Limba romana, patria mea!

Sanctuarul dacic din Muntii Orastiei

 

Suntem romani pentru ca vorbim romaneste. Nimic altceva nu ne defineste atat de fundamental: nici credintele, nici obiceiurile, nici granitele. In momentul in care vom inceta sa mai vorbim aceasta limba, nu vom mai avea identitate. Dar multi dintre noi am inceput deja sa o facem, fara sa stim ca suntem victimele unui adevarat razboi impotriva limbii romane

Ce (sau cine) este limba romana?

Lingvistii isi imagineaza limba romana, din punct de vedere etimologic, ca pe un sandvis: chifla este elementul latin, care cuprinde o felie consistenta de sunca (influenta slava), cateva foi de salata (influenta maghiara, turceasca, greceasca, rusa, franceza si altele), si putina maioneza, dar foarte putina, pe post de resturi din substratul stravechi dacic. Desigur, stiinta poate defini limba romana cum considera ea ca e mai potrivit. Dar lingvistica singura, cu limitele ei, nu ne ajuta deloc sa intelegem cu adevarat ce (sau cine) este limba romana si care este rostul ei. Limba romana nueste latina plus slava, plus substrat, plus maghiara plus, plus, plus... Limba romana este acea forma speciala sub care spatiul acesta geografic si spiritual dintre Carpati, mare, Dunare si dincolo de ele a capatat o identitate. Limba romana nu este o simpla structura logico-lingvistica cu ratiuni de comunicare, rasarita intamplator la un moment dat dintr-o alta limba ori dintr-un amestec de limbi, ci un dat de la Dumnezeu, asa cum sunt toate limbile, cu un trup si un spirit, cu o istorie, un destin si un rost. Ea detine un nucleu, o esenta, care este una si aceeasi de mii de ani, cu mult inainte ca aceasta limba sa se fi numit "romana". Pe acest trup s-au asezat diferite haine, dupa imprejurari si moda: haina slava, cea turceasca, haina maghiara sau greceasca, jobenul frantuzesc sau jeansii americani. Chiar si latina nu a fost decat o alta haina, mai groasa, mai rezistenta si mai de cale lunga, imbracata, intr-un anumit moment al istoriei, de acest nucleu stravechi. Si pentru ca aceasta haina a convenit din punct de vedere politic mai marilor vremii, dar nu era, totusi, decat o simpla imbracaminte, lingvistii au inceput sa nascoceasca cum ca de fapt latina este si trupul, si spiritul limbii romane. Au inventat peste o mie de cuvinte latinesti care stau, chipurile, la baza unor cuvinte romanesti, dar care in latina nu au existat niciodata. S-au dat peste cap ca sa demonstreze ca dacii si-au abandonat limba in favoarea latinei, chiar si acei daci - foarte numerosi - care n-au intrat niciodata in contact cu romanii. Au sucit pe toate partile limba romana pentru a o face sa intre in tiparul latin. S-au straduit sa ne convinga ca limba romana are o istorie recenta, ca ea s-a "format" la un moment dat, cam pe vremea cand slavii dadeau tarcoale la Dunare. Si au reusit sa ne pacaleasca. Evident, din perspectiva strict stiintifica, respectand criteriile lingvisticii, ceea ce se vorbeste acum se poate socoti alta limba decat ceea ce se vorbea acum cateva mii de ani. In realitate este o iluzie, bine ascunsa ochilor nostri: esenta si spiritul limbii sunt aceleasi, doar "hainele" puse pe deasupra ne iau ochii, mereu altele, mereu mai colorate si mai inselatoare... Si numele, desigur: astazi ii spunem "limba romana", dar ea este aceeasi limba carpatina a noastra de mii de ani, indiferent cum s-a numit in stravechime.



Spiritul limbii romane

La o simpla rasfoire a Dictionarului Explicativ (DEX), constatam ca toate cuvintele limbii romane vin de undeva: latina, bulgara, sarba, maghiara, turca, greaca, rusa, franceza, germana, engleza, italiana, tiganeasca si altele. Nu exista nici un cuvant atribuit vreunui strat mai vechi decat latina, in schimb, exista mii de cuvinte cu etimologie necunoscuta. Ar rezulta ca romana este un soi de amestec, care a luat tot ce a putut de la toate limbile cu care a intrat in contact, fara ca limbile cu pricina sa fi luat ceva de la noi. Stranie poveste! Cine poate explica misterul aparitiei limbii romane dintr-o limba latina care a inghitit pe nerasuflate, ca un balaur, intreaga limba daca, si in care s-au amestecat, apoi, ca intr-un Babel absurd, aproape toate limbile Europei? Nu e nici un mister, caci adevarul este altul: multe din cuvintele considerate slave sunt, de fapt, dacice, iar slavii le-au luat de aici; multe cuvinte pe care noi spunem ca le-am luat de la maghiari, in maghiara au sensuri foarte restranse si maghiarii insisi nu stiu de unde le-au luat. Si foarte multe cuvinte si chiar structuri considerate latinesti, in latina nu au existat niciodata, ci sunt stravechi, carpatice... Aceste lucruri au fost spuse de lingvisti straini, care nu au nici un motiv sa masluiasca istoria limbii romane.
Din pricina faptului ca noi credem in continuare in teoriile proclamate de savantii nostri, nu s-a gasit inca nimeni care sa incerce sa defineasca limba romana din singura perspectiva justa, aceea de dat sacru. Constantin Noica a aratat, citandu-l pe Eminescu, ca cuvintele cu cea mai mare incarcatura de semnificatii sau cu intelesuri netraductibile sunt intotdeauna cuvintele vechi, de la mosi-stramosi, nu cuvintele de ieri si de azi. Insa savantii nostri, tocmai pe acestea le ignora sau le falsifica originea. Unde altundeva poti cauta spiritul limbii, daca nu in ceea ce a dainuit de secole, neatins? Spiritul limbii se gaseste in felul in care sunetele se combina intre ele si sunt accentuate, dand nastere unei melodii aparte a limbii, in gramatica, in cuvinte si expresii care adesea nu pot fi traduse in alte limbi, in sensuri si imagini, in felul in care se imbina si se ordoneaza cuvintele, si in cuvintele insele, milenare, mii de cuvinte cu origine necunoscuta, despre care lingvistii nu vor sa pomeneasca niciodata sau le atribuie influentei altor limbi. Cand e vorba de elementul stravechi al limbii, ni se recita, batjocoritor: barza, viezure, mazare, de parca asta e tot ce ne-a ramas dupa tavalugul latin...

Ganditorul de la Hamangia. Produsul unei spiritualitati avansate

�

Oare de ce bucuria este numita cu un cuvant dacic, pe cand tristetea, mahnirea, necazul, supararea, obida, jalea sunt luate de la vecini? Poate pentru ca bucuria este sentimentul fundamental al fiintei umane, emotia care iti arata ca esti pe calea cea buna, ca esti in acord cu Dumnezeu. Gandul, cel care leaga lucrurile si le gaseste sensul, este desemnat tot printr-un cuvant dacic (unii lingvisti mai sustin si astazi ca ar veni din... maghiara!). Doina este un alt cuvant milenar, care transpune esenta sufletului romanesc, starea de dor. A mosteni nu putea fi decat un cuvant cu o viata de mii de ani, la fel ca mos si mosie, din aceeasi familie. Vatra este un cuvant dacic sau chiar dinaintea dacilor, la fel si codrul. Cuvantul a ingropa (si groapa) are si el o varsta de cateva mii de ani, iar exemplele sunt multe, multe, multe...
In dictionare nu se foloseste niciodata termenul de "dacic" sau "substrat". DEX-ul, dictionarul nostru de capatai, prefera sa spuna ca un cuvant este de origine necunoscuta decat sa admita ca este dacic. Lucrarile de istoria limbii romane incep intotdeauna cu latina: ce-a fost inainte, nu conteaza, e considerat doar o "influenta" minora, marginala... Ceea ce sperie cu adevarat pe dusmanii identitatii noastre de neam si limba este continuitatea incredibila, de mii de ani, caci valurile istoriei si straturile ce s-au asezat pe deasupra nu au reusit sa modifice acest sambure puternic.

Razboiul impotriva limbii romane

De aici porneste totul: de la presimtirea sau intelegerea rostului pe care il are limba romana. Caci daca limba romana este cea care da identitate unui spatiu spiritual care sta la temelia Europei, este limpede ca cei ce doresc uniformizarea, stergerea diferentelor, globalizarea, au un dusman de temut in aceasta limba cu radacini milenare. Si nu este de-ajuns sa fie falsificate tratatele de istorie si de lingvistica, deoarece limba isi vede mai departe de menirea ei, pastrandu-si radacinile adanc infipte in pamant. Pentru ca limba romana sa-si piarda rostul, cei potrivnici actioneaza asupra vorbitorilor, ca intr-un veritabil razboi.
Exista un razboi impotriva limbii romane, caci exista un razboi impotriva identitatii noastre. Iar singurul mod prin care ni se pot taia radacinile este indepartarea de limba noastra. Constantin Noica spunea ca vorbirea omului este fiinta lui. Deci pentru a-i lua unui om sau unui neam identitatea, trebuie sa ii distrugi limba: atat istoria limbii, cat si spiritul ei.
Caile pe care se desfasoara lupta impotriva limbii romane si, implicit, a identitatii noastre, sunt numeroase. La nivel academic, savantii, fie ignoranti, biete marionete oportuniste, fie vanduti cu totul si potrivnici intereselor neamului, depun eforturi in a ne falsifica radacinile. De aici aversiunea fatisa, devenita un adevarat razboi, fata de civilizatia dacilor si fata de tot ce inseamna componenta straveche a limbii romane: cetati dacice lasate pe mana jefuitorilor, triste figuri de academicieni care se extaziaza in fata ideii cuceririi Daciei si a masacrarii dacilor care si-au aparat pamantul, dictionare si tratate ridicole, care cauta sa demonstreze ca dacii au renuntat brusc, definitiv si in masa la limba lor, iar limba romana este continuarea limbii latine, devenita imediat un "primitor universal", o "limba ospitaliera" care a renuntat de buna voie la tot ce a avut specific si a luat de la altii tot ce are acum.
Mass-media este un alt canal prin care se duce acest razboi. Presa si internetul promoveaza cu mare insistenta saracirea limbii, mai ales in randul tinerilor. Este adevarat ca limba oglindeste realitatea din jurul nostru, dar este la fel de adevarat ca si noi suntem modelati, foarte subtil si eficient, de limba pe care o vorbim. Daca folosim zi de zi un vocabular sarac, vom deveni repede la fel de saraci in spirit. Lucrurile devin cenusii, totul este ori "misto", ori "naspa", nimic nu mai este "frumos", "grozav" ori "minunat". Suntem "cool" ori "trendy", avem "joburi" de "manageri", "merchandiseri", "brokeri" ori "dealeri", engleza ne sufoca, suntem invatati sa pretuim mai mult alte limbi decat a noastra, ajungem sa ne fie rusine sa mai folosim cuvinte romanesti curate. Rezultatul e sigur: in cateva generatii vom uita mai mult de jumatate din limba, vom face dictionare chiar si pentru romana ultimelor decenii si nu vom mai sti ca "Limba noastra-i limba sfanta,/ limba vechilor cazanii,/ care-o plang si care-o canta/ pe la vatra lor, taranii".

Europa romaneasca

Putini sunt cei care inteleg ce se intampla cu adevarat, caci pentru noi, limba materna este un lucru la fel de firesc ca si aerul pe care il respiram, si nu suntem constienti de schimbarile subtile care se produc in vorbirea noastra. Doar cei plecati departe stiu ce inseamna sa visezi romaneste si sa tresari la auzul unei vorbe de acasa. Insa adevarata fata a acestui razboi s-a vazut si continua sa se vada in afara granitelor tarii, in comunitatile istorice de romani, care cuprind cu radacinile lor aproape jumatate din Europa: din Rusia, Ucraina, Basarabia, pana in Ungaria si Croatia, din Serbia, Albania, Bulgaria, pana in Macedonia, Grecia si chiar Turcia. Istoria acestor romani este incarcata de suferinta, iar astazi, desi traim in vremuri democratice, in cele mai multe dintre aceste teritorii limba romana e vorbita doar in soapta.

Dacia pe timpul lui Burebista. Se intindea pe aproape intreaga Europa de azi

�

Istoricii din antichitate sustineau ca tracii erau cel mai numeros popor din lume, dupa inzi. Ei ocupau cea mai mare parte a Balcanilor, Asia Mica si toata Europa de Sud-Est. Dacii, ramura nordica a tracilor, locuiau pe ambele maluri ale Dunarii, ajungand in nord pana la Carpatii Padurosi, in apus pana la Tisa si Morava, in rasarit, dincolo de Nistru, pana la gurile Bugului, iar in sud se intindeau pana la Muntii Balcani. Vreme de patru secole, intre sec. III si VII d.Hr., Imperiul Roman a fost, practic, un imperiu de sorginte tracica: majoritatea imparatilor Romei si ai Bizantului, ca si multi generali, proveneau din randul tracilor si al dacilor nord-dunareni. Dupa ce granita de pe Dunare s-a prabusit, in Balcani au navalit slavii, avarii si alte neamuri, iar despre traci si daci nu s-a mai auzit mare lucru. Cartile de istorie nu-i mai pomenesc, de parca ar fi intrat in pamant. In realitate, cei mai multi au ramas pe vetrele lor, iar urmasii lor sunt toti cei ce vorbesc astazi romaneste, de multe secole, in aceleasi teritorii. Nici o alta limba europeana nu a avut un astfel de destin.
In 1878, Mihai Eminescu publica in ziarul "Timpul" urmatoarele cuvinte: "Nu exista un stat in Europa Orientala, nu exista o tara de la Adriatica la Marea Neagra, care sa nu cuprinda bucati din nationalitatea noastra. Incepand de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia si Hertegovina, gasim pas cu pas fragmentele acestei mari unitati etnice in muntii Albaniei, in Macedonia si Tessalia, in Pind ca si in Balcani, in Serbia, in Bulgaria, in Grecia, pana sub zidurile Atenei, apoi, de dincolo de Tisa incepand, in toata regiunea Daciei Traiane, pana dincolo de Nistru, pana aproape de Odessa si de Kiev". Mai tarziu, Nicolae Iorga spunea ca Romania reintregita de dupa primul razboi mondial se invecina tot cu romani. Numarul romanilor din jurul granitelor era, intr-adevar, foarte mare, aproape de trei milioane: intre 800.000 si un milion in Ucraina, aproximativ 200.000 in Bulgaria, aproximativ 300.000 in Serbia, in regiunea Timoc, si aproximativ 100-160.000 in vestul Banatului, intre 100.000 si 400.000 in Ungaria, intre 12.000 si 65.000 in Rutenia Subcarpatica, aflata in componenta Cehoslovaciei, intre 1919-1939. La acestia se adaugau cei aproximativ 300.000-450.000 de aromani din Albania, Macedonia, sudul Serbiei si sud-vestul Bulgariei, si cei 500-600.000 de aromani din Grecia, si inca vreo cateva zeci de mii de meglenoromani si istroromani, primii in nordul Greciei, ceilalti in Croatia. Numarul lor a scazut foarte mult, unele comunitati sunt chiar amenintate cu disparitia. Astazi mai trebuie sa-i mai adaugam pe romanii din Republica Moldova (cca trei milioane), ramasi dincolo de granite, dupa cel de-al doilea razboi mondial.

Procesiune dacica la Drobeta

�

Peste tot, in toate aceste teritorii, romanii au suferit amarnic timp de un mileniu. Au fost deportati si imprastiati, nu le-au fost recunoscute drepturile, nu au avut scoli si biserici, li s-au schimbat numele romanesti cu altele straine, nu li s-a dat voie sa se roage sau sa planga in limba lor. La fel s-a intamplat si cu romanii din Ardeal, in timpul maghiarizarii fortate. Astazi, in afara tarii, romana este oficiala doar in Serbia, si acolo doar in cazul romanilor din Voivodina, in Republica Moldova, si pe Muntele Athos, la schiturile Prodromu si Lacu. Insa romanii din Timocul sarbesc nu sunt recunoscuti nici acum ca minoritate romaneasca, nici cei din Bulgaria, nici aromanii din Grecia, Albania ori Bulgaria, nici meglenoromanii. In Basarabia, limba romana a fost numita "moldoveneasca", pentru a i se sterge identitatea, in Transnistria, cimitirul soldatilor romani a fost arat si crucile aruncate la gunoi, in Ucraina a fost batut un preot roman si enoriasii sai, icoanele stropite cu motorina, iar biserica romaneasca a fost gazata in timpul slujbei de Inviere. In Timocul sarbesc s-a dat ordin de demolare pentru singura biserica romaneasca... Toate s-au intamplat acum, in ultimii ani, iar lupta pentru deznationalizarea romanilor din afara granitelor este in plina desfasurare.

Europa s-a nascut in Carpati

Dar ce se intampla cu celelalte limbi ale Europei? Sunt la fel de napastuite? Acest razboi este doar al nostru, sau si al altora?

�

Fiecare limba de pe lumea asta isi are istoria ei si propriul ei rost. Noi il stim pe al nostru si pe al limbii noastre. Multi savanti straini au demonstrat ca leaganul Europei nu il constituie civilizatia greco-romana, ci plamada etno-lingvistica din Carpati si de pe Dunarea de Mijloc pana la mare, cu cateva mii de ani inainte ca grecii si romanii sa fi iesit in lume. De aici au plecat oameni, idei, cuvinte, catre intreaga Europa, si fara acest nucleu dunarean-carpatic nu ar fi existat nimic din ceea ce astazi numim "Europa Clasica". Desigur, varianta oficiala a istoriei noastre sustine ca nu exista continuitate din acele timpuri pana astazi, ci au existat cel putin doua rupturi majore. Prima, cand splendida cultura a neoliticului a fost spulberata de razboinicii indo-europeni, care au invadat Europa in epoca bronzului. Din acest cataclism ar fi rasarit dacii. A doua, cand limba si civilizatia dacilor ar fi disparut, pentru totdeauna, in urma razboaielor cu romanii si a politicii de romanizare. Iar din acest cataclism am fi rezultat noi, romanii. Aceasta este politica de taiere a radacinilor, prin care am fost invatati ca noi, ca popor si ca limba, ne-am ivit aici de putina vreme. Dar exista destui invatati, in special straini, care contesta, unii, distrugerea civilizatiei cucutenienilor, altii, chiar venirea indo-europenilor, iar altii, insusi procesul de romanizare. Si mai exista si o dovada scrisa, teribil de periculoasa pentru cei care vor sa ne vada dezradacinati: tablitele de la Sinaia. In aceste tablite, pe care toata comunitatea stiintifica se zbate zadarnic sa le declare falsuri, este consemnata limba dacilor. Iar aceasta limba nu este indo-europeana, dovada a faptului ca prima ruptura nu a existat si, in plus, contine multe cuvinte si structuri pe care noi le-am socotit pana acum ca venind in romana din latina, dovada ca romanizarea este, cel putin in parte, o iluzie, si nici cea de-a doua ruptura nu a existat. Cu alte cuvinte, limba romana este, in esenta ei, aceeasi de mii de ani, in ciuda nenumaratelor straturi depuse pe deasupra.
Lingvistica romaneasca nu are inca forta de a iesi din jocul tulbure pe care il face de un secol, nu e in stare sa caute in miezul lucrurilor si sa vada continuitatea de esenta a acestei limbi, care a dat identitate unei mari parti a Europei. Este un proces dificil, ce necesita mult curaj, caci nici o alta limba a Europei nu a avut un asemenea destin.

Razboinici daci

�

Dar cine sunt cei care au pornit si intretin acest razboi? E greu sa le gasim un nume. Sunt cei ce cauta sa uniformizeze lumea, sa topeasca natiunile si identitatile intr-o singura mare comunitate. Unii considera ca acesta e un lucru bun, ca trebuie sa tindem spre unitate. Poate este asa, dar nu aceasta e calea cea buna. Daca Dumnezeu a creat lumea atat de diversificata, trebuie sa respectam diversitatea. Fiecare limba oglindeste universul in felul ei si fiecare limba contine un ceva specific numai ei si nici unei alte limbi de pe lumea aceasta. La fel, fiecare neam este o fiinta in sine, unica si irepetabila, definita prin limba sa. Nu putem participa la universal decat prin particularul care ne-a fost dat. Si apoi, limba si neamul, atat ale noastre cat si ale altora, nu sunt niste simple chestiuni politico-sociale, care sa poata fi manipulate, ci au fost lasate de Dumnezeu.
Se vor gasi si unii, nu putini, care sa sustina ca tot ce se intampla este absolut firesc si ca nimeni nu are nimic cu noi si cu limba noastra. Mai mult, ca cei care sustin astfel de teorii sunt ori paranoici, ori nationalisti macinati de frustrarea ca nu am fost capabili sa ocupam un loc mai in fata pe scena istoriei. E problema lor! Pentru cine are ochi sa vada, minte sa inteleaga si suflet sa cuprinda, noi nu am fost, intr-adevar, pe scena istoriei: noi suntem insasi aceasta scena. Eminescu a intuit acest lucru, si dupa el si altii. Insa pentru a castiga acest razboi, trebuie sa fim constienti de valoarea nemarginita a limbii romane. A exprimat-o cel mai simplu si firesc Nichita Stanescu: "A vorbi despre limba romana este ca o duminica. Limba romana este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se numeste, de aceea, pentru mine, iarba iarba se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvoraste, de aceea, pentru mine, viata se traieste".
FORMULA AS
Foto: George Dumitriu