MITOLOGIE ŞI ISTORIE, „ LUCEAFĂRUL” – UN POEM INIŢIATIC, RUGĂCIUNEA UNUI DAC

ADRIAN BUCURESCU
DACIA SECRETĂ

In cultura arhaică, scrisă şi nescrisă, Mihai Eminescu a căutat mai ales ceea ce ne este specific: mitologie („eresuri”), proverbe, zicători, transmise tocmai din „mileniul de tăcere” al poporului român sau şi mai demult din ceea ce s-a mai păstrat de la geto-daci. Nemulţumit de ştirile prea firave din perioadele cele mai vechi ale istoriei noastre, poetul suplineşte cu bogata lui imaginaţie lipsa izvoarelor şi închipuie scene din vremea Daciei Felix, pe care o vede ca pe un rai. Nicăieri ca în Memento mori (Panorama deşertăciunilor) nu mai întâlnim în vreo altă mare literatură imagini de paradis, închipuind o împărăţie ca aceea a zânei Dochia, unde curg „râuri argintoase” şi strălucesc „dumbrăvi de aur”, „codri de argint” şi „păduri de-aramă roşă”. Palatul divin al împărătesei Dochia cuprinde „păduri de flori, căci mari-s florile ca sălcii pletoase”. Iată o strofă:

Printre luncile de roze şi de flori mândre dumbrave
Zbor gândaci ca pietre scumpe, zboară fluturi ca şi nave,
Zidite din nălucire, din colori şi din miros.
Curcubău sunt a lor aripi şi oglindă diamantină,
Ce reflectă-n ele lumea înflorită din grădină,
A lor murmur împlu lumea de-un cutremur voluptos.

Nu are rost să mai cităm; toată partea închinată Daciei întrece orice închipuire pământeană. Atâta risipă imperială de imagini pentru colţul de rai al unui vechi ţinut nu a mai produs nici un alt poet al lumii. Şi poemele Sarmis şi Gemeniii recreează istoria puţin cunoscută a Daciei, unde asistăm la întâmplări cutremurătoare, în genul anticelor tragedii elene. „Ru¬găciunea unui dac” reînnoadă la rândul ei, vechi legături între religia inzilor şi cea a tracilor orfici, comună, într-o perioadă foarte îndepărtată în trecut, întregului spaţiu indo-european.
Creştinismul fusese adoptat de români dar vechile „eresuri” continuau credinţele străvechi ale băştinaşilor. Arald, eroul din poemul Strigoii, apelează la ultimul mare preot dac pentru a o revedea pe Măria, iubita moartă. La rândul lui, preotul îl invocă pe Zamolxe, zeul suprem, care numai el îi mai poate ajuta pe cei doi îndrăgostiţi să se revadă. Vechile credinţe în morţi prefăcuţi în strigoi se păstrează şi astăzi în lumea satelor, în acelaşi poem eminescian întâlnim şi un enigmatic zeu zoomorf, care participă şi el la atmosfera tainică a acelui mileniu de năvăliri barbare:

În codri adânci căţelul pământului tot latră,
Lătrat cu glas de zimbru răsună în urechi.

Superstiţiile vechi, atât de adânc împlântate în sufletele oamenilor simpli, erau de altfel pomenite şi în documentele domneşti pe care Eminescu le parcursese în întregime. El citează un astfel de text ca motto la partea a treia a poemului: …cum de multe ori, când mor oamenii, mulţi deîntr-acei morţi zic se scoală de se fac strigoi… (Indereptarea legii, 1652).
În spiritul mitologiei româneşti, Eminescu creează el însuşi un basm, anume „Făt-Frumos din lacrimă”; întâmplările fabuloase le-a cules poetul din alte basme, dar descrierile insistente - nemtâlnite în folclor! - îi aparţin.
Un personaj straniu, Genarul, pare a fi creaţia exclusivă a autorului dar nu distonează defel cu alţi eroi ai poveştilor noastre vechi. Personajele basmelor ca şi cele ale baladelor româneşti populează des poeziile eminesciene: Făt-Frumos din tei, Crăiasa din poveşti, Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri, Călin Ne¬bunul, Zburătorul, „zmei cu solzii de oţele / Cititorii cei de zodii şi şăgalnicul Pepele”, „mândrul Soare”, „mândra Lună” etc. Pădurile sunt de aur, de argint şi de aramă. Codrul însuşi, atât de prezent în poezia populară, este văzut de Eminescu chiar ca un împărat a cărui curte aduce cu cea a voievozilor noştri sau cu cele din basme:

Împărat slăvit e codrul,
Neamuri mii îi cresc sub poale.
Toate înflorind din mila
Codrului, Măriei Sale.

* * *
Lună, Soare şi Luceferi
El le poartă-n a lui herb,
Împrejuru-i are dame
Şi curteni din neamul Cerb.

În poemele originale ca şi în prelucrările folclorice Eminescu evocă vremurile vechi, pe care le va prezenta ca model şi în publicistică. O lume autentic românească, încrezătoare în miturile ei, ni se dezvăluie în poezii feerice cum ar fi Povestea magului călător în stele, Muşat şi ursitorile, Sus în curtea cea domnească, Ştefan cel Mare, Fata-n grădina de aur, Miron şi frumoasa fără corp. Povestea Dochiei şi ursitoarele, Ursitorile, Muşatin şi codrul, Dragoş-vodă cel Bătrân, Peste codri stă cetatea etc. Admirator al lui Decebal, poetul începe să scrie o epopee şi o dramă care îl au ca personaj principal pe eroul dacilor. Glorificând trecutul naţional, Eminescu proiectează un mare poem, în care, plecând de la geneza poporului român, ar fi trebuit să ajungă la istoria recentă (Răsunet, Horiadele, Iancu). Tot în faza de încercări au rămas şi alte poezii sau drame cu personaje importante ale istoriei neamului: Ciclul Muşatinilor: Grue-Sânger, Nunta lui Dragoş, Bogdan-Dragoş, Alexandru cel Bun, Bogdan-vodâ, Mira (Ştefan cel Tânăr), Cel din urmă Muşatin, Alexandru Lăpuşneanu, Doamna Chiajna, Râzvan, Mira (Marcu-vodă), Dabija-vodă etc.

„ LUCEAFĂRUL” – UN POEM INIŢIATIC

Am ajuns şi la capodopera poeziei româneşti din toate timpurile, Luceafărul. Subiectul, se ştie, este luat dintr-un basm românesc. Dar de la basm la poemul eminescian distanţa este ameţitoare.
Autorul specifică, încă de la începutul poemului, că eroii se plasează în afara cotidianului dar, nu şi în afara istoriei. Formula „A fost odată ca-n poveşti” se referă la frumuseţea neobişnuită a Cătălinei şi nu înseamnă că întâmplarea nu s-ar fi petrecut vreodată în istorie, că nu ar fi fost adevărată, devenind mitic exemplară.
Dar cine este Luceafărul? Cunoscător al etimologiei, nu se poate ca Eminescu să nu se fi gândit la sensurile din latină ale cuvântului românesc moştenit. Romanii numeau Lucifer planeta Venus (la români — Luceafărul Păstorilor sau Luceafărul de Dimineaţă). Însă numele eroului din poemul eminescian pare a fi în legătură cu sensul substantivului comun lucifer „aducător de lumină” („Şi viaţa-mi luminează!”). În latină cuvântul mai avea şi sensul de „aducător la lumina zilei”.
In astronomia populară românească Luceafărul nu este numai planeta Venus, ci şi unele stele mai strălucitoare. Venus, zărită în zori, se mai numeşte şi Luceafărul Porcilor sau Luceafărul Boului. într-alte zone ale ţării, Luceafărul Porcesc sau Luceafărul Porcar este steaua Aldebaran din constelaţia Taurului, între toate acestea, însă, credem că, pentru eroul său, Eminescu s-a gândit la Luceafărul cel Mare de Miezul Nopţii sau Luceafărul cel Frumos, denumirile populare ale stelei Vega din constelaţia Lirei. În româneşte, luceafăr i se mai spune şi unui bărbat cu calităţi deosebite şi, desigur, Eminescu cunoştea şi acest sens. În concluzie, eroul principal al poemului este un tânăr cu calităţi excepţionale, chiar „supranaturale”, care aduce lumina spirituală pe pământ; ar fi deci, după „eresurile” populare, chiar Fiul lui Dumnezeu, cel care a adus odinioară mesajul luminos al cerului şi care, în vechile noastre descântece şi colinde, se poartă cam ca Făt-Frumos: vânează cu cai, ogari şi şoimi, salvează lumea de balaurul-diavol, scoate la iveală Luna furată de zmei ş.a.m.d.
Dragostea Cătălinei pentru Luceafăr nu este neapărat carnală. Iată dorinţele ei:

Cobori în jos,
Luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază,

Pătrunde-n casă şi în gând

Şi viaţa-mi luminează!
Şi adaugă, mai târziu:
Căci eu sunt vie, tu eşti mort.
(s.n. - A.B.)
Fiecare are nemurirea sa, diferită de a celuilalt, căci Luceafărul spune şi el:

Au nu-nţelegi tu oare?

Cum că eu sunt nemuritor,

Şi tu eşti muritoare?

Cătălina visează. Convorbirile ei cu Luceafărul au loc în timp ce fata doarme:

Iar ea vorbind cu el în somn,

Oftând din greu suspină:

- O, dulce-al nopţii mele domn,

De ce nu vii tu? Vină.
  *
*  *
Ea trebui de el în somn

Aminte să-şi aducă

Şi dor de-al valurilor domn

De inim-o apucă.

Cătălina este o ingenuă, ea nu este încă prea îndrăgostită, ci vrea ca Luceafărul s-o lumineze, dar ca pământean:
Dar dacă vrei cu crezământ
Să te-ndrăgesc pe tine,

Tu te coboară pe pământ,

Fii muritor ca mine!

Luceafărul, uitându-şi menirea divină, vrea să o iubească terestru:

Tu-mi ceri chiar nemurirea mea

În schimb pe-o sărutare,

Dar voi să ştii asemenea

Cât te iubesc de tare;

Da, mă voi naşte din păcat,

Primind o altă lege;

Cu vecinicia sunt legat,

Ci voi să mă dezlege.

Solidar, prin natura lui umană, cu Cătălina şi cu „vicleanul copil de casă”, Eminescu le alege acelaşi nume, apropiat, după unele opinii, de grecescul katharos „pur”. Şi chiar că în tot ce fac - obişnuitele jocuri ale dragostei - cei doi sunt curaţi.
In final, după ce se îmbrăţişează cu Cătălin, fata revede Luceafărul întors pe cer şi îl cheamă iarăşi, de data aceasta nu în vis:

Ea, îmbătată de amor,

Ridică ochii. Vede

Luceafărul. Şi-ncetişor

Dorinţele-i încrede.

De aceea, se poate crede că acum nu mai aude răspunsul Luceafărului, ci doar că, nedumerită, va tânji după el toată viaţa. Nu numai ea va suferi, ci şi Cătălin, care, simplu muritor, o va plictisi destul de repede.
In ultimele cuvinte ale lui Hyperion mai este un tâlc, care confirmă certitudinea noastră asupra unui mesaj secret al poemului. De ce spune Luceafărul:

Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece (…)?

Aici nu este vorba de sensul de „grup; societate” ci de alt cerc, cel al reîncarnărilor, la care se referă nu numai budhiştii, ci şi iniţiaţii în misterele orfice. Iată cercul respectiv în proza postumă Avatarii faraonului Tlâ: Pe tabla neagră se zugrăvi un cerc mare roşu… de acest cerc erau aninate fiinţe ca o scară… Jos, minerale în care plantele îşi duceau rădăcinile… animalele îşi duceau rădăcinile în plante, omul în animale; minerale în om, plante în minerale, animale în plante, omul în animale, şi prin toate aceste forme tremura cercul roşu şi făcea să joace formele negre pe firul ei roşu…”. De altfel, Dumnezeu-Tatăl însuşi îi aduce aminte lui Hyperion că:

Ei numai doar durează-n vânt
Deşerte idealuri –
Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri;
Ei doar au stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Şi nu cunoaştem moarte.
Din sânul vecinicului ieri
Trăieşte azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăşi soare;
Părând pe veci a răsări,
Din urma moartea-1 paşte |
Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte.
Este limpede că, prin amintirea acestui cerc strâmt, din care se poate totuşi ieşi, Luceafărul îi sugerează Cătălinei mântuirea, adică. taina nemuririi.
Ne-am gândit la mesajul mistic al acestui poem şi din cauza explicaţiei pe care o dă chiar Eminescu într-unul din manuscrise: „În descrierea unui voiaj în (România) ţările (noastre) române, germanul K. povesteşte legenda Luceafărului. Aceasta este povestea. In înţelesul alegoric ce i-am dat, este că dacă geniul nu cunoaşte nici moarte, (nici noaptea uitării) şi numele) lui scapă în noaptea uitării, pe de altă parte însă pe pământ nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de-a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a părut că soarta luceafărului din poveste aseamănă mult cu soarta geniului pe pământ şi i-am dat acest înţeles alegoric”.
Este clar că Eminescu şi-a notat această „lămurire” pentru a răspunde întrebărilor indiscrete din partea „Junimii”, unde el a citit de mai multe ori poemul. Să nu-i fi socotit vrednici pe junimişti de adevăratul înţeles al poemului? De ce nu şi-a publicat Eminescu şi alte poezii, unele mai frumoase decât cele apărute în timpul vieţii? De ce nu i-a înapoiat Titu Maiorescu manuscrisele, deşi poetul insista să şi le recapete? Ce-i drept, gestul marelui critic de a le dona Academiei a fost mai mult decât norocos pentru admiratorii poetului.
Este puţin probabil să cunoaştem vreodată adevărul îh privinţa geniului nostru naţional. Iniţiat în vechile „eresuri”, Mihai Eminescu nu a mai avut timp sau nu a dorit să dezvăluie misterul Luceafărului!

RUGĂCIUNEA UNUI DAC

Nu mai încape nici o îndoială că Mihai Eminescu visa la renaşterea spiritualităţii geto-dacice. De-ar fi ştiut că pe locul gospodăriei părinteşti de la Ipoteşti a fost, pe vremuri, un sat al dacilor liberi! Acum câţiva ani, în pământul muzeului de acolo a fost descoperit un vas dacic!
Poetul sugerează în multe rânduri - mai limpede în Eu nu cred nici în Iehova - că nu este atras de nici o altă religie contemporană importantă. Mărturisirea de credinţă a poetului nostru naţional, Mihai Eminescu, este Rugăciunea unui dac:

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna,
Căci unul erau toate şi totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată

Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?
El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri, au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,

El este moartea morţii şi învierea vieţii!
Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Şi inima-mi împlut-au cu farmecele milei,
In vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers,
Şi tot pe lângă-acestea cerşesc înc-un adaos:
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!
Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,
Să binecuvânteze pe cel ce mă împila,
S-asculte orice gură ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă,
Ş-acela între oameni devină cel întâi
Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,
Căci chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o
Când ura cea mai crudă mi s-ar părea amor…
Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să mor.

Străin şi făr’ de lege de voi muri - atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,
Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă
Ce-o să amuţe cânii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,
Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă!

Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,
Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă
Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!