Sarpele cu cap de lup, steagul de lupta al dacilor, si-a inceput istoria ca emblema a zeului-pastor Daos!
Emblema zeului Dumuzi, sau Daos-pastorul, sarpele cu cap de lup, pe un sigiliu sumerian
A fost nelipsit din toate triburile de daoi, dai, dahi, daosi, geti, masageti, tirageti sau cum i s-a mai spus acestui neam glorios. A fost preluat apoi de imparatii romani si bizantini, care l-au glorificat.
Steagul solar al razboinicilor dahi
Razboinicul Azidahak, din neamul dahilor, calare pe dragon, ii speria pe persani si in vis, dupa cum se vede in acest tablou mitologic intitulat „Visul cu Azidahak”
Draconarii, purtatorii steagului-dragon al dacilor, formau o casta aparte a razboinicilor. Soarele si zeul sau, Mitra, erau simbolurile preferate de dahi. Cronicarul Malalas sublinia ca un rege arian e un „Soare de la Rasarit”, iar un Cezar roman, o „Luna de la Apus”. Steagurile de lupta, emblemele templelor, efigiile erau inchinate Soarelui.
Steagul original de lupta al dahilor, rebotezat de persani Derafs Kaviani, era tricolor: rosu, galben si albastru; din el s-a pastrat steaua in patru colturi, ca simbol regal, dupa cum aparea pe stindardele dahilor si pe scutul dacic de pe Columna lui Traian, care-l indica pe Decebal
Steagul patrat avand soarele cu raze inscris, numit de persani Derafs Kaviani, este atestat din secolul 9 i.C. , preluat de la masagetii, partii, dacii, sarmatii, care erau adoratori ai Soarelui si purtau acest insemn. Unele grupuri de calusari romani inca mai poarta Soarele in varful unei lanci, asa cum este infatisat un cavaler solar part. Demn de mentionat ca steagul original Derafs Kaviani era tricolor: rosu, galben si albastru, conform arheologilor iranieni, care au gasit nenumarate ramasite ale acestui stindard!
Columna lui Traian, care-l indica pe Decebal
Conform cronicarilor, steagul solar patrat a fost inlocuit cu dragonul de catre miticul razboinic Azidahak, din neamul dahilor, numele lui devenind sinonim cu steagul-dragon purtat de acestia. Etimologia cuvantului, data de persani, era literalmente „azi – dragon” si „dahak – strainul, dacul”, „dragonul dac”. Ferdowsi il numeste pe dahak „fiul lui Mitra”. Il descrie cu serpi iesindu-i din umeri, de fapt mladitele inmugurite ale „sumerianului” DumuZi sau Daos-pastorul, a carui emblema era sarpele cu cap de lup.
Farr, misteriile draconarilor
Un purtator de „draco” imperial roman, dupa J.C.N. Coulston
Purtatorul steagului-dragon era si initiat in misteriile zeului Mitra – caruia iranienii-persani ii spuneau Mer – si, de regula, facea parte din familiile nobile. Multe familii nobiliare ale partilor aveau nume derivate din zeitatea solara, de exemplu Mitradate. In cronicile lor, iranienii-persani il numesc Mer-dad. In 1971, armata iraniana a reconstruit, din marturiile scrise, steagul solar Derafs Kaviani si dragonul clanului Sureanu, Azidahak. Pe basoreliefurile de la Tag – e – Bostan, se observa ceremonialul de innobilare oficiat de preotii lui Mitra, in care se foloseau o cusma din care emanau raze de soare si o sabie curbata! Cavalerii purtatori ai steagului-dragon treceau prin acelasi ritual, ce purta denumirea de Farr, „primirea Gloriei divine”. La inmormantarea unui draconar se executa un ceremonial de predare a insemnului catre legiune, unde ramanea sub paza pana la desemnarea altui purtator.
In fruntea cavalerilor arcasi
Un comite purtator de „draco”, reconstruire a cercetatorului Stefan Jaroschinski
Dupa cum sublinia istoricul Robert Vermaat, steagul-dragon „era inventat de neamul dahilor si preluat de sarmati, alani, romani si persii de dupa prabusirea Imperiului Part”. Din cercetarile lui Vermaat reiese ca steagul-dragon era initial doar insemnul cavaleriei. Rolul acestuia era de a determina directia vantului, pentru orientarea arcasilor. Capul de lup era din lemn placat cu metal, format din doua jumatati, cea de jos fiind mobila (cum este construita si capra de colind), iar coada-sarpe din bucati inelare din material tesut, imbinate prin cusaturi. Prin gura cascata a lupului intra aerul si se umfla corpul tubular, care capata atat unduirea unui sarpe, cat si un suier puternic. Purtatorul steagului-dragon mergea in fruntea cavalerilor arcasi, purtandu-l in mana stanga, astfel ca acestia sa-si corecteze tirul in functie de miscarile dragonului, aratand directia vantului. Vermaat aminteste de numeroasele reprezentari ale acestuia pe Columna lui Traian si pe Arcul de Triumf al imparatului Galerius, subliniind ca originea steagului este certa a dahilor, daiilor, daoilor, dacilor, preluat ulterior atat de aliati, cat si de inamici, suferind unele transformari la nivelul capului, care devenea mai reptilian sub influenta asiatica. Pe zidurile pictate din Oaza Kharga, Egipt, de pe timpul coptilor, sec. 5 d.C., steagul-dragon este purtat de persanii sasanizi. Din Historia Augusta aflam ca atunci cand imparatul Aurelian a cucerit Palmira (272 d.C.), a luat ca trofee numeroase steaguri-dragon.
„Draco” in armata romana
Draconar sarmat dintr-o legiune romana, pe o stela din Chester
J.C.N. Coulston, in lucrarea “The draco standard”, publicata in
Journal of Military Equipment Studies, amintea ca romanii au preluat dragonul dahilor – numindu-l „draco” – incepand cu secolul 2 d.C. La inceput, romanii il foloseau in jocuri militare cavaleresti numite Hippica Gimnasia. Arrian este cel care descrie astfel de exercitii militare, in care steagul-dragon era purtat de o echipa de draconari si folosit ca tinta, punctand cei care reuseau sa-i ajunga pe purtatori si sa atinga coada dragonului. Dragonii folositi in acest scop erau multicolori. Apoi, „draco” a fost folosit in parazi militare, dupa care a intrat in dotarea unitatilor de cavalerie inarmate cu lanci, unul la fiecare cohorta. O legiune avea 10 cohorte, deci erau 10 draconari care alcatuiau o casta. Multi istorici considera ca respectul pentru stindard a fost impus romanilor, pana la urma, de cavalerii traci intrati in componenta legiunilor romane.
Imparatesele gete au impus respectul
Insa Historia Augusta o mentioneaza pe mama imparatului roman Septimus Severus (193-211 d.C.) – adica bunica imparatilor Caracalla si Geta! Aceasta a visat ca a adus pe lume un sarpe purpuriu – semnul casei regale a partilor – cu o noapte inainte de a-l naste pe viitorul imparat. Astfel, sarpele-dragon cu corp purpuriu si-a recapatat demnitatea traditionala si a intrat in standardele imperiale romane pentru cavalerie. Cavaleria „draco” a devenit foarte respectata sub imparatii Gallian (253-268 d.C.) si Aurelian (270 d.C.) In Historia Augusta se scrie despre ciudatul obicei, sub Aurelian, ca draconarul sa mearga cu capul si pieptul dezgolite! Acesta era obiceiul draconarilor dahi. Cand imparatul Galerius a atacat Persia in 290 d.C., atat infanteria, cat si cavaleria aveau draconari. Ca si armata persana, care-l mostenise de la parti. Doar ca dragonul roman respecta modelul dac, cu cap de lup, iar cel al persanilor avea cap reptilian. Asta pana in secolul 3 d.C., cand si romanii adopta creasta reptiliana, dupa cum arata ramasita unui „draco” descoperit in fortareata Limes din Niederbieber, Germania, construita pe un vicus (asezare civila) in afara unui fort roman. Capul din aliaj de cupru are dimensiunea de 30x12x12 centrimetri. Doua gauri strabat botul, indicand locul unde se infigea sulita. Doua dibluri fixate pe lateralele mandibulei provin, cred istoricii, de la un mecanism care ajuta la producerea suierului.
Dragonii personalizati ai imparatilor bizantini
In secolul 4 d.C., autorul Vegetius semnala tentativa de schimbare a denumirii de „draconari” in „purtatori de dragon”. Dupa 357 d.C., imparatii Constantin si Iulian Apostatul aveau steaguri-dragon personale, purpurii, aceasta culoare desemnand, de la Arsace incoace, casa regala. Conform lui Ammianus Marcellinus, Iulian – Cezar (mostenitor al tronului) si comandant al armatelor din Galia – dupa victoria de la Argentorate (357 d.C.) impotriva triburilor germanice, a fost numit de catre trupe Augustus (imparat al Bizantului) si incoronat de un draconar. Acesta si-a scos colierul de aur de la gat si l-a pus pe capul Cezarului, in semn de coroana solara. Insa, Iulian a refuzat titlul. Tot Marcellinus a scris ca sarpele-dragon l-a ajutat pe Iulian sa recapete controlul trupelor in batalie, intr-un moment crucial, cand jumatate din cavalerie fugea in dezordine. Un tribun, care fugea impreuna cu soldatii sai, a zarit sulita cu dragonul imperial si „s-a oprit, a palit si s-a intors pe campul de lupta, chemat de stindard”. Astfel, Iulian a recapatat controlul asupra trupelor sale. El a murit in 363, in batalia pentru cucerirea capitalei partilor, Ctesifon!
Magister draconum
Din secolul 5, intra in standardele militare un nou rang: „magister draconum”, amintit in numeroase inscriptii si intr-un poem de Prudentius. Magister draconum era comandantul tuturor draconarilor, avand pozitia imediat dupa cea de tribun. Se pare ca se formase o scoala de draconari sau un club de elita. Prudentius, in Peristephanon, ii canta pe draconarii care poarta colane de aur, ca recunoastere a aportului adus in batalii. Ammianus scria insa ca draconarii erau alesi dintre purtatorii de colane de aur, aratand ca numai elita putea primi o asemenea functie. Inscriptii din Sardinia arata existenta rangurilor de „optio draconarius” si „bearcus draconarius”, pozitii superioare, vagi, sub pozitia de magister. Draconarii sunt amintiti si in manualul Strategikon al imparatului bizantin Maurikios (582 – 602 d.C.). La acea vreme, mai exista o scoala de draconari, dar isi pierduse insemnatatea militara, ramanand cea religioasa. Draconarii erau condusi de un grup de10 clerici atasat unei prefecturi. Este posibil sa fi fost vorba de misterioasa „casta IO”, a conducatorilor razboinici, casta la care isi declarau apartenenta toti marii voievozi romani. Aceasta fusese infiintata dupa tipicul celei religioase, formata din 10 mari preoti ai zeului solar Baal, numiti „decebali”. Dupa secolul 6, draconarii dispar din armata bizantina.
Ultimele aparitii
Un dah luat prizonier de romani, de pe Arcul de Triumf al imparatului Galerius
Steagurile-dragon au continuat sa ramana in uzul cavaleriei in Caucaz si Georgia, iar in vest, purtat de catre francii lui Carol cel Mare, dupa cum apare in Psalterium Aureum , ca ilustrata la Psalmul 59. Tapiseria Bayeux infatiseaza „Dragonul din Wessex”, purtat de catre draconarul Harold Godwinson in batalia de la Hastings (1066), acesta murind aparand stindardul cavaleriei. Urmatoarea ilustrata este din secolul 14 si apare in manuscrisul „L’Histoire de Merlin”, a lui Robert de Boron. Il purta legendarul rege Arthur. Velsii (rudele vlahilor) trecusera Y Draig Goci ( Dragonul Rosu inaripat) pe steagul lor, unde se afla si astazi. In crestinism, dragonul este asociat, in sensul de supunere, cu Sf.Gheorghe din Capadochia, tot un cavaler din vechiul neam geto-dac. Iar Sf. Gheorghe este patronul regilor britanici! ADINA MUTAR
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu