SARBATORILE LUPILOR IN ISTORIA ROMANILOR

Sărbătorile de la sfârşitul lunii noiembrie şi începutul lunii decembrie (Filipii de Toamnă, Filipul cel Mare, Ovidenia, Sântandrei, Noaptea Strigoilor, Zilele Bubatului, Moş Niculaie) formează un scenariu ritual de înnoire a timpului, se presupune că este perioada când se sărbătoarea Anul Nou Dacic, corespunzând cu Dionisiacele Câmpeneşti şi fermentarea vinului la populaţia tracă precum şi sărbătoarea Brumalia la romani. ( Ion Ghinoiu – Obiceiuri populare de peste an)
Unele dintre ele sunt închinate lupului, poate cel mai feroce animal sălbatic de pe meleagurile europene – din fericire acum aproape pe cale de dispariţie, în unele ţări (Austria) nu mai există de mult.
Faptul că în trecut la noi în ţară peste 35  de sărbători populare (dintre care 18 cu dată fixă) erau dedicate lupului – după cum certifică etimologul I.A.Candrea în cartea sa „Iarba fiarelor”, relevă importanţa lui în tradiţia românească, generată intrinsec pe de o parte datorită fricii faţă de acest animal sângeros care atacă în haite nu numai animalele dar şi oamenii, pe de altă parte datorită moştenirii lăsate de străbunii daci.
Este interesant să facem o scurtă trecere în revistă ale acestor serbări din Calendarul Popular, care, pentru cei mai mulţi dintre noi sunt necunoscute, atât prin faptul că ţin de lumea satului, cât mai ales prin cei aproape 50 de ani de comunism, în care religia, tradiţiile, datinile, miticul român, totul a fost contestat şi pe cât posibil – desfiinţat.
Filipii
Este un lanţ de sărbători ale femeilor căsătorite, dedicate unor divinităţi protectoare a lupilor. Ele  pot să aibă un număr diferit de zile, se celebrează în perioada formării haitelor şi împerecherii lupilor, adică între Lăsatul Secului de Crăciun – 14 noiembrie şi Noaptea Strigoilor ( Sf. Andrei) – 30 noiembrie. Fiecare fată primea de la soacră sau de la mamă  ca moştenire tradiţia de a sărbători în fiecare an, la date fixe, un număr de Filipi. Durata sărbătoririi era diferită de la sat la sat, sau de la familie la familie – după numărul de Filipi primiţi – un Filip însemna o zi sărbătorită.
În ce constă ţinerea Filipilor? În mistica populară se crede că în această perioadă lupoaicele calcă hotarul satelor şi vin pe lângă case, răscolesc în gunoaie pentru a găsi tăciuni aprinşi, pe care mâncându-i devin mai fertile. Deci, ca o contraofensivă naivă, pentru a împiedica înmulţirea lupilor, femeile fac tot felul de practici cu caracter apotropaic(cuvânt derivat de la grecescul apotropaios, care înseamnă a roti, a întoarce, a ţine departe).

Astfel: fiarele de care se atârna ceaunul deasupra focului, foarfecele, cleştele trebuiau în aceste zile să fie legate cu sfoară (simbolic erau legate astfel gurile lupilor); toate crăpăturile vetrei focului şi uşii sobei erau chituite cu lut (aceasta simbolizând lipirea ochilor lupilor). Era interzis să se scoată din casă gunoiul – pentru a nu atrage pe lup să scurme în el; de asemenea era interzis femeilor pieptănatul părului ca să nu se îndesească pădurile şi să se înmulţească lupii, tot aşa prelucrarea lânii şi blănurilor de animale – ca să nu atragă lupul; se încleştau dinţii de la pieptenii daracului ( simbolic aşa trebuiau să se încleşteze dinţii lupilor); nu se pronunţa cuvântul Lup ( care era înlocuit cu Grădineţ); în aceste zile femeile trebuiau să spele cămăşile: „ ca să opăreşti gura găvatului” ( A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii)
Credinţele despre Filipi au fost atestate în zonele Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova, Bucovina) până la mijlocul sec. XX.
Cu semnificaţie identică, dar în perioade calendaristice diferite sunt astfel: Filipii de Toamnă  (mijlocul lunii noiembrie); Filipii de Iarnă (sfârşitul lunii ianuarie), Filipul cel Mare şi Filipul cel Şchiop – ambii serbaţi la Ovidenie ( Intrarea în biserică a Fecioarei Maria) – 21 octombrie sau 30 noiembrie – Sf. Andrei.
Cel mai rău, mai de temut şi mai puternic din ceata Filipilor, este considerat Filipul cel Şchiop (antagonistul lui Sântoader cel Şchiop – divinitate cabalină şi conducătorul cetei Sântoaderilor pe timpul verii). În credinţa populară, a doua zi după Lăsatul Secului de Paşte – la „Tărbacul Câinilor” avea loc lupta dintre divinitatea lupilor (Filipul cel Şchiop) şi cea a cailor (Sântoader cel Şchiop) – de fapt dintre spiritul iernii şi spiritul verii. Aceste credinţe au fost atestate în Muntenia Centrală (Muscel, Prahova, Vlaşca, Teleorman, Olt) şi Transilvania sudică (Sibiu, Haţeg).
În alte perioade ale anului, mai există două serbări importante ale lupului:  la 16 ianuarie – Sf. Petru de iarnă, denumit şi „Lanţul lui Sf. Petru” sau „Nedeea Lupilor” şi la 29 iunie – Sf. Petru de vara –când patronul îi dezleaga si le da voie sa mânânce din vitele si din oile oamenilor
Tot ceremonii legate de lup sunt Lucinul şi Tărbacul Câinilor.
Lucinul
Este o sărbătoare pastorală cu dată fixă – 18 octombrie, perioada constituirii haitelor de lupi în vederea reproducerii. Specifică regiunii Banat, ea era dedicată unei divinităţi care protejează lupii, dar scopul este de a preveni ca lupii să distrugă turmele de oi sau bovine. La această dată se făceau diferite practici magice precum cele de la toţi Filipii.
Tărbacul câinilor
Este un procedeu efectiv barbar cu semnificaţia unei practici magice, care are drept scop alungarea simbolică a lupilor – patronii iernii. În prima zi după  Lăsatul Secului de Paşte, bărbaţii prindeau toţi câinii din sat, apoi îi chinuiau violent cu diferite instrumente de tortură, precum Răvarul (cilindru din lemn cu zimţi sculptaţi) sau Jujeul ( beţe de 3-4 m. de care erau spânzuraţi câinii cu laţuri care se ridicau şi răsuceau până aproape îşi pierdeau răsuflarea, ca apoi să fie lăsaţi să cadă pe pământ), practici folosite frecvent în Muntenia şi Dobrogea. Când scăpau din mâna celor care-i chinuiau, câinii fugeau înnebuniţi  la marginea satelor sau chiar în pădure, unde urlau de groază la vederea oamenilor, ca apoi, după câteva zile să se întoarcă spăşiţi pe la casele lor.
Care era semnificaţia acestui martiriu a celor mai fidele animale de pe lângă casa omului? Se ştie că lupul este înrudit cu câinele.  Prin această practică se credea că astfel este alungat lupul – odată cu el şi iarna pentru a se se face loc verii, patronată de cal. Deci, a doua zi după Tărbacul Câinilor, începe în Calendarul Poporului o săptămână dedicată unei divinităţi mitice cabaline, denumită „Caii lui Sântoader” ( Ion Ghinoiu – Obiceiuri populare de peste an).

Reprezentarea mitologica a lupului în folclorul popoarelor

Simbolismul lupului în mitologia română
Lupul, datorită cruzimii lui şi a spaimei pe care o producea, a fost un animal foarte respectat în sud-estul Europei. Strămoşii noştrii, predaci, dacii şi daco-romanii au făcut din acest animal un adevărat cult “magico-mitologic” din care ne-au rămas până pe la mijlocul secolului trecut unele reminiscenţe etnografice şi folclorice.
Se ştie că cea mai vie imagine pe care a avut-o antichitatea despre populaţia Daciei a fost strânsa legătura între daci şi lupi. Această populaţie se numea Carpi – de aici rezultă şi denumirea munţilor Carpaţi – pe versanţii cărorora locuiau atât oamenii cât şi lupii ( Cornel Dan Niculae – Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc )
Anticul Strabon ( cca 63 î.e.n. – geograf şi istoric grec, autor al celei mai importante opere geografice a antichităţii –„Geografia” -17 volume, un izvor deosebit referitor la teritoriile locuite de strămoşii noştri) afirmă în lucrarea sa că dacii s-au numit mai întâi Dáoi.

Ceva mai târziu în marele său Lexicon, Hesychius din Alexandria (sec V) arată că de fapt Dáos reprezintă numele frigian al lupului, rădăcina comună acestor cuvinte fiind Dháu, care înseamnă „ a strânge, a sugruma” – de fapt modul de luptă a lupilor. Mai târziu, din această rădăcină derivă cuvintele: Kandaon – numele trac al zeului războiului şi Dhaunos – adică lup.
Mircea Eliade menţionează că termenul frigian  Dáos: „ a fost dat unui zeu sau unui strămoş mitic licomorf sau care s-a manifestat în formă de lup, patronul unei confreeri secrete de luptători de tipul Männerbund-ului german. Membrii acestei confreeri războinice purtau pe ei piei de lup şi acţionau în genul  carnasierilor, de aceea erau consideraţi feroci şi invincibili, posedaţi de furor heroicus”.
Stindardul dac – corpul de balaur cu cap de lup era un motiv de groază pentru duşmani. El era alcătuit din aramă – de aici şi expresia „lupii de aramă a dacilor”, capul lupului avea gura larg deschisă iar pe corp erau plasaţi solzi mobili din metal. Stegarul purta  ridicat acest stindard în goana calului şi aerul care pătrundea  prin gura deschisă scotea sunete şuerătoare, însoţite de zgomotul solzilor care se loveau între ei. În jurul stegarului, luptătorii la rândul lor aveau pe faţă măşti de lup sau urs şi mormăitul lor înfricoşător ca a unor adevăraţi carnasieri, înspăimânta pe duşmani.

Imaginea mitică a Lupului Alb – căpetenia lupilor, era respectată cu sfinţenie de către strămoşii noştrii ca pe cel care a fost salvatorul dacilor, din cetatea Sarmisegetuza asediată de romani şi în general cel care-i ajuta în orice moment de cumpănă. Este surprinzătoare similitudinea între legenda Lupului alb şi legenda zeului Apollo. Acesta îşi avea templul pe insula Alba ( Leuke), pe malul Mării Negre ( actuala Insulă a Şerpilor). În fiecare toamnă Apollo se retrăgea în ”misterioasa ţară a hiperboreenilor, unde domeşte aprigul Boreas” pentru a petrece iarna. El era conducătorul acestor hiperboreeni şi era denumit Lycantropul – adică Lupul, în mitologie rămânând cu denumirea de „Lupul Luminos”.
Pentru a contracara credinţa în puterea magico-mistică a lupului, creştinismul primitiv l-a investit pe Sfântul Petru (Sâmedru) cu atributele de păstor al lupilor – care sunt consideraţi câinii săi, precum şi pe fratele său – Apostolul Andrei, care se spune că a propovăduit Evanghelia Mântuitorului în „teritoriile lupilor”, printre care şi Dobrogea. (Dumitru Manolache – Sfântul Apostol Andrei şi protocreştinismul în spaţiul românesc. Lupii mielului)
“ Se pot bănui cel puţin două izvoare ale acestei ipostaze de patron al lupilor: una poate dacogetică – dacă locuitorii Daciei vor fi practicat într-adevăr Lycantropia (cuvânt grecesc însemnând transformarea unui om în animal. În Evul Mediu, Lycantropia era una dintre acuzaţiile pentru care erau arse pe rug vrăjitoarele. În psihiatrie este asimilată cu dedublarea personalităţii).
O altă ipostază este în mod sigur alano-osetă, ştiind că alanii au staţionat un răstimp destul de lung pe teritoriul fostei Dacii şi că urmaşii lor – oseţii din Caucazul de nord, au avut în epica lor precreştină un cult al zeului Tutyr – venerat ca păstor al lupilor.”  ( Victor Kernbach – Universul mitic al românilor).
“Pentru poporul român imaginea lupului persistă ca o dominantă mitică. În patru substraturi mitice se reia şi se verifică imaginea sacră a lupului: Substratul aborigen local – cel al lupului neolitic; substratul indo-european – cel al lupului dac şi daco-celtic; substratul neo-indo-european – cel al lupului latin îngemănat cu cel dac într-o sinteză dacă-romană; substratul iudeo-creştin primitiv, care preia şi răstălmăceşte aspectele zoomitologice ale lupului din celelalte trei substraturi mitice anterioare într-o viziune de bestiar apocaliptic”( Romulus Vulcănescu – Mitologie Română)

Reprezentari ale lupului în arta

Superstiţii şi credinţe legate de lup
- Un păr din coada lupului poate aduce iubirea oricărei femei. Despre acest atribut de demon sexual relatează istoricul, filologul şi literatul roman Pliniu cel Bătrân ( Caius Plinius Secundus – 24-79 e.n.) în cartea sa “Istoria naturală” concepută ca o enciclopedie a epocii.
Interesant de aflat, această superstiţie s-a păstrat până în zilele noastre în jocurile rituale din perioada solstiţiului de iarnă executate de tinerii care poartă măştile-costume ce simbolizează lupul. Se crede că astfel de jocuri făcute la casa femeilor sterpe le fac fecunde şi prolifice. Atunci când un flăcău mascat în lup se apropie de femeia vizată, ea zmulge câteva fire de păr din blana de lup pe care o poartă acesta – pentru a le folosi în vrăji şi descântece “ de dezlegat naşterea”.
- G. Coşbuc în eseul său intitulat “Gura lupului”, arată că: “ prezenţa masivă a numelui Lupu, sau derivatele sale Lupaşcu, Lupan, Lupei, Lupuşor, Pascu, Păşcan etc. în onomastica tradiţională românească se explică prin schimbarea numelui adevărat (calendaristic) al copilului cu cel al animalului care e spaima duhurilor rele ale întunericului – care umblă prin lume ca nori întunecoşi cu forme fantastice de stafii şi zmei şi câte arătări de spaimă” ( Elemente lit. poporale)

Această schimbare de nume poartă denumirea de “botezul păgân al copiilor” şi se face pentru a-l întări pe noul născut şi a-l face puternic, precum lupul. Obiceiul se mai păstrază şi în zilele noastre. Astfel, în unele sate de munte, la naşterea unui copil vin în faţa casei acestuia trei feciori – numiţi strigători sau chemători. Ei poartă brâie roşii ( semnul vieţii) şi la pălărie o gheară de lup (semn al puterii şi vitalităţii). Fiecare dintre aceştia trage câte un cerc cu această gheară de lup în jurul casei – de la est la vest, cercuri concentrice, în care ultimul – cel mai mic, cuprinde şi casa. Apoi, copilul este scos afară şi dat flăcăilor care îi pun un alt nume, apoi “îl joacă” în interiorul cercurilor – acestea reprezentând bariere în calea răului şi totodată mijloace purificatoare. Obiceiul simbolizează confirmarea copilului ” în planul existenţei umane – lupul reprezentat metaforic prin gheara sa, îndeplineşte rolul unui animal protector şi iniţiator, care veghează trecerea pruncului peste pragul ce separă nonexistenţa de existenţă”. ( Mihai Coman – Mitologie populară românească)
Mai mult decât atât, cercetătorii atestă faptul că tot aşa, diferitele denumiri derivate din cuvântul Lup, existente pe teritoriul României (ex. munţi, culmi, localităţi, văgăuni, peşteri, văi, coline şi păduri) consemnează importanţa acestui animal în viaţa oamenilor.
- În medicina magică românească, pentru tratarea diferitelor boli se folosesc anumite părţi din lup. Astfel: părul de lup este bun pentru afumat şi vindecat cei cu incontinenţă de urină; dinţii de lup sunt amulete purtătoare de noroc; ficatul de lup este bun pentru terapia tuberculozei; gâtlejul de lup este folosit la descântatul fricii, urâtului, răpciugii şi pentru atragerea Necuratului la taina descântecului ( acesta era strigat prin gâtlejul de lup).
- Mamele din satele de pe Platforma Luncanilor – jud. Hunedoara, care vor să aibă copiii sănătoşi şi puternici ca lupul, le dau primul supt la sân printr-o gura de lup (un obiect făcut dintr-o falcă şi piele de lup).
- În anumite zone de munte, sătenii practicau obiceiul “legării lupului”. În preajma sărbătorilor de iarnă, se făcea din făină de grâu amestecată cu făină obţinută din oase de lup, o pâine, denumită “Stolnic”. A treia zi de Crăciun, stăpânul casei o lega cu un lanţ, apoi o rupea bucăţi şi dădea tuturor membrilor familiei şi animalelor din gospodărie, câte un dumicat. Credinţa era că cel care a mâncat din Stolnic, nu va mai fi atacat niciodată de lup. Tot aşa, copilul care era îmbăiat în apa unde s-au scăldat lupii, era păzit pentru totdeauna de lupi.
- La vechea sărbătoare “Nedeea Lupilor” se credea că lupii îşi cer partea lor. Legenda este că atunci, pe gerul cumplit din ianuarie, un călăreţ mergea în pădure pentru a le duce lupilor ofrande – miei, oi, capre şi căprioare. Oamenii credeau că astfel încheie un pact “de neagresiune” cu lupii, în caz că nu respectau obiceiul, întregul sat avea de suferit.
- În munţii Apuseni, moţii cred că există oameni-lupi din naştere, care la o anumită vârstă se transformă în lupi adevăraţi – dar aceştia pot fi îmblânziţi şi descântaţi să rămână oameni, cu o bucată de mămăligă sau de pâine – ştiindu-se că lupul nu mănâncă decât carne.
-  Nu poate fi omis rolul de personaj negativ deţinut de lup în basmele şi legendele româneşti. El este antipodul eroului pozitiv şi este descris că are ”cap de oţel, frunte de aramă, este fiul zmeoaicei iar puterile zmeului sunt ascunse de obicei într-un lup. În legende, lupul a fost făcut de “Nefârtat” (diavol) ca replică a câinelui creeat de către “Fârtat” ( Dumnezeu)

Şi ca să închei, nu pot să nu amintesc simbolismul perfect al lupului, care este mereu prezent – atât în timpul vieţii, cât şi după, ca însoţitor al sufletului mortului, într-o lume mai bună, unde nu există tristeţe ci doar înseninare. Semnificative sunt cuvintele bocetului cules de către Constantin Brăiloiu :
“Şi-ţi va mai ieşi / Lupul înainte / Ca să te spăimânte / Să nu te spăimânţi, / Frate, cum să-l prinzi / Că lupul mai ştie / Seama codrilor / Şi-a potecilor / Şi el te va scoate / La drumul de plai / La-un fecior de crai”. Sa te duca-n rai / C-acolo-i de trai / In dealul cu jocul / C-acolo ti-e locul / In camp cu bujorul / C-acolo ti-e dorul.

Autor : Julia Maria Cristea