazar în care primul ştie să vorbească literar despre tumultul Mării Negre şi lăuda în versuri biblioteca lui Leovigild pentru că strălucea de ,,getică lumină”. Aşa o spun ei dar noi ne ţinem tari pentru că asemenea informaţii nu ies de sub freză mioritică!

Către sfîrşitul secolului Xlll, mitul getic, prin imaginea fabuloasă a lui Deceneu, ia o formă măreaţă sub pana regelui învăţat Alfonso el Sabio în Cronica Generală. Acest rigă, este părintele culturii spaniole cultivînd ştiinţele şi artele de la poezie şi muzică pînă la astronomie şi astrologie,
Sub pana lui măiastră getul Diçeneo sau Dicineo este un filozof şi aproape un sfînt, nu este numai un sfetnic înţelept al viforosului Boruista (boero Bisto), ci e chiar modelul regelui Alfonso, care, prin meritele enumerate şi luate din Getica lui Iornandes, îl ajută să modeleze din temelii cultura spaniolă numindu-l: el Sabio – Înţeleptul.

Numai respectul pentru biserica catolică l-a făcut pe acest rigă să-l pună pe Deceneu într-o discretă umbră precreştină sau poate a avut informaţii despre care noi nu ştim nimic! Mitul getic atribuit goţilor şi care cîştigă o semnificaţie morală, lăsînd urme la toţi scriitorii şi istoricii hispanici din evul mediu este mitul lui Deceneu sau al Înţelepţilor goţilor, din care toledanul Jimenez de Rada face Mitul Înţelepciunii şi al bunei cîrmuiri al noilor întemeietori ai Spaniei.

Zamolxe apare şi el fiind considerat rege al goţilor şi ,,o minune a înţelepciunii şi filozofiei” aşa ca pentru urechea surdului! Autorul spaniol spune că şi-a cules informaţiile atît de la scriitorii antici, de la Iornandes dar şi din tradiţiile orale sau cîntecele goţilor, procedeu pe care l-a utilizat şi scriitorul got. Iornandes spune despre aceste cîntece care păstrau amintirea lui Deceneu că trebuie să fi fost ele însele o moştenire de la daci!

Alonso de Cartajena scrie în timpul lui Enrique al lV-lea şi ne spune că regii Spaniei coborau din principi daci, luîndu-şi numai numele de la locul unde trăiesc, pentru că era mai ilustru decît al strămoşilor iar numele Geta este întîlnit în scrierile medievale fiind considerat un titlu de nobleţe! În heraldica regilor spanioli apar simbolurile geţilor; săgeţile cu care au speriat lumea şi jugul ca dovadă a bogăţiei în vite.

Dacă Orosius a spus că geţii sînt goţii care au cucerit Spania, după două secole Isidor afirmă cu tărie identitatea goţilor cu geţii iar în secolele ce au urmat, pentru a-şi dovedi nobleţea, cărturarii dar şi clasa conducătoare trebuia să arate descendenţa din geţi. De la Isidor din Sevilla, legenda s-a dezvoltat, a prins rădăcini în toate cronicile şi o parte din istoria geţilor/dacilor într-o formă fabuloasă a intrat în însăşi istoria Spaniei.

Numele geţilor Boruista sau Buruista, Diurpaneus, Decebalo ale lui Zamolxis şi Deceneu se întîlnesc la sfîntul Isidor, la arhiepiscopul Rodrigo Jimenez de Rada, la regele Alfonso el Sabio, luînd loc în genealogia însăşi a poporului spaniol şi au ajuns în Spania datorită neamurilor gotice. Ei au lăsat moştenire spaniolilor cultura geţilor şi nu cultura neamurilor germanice cu Odin, zeul suprem; Thorr, zeul trăsnetului şi al războiului; Loki, zeul nefast al focului subteran şi al morţii; Baldr, zeul dreptăţii şi al naturii care renaşte după marea catastrofă!

Sîmburele de istorie şi cultură carpatină dusă de migraţia neamurilor gotice în Spania, se transformă în legendă şi ia culoarea celorlalte fapte care alcătuiesc istoria pierdută în neguri. Nici un istoric spaniol nu a recunoscut sub aceste nume pe o parte dintre înaintaşii neamului nostru strămoşesc!

Noi îi descoperim azi datorită cărţii Zamolxis scrisă de Alexandru Busuioceanu în pribegia spaniolă şi tipărită în limba română în anul 1985. Este un miracol că tăbliţele de plumb de la Institutul de Arheologie din Bucureşti ne ajută să-i cunoaştem în această formă din cronicile venerabile scrise de arhiepiscopi şi regi ai Spaniei, necitite pînă azi de români. Istoricii noştri dacă ar cerceta aceste cronici iar lovi apoplexia, ar trece la o bănuială şi ar răcni din toţi rărunchii: sînt falsuri la fel ca tăbliţele de plumb şi cele descoperite la Tărtăria, şi astfel fandasia este gata!

Ca să nimicesc pentru vecie această imbecilitate a latinităţii neamului nostru am să folosesc niscaiva informaţii adunate cu mare sîrg de răulenii spanioli amintiţi mai înainte.
Spun ei că în toriştea străbună – Iberia, băştinaşii aşa neciopliţi cum erau pentru că încă nu au ajuns romanii pe la ei să-i lumineze - se scria într-o veselie. Iar arheologia a descoperit mai multe probe cu scrierile buclucaşe, apreciindu-le din secolele Vlll-ll î.e.n. dar vechimea lor poate fi mai mare.

Ele provin din partea de est, regiunea Tartesico şi Turdetano(nouă ne aminteşte de necropolele Tărtăria şi Turdaş) sud-est şi sud-vestul Iberiei. 46 dintre literele folosite de geţi în polojeniile lor pe tăbliţele de plumb sînt identice sau asemănătoare cu literele din aceste scrieri iar 34 dintre semnele cu care crestau lemnele plutaşii Bistriţei sînt identice sau asemănătoare cu litere folosite de vechii iberici!
Ca să vezi ce neam neastîmpărat sîntem dar mai ales cum stăm cu adîncimea rădăcinilor înfipte în plaiul mioritic!

Să fiu cintezoi pe rămurea pînă la sfîrşitul cîntării mai amintesc că scrierile vechilor iberici au 12 semne identice cu scrierea de la Tărtăria şi 13 semne comune cu scrierea din Sumer(Ki-en-gi) unde s-a răzleţit o parte din neamul carpatic în a doua jumătate a mileniului lV î.e.n.

Să le tai maul pentru vecie acestor înverşunaţi în făcături dau citeva nume din onomastica actuală a creştinilor spanioli: Antonio, Diaz, Diego, Durao, Aurelio şi unele culese din tăbliţele necreştinilor geţi: Antonio, Tiaz, Diegio, Duro, Orelio. Cînd au plecat aceste populaţii mioritice în Iberia este greu de răspuns dar se poate aprecia că le-au trebuit ceva timp să-şi organizeze structuri sociale care să impună folosirea scrisului iar ei erau destul de numeroşi pentru o astfel de acţiune care cere multă glagorie şi îndemînare de meseriaş. Consider că pe la mijlocul mileniului



ll î.e.n. i-a apucat neliniştea pe aceşti năbădăioşi să-şi părăsească toriştea străbună din Carpaţi şi să mai pună pe aiurea de o civilizaţie! Aceasta este prima migraţiune a carpaticilor în Iberia, a doua au făcut-o la începutul secolului V împreună cu bastarnii ,,getizaţi” şi alte seminţii germanice iar a treia se face în zilele noastre!


O altă direcţie a migraţiilor din Carpaţi pe la mijlocul secolului XVll î.e..n. este către vest, sud-vest iar cei mai neliniştiţi au ajuns pînă în nordul Africii. Cea mai veche populaţie a teritoriului dintre Egipt şi Oceanul Atlantic o formau getulii după cum scriu izvoarele antice.

Călăreţi neîntrecuţi, împărţiţi în mai multe triburi, trăiau de pe urma marilor turme de oi dar şi a vînătorii iar cînd se ivea prilejul nu erau mofturoşi la ceva jafuri. Salustiu spune că:

,,Africa au ţinut-o mai întîi getulii şi libienii, popoare dure şi necivilizate ce se hrăneau cu carnea fiarelor sălbatice şi ierburi”. Iar Isidor din Sevilla scrie: ,,Despre getuli se spune că au fost geţi, care în număr foarte mare au plecat cu corăbiile lor şi au ocupat Syrtele din Lybia şi fiindcă veniseră din ţinuturile geţilor li s-a aplicat numele de getuli”.

Asemănarea uimitoarea a alfabetelor folosite de populaţiile pe care le cunoaştem astăzi sub numele de berberi, tuaregi şi libieni cu alfabetele geţilor de pe tăbliţele de plumb confirmă pe deplin aceste informaţii iar Burada cînd cerceta pe valahii din Galiţia a reţinut că aceştia îşi mînau oile cu expresia ber, ber, noi folosim expresia bîr,bîr!

Femeile berbere au o vestimentaţie foarte apropiată de cea a româncelor de la munte (mocani). Au pe cap o broboadă din pînză albă fără cusături, trupul este acoperit de o cămaşă tot albă încinsă pe mijloc care vine pînă deasupra genunchilor avînd mînecile scurte aproape de umăr.

Poartă o fustă tot albă ce coboară pînă aproape de gleznă iar în faţă are un şorţ. Trupul este înfăşurat cu o ţesătură de lînă asemănătoare cu cea purtată de mocani care formează la spate un fel de glugă. Bărbaţii au o cămaşă albă simplă încinsă pe mijloc, cu mîneci lungi şi largi, pe deasupra poartă o bundiţă cu cusături viu colorate şi ciucuri asemănătoare cu cele ale oşenilor iar pantalonii sînt largi, albi şi mai strînşi cu o aţă în partea de jos a cracilor.
Există în muzica lor populară, bucăţi care sînt asemănătoare cu muzica noastră populară.

Autor: Ec. Constantin Olariu Arimin.